Părintele Constantin Coman în Revista Familia Ortodoxă

De ce s-au înmulţit conflictele familiale, certurile şi divorţurile? De ce ne

întoarcem uneori acasă cu apăsătorul sentiment al unei obligaţii, iar celălalt nu ne
vine în întâmpinare, stăpânit de o stare asemănătoare? De ce locul cel mai cald, mai
primitor pentru omul dintotdeauna, căminul, devine pentru tot mai mulţi câmpul de
luptă pentru întâietate şi putere?… Sunt o mulţime de întrebări pe care le ridică starea
familiei zilelor noastre, de al căror răspuns depinde, poate, fericirea a nenumărate
familii şi, desigur, a tuturor copiilor cărora acestea le-au dat viaţă.
Tema este mult prea vastă ca să poată fi tratată în numai câteva pagini, însă am
încercat să punem început acestei investigaţii împreună cu Părintele Constantin
Coman, un cunoscut profesor, un adevărat pedagog şi, mai mult decât acestea,
duhovnicul a sute de familii. Cuvântul poate că este puţin mai provocator, însă
dintotdeauna adevărul i-a scandalizat pe cei alipiţi cu inima duhului lumii – dar i-a
mângâiat, odihnit şi vindecat pe cei care cu sinceritate Îl căutau pe El…
- Părinte, vedem în jurul nostru tot mai multe neînţelegeri în viaţa de familie şi
divorţuri. Din ce cauză credeţi că s-a ajuns aici? Şi rata divorţurilor creşte, creşte cu
fiecare an; în România, cel puţin, cu 5 procente pe an.
- Eu cred că, pe de o parte, sunt responsabili unii factori externi, care ţin de
contextul istoric, de vremuri, de societate, de cultură – şi sigur că nu e cazul să
stăruim foarte mult asupra caracteristicilor vremii noastre şi a culturii dominante,
pentru că aceste aspecte sunt accesibile tuturor. E multă slobozenie, mult liberalism…
Desfiinţarea graniţelor aduce cu sine şi o înstrăinare, adică „şansa” omului să se
piardă, să se facă „nevăzut”, să nu mai fie membrul unei societăţi cât de cât închise,
care este vizibilă. Şi omul, când se pierde, se dezleagă la foarte multe lucruri, la
foarte multe neputinţe… După aceea, există dominanta aceasta a individualismului, a
drepturilor omului. Sunt excitate la maximum ispitele omului, spre a-şi împlini cele
mai necuviincioase şi ascunse porniri. Sigur, ispitele au existat dintotdeauna, dar în
vremurile noastre sunt exacerbate şi datorită acestui mondialism, datorită mijloacelor
de comunicare în masă şi, în mod special, a Internetului, care a pătruns şi în „cămara
ascunsă” a fiecăruia dintre noi. Niciodată nu s-a mai întâmplat un asemenea lucru
până acum: ca omul, în intimitatea lui cea mai adâncă, în singurătatea lui, să aibă
acces la tot spectacolul acesta pornografic, smintitor şi incitator şi distrugător. Acesta
este, cred, un alt factor extrem de destructiv şi o foarte mare biruinţă a vrăjmaşului.
Dar factorul determinant este, în cele din urmă, omul însuşi, lăuntrul lui. Bătălia
cea mare se dă înlăuntru. Şi situaţia familiilor sau, cum spuneaţi, evidenţa creşterii
divorţurilor se datorează crizei persoanei. Deci, criza familiei este o criză a persoanei.
Am această convingere şi pentru faptul că, iată, Evanghelia Mântuitorului Hristos nu
mizează pe instituţia familiei – miza majoră este persoana. Mântuitorul Hristos Însuşi
nu e preocupat de problema familiei, cum de altfel nu e preocupat de nici o altă
instituţie, nici de societăţi, nici de asociaţii, nici de fundaţii, nici de organizări. E
preocupat de persoana umană, pe care o cheamă să se aşeze onest în faţa lui
Dumnezeu şi în faţa celorlalţi.
Şi aşezarea sănătoasă şi corectă în faţa lui Dumnezeu şi a celorlalţi îl transformă
pe om într-o persoană conştientă de sine şi responsabilă. Prin urmare, cultivarea
persoanei ar genera o familie sănătoasă, tot la fel cum criza persoanei generează criza
familiei, ca şi orice altă criză – pentru că nu numai criza familiei o constatăm, iată, ci
şi criza „familiilor” mai mari, a comunităţilor rurale, a comunităţilor parohiale, criza
neamului, a conştiinţei de neam etc. Dar, sigur, familia nu se confundă cu ele, e un
aşezământ absolut special, care ţine de datul uman, de creaţia lui Dumnezeu.
Prin urmare, dacă am vrea să abordăm cu oarecare seriozitate situaţia, investiţia
majoră trebuie făcută în direcţia conştientizării persoanei. Este o foarte mare amăgire
să credem că situaţia noastră este dependentă la modul absolut de factorii exteriori
(de familia care ne-a crescut, de educaţie, de şcoală, de grădiniţă, de Biserică, de stat,
de vremuri). Copleşiţi de astfel de convingeri, nu ne mai angajăm într-un efort
personal pentru cultivarea virtuţilor, cum spun Părinţii, şi pentru lupta împotriva
patimilor. Pentru că, dacă omul este dezechilibrat din punctul acesta de vedere – al
stăpânirii propriilor instincte primare – va intra în familie nepregătit şi vulnerabil, în
consecinţă familia lui nu va avea foarte multe şanse. Un călugăr bun ar fi şi un foarte
bun familist, după cum şi un familist bun ar fi şi un foarte bun călugăr, în sensul
investiţiei pe care o face cineva în propria sa pregătire.
Oamenii intră în familie foarte nepregătiţi, mai ales în ceea ce priveşte
stăpânirea de sine şi conştiinţa de sine. Eu le spun: „Fraţilor, familia înseamnă
însoţirea bărbatului cu femeia, şi ca să te însoţeşti la un grad avansat de conştiinţă de
sine, trebuie să ai conştiinţa, tu, bărbatul, a firii bărbăteşti, foarte adâncă şi foarte
completă – şi tu, femeia, să ai conştiinţa de sine a firii femeieşti.” Or, eu fac teste la
spovedanie, şi făceam şi la facultate, şi am văzut că mai nimeni nu poate să-şi descrie
propria fire, să spună cam care ar fi trăsăturile caracteristice specifice firii bărbăteşti –
dincolo de anatomie, se înţelege, că anatomia este vizibilă, dar firea bărbătească nu se
epuizează la anatomie – şi cum îţi defineşti firea femeiască.
Şi, pasul următor: dacă există o specificitate a firii, care e evidentă, trebuie să
existe şi o vocaţie specifică, care decurge din fire. Este o lipsă de preocupare aproape
totală asupra acestui subiect. Oamenii nu se adâncesc, nu se aşează în propria fire –
ăsta e un cuvânt pe care l-am găsit a fi foarte potrivit. Şi, ca să meargă însoţirea,
bărbatul trebuie să fie foarte bărbat, să aibă o conştiinţă deplină a bărbăţiei lui, şi
femeia să fie foarte femeie, să aibă o conştiinţă a feminităţii ei. Fiecare să-şi activeze
firea – căci, dacă se amestecă firile, dacă sunt sub presiunea decadenţelor, a ispitelor,
a patimilor, a degradărilor, evident că însoţirea este condamnată. De aceea spun că
investiţia majoră, ca şi responsabilitatea, de altfel, revine subiectului personal, cel ce
este conştient de sine.
„Te întâlneşti cu un «zid», după cum tu însuţi poţi să fii «zid»pentru
altcineva”
- Haideţi să adâncim puţin ce înseamnă o „relaţie personală”. Oamenii nu mai
ştiu ce înseamnă „persoană”.
- De ce nu mai ştiu? Pentru că nu reflectează şi nu se adâncesc, nu se întorc spre
ei înşişi pentru a vedea ce înseamnă „eu” ca prezenţă personală. Când zic persoană,
numesc un subiect uman cu conştiinţă de sine. Când are cineva conştiinţa sinelui
înseamnă că are conştiinţa faptului că există în faţa cuiva, că există în dialog cu
cineva, că există în dialog cu persoanele din jur, în dialog cu lumea înconjurătoare şi,
sigur, în dialog cu Bunul Dumnezeu. Dialog însemnând nu statul de vorbă, ci relaţia
ca atare, care începe de la simpla comunicare şi este chemată să ajungă la plinătatea
însoţirii în dragoste.
Deci o persoană este un subiect uman conştient de această postură a sa. Întâi de
toate, conştient de bogăţia propriei sale existenţe.
Sigur, o persoană matură ar trebui să fie conştientă atât de darurile, cât şi de
slăbiciunile propriei firi: sunt neputinţe şi daruri ale firii omeneşti în genere, dar sunt
şi daruri specifice, ca şi slăbiciuni specifice. O persoană matură trebuie să fie
conştientă de aceste lucruri, ca să-şi lucreze darurile şi să-şi plinească slăbiciunile,
să-şi întărească lupta împotriva pornirilor nefireşti, obscure uneori, decadente, din
lăuntru – lupta împotriva păcatului, dacă vreţi. Cum le vei putea săvârşi, dacă n-ai
conştiinţa acestor lucruri, dacă îl întrebi pe celălalt la spovedit şi nu are conştiinţa
sinelui, nu se poate exprima pe sine, nici n-a încercat să se citească pe sine cât mai
adânc – să-şi sondeze duhul, cum se spune, adică nivelul cel mai ascuns al intenţiilor,
al pornirilor, să vezi ce iese din lăuntrul tău, înspre ce eşti împins din adânc, spre ce
aspiri, ce te atrage, ce-ţi place şi ce nu-ţi place, şi din ce pricini?…
Mulţi tineri sunt absolut anulaţi de exterior. Pe de o parte, trăiesc exclusiv în
afara lor, risipiţi în spectacolul divers al lumii, iar pe de altă parte sunt desfiinţaţi de
autoritatea părinţilor, de autoritatea şcolii, de autoritatea legii, a învăţăturii şi aşa mai
departe, şi nu se mai îndreaptă asupra lor, nu mai au reflexul deciziei personale ieşite
din lumea lor lăuntrică. Sunt nişte oameni care se conformează unor lucruri
exterioare, care caută răspunsul în afară, la diferite autorităţi. Sigur, ne conformăm
unui lucru exterior, dar având conştiinţa de sine în raportarea la lucrul respectiv. Şi
asta, după părerea mea, este o foarte mare lipsă a exerciţiului adâncirii omului în
propria fire: să-şi asume, şi bărbatul, şi femeia, conştiinţa de sine specifică. Aceasta
înseamnă persoană. „Duhul omului”, spune Sfântul Apostol Pavel, „cunoaşte cel mai
bine ale omului” Corinteni 2:11. Duhul omului – şi acel duh al omului eu spun că este
recapitularea aceasta a conştiinţei personale, conştiinţa de sine, care ar trebui să te
pătrundă până la ultima moleculă.
Eu asimilez acest lucru cu trezvia despre care vorbesc Părinţii niptici – exact cu
această zonă de trezire a conştiinţei de sine, care este o trezire a duhului personal şi
care se manifestă în capacitatea tot mai sporită a omului de participare la realitate, de
participare la întâlnire. Te întâlneşti cu cineva, şi vezi că vine dinspre el o anumită
energie, o anumită iradiere personală, şi te întâlneşti cu altcineva care este stană de
piatră, nu transmite nimic. Te întâlneşti cu un „zid”, după cum tu însuţi poţi să fii
„zid” pentru altcineva. Ei, această problemă este esenţială pentru însoţirea bărbatului
cu femeia, ca şi pentru însoţirea şi întâlnirea oamenilor, pentru că dacă nu sunt nişte
oameni care să aibă o anumită trezire lăuntrică, nu funcţionează, sau funcţionează
doar la un nivel semi-inconştient, se limitează la nevoile impersonale, trupeşti, ale
instinctelor – de foame, de ajutor, de reproducere şi aşa mai departe – şi asta nu poate
să ţină foarte mult, nu poate să fie satisfăcător nici pentru unul, nici pentru celălalt.
De aceea oamenii ajung foarte repede la silnicie, le e silă unul de celălalt. E greu
să-l duci pe celălalt dacă nu ai o participare la întâlnirea cu el. Deci, întâi de toate –
taina persoanei, care după părerea mea este la baza oricărei însoţiri, de aceea eu mă
„cantonez” în atitudinea Mântuitorului Hristos, Care nu e preocupat de instituţii, ci e
preocupat de persoana umană, şi cred că acolo este şi cauza tuturor neputinţelor şi
relelor de la toate nivelurile existenţei umane, după cum acolo ar fi şi soluţia pentru
recuperarea tuturor.
„Vedem foarte clar că femeia înseamnă ceva, şi bărbatul înseamnă altceva”
- Ce ar însemna, de fapt, o relaţie bună cu celălalt, o raportare sănătoasă la
celălalt în viaţa de familie?
- Eu cred că esenţial este ca fiecare să-şi asume specificul vocaţiei, şi respectiv
al contribuţiei la această însoţire. Bărbatul pe cea bărbătească, cum spuneam, şi
femeia pe cea femeiască. De ce spun asta? Pentru că s-a anulat această mentalitate,
s-a anulat această perspectivă cum că ar exista ceva specific – deşi vedem foarte clar,
cu ochii liberi, fără lentile şi fără lupă, că femeia înseamnă ceva, şi bărbatul înseamnă
altceva. De la cum arată, cum priveşte, cum zâmbeşte, cum vorbeşte, şi până la ultima
moleculă intimă dintr-însa, femeia este altfel, şi bărbatul este altfel – de unde logica
cea mai simplă ne-ar obliga să extragem un anume specific al firii femeieşti şi un
anume specific al firii bărbăteşti. Deci, dacă am cădea de acord asupra acestui lucru,
asta ar fi condiţia esenţială ca să pună un început bun: să-şi asume această
specificitate a firii şi a vocaţiilor.
„Bărbatul are darul stăpânirii, iar femeia are darul supunerii”
- Acum, în ce-ar consta această specificitate?
- Am convingerea asta, după foarte multă experienţă şi analiză pe care o fac – de
mic copil am avut această curiozitate, dacă vreţi, să văd cum sunt lucrurile, şi de ce
funcţionează aşa şi nu funcţionează altfel, sau de ce nu funcţionează când ar trebui să
funcţioneze, şi am în mintea mea familii fără de număr, începând cu familia părinţilor
mei, fraţilor mei, vecinilor şi aşa mai departe, până am ajuns, iată, ca preot duhovnic,
să am zeci sau poate sute de familii la spovedanie – am ajuns la concluzia că există o
vocaţie, o contribuţie, aşadar, specific bărbătească, care ar consta în asumarea
conducerii, să zicem, sau a responsabilităţii. Eu zic că bărbatul are darul stăpânirii –
dar stăpânire nu în sensul tiraniei, nu în sens lumesc, ci în sensul în care, în firea lui,
are darul stăpânirii de sine mai accentuat decât femeia (din păcate însă nu se lucrează,
asta e altă problemă), acesta fiind motivul pentru care femeia vine spre el, caută un
sprijin în el, nădăjduind că este stăpân pe situaţie. Dar de cele mai multe ori, bărbatul,
din păcate, dezamăgeşte aşteptările femeii, pentru că nu şi-a lucrat şi nu-şi activează
darul stăpânirii de sine. Cred însă că aceasta e vocaţia specifică a bărbatului. Iar
vocaţia specifică femeii este aceea de a se supune bărbatului. Femeia are în fire darul
supunerii. E un mare dar şi presupune multă putere. Nu este un lucru uşor să se
supună, să intre în ascultare de bărbat.
Aşadar, când sunt doi, ca şi la mănăstire, nu pot fi două capete (bicefalie!),
trebuie să fie un cap. Şi acela este bărbatul, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „capul
femeii este bărbatul”. Zice mai departe: „capul bărbatului este Hristos” Corinteni
11:3 şi aşa mai departe. Eu am făcut experienţa asta la Sfântul Munte, stând cu
părinţi: am văzut că acolo unde sunt doi sau mai mulţi, trebuie să fie un singur cap –
în sensul că respectivul îşi asumă responsabilitatea gestionării treburilor comunităţii
respective, iar ceilalţi se supun, fac ascultare. Chestiunea aceasta, în ceea ce priveşte
bărbatul şi femeia, ţine de fire. La monahism nu ţine de fire. Eu cred că bărbatul e
chemat să stăpânească, în sensul curat, frumos al lucrurilor, să gestioneze lucrurile, să
aibă responsabilitatea, să conducă, iar femeia este chemată să intre în ascultarea
bărbatului. Acolo unde se realizează lucrul acesta, deodată se aşează pacea, bucuria,
şi dispare tensiunea, pentru că se împlinesc cele două firi în ceea ce au specific.
- Pe bărbat îl odihneşte ca femeia să fie femeie, şi pe femeie o odihneşte ca
bărbatul să fie bărbat.
- Dar bărbatul are ispita abdicării de la această vocaţie, pentru că este greu a
conduce. A avea responsabilitate este cel mai greu lucru. Tu trebuie să decizi – sigur,
nu decizi în mod arbitrar, nu decizi abuziv, nu decizi egocentric, decizi ţinând seama
şi de celălalt. Cea mai înaltă formă şi suportul cel mai firesc al deciziei tale este
dragostea pentru celălalt. Prin urmare, în decizia ta ar trebui să se manifeste
jertfelnicia ta pentru celălalt, dar asta nu înseamnă că nu e a ta decizia. Şi femeia ar
obţine exact ceea ce îşi doreşte dânsa, la măsură mult mai mare, ca dar din partea
bărbatului, nu ca revendicare din partea dânsei. În felul acesta s-ar realiza dragostea,
că bărbatul se jertfeşte pe sine atunci când decide – nu decide în interes propriu,
egocentric, ci decide din dragoste pentru femeie – şi ar decide ca dar pentru femeie, şi
femeia ar primi darul, ar primi mai mult decât ar obţine dânsa prin revendicări, prin
cicăleli, prin certuri. Dar bărbatul, ca să fie la acest nivel, ca să fie o persoană matură,
iubitoare, şi să îşi asume decizia şi responsabilitatea, trebuie să fie foarte îmbunătăţit,
foarte matur – ceea ce rar se întâmplă.
- Să fie stăpân pe sine, înfrânat.
- Exact. Forma cea mai vulnerabilă în care bărbatul îşi manifestă nestăpânirea de
sine este cea a trupului, evident în relaţia cu soţia sa – şi atunci soţia, care aşteaptă de
la dânsul un bărbat stăpân pe sine, constată că este foarte nestăpânit pe propriul său
imbold trupesc. Aici bărbatul pierde examenul în faţa femeii şi a soţiei sale, şi nu mai
e credibil. Femeia îşi exprimă lucrul acesta sau nu şi-l exprimă, îl conştientizează sau
nu-l conştientizează – dar, în adânc, el nu mai are suport în faţa dânsei, nu mai este
bărbatul pe care îl aştepta, stăpân pe sine, pentru că, iată, la un capitol foarte
vulnerabil, dânsul pierde examen după examen, acela al nestăpânirii trupeşti.
Eu vă spun nu din cărţi, vă spun din experienţa spovedaniei. Bărbatul care nu are
stăpânirea de sine trupească – sigur, ne referim la relaţia trupească cu femeia, dar şi
cel care e biruit de lăcomia pântecelui, care e biruit de somn, şi de toate celelalte –
face dovada în faţa femeii sale că este un om neîmplinit, şi devine şi pricina decăderii
femeii sale.
- Ea îşi pierde respectul faţă de el.
- Îşi pierde respectul, preţuirea… Nu poţi să iubeşti ceea ce nu preţuieşti. Dar
nici nu poţi să preţuieşti ceea ce nu are preţ.
„Vrei să fii fericită? Ţi-e drag băiatul ăsta?”
Acum, să revenim la ispita femeii. Chemarea femeii este să asculte de bărbat, iar
ispita ei este să nu asculte de bărbat – şi o vedem la tot pasul. Şi, dacă mai este şi
încurajată de această neputinţă a bărbatului, atunci femeia, de cele mai multe ori,
paradoxal, se instalează la conducere cu propriile instrumente femeieşti: cu mintea ei,
cu intuiţia ei, cu ispitele ei – se instalează, şi astfel se produce cea mai degradantă şi
distrugătoare, vătămătoare răsturnare. Femeia, în loc să fie în ascultare, este la
conducere – şi bărbatul, în loc să fie la conducere, este în supunere. Este un tablou
dizgraţios şi pentru bărbat, şi pentru femeie. Nici femeia nu-şi va iubi bărbatul supus,
nici bărbatul nu-şi va iubi femeia care e la conducere. Asta este lege! Vizibil cu ochii
liberi… Pentru că este nefiresc, este răsturnarea firilor, şi este evidentă căderea
amândurora.
Eu le spun acest lucru când îi văd cum calcă, când vin ei, înainte de-a se
căsători, bărbatul cu femeia. Vine ea, şi începe să vorbească înaintea lui, calcă cu doi
paşi înaintea dânsului, şi imediat îţi dai seama că există acest risc. Am spus multor
fete: „Fii atentă! Vrei să fii fericită? Ţi-e drag băiatul ăsta?” „Da!” „Nu mai vorbi tu
înaintea lui! Fă numai lucrul ăsta şi-ţi va fi bine!” Ca la Pateric. Aţi văzut la Pateric?
Un singur lucru spun Părinţii. „Ce să fac să mă mântuiesc?” Zice: „Să taci.” sau: „Să
mănânci jumătate de pâine.” – lucruri simple-simple, dar care aşează tot universul
existenţei umane. Le spun: „Să nu mai vorbeşti înaintea lui în nici o împrejurare!”
Am avut satisfacţia să văd că se împlineşte lucrul acesta în anumite cazuri, foarte
rare, ce-i drept.
Deci femeia, dacă s-ar aşeza în firea şi în ascultarea ei, l-ar determina şi pe
bărbat să se aşeze în firea lui. Iar dacă ar fi să enumerăm slăbiciunile, vulnerabilităţile
bărbatului, dominanta este comoditatea. Comoditatea înseamnă abdicarea de la
responsabilitatea conducerii. Ca să conduci, trebuie să veghezi, trebuie să fii treaz
permanent, pentru că tu eşti la timonă, tu eşti la conducere, conduci o casă, conduci o
familie, cu copii, cu responsabilităţi, şi unde te duci, trebuie să fii treaz. Deci ispita
lui este comoditatea. Ispita femeii este hiperactivitatea. Tocmai pentru că ea ar trebui
să fie în ascultare…
- Şi ea se îmbolnăveşte nervos.
- Şi ea se îmbolnăveşte nervos, şi el bine-înţeles se îmbolnăveşte de prea mult
stat, şi de abdicare de la responsabilitate. Asta este cheia, după părerea mea. Sigur că
este o situaţie greu de atins, dar dacă nu plecăm de la datele concrete şi elementare
ale problemei, nu ajungem nicăieri. Nu o să ajungă nici bărbatul la o măsură a
deplinătăţii, nici femeia la o măsură a deplinătăţii. De aceea suntem chemaţi să ne
ajutăm reciproc. Cum ne ajutăm reciproc? Tu să-ţi ajuţi femeia să se aşeze în postura
ei, de femeie supusă bărbatului său, şi femeia să-şi ajute bărbatul să se aşeze în
postura lui, de responsabil cu tot ceea ce se întâmplă cu femeia şi familia lui.
„Lasă-l să decidă! Aşa îl provoci”
Femeia îşi poate ajuta bărbatul insistând pe ascultare, pe supunere, cum
spuneam. Lasă-l să decidă! Aşa îl provoci. Lasă-i responsabilităţile pe umerii lui, nu
te înfige tu înainte! E mai nerăbdătoare femeia, e mai vioaie, e mai iute. Are şi darul
treburilor, că femeile sunt cu treburile în casă, trebuie să le facă; dacă nu e harnică, a
terminat. Trebuie să facă copii, trebuie să facă curăţenie, trebuie să se mai ducă şi la
serviciu, o serie întreagă de lucruri – dar îi lipseşte perspectiva globală şi
cuprinzătoare, care ţine de darul stăpânirii. Ca să stăpâneşti, trebuie să ai o
perspectivă a întregului. Punctul meu de vedere – pentru care, probabil, doamnele o
să mă înjure – este că femeia nu are această perspectivă a întregului. Are numai
perspectiva părţii, a intervalului. De aceea ea stă cu tot sufletul aici, dar nu vede
întotdeauna punctul de la care a plecat, şi nici capătul unde trebuie să meargă.
Aceasta este a bărbatului, unde duce corabia şi unde ar trebui să ducă familia.
- Rolul timonierului şi al celui care lucrează undeva la motoare: motorul
merge, dar corabia, dacă nu e călăuzită unde trebuie, se duce în stâncă.
 Firea bărbatului este uşor mai contemplativă, de aceea nu e atât de activă – iar
firea femeiască este mai puţin contemplativă şi uşor mai activă, mai lucrătoare. Eu le
spun mereu: „Măi, bărbatul ţi se pare că stă degeaba, dar el nu stă degeaba. El
gândeşte, reflectează, prelucrează datele.” „Dar vine şi se aşează şi stă degeaba!”,
zice femeia. „Nu stă degeaba, ci se detaşează, se ridică deasupra lucrurilor, pentru a
vedea unde conduc. Viziunea de ansamblu este în sarcina bărbatului.” Îmi aduc
aminte că spunea cineva: „Cum, Părinte, dacă eu văd că el nu face, pun eu mâna şi
fac!” „Ai să faci, dar ai să faci ca femeie!” S-a simţit ofensată. „Vă dau un exemplu –
zice – aveam o căsuţă la ţară, şi ploua prin acoperiş, şi el nu făcea nimic!” „Şi ce-ai
făcut tu?” „Păi – zice – m-am urcat pe casă, să astup acolo!” „Vezi, ai făcut lucrul ca
o femeie!” „Dar bărbatul, cum făcea?”… Bărbatul aducea un meşter!”, zic şi eu,
poate glumind, şi aşa, ca să stârnim un pic lucrurile.
Aceasta este o mare problemă, însă nu prea realizăm această măsură, mai
nicăieri. Nici un bărbat nu e atât de împlinit cum spuneam, nici o femeie. Dar trebuie
măcar să conştientizăm lucrurile acestea, şi întrucât ne-am însoţit pentru că ne iubim
şi ca să fim solidari, să ne întrajutorăm – atunci să ne ajutăm la acest capitol unul pe
altul. Eu să o ajut pe ea să se aşeze în feminitatea ei, şi ea să mă ajute pe mine să mă
aşez în bărbăţia mea. Deci aceasta e o a doua premisă fundamentală: voinţa de a ne
ajuta reciproc. Aici este cel mai substanţial ajutor, să-l ajuţi pe fiecare să se aşeze: în
firea bărbătească pe bărbat, şi în firea femeiască pe femeie.
- Părinte, credeţi că întărind viaţa de familie se poate vorbi despre posibilitatea
unei creşteri duhovniceşti mai uşoare? Sau creşterea duhovnicească ar fi cea care
întăreşte şi dă stabilitate vieţii de familie?
- Reciproc. Sigur, un om duhovnicesc, cu adevărat duhovnicesc, are mare
capacitate de dragoste şi de jertfelnicie, acestea fiind şi premisele fundamentale ale
însoţirii bărbatului cu femeia, şi ale oricărei însoţiri. După cum şi exerciţiul familiei
este calea cea mai propice pentru înaintare duhovnicească, pentru îmbunătăţire. Dacă
cu soţul tău sau cu soţia ta nu faci exerciţiul iubirii, al jertfelniciei, al răbdării, al
solidarităţii, al înţelegerii, al blândeţii – cu cine altcineva?… E şi marea provocare,
după părerea mea: cine cade la acest examen, acela se amăgeşte cum că poate să ia
altul, pentru că porunca Mântuitorului este să-l iubim pe aproapele, iar aproapele e
cel de lângă noi. Cel mai aproape om de lângă noi e soţul sau soţia, evident. De aceea
este şi foarte greu. De la distanţă „putem” să iubim oamenii, doar pe cei de aproape
nu-i putem iubi. Asta e marea problemă care devoalează ipocrizia omului. În omul cel
de aproape, care-ţi suflă în ceafă 24 de ore din 24, te descoperi cu putinţele şi
neputinţele tale. Şi celălalt de asemenea.
Problema fundamentală a însoţirii celor doi, care este?… Problema
fundamentală a însoţirii este să-l simţi pe celălalt că e cu tine, că se alipeşte de tine.
Nu numai cu trupul. Să fim una – şi tu cu femeia ta, şi femeia ta cu tine. Femeia ta să
simtă că te preocupă, că ai grijă, că gândeşti la ea, că eşti atent, că e în prim-planul
preocupărilor tale. Când a simţit asta femeia, e cucerită! Iar bărbatul să simtă că
femeia i se dăruieşte, că îl odihneşte, că se duce cu tot sufletul spre el.
Eu vă spun, şi o spun crud, direct şi tranşant: bărbatul prinde aripi când are din
partea femeii căldură şi afectivitate. Prinde aripi! Suflet, entuziasm. Răstoarnă lumea
când femeia i se dăruieşte nu numai trupeşte, cum crede dânsa. Femeia are impresia
că bărbatul e obsedat de trup. Am ajuns la concluzia că obsesia bărbatului faţă de trup
nu este, de fapt, obsesie faţă de trup, ci este expresia frustrării că nu i se dăruieşte
femeia. Nu trupul – ea! Bărbatul vrea să simtă că femeia este a lui, şi dacă femeia nu i
se dăruieşte, atunci el repetă obsesiv întâlnirea trupească, amăgindu-se că trupul este
dovada că i se dă femeia. Dar femeia nu i se dă – îi dă trupul şi pe ea nu se dă. Odată
cu trecerea timpului îmi dau seama că aceasta este una din problemele care răstoarnă
cele mai multe căsnicii: relaţia trupească, dacă nu e bine gestionată.
- Dar nu din cauza ei…
- Nu din cauza ei, evident. Când zic „relaţia trupească” nu mă refer la
„performanţa tehnică”, ci la faptul că aceasta trebuie să-şi aibă locul ei bine definit în
legătura celor doi, nu să se substituie legăturii propriu-zise. La un moment dat, ea
devine un substitut, recapitulează relaţia aproape în întregimea ei.
Eu le spun femeilor, fetelor tinere care se plâng de această ofensivă trupească a
bărbatului: „Fiţi atente, la voi este soluţia! Sunt o mie şi una de alte modalităţi,
prilejuri, mijloace de-a vă dărui bărbatului – faceţi-o altfel!” Şi se va micşora această
ofensivă trupească a bărbatului spre femeie. Pentru că bărbatul, paradoxal, deşi mai
contemplativ, este mai ataşat trupului, iar femeia, deşi mai făptuitoare, este mai
idealistă.
Am întâlnit şi situaţii alienate, desigur, când femeia nu poate ieşi dintr-o reverie,
dintr-o zonă idealistă, utopică. Nu poate coborî la întâlnirea concretă cu propriul
bărbat, ci este numai acolo, în zona unui ideal de bărbat, unui portret-robot. De aceea,
când se atinge de epiderma bărbatului, e neplăcut surprinsă. De altfel, poate una din
cauzele pentru care există şi o criză a neînsoţirii – fete care rămân singure – este şi
aceasta: fetele îşi creează un portret-robot, un bărbat ideal în minte, şi nu pot coborî
în real. Eu le spun insistent: „Măi, bărbatul care e în mintea ta e frumos, dar nu există.
Iar cel care există e urât, dar există!” Deci trebuie să alegi între aceste două
alternative: un frumos care nu există şi un urât care există. Unele vor să rămână cu
frumosul din minte, şi acolo se produce un foarte mare conflict. Lucrul acesta se
poate întâmpla şi bărbatului, dar mai rar.
„E a mea, pot să fac – e obligată!”
- Aş mai insista pe un aspect, anume că tinerii intră în viaţa de familie, se
căsătoresc – ea devine a lui, el devine al ei – şi apare un fel de depreciere a celuilalt,
în sensul că nu i se mai acordă atenţia, delicateţea şi respectul ca unei persoane de
care vrei să te apropii. De aici se degradează foarte mult relaţia: celălalt nu mai
reprezintă „ceva” pentru tine…
- Ştiţi ce am constatat? Este ceea ce constată aproape toată lumea, de fapt – nu-i
nici o noutate. Este efectul negativ al oficializării relaţiei, care pentru cei doi sună a
lucru garantat, a obligaţie – şi când am intrat în termenii aceştia, deja relaţia este
puternic afectată. „E a mea, pot să fac – e obligată!” „E al meu, pot să fac cu el – e
obligat!” Aceşti termeni ai obligativităţii şi ai lucrului garantat, asigurat de semnătură
şi de slujba de la biserică, viciază fantastic relaţia. Mai este şi un alt aspect, care ţine
de psihologia umană decadentă. Ceea ce doreşti şi nu ai este mai preţios decât ceea ce
ai dobândit deja. Aici ar trebui ca cei doi să înţeleagă faptul că celălalt nu este un
obiect care devine al tău, ci este o persoană liberă – şi rămâne liberă! – care ţi se
dăruieşte dacă vrea.
 În fond şi la urma urmei, e tot o confuzie la nivelul înţelegerii şi conştientizării
lucrurilor – pentru că, iată, persoana umană a fost făcută de Dumnezeu liberă, nu o
poate constrânge nici o instituţie, nimic, nici cea mai sfântă!
- Nici Dumnezeu nu o constrânge!
- Nici Dumnezeu nu o constrânge! De aceea spune Sfântul Apostol Pavel
repetat: „Toate îmi sunt îngăduite” – dar traducerea mai exactă este „toate îmi sunt în
putere”. Nu „în putere” ca autoritate, ci ca posibilitate! Asta înseamnă proclamarea
suveranităţii după chipul lui Dumnezeu. Omul e suveran. E chemat să fie suveran.
Oamenii cred că, dacă se propovăduieşte această suveranitate, riscăm libertinajul –
nu! Conştiinţa suveranităţii îi naşte omului conştiinţa responsabilităţii: „toate îmi sunt
îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6:12). Toate îmi sunt îngăduite,
dar nu toate mă zidesc, unele mă distrug – prin urmare, nu voi face lucruri care mă
distrug.
Ei bine, din păcate, în mentalul nostru, lucrurile acestea, instituţiile acestea, iată,
cununia civilă sau cununia religioasă – care e foarte importantă! – ni se par mai
importante decât noi înşine: trăim cu impresia că ne-ar afecta libertatea noastră. Nu ar
trebui să ne afecteze. Noi suntem la fel de liberi, responsabilitatea însă este mai mare,
contextul în care ne aşezăm este altul. Dar suntem – sau ar trebui să fim! – la fel de
liberi. La fel de liber eu, la fel de liber celălalt. Prin urmare, ar trebui să funcţioneze
nu numai simţământul propriei libertăţi, ci mai ales respectul pentru libertatea
celuilalt. Este aici şi o chestiune de educaţie.
Au fost epoci în care respectul dintre soţi era foarte crescut, îi respectai
libertatea, îi respectai intimitatea celuilalt, şi multe altele. Acum lumea a decăzut
foarte mult din acest punct de vedere. Despre o educaţie elementară vorbesc, care se
vede în multe alte domenii ale vieţii. Prin urmare, această raportare impersonală la
celălalt, ca la un obiect, în temeiul oficializării căsătoriei, introduce erodarea, inerţia
aceasta negativă, rutina. Este psihologia drepturilor individuale, care în mod greşit se
aplică nu doar la lucruri, ci şi la oameni. Un lucru care ţi se dă e al tău în virtutea de
„drept”, cum ar veni.
- El crede că are dreptul, dar celălalt nu are dreptul! Numai el are dreptul
asupra celuilalt.
- Da. Or, discursul Sfântului Apostol Pavel în acest punct este absolut
extraordinar. El exclude întru totul ideea de „drept” în relaţiile dintre soţi, şi propune
ideea dăruirii totale către celălalt. Bărbatului îi spune că nu el e stăpân pe trupul său,
ci femeia – iar femeii îi spune că nu ea e stăpână pe trupul ei, ci bărbatul (cf. 1
Corinteni 7:4). Acest lucru schimbă absolut datele problemei. Dar, cum spuneam la
început, dacă noi nu ne aplecăm cu conştiinţa de sine asupra lucrurilor elementare, nu
ne vom apleca cu atât mai puţin asupra acestor lucruri care ni se par la un moment dat
de o exigenţă prea mare, din păcate. Şi lucrurile, iată, se degradează. Ce să mai
vorbim de formele decadente, de violenţă… Nu mai vorbim de acestea, nu le mai
luăm în calcul. Luăm în calcul acest duh al obligativităţii care ucide.
Dar să vorbim despre soluţii, pentru că asta e foarte important – căci, iată, noi,
ca preoţi, trebuie să dăm soluţii. Vine cineva şi-ţi relatează situaţia din familie, şi eu îi
spun: „Când celălalt vine spre tine, şi îţi cere, şi îţi revendică, şi iar îţi revendică –
există (aşa a dat Dumnezeu!) soluţia înlăuntrul tău.” Acesta e marele dar al firii
umane: că nu suntem dependenţi de soluţia din afară, de soluţia din celălalt, ci avem
soluţia înlăuntrul nostru. Când celălalt vine spre tine, şansa cea mare e la tine. Să-l
anticipezi, să-i dăruieşti tu ceea ce el vine să ia de la tine în termeni de obligaţie, şi
asta înainte de a se mişca el spre tine. Să anticipezi! Asta e cheia fantastică a
căsniciei. Să anticipezi şi tu ca bărbat, şi tu ca femeie, şi atunci ai anihilat pornirea
aceea în termenii de care vorbeam, ai rutinei. Dar asta înseamnă să fii foarte treaz, să
fii foarte viu, să-l cunoşti pe celălalt, să fii foarte interesat, să vrei foarte mult acest
lucru – altfel nu poţi anticipa. Anticiparea!
Îl cucereşti pe celălalt dându-i ceea ce el gândea, aştepta, îşi pregătea să obţină
folosind instrumentele „dreptului”, dându-i în dar înainte de a face el pasul spre tine
pentru a revendica. Asta este o foarte mare ştiinţă, şi presupune o foarte mare trezvie,
luciditate, conştiinţă de sine…
- Presupune şi a înţelege, în general, ce înseamnă femeia şi ce aşteptări are
femeia, ce înseamnă bărbatul şi ce aşteptări are bărbatul. Dar şi, în particular,
presupune să-l simţi pe celălalt – şi eu cred că nu poţi să-l simţi pe celălalt dacă nu-l
iubeşti cu adevărat şi nu te pui în locul lui permanent. Să simţi că sunt nişte mişcări
în sufletul celuilalt şi să vii în întâmpinarea lui, să-l odihneşti…
- Absolut. Dar ca să simţi lucrurile astea, trebuie să ai organul simţirii foarte
exersat, foarte dezvoltat, ceea ce nu prea se întâmplă, din păcate.
- Ce credeţi că ar trebui să ştie tinerii înainte de căsătorie şi află după?
- Păi, este şi ceea ce se întâmplă cu călugărul care se duce la mănăstire, care
aşteaptă ceva şi găseşte cu totul altceva. Cel mai important lucru este faptul că trebuie
să se pregătească şi nu se pregătesc. Eu le spun celor care mai întârzie cu măritişul:
„Măi, nu eşti încă pregătită?… Te-ai pregătit?” Oamenii nu se pregătesc pentru
căsnicie, nu mai vorbim că pregătirea asta începe foarte de timpuriu, cum îşi face
apariţia firea bărbătească sau femeiască în cineva, când încep să se dezvolte cele
bărbăteşti şi cele femeieşti – de atunci ar trebui să înceapă grija pentru pregătire.
Dacă nu se întâmplă această grijă, se întâmplă foarte multe alte lucruri.
Mai concret, la băieţi le-aş cere să fie extrem de atenţi cu gestionarea impulsului
sexual înainte de căsătorie. Extrem de atenţi! Dacă l-au scăpat din frâu, fie în orice
direcţie perversă – a onaniei sau a pornografiei (ele se însoţesc, probabil), sau a
relaţiilor sexuale – dacă au scăpat din frâu acest capitol, e greu de presupus că mai
pot să recupereze normalitatea în relaţia cu soţia. Ăsta-i punctul meu de vedere. Iar
fata, sigur, pe lângă virginitatea trupească, ar trebui să-şi păstreze foarte atentă şi o
anumită virginitate sufletească. Şi cel mai mult şi mai mult, să se păstreze cu
picioarele pe pământ, să fugă cât poate de ispita reveriilor, de ispita ieşirii din
realitate.
„Luptă-te!”
- Spuneaţi că bărbatul trebuie să nu cadă în lucrurile acestea trupeşti, căci i-ar
fi foarte greu să întemeieze apoi o familie. Totuşi, foarte mulţi cad – ce facem cu ei?
Cum se poate omul vindeca?
- După ce cade omul, şansa lui este să recunoască faptul că a căzut, şi că a făcut
o experienţă care-l costă. Acesta e un pas pozitiv. Deci să ştie că de aici provin foarte
multe disfuncţii, şi să nu dea vina pe nevastă! Să ştie că dacă el se însoţeşte cu o
femeie având o astfel de moştenire negativă, cu o ostoire a trupului prin practica
onaniei de ani de zile, de exemplu, să nu se aştepte să meargă roz lucrurile în familie,
pentru că există şi o perversiune a firii – firea e făcută să funcţioneze într-o anume
direcţie, şi prin această perversiune este întoarsă: spre sine! Şi atunci, cine a făcut
onanie câţiva ani de zile, atunci când îşi ia nevastă, face onanie cu nevasta! Nu intră
într-o relaţie cu celălalt. Şi femeia nu suportă să fie obiectul bărbatului. Spunem
lucrurile dure, pentru că se întâmplă, şi se ocoleşte subiectul acesta. Şi, mai mult,
revistele de specialitate laudă practica onaniei. Or, după părerea mea, aceasta este una
dintre cele mai dăunătoare practici, care pervertesc firea. Şi firea, făcută să se
împlinească la întâlnire cu cealaltă, se împlineşte în sine. Autosatisfacerea pe orice
plan este sinucigaşă. Pe orice plan – şi mental, şi trupesc, şi de orice natură.
Sigur, până la un moment dat sunt responsabili părinţii, trebuie să dea o educaţie
anume. Dacă copilul descoperă de la 10 ani site-urile pornografice, e aproape pierdut.
E greu de crezut că mai poate să-l ţină cineva. De la un moment dat însă, când dânsul
conştientizează, trebuie să înceapă lucrul cu sine. A fi om e lucru mare! Trebuie o
bătălie – cum spune Apostolul Pavel: „Încă nu m-am luptat până la sânge cu păcatele
mele” (cf. Evrei 12:4) – trebuie o bătălie pe viaţă şi pe moarte, dacă vrei să
beneficiezi la parametrii maximi de darul firii tale. Altfel, pe urmă ne plângem că nu
funcţionează asta, nu funcţionează cealaltă, femeia nu se simte bine lângă tine,
pleacă, te lasă… Asta este, îţi asumi, eşti responsabil.
De ce spovedim omul la 7 ani? Pentru că de atunci deja începe să fie responsabil
faţă de ceea ce face, şi tot ceea ce adaugă la statura sa va fi pricină pentru o vieţuire
în parametrii calitativi buni sau pentru o vieţuire în parametrii calitativi negativi – şi
trebuie să înveţe lucrul acesta. Tot dă vina pe toată lumea… El este însă principalul
responsabil! Şi eu le spun la tinerii care vin şi se spovedesc: „Măi, fii atent! Nu te mai
poate nimeni stăpâni, nu te mai poate nimeni controla, nici tata, nici mama, nici
şcoala – tu eşti responsabil. Vrei să te bucuri de o viaţă frumoasă, împlinită, la
parametrii firii pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Ai grijă de asta! Nu te lăsa biruit de
asta! Luptă-te!” „E greu, părinte…” „Luptă-te!” Mai ales bărbaţii, băieţii: „Luptă-te!”
Bărbatul îşi dobândeşte bărbăţia şi luptând. Altfel…
Dar omul se tot amăgeşte că responsabilităţile sunt în altă parte – nu!
Responsabilitatea e pe capul fiecăruia dintre noi, şi în ceea ce priveşte calitatea vieţii
personale, şi în ceea ce priveşte calitatea vieţii de familie şi, în ultimă instanţă,
răspunsul la Judecata din urmă, pentru toate. Asta este: pe umerii noştri. Ne bucurăm
că trăim, este un foarte mare dar, este o foarte mare oportunitate – însă pe măsură este
şi responsabilitatea.
„Copilul este un foarte mare dar”
- Cum trebuie să se pregătească familia de venirea unui copil?
- Trebuie să-l primească, întâi de toate. Trebuie să-l primească când îl dă
Dumnezeu. Foarte important! Să nu se planifice prea mult, măcar primul copil să nu-l
planifice. Sigur, ar fi bine să nu-i planifice nici pe ceilalţi, dar mai ales primul copil
să nu-l planifice: când îl dă Dumnezeu! Pentru că este o foarte mare rânduială aici,
primul, „cel întâi-născut”, cum se spune, „este al lui Dumnezeu” (cf. Ieşirea 34:19).
Poate oricine să constate lucrul acesta. Eu unul am făcut-o: familiile care rămân la un
singur copil, într-un fel sau altul, îl „pierd”. Doamne fereşte de situaţii tragice, am
întâlnit! Mulţi dintre copiii singuri la părinţi se călugăresc, şi părinţii rămân foarte
frustraţi pe tema asta. Cu alţii se întâmplă şi alte drame, pentru că e aici o rânduială a
lui Dumnezeu.
Şi pe urmă, sigur, cel mai important este să se pregătească sufleteşte pentru
venirea celei de-a treia persoane. Nu e proprietatea lor, nu e bunul lor cu care să facă
ce vor, nu este obiectul în care să-şi refuleze toate neîmplinirile lor. Asta e o foarte
mare problemă. Aţi văzut, copilul de mic ştie să lupte pentru sine, bătălia lui este să
fie luat în seamă ca persoană, să vorbeşti cu el ca atare, să nu îl manipulezi. Copilul
este un foarte mare dar, ajută foarte mult şi cuplul, pentru că se iese din acea tensiune
în doi spre un al treilea, care este şi expresia unirii celor doi, căci se unesc amândoi
părinţii în pruncul născut. E un foarte mare dar. Din păcate, naştem prea puţin acum.
E şi contextul foarte complicat. Mamele merg la serviciu…
Toţi se mândresc cu un singur copil, alţii se mândresc cu doi copii, chiar se cred
înţelepţi. Eu cred că nu sunt înţelepţi. Măcar de la trei în sus, trei copii, patru copii,
pentru că e şi un echilibru între copii. Avem şi o datorie faţă de continuarea spiţei, să
zic aşa, pentru că noi am primit în dar existenţa, şi suntem chemaţi să naştem la
rândul nostru. Sunt lucruri mult mai adânci decât ne putem închipui noi, dar toate se
rânduiesc dacă omul îşi conştientizează locul, poziţia lui în lume şi vocaţia lui – şi
înspre Dumnezeu, şi înspre oameni, şi înspre lumea întreagă.
- Care sunt greşelile cele mai mari pe care le fac părinţii în educarea copiilor?
- Una, pe care eu o socotesc a fi cea mai mare, este tocmai operarea cu o măsură
pe care copiii văd că nu o împlinesc părinţii înşişi. Părinţii vin cu un discurs teoretic,
şi în temeiul autorităţii lor părinteşti îi cheamă pe copii la o măsură a deplinătăţii pe
care ei înşişi nu o împlinesc. Şi copiii aceia, până la un timp, rezistă, se supun, dar
când au prilejul să scape de autoritatea părinţilor, evadează, fug pur şi simplu.
De aceea, eu cred că o pedagogie mai relaxată un pic, mai smerită, este mai
potrivită. Copiii să vadă la părinţi că-şi asumă autocritic ei înşişi neputinţele. Sigur,
copilul se demobilizează şi dacă-l vede pe părinte că nu e prea autoritar, dar, după
părerea mea, o problemă foarte mare este presiunea autorităţii părinţilor. E uşor să
spui ce trebuie, e foarte uşor să spui ce trebuie, dar dacă copilul vede la tine că tu nu
faci minimul din ceea ce trebuie, se face o scindare în el, în mintea lui: „Păi mie tata
îmi cere să nu fac asta, dar el face toate relele: el fumează, el bea, el nu-i atent, el
cutare, cutare…” Asta provoacă foarte mare dezechilibru.
„Eu şi acuma mă închin cum se închina tata…”
- Cum să creştem un copil în Biserică nu doar formal, adică nu doar aducându-
l Duminica la biserică, ca să se împărtăşească?
- Eu spun cum am fost eu dus la biserică – care mi se pare cea mai firească
aşezare. Eu ştiam că mama şi tata se duc la biserică. Duminică de Duminică îi
vedeam pregătindu-se, închinându-se, spălându-se, primenindu-se şi mergând la
biserică. Noi, ăştia micii, nu ne duceam Duminică de Duminică – bine, era şi
perioada comunistă – la sărbătorile mai mari mergeam. Bunica mea ne spunea: „Măi,
măcar unul din casă să meargă la biserică!”
În mare, exemplul, modelul de evlavie, de aşezare, să fie într-un firesc, să nu fie
forţat. Şi atunci copilul se aşează foarte firesc după modelul părinţilor. Cum calcă
părintele la biserică, aşa va călca şi el. Cum se pregătesc părinţii să meargă la
biserică, aşa va merge şi el. Cum se închină părinţii şi ce atmosferă e între ei, aşa va
urma şi el. Eu şi acuma mă închin cum se închina tata înainte de culcare. Dacă nu fac
lucrul acesta, simt că mă rup de ceva vital. Şi era foarte simplu. Îşi făcea cruci
nesfârşite în faţa patului, aşa îl ştiu pe tata – Dumnezeu să-l odihnească, împreună şi
pe mama…
- Cred că aici e o distincţie pe care ar trebui să o facem: de multe ori părintele
doar face pe modelul, dă lecţii, şi copilul îl surprinde că dă lecţii. Problema este nu
atât să faci ca să te vadă copilul, ci să faci ca să te vadă Dumnezeu.
- Absolut! Copilul este cel mai fin barometru al firescului. Nu-l poţi amăgi.
Copilul te prinde primul că faci lucrurile să fii văzut, că le faci fals. De aceea
spuneam că eu am fost martorul lucrurilor făcute într-un firesc care este echivalent cu
respiraţia. Aşa cum respiră omul, aşa să se ducă şi în faţa lui Dumnezeu, atât de
firesc.
Nu excesul de învăţături mi se pare necesar, nici excesul de explicaţii. Iată alt
aspect – sigur, asta intră într-o discuţie mai largă – mi se pare că părinţii de acum, sub
o presiune a unui model, transmit foarte multe informaţii copilului. Şi asta se
transformă într-o presiune absolut dăunătoare. Copiii sunt chemaţi să devină prea
responsabili pentru prea multe lucruri peste puterea lor, şi reacţionează refuzând.
Eu aşa i-am lăsat: să se facă rugăciunea în casă, şi ăla micu’ să fie lăsat să vină
el singur – şi vine! Să nu fie presat. Dar să se facă rugăciune! Să nu se facă numai ca
să vadă copilul. Să fie rugăciune. Căci dacă e rugăciune, e Duhul lui Dumnezeu
acolo, Care atrage. Primul care e atras e copilul, el e cel mai sensibil la cele
dumnezeieşti.
„Asta este calea cea mai avansată de a se îmbunătăţi duhovniceşte”
- Mai este o problemă pe care am sesizat-o: sunt mame care Duminică de
Duminică vin cu copilul la biserică să-l împărtăşească şi, pentru că au un copil, doi,
nu apucă să stea nici mult la slujbă, nici să se liniştească. Şi mă întreb: oare folosul
pe care îl avea copilul n-ar fi mai mare dacă mama s-ar hrăni şi ea duhovniceşte, în
măsura în care poate, şi uneori i-ar lăsa pe copii acasă, cu bunicii sau cu tatăl, ca să
se întărească şi ea?
- E un sacrificiu al mamei. E foarte important cu ce motivaţie, cu ce gând, cu ce
aşezare face lucrul acesta mama. Iată, există riscul şi aici al unei rutine: „Să
împărtăşesc copilul, să împărtăşesc copilul – cel mai important lucru!” Trebuie să ştii
de ce îl împărtăşeşti. Trebuie să ştii să-ţi asumi jertfa asta. Dacă femeia îşi asumă
jertfa creşterii de copii, asta este calea cea mai avansată de a se îmbunătăţi
duhovniceşte – dacă-şi creşte cu jertfelnicie copilul. Căci jertfa şi chinul sunt calea
cea mai avansată de îmbunătăţire a omului. Dacă însă refuză acest lucru şi o face ca
pe o povară, atunci nu culege roadele.
După cum, sigur, e foarte binevenit darul din partea soţului să mai preia un pic,
să se mai elibereze şi mama un timp, două, la o slujbă, la o Liturghie, să mai respire
şi ea din când în când. Dar mama, de obicei, se ataşează creşterii copilului, şi are
disponibilitate, jertfelnicie fantastică – pentru că, iată, s-ar putea să fie mai trează în
biserică chinuită de copil, decât stând fără copil, când ar putea să o fure gândurile.
În cele din urmă, dacă este să tragem o linie, responsabilitatea primară,
primordială, fundamentală a reuşitei familiei este bărbatul – pentru că el are vocaţia
de cap. Deci cine conduce, acela e responsabil.
 Eu cred în acest lucru foarte mult şi, ca să încheiem tot cu prima întrebare, dacă
există o criză a familiei, e şi o criză a bărbăţiei, a bărbatului, evident. Iar dacă este un
reviriment al familiei, acela, evident, se datorează recuperării de către bărbat a
vocaţiei sale şi a lucrării sale specifice.