1.

Conceptul de Elita Politica. Teoria Elitei lui G. Mosca si V.

Pareto

Elitologia (teoria elitelor), fiind considerate de majoritatea cercetatorilor stiinta

politica speciala sau de ramura, poate fi prezenta ca un ansamblu de gindire, avind
ca scop sa explice natura, locul si rolul grupurilor sociale in mainile carora se afla
concentrate influenta politica si puterea decizionala.
Oricum, elita, ca subiect politic , persista in ambele definiri ale obiectului de
studiu al Elitologiei. Termenul “Elita” (lat. “eligere” – a alege, a tria) poarta un
caracter polisemantic. Daca cei neavizati folosesc termenul dat in unele imbinari
de cuvinte pentru a reflecta anumite trasaturi pronuntate (“griu de elita”, “ostiri de
elita”, “cai de elita”, “elita hoteasca” etc.), culturologii il utilizeaza pentru a
evidentia unele personalitati marcante ale culturii (ca sinonim al “spiritului
atristocratic”), iar reprezentantii stiintelor socioumane (politologii, sociologii,
filosofii etc.) folosesc termenul in cauza pentru a desemna acel grup de oameni
(valoros; cel mai bun) din societate, care prin staut si rolul sau constituie “structura
de putere” si exercita o influeta majora sau controleaza direct elaborarea si
realizarea deciziilor politice, economice si sociale intr-o comunitate umana.
Conceptul de Elita desemneaza o realitate constitutiva a politicului, consacra
funciara disimetrie a raporturilor, in jurul puterii, intre guvernanti si guvernati.
Termenul de Elita acopera o realitate distinct, constituita din individualitatile
politice si sociale proeminente, care prin aptitudinile lor se detaseaza de masa
membrilor societatii. Este vorba de ascendentul unei minoritati active si activizante
asupra unei majoritati, mai mult sau mai putin pasive.
Un precursor al Teoriei Elitelor este Machiavelli, care in lucrarea sa “Principele”
exalta virtutile de exceptie ale printului, ce stie sa se slujeasca de calcul, viclenie si
forta pentru cucerirea, exercitarea si pastrarea puterii in scopul consolidarii unui
Stat.
Teoria Elitelor – formulata la inceputul secolului de sociologii italieni V. Pareto
si G. Mosca, aparea ca unidimensionalei viziuni marxiste asupra claselor sociale si
a puterii. Criticind fundamentul conceptiei marxiste, conform caruia puterea
politica nu reprezinta decit consecinta fireasca a dominatiei economice exercitate
de clasa care detine mijloacele de productie, reprezentantii “scolii elitiste italiene ”
propun o noua abordare, care va face cariera nu doar in sociologie ci si in
celelelalte stiinte sociale. Astfel, Vilfredo Pareto (1848-1923) dedica un intreg
capitol din al sau “Trattato di sociologia generale” (1916) celei ce s-ar putea numi
“classe elette”. Se postulau acum observatiile lui Gaetano Mosca (1858-1941) din
“Elementi di scienza politica” (1896), cu privire la existenta si importanta, in orice
tip de societate, indiferent de regimul politic (fie acest monarhic sau republican )
sau de cel economic (capitalist sau socialist), unui grup redus de personae care
exercita o dominatie incontestabila asupra societatii respective. In tratatul sau,
Pareto definea elitele din doua perspective pe cit de diferite, pe atit de
complementare. Pe de o parte, dintr-un punct de vedere strict statistic, elita
semnifica acea categorie sociala cuprinzind indivizii cei mai apreciati in domeniul
lor de activitate. Se poate astfel vorbi de o elita diplomatica, religioasa, politica sau
chiar interlopa. A doua abordare paretiana este, insa, cea care s-a inpus si anume
cea bazata pe exercitarea puterii. Aparea acum importanta distinctie dintre elita
guvernanta (dominanta) sic ea guvernata (dominata), prima desemnind ansamblul
indivizilor care participa direct sau indirect la luarea deciziilor ce privesc intreaga
comunitate. Monopolizarea puterii este rezultatul formei superioare de organizare a
paturii suprapuse care, actionind coordonat, isi asigura dominatia politica si sociala
in raport cu o majoritate dezorganizata, lipsita de vointa, de o ideologie coerenta,
neavind o organizare si un plan comun de actiune, numit de Mosca “formula
politica”.
Calitatile elitelor sunt predominant de natura materiala (bani, functii, pozitii
sociale si politice). Factorul moral este, in buna masura, exclus, elitele folosind
orice mijloace pentru a justifica inegalitatea politica si a insela pe cea dominata.
Incapabila de a-si crea un discurs original, de a se constitui intr-o grupare
exemplara, elita guvernantă, în accepţiunea lui Pareto, este caracterizată doar de un
sistem de valori şi de comportamente latente (numite reziduuri), fundamentul
coeziunii sale.
      Două asemenea reziduuri (din cele şase identificate de sociologul italian) sunt
cele mai importante, primul stimulând curajul şi puterea fizică, celălalt inteligenţa
şi compromisul. Observând că elitele nu sunt nici stabile, nici eterne, şi că ele se
substituie neîncetat unele altora, în funcţie de nevoile societăţii, Pareto formula
celebra "teorie a circulaţiei elitelor".
      Astfel, evoluţia societăţilor era explicată prin alternanţa a două tipuri de elite,
numite metaforic (după Machiavelli) "lei" şi "vulpi". Geneza oricărei societăţi era
rezultatul acţiunilor violente ale "leilor" (indivizi caracterizaţi prin predominanţa
primului tip de reziduu, înclinaţi către folosirea metodelor radicale pentru
instaurarea ordinii, eliminarea corupţiei şi a anarhiei). Odată stabilizată situaţia,
scade necesitatea exercitării calităţilor "leilor", fiind nevoie, în schimb, de mai
subtilele abilităţi ale "vulpilor", de corupţia şi de şiretenia acestora. Este perioada
în care cel mai eficient dintre guvernanţi este "cel ce cunoaşte cel mai bine arta de
a-şi slăbi adversarul prin corupţie, de a recupera prin fraudă şi înşelăciune, ceea ce
părea a fi cedat la presiunea forţei". Stăpânirea "vulpilor" continua până atunci
când haosul, corupţia şi lipsa de perspectivă a societăţii respective devin atât de
evidente, încât determină repunerea în valoare a aptitudinilor autoritare ale "leilor".
"Aristocraţiile nu dăinuie... Indiferent de cauze, este incontestabil că după un
anumit timp ele dispar. Istoria este un cimitir de aristocraţii."
      Dispariţia elitelor este explicată de Pareto atât funcţie de criterii demografice,
cât şi psihologice. Se introducea ,astfel, termenul de "circulaţie socială",
semnificând trecerea indivizilor de la un grup social la altul, cu tot cu aptitudinile
latente ale acestora. Pentru perpetuare, clasa guvernantă trebuie să fie întreţinută,
numeric şi calitativ, de indivizi dotaţi din păturile de la baza societăţii. Ea trebuie,
de asemenea, să elimine din rândurile sale pe cei care şi-au pierdut calităţile
necesare pentru a face parte din elită.
      Această circulaţie a indivizilor constituie elementul determinant al stabilităţii
unei societăţi, absenţa sa generând mişcări sociale profunde. În funcţie de viteza de
circulaţie şi de deschiderea clasei guvernante către receptarea elementelor capabile
din păturile supuse, schimbarea capătă forme evoluţionare (dacă rata de schimb
este suficientă pentru absorbţia indivizilor care pot pretinde puterea) sau
revoluţionare. "Revoluţiile se produc pentru că, fie din cauza unei încetiniri a
circulaţiei elitelor, fie dintr-o altă pricină, elemente de calitate inferioară se
acumulează în straturile superioare. Aceste elemente nu mai posedă reziduurile
capabile să le menţină la putere, şi ele evită să facă uz de forţă, în vreme ce în clase
inferioare se dezvoltă elemente superioare, care posedă reziduurile necesare pentru
a guverna şi care sunt dispuse să facă uz de forţă". Schema îi permitea lui Pareto să
descrie linia descendentă pe care se situa burghezia europeană din acele vremuri,
ca şi ascensiunea unor elite provenite din mediul muncitoresc şi socialist ("faza
descendentă a libertăţii şi ascendentă a organizării").
      Această circulaţie neîntreruptă împiedică formarea unei clase dominante
închise în sine însăşi, cum considerau teoreticienii marxişti. Tot în contradicţie cu
aceştia, se declară imposibilitatea existenţei unei societăţi lipsite de clase,
postulându-se obligativitatea existenţei unei elite, a unui grup restrâns de indivizi
care exercită puterea.
      La jumătatea drumului între o teorie a puterii şi una socială, accentul
fondatorilor cădea, cu precădere, asupra naturii necesarmente structurată ierarhic a
societăţii umane, ca şi a distribuţiei inegale a puterii. Mosca recunoştea, totuşi,
specificitatea sistemului democratic, în care diferitele forţe sociale se echilibrau
reciproc. În pofida acestor explicaţii oarecum formale şi aistorice, teoria "şcolii
elitiste italiene" a fost periodic repusă în discuţie atât de sociologi, cât şi de istoric.

2. Directiile principale ale Teoriei Elitiste Contemporane

Directiile elitiste sunt corpusuri conceptuale, cuprinzând valori şi simboluri care

incorporează concepţii asupra naturii umane şi care indică ce este posibil sau
imposibil pentru oameni să dobândească; reflecţii critice asupra naturii
interacţiunilor sociale; valori pe care oamenii ar trebui să le respingă sau la care să
aspire; corecţii tehnice privind îmbunătăţirea în abstract a realităţii umane privind
viaţa politică, economică şi socială a unei naţiuni sau chiar a întregii umanităţi.
Liberalismul: Doctrina liberală constituie una dintre componentele esenţiale ale
sistemului doctrinar contemporan şi deopotrivă ale gândirii politice trecute şi
actuale.
Dezbaterile privind originea liberalismului sunt întinse şi nu au finalitate încă. Şi
aceasta deoarece, deşi nu este o ideologie nouă, liniile sale de demarcaţie pot fi
întâlnite încă din Antichitate. O parte din şcolile de prestigiu identifică apariţia
liberalismului în contextul apariţiei statelor naţiuni - pentru că liberalismul german
italian, englez sau francez au aproximativ acelaşi tip de formare. O altă parte din
şcoli identifică apariţia liberalismului în contact cu apariţia industrializării ca şi
fenomen social total a cărui reflexie în politic se identifică cu revoluţia franceză, şi
cu tendinţele ideologice ce se nasc din această mişcare uriaşă ce pune o frontieră
istorică şi paradigmatică în gândirea umanităţii.Exista si voci care spun ca
liberalismul, in varianata sa politică, s-anăscut in urma războaielor religioase din
secolele XVI-XVII, ca o incercare de rezolvare acelebrei probleme teologico-
politice. Toleranţa statului in raport cu diferitele doctrine religioase afost singura
cale de a impune pacea socială unor comunităţi, divizate pană atunci de
interminabile lupte intestine.
Liberalismul, fiind o doctrină ce s-a dezvoltat continuu pe parcursulsecolelor,
poate fi etapizat, deşi aceasta etapizare este discutabilă. In primnul rind trebuie să
operăm o distincţie între liberalismul clasic şi liberalismul modern căci cele doua
doctrine se diferenţiază din multe puncte de vedere aşa cum sublinia şi Lionel
Jospin*,un cunoscut demnitar francez.
Liberalismul clasic, situat temporal la sfârşitulsecolului al XVIII-lea şi prima
jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta este perioadaîn care se definitivează şi se
coagulează ceea ce numim gândirea liberală. Acum sepun bazele liniilor de forţă ce
definesc liberalismul şi se constituie doctrina liberală.După a doua jumătate a
secolului XIX putem vorbi de un liberalism aflat deja laputere şi de o construcţie
politică şi socială pusă sub semnul liberalismului. În această perioadă, liberalismul
a suferit mai multe mutaţii în special legate de asumarea puterii şi de aplicarea
principiilor liberale în spaţiul public. O dimensiune pregnantă pe care o adoptă
liberalismul este aceea legată de ideea de naţiune, în special pe
continent.Construcţia politică impusă de liberalism este aceea a unei democraţii
instituţionale puternice, care se focalizează în special pe construcţia statului
naţional. De altfel, duşmanul liberalismului în această perioadă încetează să mai fie
în special conservatorismul, noii challengeri fiind socialismul şi anarhismul, două
erezii ce îşi au orginea tot în liberalism.
În perioada de după primul război mondial liberalismul încearcă să îşi
revizuiască relaţia cu ideea socială adoptând modelul economic keynesian care se
va repercuta şi în politicile sociale şi în cele ce ţin de însăşi esenţa liberalismului
(în special individualismul). Construcţia teoretică ce se impune acum este una
vizând drepturile şi libertăţile persoanei în raport cu ansamblul social şi cu
statul.După al doilea război mondial asistăm la o reîntoarcere a liberalismului
lamodelul clasic, deşi această etapă este mai degrabă pusă sub spectrul
conservatorismului. Totuşi ideea liberală cu modificările apărute în perioada
interbelică continuă să reprezinte şi ea o tendinţă a liberalismului
contemporan.Vedem astfel că termenul de liberalism poate fi plurisemantic, fiind
necesară în permanenţă o asumare a termenilor în care este el folosit.
La nivel axiologic, liberalii îşi afirmă voinţa de a impune în realitate conceptele
de libertate, egalitate, individualitate şi raţionalitate – aşa cum erau ele înţelese
încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Ei construiesc conceptele de egalitate şi
libertate plecând de la dreptul natural, care decurg din calitatea lor intrinsecă.
Pentru ca libertatea individuală să poată fi într-adevăr respectată este necesar catoţi
indivizii să se bucure de drepturi egale (pentru că toţi sunt subiecţi ai dreptului
natural). Astfel, este evident că liberalii acceptă în continuare o serie de reguli şi
legi capabile să menţină ordinea în societate. Dreptatea, consideră liberalii nu
trebuie să intre în conflict cu libertatea indivizilorde a-şi urmări interesul, şi de
aceea ei se pronunţă mai degrabă pentru o dreptate de tip procedural (commutative
justice) care se preocupă doar de rezultatele pe care indivizii le obţin în urmărirea
intereselor lor (adică să nu aducă atingere intereselor şi libertăţii altorpersoane).
Din punctul de vedere al liberalilor, justiţia trebuie să se preocupe doar de a
permite indivizilor să îşi folosească libertatea şi să nu interfereze violent unii cu
alţii, şi ea nu trebuie să intervină decât în cazul în care libertatea este încălcată.
Liberalismul a impus două linii de forţă în plan politic – una la nivel individual
ca spaţiu
al moralei, cât şi una la nivelul raportului cetăţeanului cu statul, germinând astfel o
nouă dimensiune instituţională.
Dimensiunea morală constă în toate acele drepturi care garantează protecţia
individului în faţa guvernământului. Aceste drepturi trebuie să fie garantate printr-
o lege cu proceduri cunoscute. Libertatea socială – se referă la ceea ce numim
astăzi egalitate de şanse şi mobilitate social. Libertatea civilă trebuie să fie apărată
printr-o lege fundamentală –
Constituţia – care să se raporteze egal la toţi cetăţenii. Dimensiunea politică
porneşte de la idea reprezentării si ale guvernului reprezentativ .
Pentru liberali problema crucială a fost şi este identificarea zonei de intersecţie a
statului cu sfera privată. În prima fază s-a impus ideea jandarmului de noapte, care
nu are alt rol decât să menţină ordinea şi să păzească sfera privată de alţi indivizi,
lăsând o autonomie totală iniţiativei particulare şi sociale. În a doua fază
liberalismul se va transforma în neliberalism, condamnat si acum de unii liberali.
Probabil liberalismul este cel mai bine cunoscut pentru dimensiunea sa economică,
şi anume pentru ideea de piaţă liberă şi de capitalism, ale cărui creator a fost.Dar
capitalismul, în sensul propus de liberali, nu era neapărat un concept economic, ci
mai degrabă unul moral şi politic căci acesta duce la bunăstarea cetăţenilor.
Liberalismul a apărut ca o doctrină anti-statală şi s-a dezvoltat ca o doctrină anti-
etatistă,căci se bazează pe libertatea inalienabilă a indivizilor văzuţi ca şi persoane
separate, de aceea accentul cade pe particular şi nu pe general. Modelul liberal
consideră că există două sfere de existenţă separate – sfera publică (statul şi
instituţiile sale) şi sfera privată (individul, societatea civilă şi instituţiile
acesteiaCând cele două sfere interferează, intersecţia lor trebuie să acopere doar o
zonă limitată şi uşor recognoscibilă.
Statul are doar obligaţia de a apăra individul şi sfera acestuia şi nu are dreptul de a
influenţa în nici un fel libera iniţiativă. J.St. Mill considera ca “Orice restricţie
impusă de stat este rea. Chiar dacă un individ nu poate face ceva bine,statul nu
trebuie să intervină, căci astfel se limitează independenţa şi iniţiativa particular.
Orice creştere a puterii statului este în mod automat rea şi prejudiciază libertăţile
individuale, scade libertatea individuală”.
Social-Democratia: Formarea ideologiei social–democrată este strâns legată de
apariţia şi dezvoltarea proletariatului în epoca modernă. În lupta ei pentru drepturi
şi libertăţi politice şi economice, clasa muncitoare va parcurge un proces complex
şi îndelungat de conştientizare a propriei sale forţe. Apariţia noului actor politic
este legată în primul rând şi indisolubil de procesele modernizării economie
capitaliste care au cunoscut un deosebit avânt în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea.
 Ideile doctrinei social-democrate au apărut in mişcarea socialistă europeană spre
sfarşitul secolului XIX, in condiţiile disputelor ideologice din cadrul
Internaţionalei a II-a (1889-1914) dintre marxişti -susţinătorii socialismului
revoluţionar – şi revizionişti – adepţii socialismului democratic reformist.
In general, termenul de social-democraţie desemnează ideea şi practica politică
conform cărora reformele economice şi sociale in beneficiul populaţiei mai puţin
privilegiate pot fi realizate in cadrul democraţiei, libertăţii şi sistemului
parlamentar. Din această perspectivă se poate afirma conţinutul mixt, compozit al
doctrinei social-democrate. Astfel, o definiţie concisă oferă Leszek Kolakowski:
social-democraţia este “un compromis intre liberalism şi socialismul marxist sau,
chiar mai mult, o versiune socială a liberalismului”.
Social-democraţia incearcă să fie o sinteză a teoriei şi acţiunii, a scopului socialist
şi a mijloacelor politice democratice, un compromise rezonabil între ideea echităţii
sociale şi realitatea diferenţierilor individuale, reformismul distributive operat prin
statul de drept şi concurenţa intereselor particulare şi de grup.
În perioada interbelică, social-democraţia s-a trezit în situaţia extrem de
ambiguă de a se
afla undeva la mijloc, fără o identitate ideologică foarte clară, fiind situată undeva
aproape de linia democrat-creştină şi liberalismul social şi în contradicţie cu
comunismul ce tocmai luase fiinţă în fostul Imperiu Ţarist. Mai mult, datorită
transformărilor sociale şi de mental colectiv suferite de ţările din Europa, social-
democraţia a fost pusă în situaţia de a avea competirori ideologici pe chiar propriul
ei teren politic, în condiţiile în care şi liberalismul începea să aibă tente sociale, şi
democraţia creştină Pe de altă parte, social –democraţia încă mai era dependentă de
moştenirea ideologică marxistă pe care o împărţea cu comunismul, fiind, deci,
deseori echivalată cu el. De aceea, ea s-a poziţionat pe un fel de a treia cale între
capitalism şi comunism, între piaţă şi planificare, singurul lucru pe care nu l-a
negat niciodată fiind democraţia şi acceptul pus pe statul de drept.
O sinteză funcţională a valorilor social–democrate poate fi reperată începând cu
perioada interbelică, când se formează şi încep să se aplice instituţiile economiei
mixte care şi-au dovedit apoi eficienţa în lupta împotriva şomajului, inflaţiei şi în
asigurarea stabilităţii sociale postbelice. Într-o enumerare succintă, aceste instituţii
sunt:
- coexistenţa diferitelor tipuri şi forme de proprietate în cadrul aceluiaşi system
economic;
- raportul dintre planificarea orientativă şi concurenţă; la nivel macro urmând să
predomine planificarea, iar la nivel micro, adică la nivelul întreprinderilor mici şi
mijlocii,concurenţa, conform principiului enunţat în 1956 de Karl Schiller:
„Concurenţă atât cât este nevoie, planificare atât cât este necesar“;
- etica redistribuirii produsului social;
- principiul „simetriei sociale“ în sensul că nici un grup nu poate obţine foloase
necuvenite pe seama exploatării altuia;
- creşterea intervenţionismului în viaţa economică, pe măsura complexificării
relaţiilor sociale;
- valoarea egală a muncii şi a capitalului, vizând transformarea proprietăţii în
funcţie socială în cadrul „capitalismului popular“.
Dar după 1951, social-democraţia îşi afirmă propriul drum, renunţând la
problema proprietăţii şi afirmând-o pe cea a conducerii şi repartiţiei. Ca regim
politic socialismul democratic nu este posibil decât acolo unde însăşi puterea de
stat este controlată în mod democratic de societatea civilă, iar statul devine un
garant al controlului societăţii asupra puterii economice. Conform Declaraţiei de la
Frankfurt social-democraţia defineşte puterea econmică “ nu ca exploatare a
indivdului, ci satisfacerea tutror nevoilor trebuie să fie scopul activităţii
economice”
Evoluţia ideologică a partidelor social-democrate şi socialiste din ţările Europei
Occidentale după 1950 se caracterizează prin respingerea socialismului
revoluţionar marxist şi accentuarea strategiei reformist-pragmatice confirmată in
praxisul politic. O caracteristică importantă a acestei orientări este depăşirea
caracterului de clasă şi lărgirea reprezentativităţii sociale a social democraţiei.
Partidele social-democrate şi socialiste europene nu se mai consideră, in mod
autorestrictiv, partide ale clasei muncitoare. Lărgind apelul către populaţie, social-
democraţii au slăbit preeminenţa generală a clasei ca determinant al
comportamentului politic al indivizilor. Partidele social-democrate servesc deseori
ca armă politică pentru forţa muncitorească organizată, iar pe de altă parte se
prezintă ca reprezentantele unor interese trans-clasiale.Conform teoriei lui Adam
Przeworski, social-democraţia este complet integrată in sistemul “democraţiei
capitaliste”.
O altă caracteristică a social-democraţiei este promovarea şi susţinerea
economiei mixte, bazată pe coexistenţa sectorului public şi a celui privat. Rudolf
Hilferding analiza trecerea de la capitalismul industrial fondat pe libera concurenţă
la capitalismul organizat, ca pe o posibilitate de intervenţie etatică in gestiunea
economiei prin instrumentul planificării. Economia mixtă se caracterizează, în
concepţia social–democrată,prin asigurarea rolului reglator al statului în viaţa
economică. Aceasta se manifestă prinstimularea investiţiilor, subvenţionarea
anumitor ramuri şi sectoare, favorizarea unorpolitici de creditare a cererii. Statul
apare din ce în ce mai mult ca investitor în obiective de interes public, care
necesită alocarea de fonduri considerabile pe care investitorii fie că nu le au, fie că
nu au interesul să o facă din cauza profitului scăzut.
Poziţia social–democrată faţă de economia mixtă a fost încă o dată afirmată de
cel de al XVIII-lea Congres al Internaţionalei Socialiste din 1993: „O societate
democratic trebuie să compenseze defectele pe care le comportă chiar şi sistemul
de piaţă cel mai responsabil. Guvernele nu trebuie să funcţioneze doar ca un
simplu atelier de reparaţii pentru stricăciunile cauzate de o piaţă defectuoasă sau de
aplicarea fără control a noilor tehnologii. Statul trebuie mai întâi să reglementeze
piaţa în interesul populaţiei şi trebuie să obţină pentru toţi muncitorii avantajele
tehnologiei pentru a ameliora experienţa lor de muncă şi de a mări posibilităţile lor
reale de dezvoltare individuală“..
După prăbuşirea regimurilor comuniste din sud–estul Europei, social–
democraţia a devenit polul de referinţă ideologică a stângii şi axa ei de identitate în
faţa noilor sfidări ale Istoriei. Sub presiunea internaţionalizată a noilor raporturi de
forţe, economice şi geopolitice partidele socialiste şi mai ales cele comuniste s-au
grăbit să arunce peste bord zestrea lor istorică şi să recunoască superioritatea
paradigmelor economice ale neoliberalismului şi neoconservatorismului anglo-
saxon.

3. Sistemul de selectare si recrutare a elementelor Politice

In stiintele sociale, conceptul de sistem a fost introdus dupã al doilea rãzboi

mondial, atât sub presiunea diversificãrii proceselor social-politice, cât si sub
influenta dezvoltãrii unor discipline noi. Sub ambele aspecte, a fost acut resimtitã
nevoia de a fi analizat sistemul politic ca un ansamblu coerent si unitar de elemente
componente, aflate în relatii de interdependentã, ca un tot integrat în viata socialã
si aflat în raporturi de interconditionare cu societatea în ansamblul ei. Conceptul de
sistem a fost considerat cel mai pertinent pentru analiza acestui ansamblu, ca un tot
unitar si integrator, dar si ca parte, ca element intinsec al unuia mai larg —
societatea sau, în termeni sistemici, sistemul social global.
Cel care a fundamentat abordarea sistemului politic prin prisma analizei
sistemice a fost americanul David Easton. El a definit sistemul politic ca
„ansamblul interactiunilor prin care obiectele de valoare sunt repartizate pe cale
autoritarã într-o societate”. Originalitatea abordãrii sistemice a lui D. Eastori
constã în faptul cã el a fixat granitele sistemului politic în mediul sãu social ‚ a
relev at capacitatea de reactie la in fluentele mediului extem, pe care calitatea de
sistem deschis i-o permite. Acest lucru iese si mai clar în evidentã prin urmãtorul
lant de rationamente:
— viata politicã nu poate exista într- un spatiu vid;
— ea „trebuie sã fie consideratã în raport cu mediul sãu fîzic, biologic, social si
psihologic”
— viata politicã este compusã din interactiunile politice;
— acestea constituie „un sistem de comportamente, inserate într- un mediu, la
influentele cãruia sistemul politic este el însusi expus si reactioneazã”
— „prin natura sa însãsi de sistem social analitic distinct de altele, viata politicã
trebuie sã fie interpretatâ ca fîind supusã la influentele care rezultã din celelalte
sisteme printe care ea este inseratã în reali-tate. Plecând de la acestea din urmã, se
scurge un curent constant de evenimente si de informatii care determinã conditiile
în care membrii sistemului trebuie sã reactioneze”.
Tinând cont de natura fluxurilor care intrã si ies din sistemul politic, ca si de
mecanismele transformãrii lor, Almond distinge urmãtoarele functii ale sistemului
politic:
— functiile de mentinere si ada ptare ale sistemului, care vizeazã crearea se noi
roluri politice si înlocuirea celor vechi, în raport cu exigentele sistemului;
— functiile de conversie politicã, care vizeazã transformarea cererilor în bunuri
de valoare ce vor alimenta apoi sistemul: raportul dinte legislativ, executiv si
juridic în cadrul separatiei puterilor;
— functia de extractie, vizând capacitatea de a mobiliza, în profîtul sistemului
politic, resursele materiale si umane ale mediului sãu intem ss intemational.
„Studiul capacitãtii extractive tebuie sã ia în considerare resursele prelevate la
diferitele niveluri de guvernare (municipal, departamental, federal etc.); costul
acestei prelevãri în termeni de slãbire corelativã a sprijinului politic; structure
specializate în extactie (birocratia, de exemplu); în sfârsit, mijloace de extractie
(persuasiune, conslrângere)”;
— functiile de reglementare, care privesc activitatea desfasuratã de structurile
specializate ale sistemului politic în controlul comportamentului politic al
indivizilor si grupurilor. Aceasta functie vizeazã capacitatea sistemului politic de a
repartiza resursele politice, în functie de cerinte (inputuri), si de a le transforma în
rezultate (out-put-uri), în conformitate cu vointa politicã, în vederea obtinerii
performantei.
Pe lângã aceste functii enuntate de Almond, din opera altor specialisti în teoria
sistemelor, precum H. W. Wiseman, Karl W. Deutsch, Morton A. Kaplan, David
B. Truman, se mai pot deduce si alte functii ale sistemului politic, interferând în
anumite relatii cu cele enuntate de Almond si Easton. Aceste functii ar putea fi
identificate astfel:
— functia de mobilizare a resurselor politice, exprimând capacitatea sistemului
politic de a identifica aceste resurse, de a-si da seama dacã ele sunt suficiente sau
sãrace, de a constientiza „costurile” si de a gãsi mijloacele cele mai adecvate de
orientare a acestor resurse spre îndeplinirea obiectivelor urmãrite. Dacã sistemul
politic îsi fixeazã scopuri si sarcini de atins care depãsesc cu mult posibilitãtile si
resursele necesare pentu îndeplinirea lor, atunci se ajunge la aventurism si
voluntarism politic, fapt care va conduce mai devreme sau mai târziu la colaps; iar
dacã, invers, scopurile si sarcinile stabilite sunt cu mult sub posibilitãtile si
resursele de care se dispune la un moment dat, atunci sistemul dã semne de
slãbiciune si incompetentã, se „descalificã”, mergând sigur spre esec. Si într- un
caz, si în celãlalt, sistemul politic tebuie sã procedeze la renovarea structurilor sale,
la înlãturarea disfunctiilor si a elementelor de erodare, de uzurã, la perfectionarea
activitãtii, realizând ceea ce sis temistii sÎ functionalistii au numit „adaptarea
structuralã” a sistemului politic, „stabilitatea si conservarea sa”, dezvoltarea
politicã;
— functia de determinare a scopurilor si sarcinilor sociale isi
gãseste expresia în acte normative programatice, formulate în concordantã atât cu
interesele celor care ocupã pozitii-cheie în viata politicã, cât si cu interesele
legitime ale guvematilor. Ele cristalizeazã ceea ce este esential si tendential în
ceea ce sistemistii numesc „impulsurile” venite, în flux, de la „mediu”, cãrora
sistemul tebuie sã le dea curs, sã le satisfacã. Aceastã functie a sistemului politic
materializeazã capacitatea lui de a regla activitatea socialã, rapor-turile sale cu
„mediul” si impactul asupra acestuia;
— functia de integrare a elementelor societãtii în structuri social-politice si
întãrirea coeziunii lor în jurul obiectivelor generale. Sistemul politic îndeplineste
aceastã functie prin controlul asupra indivizilor si grupurilor, ca si asupra clivajelor
si tensiunilor, prin socializare, recrutare si mobilizare politicã în vederea
configurãrii unei baze sociale cât mai largi de adeziune si sustinere, ca si mai ales,
prin dezvoltarea democratiei, care sã permitã participarea cetãtenilor la luarea
deciziilor si la activitatea politicã si încrederea lor în sistemul politic.
În legãturã cu functiile sistemului politic, se impun câteva precizãri:
a. toate aceste functii sunt specifice oricãrui sistem politic, dar ele diferã, în fiecare
tarã si în fiecare etapã, prin continutul lor concret, —dat de scopurile si sarcinile
specifice —‚ prin formele de manifestare si mecanismele de realizare;
b. ele depind de maturizarea unor conditii obiective si subiective necesare pentu a
face posibilã coordonarea sistemului social global, ca si de cresterea
responsabilitãtii factorului poitic în conducerea socialã;
c. calitatea si capacitatea modelatoare a acestor functii depind nemijlocit de
dinamica propriuzisã a sistemului politic, determinatã de un set de factori ce provin
din mediul social, din însusi sistemul politic si componentele sale, ca si din mediul
international;
d. aceastã dinamicã este orientatã în directia optimizãrii functiilor sistemului
politic, în sensul maximizãrii posibilitãtilor de rãspuns adecvat la cerintele
mediului intrasocietal si international si al minimizãrii constângerilor care tind sã
limiteze aria alegerilor posibile în elaborarea acestor rãspunsuri.

4. Tipologia Elitelor Politice

 
Guy Rocher defineste elita ca „ansamblul persoanelor si grupurilor care, ca
urmare a puterii pe care o detin sau a influentei pe care o exercitã, contribuie la
actiunea unei colectivitãti, ori prin deciziile pe care le ia, ori prin ideile pe care le
exprimã, simbolizeazã sau propagã”. El delimiteazã mai multe tipuri de elite:
— elitele traditionale, care se bucurã de autoritatea sau de influenta ce decurge
din ideile, credintele sau structurile sociale a cãror sursã se aflã departe în trecut si
care se întãresc prin traditie îndelungatã (spre exemplu elitele aristocratice,
religioase);
— elitele economice, care sunt investite cu autoritate sau putere ori exercitã
influenta asupra celorlalte elite ca urmare a veniturilor pe care le posedã si a
capacitãtilor pe care le detin (mari latifundiari, îndustriasi, bancheri);
— elitele tehnocratice sunt cele care detin autoritate sau exercitã influentã
deoarece au fost numite sau alese dupã legi stabilite, recunoscute si acceptate si li
se atribuie o anume competentã; sunt compuse din categoria superioarã a
administratorilor din guvem, din corporatiile industrial sau financiare, respectiv din
înalti functionari ce ocupa posturi de comandã în ierarhiile birocratice;
— elitele harismatice sunt cele cãrora li se atribuie calitãti de exceptie, însusiri
magice sau cvasimagice; autoritatea si influenta de care se bucurã sunt legate de
persoane precise si nu de posturi sau de bunuri si, ca urmare, se vorbeste mai
curând de sefi harismatici, decât de elite harismatice;
— elitele ideologice sunt persoane si grupuri care participã la definirea unei
ideologii, pe care o prezintã si o difuzeazã; ca si cele harismatice, pot face parte din
elita puterii dar pot fi si elite de influentã, spre exemplu contraelite sau elite de
opozitie, care contestã elita puterii si anuntã, de obicei, schimbãrile viitoare de
structurã;
— elitele simbolice, neglijate în general, au functii importante în societate; de
obicei, elitele au un caracter simbolic, dar unele au, prin chiar menirea lor, un rol
simbolic: este vorba de persoanele sau grupurile care se prezintã sau sunt
prezentate ca prototipuri ale unor moduri de viatã sau care întruchipeazã unele
valori si calitãti (artisti populari, cântãreti, sportivii profesionisti, sotiile oamenilor
politici) si care, atrase în sfera politicului, pot juca un rol important în influentarea
atitudinilor si comportamentelor politice ale celorlalti indivizi.
Rezultã cã notiunea de elitã politicã este definitã întotdeauna în raport cu
puterea, fie cã o detine, fie cã o înfluenteazã (prin actiunea lor, elitele contribuie la
luarea deciziilor, direct sau indirect, la definirea situatiilor sau obiectivelor si la
constientizarea unor grupuri sociale) si ca (cel putin) virtuali agenti politici.
Evident cã elita politicã este în mod constant agent politic: ea reuneste acele
persoane cu acces la exercitarea puterii politice, cu influentã asupra vârfurilor
sistemului politic sau care, aflându-se în opozitie, urmãresc sã obtinã puterea
politicã. Este compusã din oameni ce posedã experientã politicã si prestigiu,
datorate statutului, vârstei, profesiei, autoritãtii, precum si unele trãsãturi psihice
deosebite, inclusiv motivatii politice si dorinta de reusitã.

5.Constituirea şi funcţionarea elitei politice moldoveneşti

Noua clasă politică a Republicii Moldova, fiind aleasă la 25 februarie 1990, în mod
liber pentru prima dată în a doua jumătate a secolului XX, a alcătuit noile structuri
ale puterii de stat şi a adoptat un set de documente politice şi acte normative de o
importanţă majoră, set care a pus bazele dezvoltării tinerei democraţii. Această
elită nu constituia un grup politico-cultural nou, deoarece în interiorul ei (ca, de
altfel, şi în alte societăţi postsovietice) a avut loc redistribuirea rolurilor politice
provenite în mare parte din vechea elită managerială. Odată ce la funcţiile de
conducere au fost folosite, în majoritatea cazurilor, chiar de la bun început cadrele
vechi, reprezentanţii elitei politice vechi şi-au păstrat poziţiile privilegiate în noile
structuri politice. O bună parte din elitele vechi, comuniste, a trecut în business şi
în alte sectoare ale societăţii civile. Noua elită postcomunistă avea surse diverse de
formare şi consolidare, principala fiind reconversia unor grupuri ale elitei
partidului unic (nomenclaturiste).
Aceste şi alte particularităţi specifice ale formării primei generaţii a clasei
politice moldoveneşti de la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai secolului
XX au avut un impact aparte asupra democratizării întregii societăţi, proces
conceput din două etape: tranziţia şi consolidarea. Mai mulţi analişti politici şi
cercetători afirmă, iar practica politică confirmă faptul că şansele de reuşită ale
tranziţiilor spre democraţie sunt direct dependente de transformarea elitei dezbinate
(dezintegrate) într-o elită unificată consensual. La sfârşitul sec. XX – începutul
sec. XXI clasa politică din Republica Moldova, reprezentând o democraţie
neconsolidată, întrunea toate elementele proprii unei elite politice dezintegrate,
care concepea politica în termenii neacceptării compromisului şi eliminării
reciproce a fracţiunilor rivale. Mai apoi refuzul dialogului, negocierii şi
compromisului ca boală „a copilăriei clasei politice” este depăşit prin diverse
instrumente politice pentru crearea Alianţei pentru Democraţie şi Reforme (21 aprilie
1998 – sfârşitul anului 1999) şi activitatea Mesei Rotunde cu Statut Permanent (2002
- 2004) etc.
Sciziunea elitelor la mijlocul anilor ’90 a devenit un simptom semnificativ al
bolii „copilăriei clasei politice” moldoveneşti. Înseşi elitele politice naţionale, care
au contribuit la adoptarea Declaraţiei de Independenţă, după 27 august 1991 s-au
scindat, optând pentru modalităţi diferite de evoluţie a statului nostru independent.
Un segment anumit al acestor elite a înţeles independenţa ca una în raport doar
faţă de Moscova, nu şi faţă de Bucureşti, în cadrul acesteia distingându-se grupări
radicale (cerând proclamarea unirii imediate cu România) şi moderate (considerând
că unirea este un proces care trebuie pregătit cu luciditate, iar afirmarea
independenţei ţării este o cale optimă pentru realizarea acestui obiectiv), conduse de
idealurile reunificării naţionale, dar neafişând un proiect desluşit al înfăptuirii
acestor deziderate. O altă parte a elitelor, sprijinite şi de unii reprezentanţi ai celor
mai numeroase grupuri etnice tributare Moscovei, tulburate de perspectiva
dispariţiei tânărului stat independent, au promovat ideea organizării unui
referendum în chestiunea independenţei tocmai pentru a pune punct oricăror
tentative de a ignora necesitatea respectării întru totul a actului politic din 27
august 1991.
Scindarea clasei politice moldoveneşti s-a produs nu numai în sfera politicului,
dar şi în cea a economicului. Vom aminti că Concepţia tranziţiei la economia
reglabilă de piaţă în ţara noastră a fost discutată şi adoptată în linii generale la 25
iulie 1990 în cadrul Sesiunii întâi a Sovietului Suprem (a Parlamentului) al RSS
Moldova cu însărcinarea de a definitiva şi de a pregăti un program mai concret al
trecerii societăţii moldoveneşti la economia de piaţă. Această Concepţie prevedea,
printre altele, că tranziţia economică (cu condiţia organizării ireproşabile şi
competente, a desfăşurării în mod consecvent şi perseverent a procesului de
tranziţie democratică, a unirii tuturor forţelor sociale sănătoase în jurul acestui
program şi asigurării consensului întregului popor) ar putea să dureze, în opinia
reprezentanţilor primei generaţii ai clasei politice, 2-3 ani din momentul aprobării
programului guvernamental. Autorii aceluiaşi program vedeau strategia optimă a
tranziţiei la economia de piaţă în trecerea graduală, dar într-un ritm (pe cât posibil)
mai rapid.
Rămâne incontestabil faptul că, din motive obiective şi subiective, procesul
tranziţiei democratice (politice, economice şi sociale) a căpătat un caracter
imprevizibil şi chiar nedorit. Respingând diverse proiecte ale tranziţiei la economia
de piaţă, prima generaţie a clasei politice naţionale este nevoită să accepte aşa-
numitul model „de şoc” (teoria „terapiei de şoc” a fost elaborată în anii 1989 -
1990 de către economistul american Jeffrey Sachs), сare a agravat şi mai mult pro-
cesul tranziţiei democratice.
 Încercările primelor elite politice posttotalitare de autonomizare a tranziţiei
democratice în ţara noastră (curs legat mai mult de procesele interne ale
direcţionării tranziţiei economice şi sociale) nu prea au avut sorţi de izbândă. În
pofida faptului că au fost elaborate mai multe proiecte de reformare a diferitelor
sfere şi domenii de activitate socială, programe de restructurare şi renovare a
sectoarelor economice şi sociale ale republicii, nici una din acestea nu a fost
promovată şi implementată până la un bun sfârşit. Problema ţine nu numai de
existenţa unui set întreg de obstacole, riscuri şi ameninţări care se pot transforma în
factori defavorizanţi şi de eşec în democratizarea societăţii. La acestea se mai adaugă
o serie de motive obiective şi subiective care favorizează blocarea tranziţiei
democratice: ezitarea şi inconsecvenţa clasei politice în promovarea reformelor
trasate, lipsa competenţei şi a profesionalismului din partea structurilor de putere,
absenţa unei viziuni clare şi articulate asupra transformărilor sistematice în ţara
noastră etc.
Ştiut este că lipsa unui concept propriu, naţional, de tranziţie democratică
creează anumite dificultăţi şi riscuri în promovarea reformelor şi deci în derularea
firească a democratizării societăţii moldoveneşti. Aceasta o confirmă crizele
economice, sociale şi de putere care s-au ţinut lanţ de la începutul anilor ’90 ai
secolului XX. În acelaşi timp, nici o clasă politică, de la proclamarea independenţei
Republicii Moldova, nu a propus societăţii o concepţie concisă şi acceptabilă de
acţiuni politice privind tranziţia democratică, consumându-şi energia doar în
dispute (adesea sterile) pentru putere. Se pare însă că actuala putere politică
conştientizează necesitatea elaborării şi promovării unui model nou de dezvoltare a
societăţii moldoveneşti.
După Gaetano Mosca, fiecare clasă politică trebuie să se legitimeze printr-o
anumită formulă politică. Condiţiile actuale drastice ale vieţii economice şi sociale
a republicii dictează imperios necesitatea elaborării, aprobării şi promovării unei
formule politice, a unei ideologii naţionale (de stat), concept considerat de analişti
drept o strategie a tranziţiei democratice. Suntem tentaţi să afirmăm că numai
adoptarea unui model (curs, strategii) de dezvoltare democratică a societăţii noastre
poate servi drept fundament solid în acţiunile politice ale elitelor moldoveneşti, în
procesul de reconstrucţie a societăţii posttotalitare.
Aşadar, observăm că în Republica Moldova procesul de democratizare a apărut
în contextul unui „efect de domino” din fosta URSS. Venirea la putere în
societatea moldovenească a forţelor democratice a dus atât la transformări radicale
în toate structurile puterii, cât şi la schimbări de substanţă în interiorul clasei
politice.
MINISTERUL EDUCAȚIEI CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL
FACULTATEA FIZICĂ,MATEMATICĂ ȘI TEHNOLOGII INFORMAȚIONALE

DISCIPLINA: Științe economice și policice

TEMA: ElitELE PolITICE

A efectuat: Bucșanu Natalia, grupa 2MI

Chisinau 2021