Universitatea de Stat de Moldova

Facultatea Istorie și Filosofie

Catedra Istoria Românilor

Referat

Republica Moldova
„Elită și cultură politică „

Realizat: Creangă Ion,

masterand, anul I
Controlat: Solomon Constantin,
dr. hab., prof. Univ.

Chișinău, 2012

1
Elitismul porneşte de la ideia că guvernarea exercitată de către un grup mic de
oameni este o normă specială. Debutul conceptualizării elitei politice a fost marcat de
valorificarea ei prin filiera politică, prin revelarea şi prin argumentarea sepărării în
doup părţi: minoritatea conducătoare şi majoritatea condusă.
Premisele teoriei contemporane a elitei politice au apărut încă antichitate. Unul dintre
cei care au pus bazele acestei teorii poate fi considerat Platon, care pledează pentru
un stat ideal condus de filosofi. În același context F. Nietzsche dezvăluie
doctrinasupraomului, relatând despre existența oamenilor puternici și a oamenilor de
turmă, și tratând dorința de dominare asupra semenilor ca pe o tendința omenească
permanentă.
În calitate de concept științific determinat, teoria elitei a fost elaborată în prima
jumătatea secolului XX, de către savanții italieni V. Pareto și G. Mosca. Drept
postulat central al teoriei elitei politice servește teza cum că toate societățile,
indiferent de epoca se divizzează în două categorii: minoritatea conducătoare și
majoritatea dirijată. Pilon de orientare pentru Mosca este separarea societății în
minoritatea conducătoare și masa inertă din punct vedere politic . Mosca înțelege prin
clasa conducătoare sau politică acea clasa care concentrază în mâinele sale
conducerea de stat și unește indivizii dotați cu conștiință politică. Pentru Mosca clasa
politică este compusă din minoritatea care deține puterea intr-o societate, asimilând-o
unui veritabil grup de putereo clasa sui-generis, din considerentul că legăturile care îi
unesc pe membrii unii elite , asigură unitatea de unite și coeziune unei asemenea unei
structuri. Calitățile care permite accesul în elită, în viziunea lui Mosca sunt: eroismul
militar, banii, proviniența, calitățile personale și capacitatea de a conduce.
O astfel de contrapunere a minorității creatoare masei conduse este caracteristică și
conceptelor sociologului italian V. Pareto. Teoria elitei politice a lui Pareto este
asemănătoare tezei propuse anterior de Mosca, care spre deosebire de teoria
pareatiană, este mai puțin psihologică, dar mai politizată. O ideie determinată în
sociologia lui Pareto este diferența dintre masă și elită. În viziunea paretiană oamenii
de la bun început nu sunt egali. Principala caracteristică a elitei, potrivit lui Pareto,
este superioaritatea.
Astfel acești doi savanți au pus bazele teoria elitelor și ea a fost continuată si
desfășurată în continuare de alți cercetători în domeniu.
Putem evidenția următoarele teorii de bază:
 Poziția elitiștilor (teoria funcțională a elitei), care susțin că puterea în societate
se realizează de către elită adică, de către o minritate organizată, mai mult sau
mai putin unită, care deține fârghiile puterii, aceasta stare a lucrurilor fiind
prercepută ca nouă normă socială.

2
  Poziția elitelorgilor, care susțin că puterea în societate este realizată eexclusiv
de grupuri de elitare, această realitate egalând cu lezarea drepturilor
democratice ale populației
 Poziția adepților abordării de clasă - derivă din supoziția că dihotomia elita-
masă.este o alternativă abordării de clasă.
 Poziția unor cercetători care consideră că teoriile elitelor politice sunt
compatibile cu cele ale analizei de clasă a societății.
Cele mai frecvente interpretări ale termenului de elită, în dicționarele de politologie
sunt cele funcționale:
Elitica politică indică vârfurile claselor aflate la putere, pătura subțire, considerată
drept singura capabilă să conducă treburile politice, de rîndurile ei recrutându-se
personalitățile cu funcții de răspundure.
Elita politică – reprezintă cei mai buni, oamenii deosebiți prin pregătire și talent în
domeniul lor de activitate care se remarcă prin creșterea de valori în societate.
Elita se caracterizează prin:
 Segemntul cel mai valoros al societății, care posedă calități deosebite capacități
și indici mari în cele mai importante sfere de activitate
 Ocupă o poziției dominantă în societate, deaorece este cea maai producativă și
mai de inițiativă parte a populației.
 Este rezultatul selecției naturale a celor mai de valorea indivizi din societate.
 Este condiționat inegalitatea capacităților indivizilor.
 Funcția de bază a elitei este de a conduce socitatea.
Ultimele decenii ale secolului XX-lea afost marcate de destrămarea sistemului de tip
socialist și crearea uni sir de state independente (inclusiv Republica Moldova) cu
sisteme politice calitativ noi.
Schimbul sistemului politic în mod inevitabil presupune și schimbul elitelor politice.
Reorganizarea politică a soceității implică transformări în cadrul elitei politice, iar
orintările politice și concepțiile ideologice ale elitei politice devin importante
modului în care este efectuată tranziția de la un sistem politic la altul.
Elita politică din RM nu este un fenomen nou, intersec doar schimbărilor ultimului
deceniu. Viața elitei cunoaște convulsii, iar aceaasta pledeapl ză pentru evoluția ei
din cele mai vechi timpuri. Astfel schimbul grupurilor elitare vechi, apariția, și
evoluția și aptitudinele elitelor noi este definitoriu strudiului sistemului politic
contempora/
Abordările și conceptele existente care încercă să lămurească trecerea de la elite
vechi la cele noi, nu depășesc decât două limite. Pe de o parte afirmarea că a avut loc
un schimb revoluționar al elitelor., pe de altă parte în mod paradoxal, se presupune că
elitele au rămas același și s-a schimabt doar fațeta politică.

3
Potrivit elitologului rus G. Așin schimbul revoluționar se petrece atunci lind are loc
răstrurnarea elitei și venirea la putere a contra-elitei, de regula în urma unor
reorganizări revoluționare trecerea puterii de la clasă la alta. A doua abordare,
transformarea nu include în sine inevitabil a elitei prin contra-elită, dar admite și
reorganizări radicale în interiorul elitei conducătoare, acescensiune, situare pe poziții
de lider a unei grupări noi în interiorul elitei conducătoarea sau chiar unui al atat
social.
Prin urmare schimbul elitelor este un schimb fundamental, calitativ al elitei pe când
transformarea elitei poate să aibă loc în contextul calității vechi, astfel în rpimul caz
vorbind despre bazele sociale de clasă a elitei, in cazul doi, lucrurile se pot limita
schimbul raportului de forțe a diferitor grupări din interiorul elitei sau, prin schibul
controlului asupra elitei din partea unui sau altui grup social.
Plecând de la aceste considerente putem constatăm că în RM a aavut loc o
transformare a elitei politice. Potrivit estimărilor cercetătorului autohton al elitei
politice P: Varzari sesesizăm că transformarea elitelor de la un tip de bază la altul este
rară în istoria unei țări. Acest proces desfășurîndu-se în momente cruciale ale
societății. Deci putem afirma că nu orice transformare este o schimbare, deci în
principiu în reorganizarea elitei politice din RM depistăm doar o derivție de la elita
vechi.
Printre exemplele existente Kulicov indică câteva modele cu ajutorul cărora are loc
transformarea elitei în societățile post-sovietice, respectiv și RM:
Primul model: Schimbul torentelor. Transformarea este privită drept un schimb a
câtorva valuri a elitei conducătoare. La fiecare etapă de transformare valul precendent
al elitei conducătoare înaintează la conducere un nou val, iar el, la rîndul său, devine
gropar politic pentru cel car el-a înaintat. Mai simplu spus, elita lui Bodiu a înaintat-o
pe cea a lui Grosu, iar ea a subminat-o, elita lui Grosu a susținut-o pe cea a lui
Snegur, și cea din urmă a destituit elita lui Grossu.
Tineretul se afirmă prin faptul că birocretizează activitatea precendentă: pe de o parte
fiecare șef nou tinde să-și mărească importanță, devenind frănă în adoptarea și
implimentarea hotarârilor.
Neajunsurile acestui model ar fi faptul că practic nu se ține cont de fondalul social
economic al transformărilor, iar elita este privită în limitele integrității luându-se în
considerații succesiunea structurală.
Modelul doi: capitalism politic - este cel mai răspândit concept de transformare. La
baza lui se află ideea că în URSS a existat o clasă real conducătoare-nomenclatură
sovietică de partid. Existența restructurării se limitează la conversia capitalului politic
în capitl economic. Astfel o parte din nomenclatura politică utilizând puterea politică
printre primele a asimilat mecanismele privatizării proprietății de stat și în rezultatul

4
unor acțiuni succesorii a format grosul elite financiare, a noii elite antreprenoriale și
parțial a umplat noile instituții politice.
Modelul trei: rolul contr-elitei. Acest model se bazează pe ideia că în locul elitei
vechi vine o nouă elită, total opus a celui existente. Astfel are loc într-adevăr are loc o
schimbare a elitei și nu doar o simplă transformare.
Pentru elita din Republica Moldova sunt caracteristici patru etape în restructurarea
elitei politice:
1. Perioada restructurării – 1984 -1989 – prima etapă de reformare a sistemului
politic se caracterizează prin schimbări din interiorul sistemului, printr-o
tendință generală de a păstra orânduirea socială existentă. Insă ideologia
restructurării nu a fost folosită de o nouă formulă de conducere, nu a fost
curățită de retorica comunistă și de aceea nu a putut pretinde la statutul de
ideologie al legitimității atât în societate, cât șiîn cadrul elitei conducatoare.
2. Perioada dezintegrării – 1989-1991 – această etapă în mare măsură se
caracterizează prin demolarea elitei vechi, prin faptul că atât conștiința de
masă, cât și conducerea politică începe să domine tendința schimbărilor,
refuzul față de ideologia precedentă. Trecerea la această etapă, a fost impusă.
Necesitatea ei a fost dictată de pericolul crscând al proceselor de dezintegrare
a URSS, când insatisfacția față de politica centrului se contura prin încercarea
de a soluționa problema prin forțe proprii la nivel local. Procesele de renaștere
națională și de cucerire a independenței politice naționale, au relua acel
amestec de ambiții naționale care au existat în trecutul istoric, încă înaintea
perioadei totalitare.
3. Independența – 1991-1994 – este perioada când forțelor politice continuă să
formuleze acele valori în baza cărora aveau de gând să câștige încrederea
cetățenilor. În această perioadă forțele politice pledau pentru democratizarea
societășii, renașterea națională, privatizare proprietății de stat, orientarea la
unirea cu România.
4. Perioada consolidării sau instituționalizării 1994-2001 – această perioada se
caracterizează prin consolidarea elitelor noi în persoana celor vechi.
Astfel în Republica Moldova nu putem discuta destre o schimbare a elitei politice
ci urmează o continuare a celei vechi, nomenclatură, schimbându-și doar fața.
Un rol aparte în cercetarea problemei elitei o are cultura politică a ei.
Republica Moldova, ca şi celelalte state est-europene din fosta Uniune Sovietică,
traversează o perioadă dificilă de schimbări radicale, care cuprind toate sferele vieţii
şi activităţii. Societatea moldovenească se confruntă cu o restructurare, în mare
măsură contradictorie, dar istoric inevitabilă. În viaţa socio-politică se face o trecere
de la totalitarism la democraţie. În pofida unor schimbări cardinale survenite în sfera
politică, societatea noastră continuă să se confrunte cu o serie de probleme stringente:

5
sărăcia economică, criza de identitate, mizeria socială şi nu în ultimul rînd cu o
guvernare ineficientă care a adus ţara în pragul crizei politice.
Una din particularităţile cele mai relevante ale procesului de democratizare a
societăţii post-totalitare, rezidă în reafirmarea politicii în viaţa cotidiană, în
redescoperirea ei de către cetăţeanul de rînd. Procesul de schimbare care are loc în
societate, se loveşte de nenumărate contradicţii generatoare de multiple probleme.
Este nevoie de a efectua nişte analize a cauzelor care au determinat momentele de
incertitudine şi controversele cu care se ciocneşte societatea noastră şi  eventual,
găsirea unor remedii de depăşire a acestora.
În Republica Moldova imediat după 1991, s-a instaurat un regim politic democratic.
Dar el este departe încă de caracteristicile unei democraţii consolidate.
În locul unei societăţi moderne, libere şi dezvoltate, noi „construim o societate de
supravieţuire, cu un sistem politic de vitrină”, care în principiu posedă toate
instituţiile unui regim democratic, dar nu le foloseşte decît minimal iar uneori deloc.
Reorganizarea sistemului politic cu scopul democratizării societăţii, crearea statului
de drept şi a societăţii civile, putem considera ca un progres pentru societatea noastră.
Pe alocuri această reorganizare a devenit o realitate, undeva însă, a rămas doar o
iluzie.
Refuzul de la sistemul administrativ de comandă, declararea libertăţilor politice,
libertatea presei, crearea sistemului multipartidist, renaşterea religiei, inclusiv
renaşterea naţională au contribuit şi la conturarea unei culturi politice democratice.
Însă, suma de informaţie cu care ne alimentăm zilnic este insuficientă şi nu permite
de a ne crea o imagine completă şi obiectivă despre viaţă în general, cît şi despre
sistemul politic în special, precum şi despre cultura politică care este o parte
componentă  a acestuia.
Desfăşurarea procesului de reformare început în republică, a demonstrat oamenilor că
ei pot să se bizuie doar  pe puterile lor proprii în rezolvarea problemelor, fiindcă
instituţiile politice sunt eficiente doar pentru elita politică moldovenească care nu
întreprinde aproape nimic în folosul societăţii, activînd doar pentru interesele
personale.
Am uneori impresia, că societatea noastră se confruntă cu un fenomen numit cultura
politică “de spectacol”, care nu este decât o simulare, o parodie care caracterizează
sistemul politic moldovenesc. Este reprezentarea înşelătoare a democraţiei, cultura de
participare fiind mai mult artificială de cît reală. Individul se crede liber, activ,
influent. Se crede un actor al sistemului politic, când în realitate nu este decât un
spectator, amăgit de “jocul politicii”, pe fundalul micilor ecrane şi după draperiile
cabinelor de vot.” Astfel, cultura de spectacol vine să înlocuiască în mod înşelător
cultura de participare, iar spectacolul politic înlocuieşte democraţia, fiind readusă la

6
ordinea zilei problema înstrăinării politice a omului chiar şi în societăţile
democratice.
Renaşterea naţională a fost un proces favorabil pentru dezvoltarea relaţiilor politice în
Republica Moldova. Conceptul de naţionalism nu trebuie să ne trezească emoţii
negative. Anume despre un  asemenea concept al „naţionalismului” ne vorbeşte A.
Miller în articolul „Naţionalism ca element al dezvoltării”. Autorul susţine: „în faza
incipientă naţionalismul era practic unicul mijloc de mobilizare specifică a maselor”.
Anume mişcările de renaştere naţională, care aveau şi orientare democratică,
alcătuiau poate unicul element politic, ce au dat impulsuri esenţiale demonopolizării
economiei şi altor sfere ale vieţii sociale şi în ultimă instanţă au favorizat lichidarea
regimului totalitar.
Societatea moldovenească contemporană, conform opiniei majorităţii analiştilor
străini şi autohtoni, se caracterizează printr-o cultură politică fragmentară şi
conflictuală  în ce priveşte modalităţile de exprimare şi funcţionare a ei. Specificul
acestei culturi politice îl constituie starea de sciziune, lipsa unui acord între purtătorii
diferitelor subculturi în ce priveşte valorile fundamentale, idealurile şi obiectivele
urmărite, structura şi regimul politic existent în societate. De asemenea, în cadrul
sistemului politic moldovenesc se observă o izolare socială, lipsa încrederii între
diferite grupuri şi categorii sociale, între elite şi mase, care reflectă diverse stări
evidente de conflict şi de mari tensiuni sociale care generează instabilitatea politică în
societate.
Fragilitatea societăţii civile, născută pe fragmentarea excesivă a culturii politice şi
prejudecăţile trecutului, continuă să fie o caracteristică definitorie a societăţii în
tranziţie. Întrucît, majoritatea indivizilor din societatea noastră au rămas ancoraţi în
limitele unei culturi politice de indiferenţă, ei au o viziune minimală asupra
orizontului public şi politic, mai exact asupra posibilităţilor de cooperare şi de
angajare civică.
O paralizie al societăţii noastre sunt neadevărurile care stau la originea incompetenţei
politice a guvernanţilor din Republica Moldova. Ignorarea constantă a adevărului,
scoaterea lui în afara spaţiului public constituie un defect serios al culturii
politice. Immanuel Kant susţinea că „puterea exterioară care îl lipseşte pe om de
libertatea de a-şi comunica gîndurile în public, îl lipseşte în acelaşi timp de libertatea
de a gîndi”. Motivul „tăcerii” moldovenilor este anume subdezvoltarea culturii
politice şi comunicative, caracteristică multor societăţi post-totalitare.
O altă limită a culturii politice şi a societăţii civile este dată de faptul că o mare parte
a populaţiei nu este conştientă de drepturile, libertăţile şi obligaţiile politice şi nu are
o cunoaştere elementară a datelor constituţionale fundamentale.
Pînă acum, în societate persistă ideea precum că oamenii simpli nu pricep în politică
şi că toate chestiunile urmează să fie rezolvate de către cei din vîrful piramidei 

7
puterii. Această atitudine pasivă exclude în principiu rezistenţa necondiţionată în faţa
oricărui arbitrar politic şi anulează aproape orice orizont de anticipaţii pozitive,
stimulînd astfel apatia politică.
Lipsa unei înalte culturi politice periclitează optimizarea deciziilor politice şi explică
spasmul sistemului politic din ţara noastră, iar tergiversarea stabilirii unei reţele
instituţionale pentru implementarea legislaţiei noi, precum şi lipsa unor mecanisme
funcţionale de combatere a crizei completează şirul unor aspecte ce reflectă
incapacitatea elitei politice.
Cultura politică a unei societăţi trebuie evaluată nu după conţinutul ideologiei, ci
după performanţele practicii politice mai ales, după volumul de bine, de dreptate, de
bunăstare, de fericire, de adevăr aduse oamenilor de un sistem politic concret.
Elementele culturii politice participă direct sau indirect într-o reţea de circuite ce
compun practica politică globală. Un element dispersat al culturii politice, chiar dacă
are o calitate individuală perfectă, el va fi lipsit de valoare dacă acţiunea politică ce-l
integrează nu va produce roadele dorite de către societate. Din acest punct de vedere
cultura politică a unei societăţi are elemente pasive (“moarte”) şi active, elemente
latente şi manifeste, elemente “parazitare” (pseudo-valori”) şi elemente funcţionale,
elemente lucrative şi inhibitive, elemente propulsorii şi frenatoare.
Experienţa americană de constituire a culturii politice democratice a demonstrat că
aceasta este o cale istorică lungă şi că e imposibil de a crea o naţiune, mai întîi de
toate bogată economic şi apoi instruită în domeniul social-politic, cum se pare,
gîndesc mulţi din guvernanţii moldoveni. Dezvoltarea spirituală a întregului popor şi
bunăstarea materială trebuie să meargă într-un pas. Altfel spus, reforma economico-
socială şi construcţia instituţională din Republica Moldova trebuie să se desfăşoare
simultan cu transformări în interiorul sistemului politic moldovenesc, care – în timp –
ar putea privilegia valorile democraţiei liberale.
Începutul culturii politice în Republica Moldova este strîns legat şi de procesul de
demonopolizare a mediilor audiovizuale şi de apariţie a unor medii independente faţă
de putere. În principiu, unii cercetători consideră, că televiziunea de stat se face
vinovată de trei lucruri:dezinformarea propriu-zisă, manipularea discretă şi efectul
anesteziant, care îi face pe oameni pînă în prezent să trăiască în minciună.
Procesul de educaţie, care are o legătură directă cu cultura politică, reprezintă unul
dintre cele mai importante fundamente ale democraţiei. Cultura politică democrată
presupune un nivel ridicat de educaţie, informaţie, competenţă, fără de care este
imposibil participarea complexă pe care o presupune viaţa politică a unui regim
democrat.
Fiecare clasă politică din Republica Moldova,trebuie să se legitimeze printr-o
anumită formulă politică. Condiţiile actuale drastice ale vieţii economice şi sociale a
ţării noastre dictează necesitatea elaborării, aprobării şi promovării unei formule

8
politice, concept considerat de noi ca o strategie a tranziţiei democratice. Această
formulă în literatura de specialitate este denumită în mod diferit: doctrină economico-
politică, concept nou de dezvoltare, idee naţională, ideologie naţională sau de stat,
model sau curs de dezvoltare a societăţii.
Politică moldovenească are nevoie cu stringenţă de actualizarea termenului de „idee
naţională”, înţelegînd prin aceasta un sistem coerent de  idei, principii şi orientări
valorice recunoscute de stat şi susţinute de către cetăţeni în activitatea social-politică,
economică şi spirituală.
Fiind o formulă a raţionalizării vieţii sociale, ideea naţională, bine conturată şi
închegată, poate servi pentru întreaga societate şi pentru individ ca fundament solid în
activitatea lor. În acelaşi timp, ideea naţională serveşte statului pentru a determina
priorităţile dezvoltării societăţii şi a soluţiona problemele ce afectează interesele
fundamentale ale persoanei şi comuniunilor de oameni la care acesta aparţine, pentru
a percepe logica derulării proceselor social-economice şi politice actuale şi a celor de
viitor. În acest context, e acceptabilă opinia cercetătorilor care susţin că ceea ce ar
consolida poporul, i-ar insufla siguranţă şi optimism, ar putea fi ideea comunităţii
intereselor tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de apartenenţa lor naţională şi socială,
iar interesul comun constă în ieşirea din criză, în afirmarea unui trai decent, în
renaşterea şi propăşirea societăţii post-totalitare. Printre priorităţile naţionale trebuie
să figureze şi ideea reîntregirii ţării, coeziunii şi solidarităţii sociale.
Această situaţie constituie o dovadă ce demonstrează necesitatea conştientizării
conţinutului şi existenţei culturii politice a unei societăţi, atît din punct de vedere
ştiinţific, cît din cel al practicii social-politice. Nu se poate obţine succes în procesul
transformărilor politice şi economice, fără a cunoaşte tendinţele şi aspiraţiile
poporului. Altfel spus, principalul element de care depinde caracterul procesului de
tranziţie şi transformare în ţara noastră, după opinia noastră fundamentată ştiinţific, îl
constituie factorul socio-cultural.
Există însă o dilemă legată de cultura politică. Ea fiind considerată parte a culturii de
ansamblu a societăţii, a fost şi va rămâne o variabilă dependentă de progresul general
al comunităţilor umane; este supusă transformărilor, implicit dezvoltării şi
modernizării. Într-un astfel de proces istori,c ea şi-a demonstrat rolul ambivalent:
cultura politică, dezvoltându-se, pe de o parte favorizează creşterea gradului de
liberate umană iar, pe de altă parte, limitează libertatea oamenilor. Cultura politică
măreşte libertatea pentru că permite elaborarea unor opţiuni mai temeinic
fundamentate, permite alegerea în cadrul unei oferte raţionale de variante acceptabile,
favorizează participarea la viaţa politică prin prisma anticipării efectelor pe termen
lung. Totodată, cultura politică eliberează cetăţeanul de efortul de a reinventa mereu
mecanismele participării la viaţa politică, de a realiza controlului asupra activităţii
organelor de decizie,  de a contesta unele acte politice. Acestea pot fi asigurate prin

9
învăţare socială, prin socializare politică generând timp liber necesar pentru explorări
şi creaţie. În acelaşi timp, dezvoltarea culturii limitează libertatea cetăţeanului pentru
că oamenii nu sunt liberi să facă tot ce vor. Legile, actele normative, ca invenţii ale
culturii juridice, îi împiedică pe cetăţeni să se angajeze în anumite feluri
de activităţi şi le impun să acţioneze într-un anumit fel sau la anumite standarde.
Analiza tematicii culturii politice poate reprezenta o diagnosticare a comunităţii
respective în ce priveşte palierul de democraţie atins, dar şi a nivelului ei de
dezvoltare. Problematica culturii politice în societatea noastră, după opinia mea, este
studiată insuficient, ceea ce ne face să presupunem că nu se conştientizează, încă,
faptul că făurirea unei democraţii veritabile şi a unui sistem politic integru şi
funcţionabil, se face îndeosebi prin cultura politică.
Prăbuşirea pe plan mondial a societăţilor totalitare, a avut un impact direct şi asupra
spaţiului geopolitic ocupat de Republica Moldova.
Ne considerăm  o entitate politică tînără care a păşit alături de celelalte state ex-
comuniste din centrul şi estul Europei pe tărîmul necunoscut al democraţiei.
Specificul procesului de tranziţie moldovenesc rezidă în tărăgănarea implementării
deciziilor politice. Această amînare, în ultimă instanţă este determinată de lipsa
voinţei politice univoce privitor la vectorii orientării strategice ai statului nostru.
Susţinem teza că organele reprezentative ale ţării noastre nu sunt pregătite nici
profesional, nici psihologic pentru o activitate reformatoare.
Un remediu, în acest sens, este accederea în cadrul organelor de conducere, a cadrelor
politice noi, tinere şi profesioniste, în baza unei competiţii loiale, care, pe lîngă
calităţi ca: voinţă, tărie de caracter, spirit de iniţiativă, creativitate, perseverenţă,
responsabilitate – să dispună neapărat şi de spiritul de patriotism, a cărui lipsă se
simte în societatea moldovenească.
Cultura politică este inseparabilă unei societăţi ce pretinde a fi un stat democrat şi de
drept, or, aceasta constituie o condiţie vitală pentru schimbările esenţial calitative în
derulare a societăţilor din centrul şi estul Europei, în particular a Republicii 
Moldova.
În pofida tuturor criticilor aduse culturii politice moldoveneşti, suntem tentaţi să
insistăm asupra recunoaşterii faptului că cultura politică poate servi ca „locomotivă”
ce va propulsa societatea moldovenească în vederea depăşirii tuturor crizelor cu care
ne confruntăm astăzi.

10