Cred că tuturor ni s-a întâmplat la un moment dat să rămânem fără cuvinte în faţa celui din faţa

noastră şi să avem sentimentul de dificultate în a ne exprima punctul de vedere într- un mod cât
mai clar şi cât mai corect. Aceasta este o situaţie în care nu prea ne dorim să fim şi important este
că, indiferent cine ne este interlocutorul să găsim acele cuvinte/comportamente prin care să
putem transmite într-un mod eficient mesajul, informaţia, starea. Prin comunicare, omul modern
se analizează pe sine, îi analizează pe cei cu care se află în interacţiune şi – în ultimă instanţă –
poate găsi un mod propriu de investigare a lumii care-l înconjoară.
Partea de comunicare în mediul medical necesită mai multă atenţie datorită faptului că aceasta
are în centru pacientul, care se prezintă în plină suferinţă şi incertitudine în faţa medicului.

Comunicarea este cel mai important lucru în stabilirea relaţiei cu pacientul, cu aparţinătorii şi cu
ceilalţi membri ai echipei medicale. „A şti să asculţi este prima condiţie a unui dialog”.
Comunicarea reprezintă un ansamblu de cuvinte şi gesturi prin intermediul cărora se transmit şi
primesc mesaje. Ca proces important în actul medical, comunicarea este un proces activ de
transmitere şi recepţionare de informaţii, în care cel puţin unul dintre partenerii de comunicare
trebuie să aibă abilităţi de ascultare activă, înţelegere a mesajului şi de a răspunde unor întrebări,
interpretare a limbajului nonverbal, motivare a interlocutorului pentru ca acesta să susţină
conversaţia. Există trei componente ale comunicării prin intermediul cărora transmitem
informaţii către ceilalţi: verbală, non-verbală şi paraverbală. Dintre acestea, nivelul logic (deci
cel al cuvintelor) reprezinta doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel
paraverbal (ton, volum, viteza de rostire…) si 55% la nivelul non-verbal (limbajul corpului). A-i
asculta pe pacienţi este la fel de important ca şi a vorbi cu ei! Indiferent de specialitatea pe care o
are medicul, atunci când trebuie să comunice cu pacientul pe care îl tratează, acesta trebuie să fie
atent la ce spune şi, mai ales, cum spune. Pentru realizarea unei comunicări eficiente are nevoie
de timp suficient pentru a stabili o relaţie cu bolnavul. Empatia în comunicare este şi ea extrem
de importantă, deoarece cu ajutorul ei medicul poate înţelege mai bine prin ce stări trece
pacientul şi îl poate încuraja să se exprime deschis şi neîngrădit. Calitatea informaţiilor obţinute
de medic în timpul consultaţiilor este strâns legată de abilităţile de comunicare ale medicului şi
ale pacientului.

Relaţia medic-pacient constituie una dintre aspectele fundamentale cu care se ocupă psihologia
medicală. În practica medicală comunicarea are şi un rol terapeutic şi uneori ne îndreaptă şi către
psihologia medicală.Conform P.Popescu-Neveanu, psihologia medicală este “ştiinţa care
studiază psihologia bolnavului şi a relaţiei sale cu ambianţa, legaturile sale subiective cu
pesonalul medico-sanitar şi cu familia; ea priveşte bolnavul nu numai din punct de vedere al
organismului dereglat, ci şi din punct de vedere al subiectivităţii sale, al naturii sale umane”.
Politzer arată că psihologia medicală este ,,psihologia care pune în centrul ei drama persoanei
umane aflate în situaţia de boală”. În acest context putem spune că a comunica cu pacienţii este
un proces complex care cere atenţie,timp,efort,implicare,pregătire.

Relaţia medic-pacient reprezintă cadrul în care se desfăşoară actul medical. Poate fi considerată
ca o relaţie: Socială, Psihologică, Culturală. Orice medic trebuie nu doar să aibă cunoştinţe
practice despre starea medicală a pacientului, dar şi să fie familiarizat asupra psihologiei
individuale a pacientului. Este de datoria medicului să se facă perceput corect de către pacienţii
săi pentru a fi cunoscute caracteristicile rolului şi statutului de practicare a medicinei în
societatea contemporană.
Pentru practicarea profesiunii medicale sunt necesare aptitudini deosebite. Unele dintre ele au un
caracter general sau comun oricărei activităţi intelectuale şi se bazează pe existenţa aptitudinii
generale a inteligenţei superioare. Aptitudini particulare necesare profesiunii medicale sunt:
spiritul de observaţie, abilitatea de a comunica, acordarea unei valori importante demnităţii
condiţiei umane, răbdarea şi compasiunea, înţelegerea empatică.

Comunicarea în relaţia medic – pacient este foarte importantă în practica medicală. Motive etice,
morale, profesionale, obligă medicul să ofere pacientului informaţii relevante asupra bolii lor.
Comunicarea în relatia medic – pacient înseamnă a raspunde prompt, onest şi înţelegere la
diferite nevoi şi cereri faţă de actul medical, care va trebui însoţit întotdeauna de conştiinţă etică;
viaţa apare ca valoarea cea mai ridicată a lumii materiale, iar sănătatea reprezintă bunul suprem
al omului, ea nu are preţ. În aceste situaţii felul în care alegem să relaţionăm cu pacientul în
funcţie de situaţia în care ne aflăm ne poate fi de mare ajutor dacă înţelegem rolul comunicării.
Comunicarea este un instrument pe care-l folosim zi de zi, în mediu familial, de serviciu, de
prieteni şi poate fi îmbunătăţită în timp, prin practică şi antrenament.

În ceea ce priveşte, comunicarea terapeutică trebuie văzută ca o interacţiune dintre medic şi

pacient, în cursul căreia medicul se focalizează pe nevoia pacientului de a promova un schimb
eficient de informaţii cu medicul. Comunicarea cu pacientul trebuie să fie concordanţă cu starea
lui actuală, cu posibilităţile lui de înţelegere şi asociată cu elemente de sprijin pentru a influenţa
pozitiv evoluţia bolii sale.

Scopul comunicării medicale implică stabilirea relaţiei terapeutice, înţelegerea perspectivei

pacientului, explorarea gândurilor şi emoţiilor acestuia şi ghidarea acestuia în rezolvarea de
probleme. Cadrele medicale trebuie să se aproprie şi să-i cunoască mai bine pe beneficiarii
îngrijirilor, să ofere îngrijiri mai bune, individualizate, complete şi continue. Altfel spus, ar fi de
preferat ca pacienţii să fie trataţi necondiţionat. Boala este ruperea echilibrului armoniei, care se
traduce prin suferinţă fizică, psihică, o dificultate sau o inadaptare la o situaţie nouă, provizorie
sau definitivă. O persoană “intra în boală” cu un anumit tip de sistem nervos şi de temperament,
cu un anumit caracter şi inteligenţă, cu o anumita ereditate, cu complexe şi păreri preconcepute,
cu un anumit orizont cultural şi de aceea bolnavul ia diverse atitudini faţă de boală, dar în acelaşi
timp şi faţă de echipa medicală: încredere, stimă, simpatie, însă – posibil – şi îndoială, teamă,
dispreţ, ură. Competenţa profesională se demonstrează prin cunoştinţe teoretice aprofundate şi
capacitatea de a le aplica într-o activitate creatoare, de îngrijire individualizată, personalizată,
competentă şi umană.

Componenţele esenţiale ale comunicării terapeutice sunt: Confidenţialitatea, Caracterul privat,

Respectul pentru limite, Dezvăluirea de sine, Atingerea, Ascultarea activă, Utilizarea abilităţilor
de observare.
În concluzie, comunicarea contează. Comunicarea facilitează realizarea unei relaţii de încredere
medic-pacient, a unei adevărate alianţe cu scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii şi a stării de
sănătate a pacientului, şi, de ce nu, a creşterii prestigiului medicului. Relaţia medic – pacient se
bazează pe o comunicare adevărată, autentică. Comunicarea autentică implică o ascultare în care
eşti atent la cuvintele, valorile şi lumea interioară a celuilalt.