UNIVERSITATEA "DUNĂREA DE JOS" din Galați

FACULTATEA- TRANSFORTALERĂ DE STIINȚE UMANISTE,

ECONOMICE ȘI INGINEREȘTI
SPECIALIZAREA- PISCICULTURĂ ȘI ACVACULTURĂ

PROIECT
PRODUCEREA SI CONSERVAREA
FURAJELOR

Coordonator: STRĂTILĂ SORIN-DORIN

Student : GÎRNEȚ DUMITRU
 CUPRINS
CAPITOLUL I
• Alegerea speciei de cultură ………………………………………………………..………3
• Caracterizarea speciei…………………………………………………………………..3
• Alegerea tehnologiei de crestere si furajare…………………………………………………4
• Alegerea rețetelor furajere ………………………………………………………………..4
CAPITOLUL II – Caracterizarea Materiilor prime
2.1 Insușirile fizico-chimice ale materiilor prime………………………………..…………...5
2.2 Compoziția chimică a cerealelor pe specii ………………………………………………6
2.3 Insușirile tehnologice ale materiilor prime ……………………………………………....7
2..4 Caracterizarea nutrițională a materiilor prime …………………………………………..8
CAPITOLUL III
• Stabilirea necesarului de depozitare ……………………….…..…………………….10
• Alegerea soluțiilor de transportare a materiilor prime …………..…………………..10
• Alegerea soluțiilor de condiționare , de depozitare și producție………….……….....10
CAPITOLUL IV
4.1 Stabilirea tehnologiei de fabricare ………………………………………………………..13
4.2 Alegerea utilajelor tehnologice de fabricare a furajelor…………………………………..14
CAPITOLUL V
5.1 Dozarea ……………………………………………………………………………………15
5.2 Ambalarea …………………………………………………………………………………16
5.3 Depozitarea ………………………………………………………………………………..17
CAPITOLUL VI – MANAGEMENTUL ASIGURĂRII CALITĂȚII FABRICĂRII
FURAJELOR
6.2 Sistemul HACCP de asigurare a calității fabricării furajelor………………………………19
6.2 Elaborarea unei proceduri de asigurare a păstrării calității unei materii prime ……………22
Concluzii ……………………………………………………………………………………….22
CAPITOLUL I

• Alegerea speciei de cultură

Crap
•

1.1.1 Caracterizarea speciei

Lungimea corpului poate atinge 1 m, iar masa maximum 40 kg. Este acoperit cu solzi mari.
Spatele este, de obicei, negricios, cu nuanțe albăstrii sau verzui, flancurile arămii sau arămii-
gălbui, iar abdomenul albicios. Cavitatea bucală este subterminală, cu buze groase. Crapul
posedă patru mustăți, două nări, doi ochi și botul. Pe trunchi și pe coadă se găsesc înotătoare
perechi (două ventrale și două pectorale) și neperechi (dorsală, anală și codală, care prezintă doi
lobi egali). Înotătoarele sunt acționate de mușchi, iar peștele este acoperit cu mucus și solzi.
Există două forme de crapi: crapul cu spatele jos și crapul cu spatele înalt. Este răspândit
aproape pe tot globul, populând apele dulci și cele salmastre. Trăiește până la 30 de ani, uneori și
mai mult.
Crapul atinge maturitatea sexuală la vârsta de 2-5 ani și se înmulțește în lunile mai-iunie. O
femelă depune pe vegetația subacvatică până la 2,1 milioane de icre, acestea fiind fertilizate de
lapți, iar incubația are loc după 2-7 zile. Puietul se hrănește la început cu zooplancton, iar mai
apoi, când atinge 1,8 cm lungime, cu nevertebrate de fund (hrana principală a unui crap adult).
Crapul are respirație branhială. Branhiile sunt bine vascularizate, aflate pe lamele osoase, în
spatele unor „căpăcele” denumite opercule.
În gura crapului intră apă cu oxigen dizolvat în ea. Când apa ajunge la branhii, aceasta lasă
oxigenul și ia dioxidul de carbon, apoi iese pe branhii.Crapul scos din apă moare.

1.2 Alegerea tehnologiei de creștere și furajare

În perioada cuprinsă între începutul lunii iunie şi luna octombrie are loc etapa a II-a de
dezvoltare – creşterea vara I. În această perioadă puietul se hrăneşte cu hrană suplimentară cu
procent ridicat de proteine – reţeta starter timp de 2-4 săptămâni. După reţeta starter se începe
furajarea cu furaj mărunţit la moara cu ciocănele, amestecat, umectat şi lansat la mesele de
furajare, sau cu furaj granulat adaptându-se diametrul granulelor la mărimea gurii peştilor. În
această reţetă proteina brută este de 27-28-30% Această a doua etapa de creştere durează din
iunie pana in octombrie (120 de zile).
Pentru aceasta etapă se folosesc heleşteie de creştere vara I, cu suprafaţa de 5-10 ha, adâncimea
apei de 0,5 - 1 m, timpul de umplere fiind de aproximativ de 10 zile iar cel de evacuare de 3 – 5
zile chiar mai mult în funcţie de intensitatea pescuitului.
Aceste bazine se populează cu alevini C0 obţinuţi in etapa precedentă, dar se pot popula si direct
cu larve de 7 zile obţinute prin reproducere natural dirijată sau cu larve de 3 – 5 zile obţinute prin
reproducere artificiala.
1.3 Alegerea rețetelor furajere
Furaj granulat
Calculul rețetei de furajare pentru creșterea crapului

Nr.crt Sortiment P.B.(%) Ponderea în rețetă

1 Făină de carne 56 7
2 Făină de oase 18 6
3 Făină de pește 67 15
4 Lapte praf smântânit 34 15
5 Porumb 11 5
6 Grâu furajer 12 6
7 Orz 11 16
8 Șrot de soia 44 12
9 Șrot de floarea soarelui 38 12
10 Tărâțe de grâu 15 0,00
11 Drojdie furajeră 45 5

CAPITOLUL II
CARACTERIZAREA MATERIILOR PRIME

2.1 Însușirile fizico-chimice ale materiilor prime

Însuşirile fizice de care se ţine cont în aprecierea calităţii cerealelor pentru măcinare sunt:
aspectul şi culoarea boabelor care dau indicaţii privind gradul de coacere şi condiţiile de
depozitare. În mod normal boabele de cereale sunt pline, bine dezvoltate, sănătoase, fără agenţi
de înmulţire a unor boli sau dăunători, nealterate.
masa hectolitrică (MH) sau masa volumetrică reprezintă masa unui hectolitru de cereale,
exprimată în kg/hl. Aceasta oferă informaţii despre mărimea boabelor şi depinde de umiditatea
acestora, conţinutul de impurităţi, natura lor, forma boabelor, felul suprafeţei boabelor, grosimea
învelişului şi masa specifică.
masa a 1000 de boabe (MMB) cu umiditatea existentă în bob în momentul determinării. Mai
poartă denumirea de masă relativă. O valoare mare a acestui indice arată un conţinut ridicat de
endosperm şi posibilitatea transformării acestuia într-o cantitate mai mare de făină.
masa absolută reprezintă masa a 1000 de boabe raportată la substanţa uscată. Cu cât are valori
mai mari cu atât boabele au o calitate mai bună.
masa specifică este dată de raportul dintre masa a 1000 de boabe şi volumul ocupat de aceste
boabe, în g/cm3 . Este influenţată de compoziţia chimică a boabelor, structura morfoanatomică,
mărimea boabelor, compactitatea şi gradul de maturare.
mărimea, forma şi uniformitatea boabelor reprezintă criterii fizice importante de apreciere a
calităţii lor pentru procesul de măcinare deoarece acestea influenţează extracţiile, alegerea celor
mai bune maşini pentru fluxul tehnologic din întreprinderile de morărit cât şi menţinerea unui
regim tehnologic cât mai constant o perioadă mare de timp.
duritatea boabelor arată rezistenţa la transport şi prelucrare şi măsura în care ele se sparg
întâmplător sau când sunt supuse mărunţirii.
sticlozitatea şi făinozitatea condiţionează calitatea făinii obţinute şi destinaţia ei. Sticlozitatea
este o însuşire care arată gradul de comprimare al endospermului în bob şi se corelează pozitiv
cu conţinutul de proteine. Boabele sticloase, în secţiune transversală au un aspect sidefat,
translucid şi opun o mare rezistenţă la secţionare. În schimb boabele făinoase au un aspect opac,
făinos în secţiune şi opun o rezistenţă mai mică la secţionare.
gradul de maturare al boabelor influenţează calitatea făinii. Pentru a obţine produse finite de
calitate se recomandă respectarea unei perioade minime de maturare de 60...150 de zile, funcţie
de conţinutul de gluten.
puritatea fizică a boabelor este dată de conţinutul procentual al boabelor cerealei de bază,
destinată morăritului. Masa de boabe de cereale este foarte eterogenă şi conţine pe lângă boabele
cerealei de bază, predominante (circa 95%) şi corpuri străine reprezentate prin boabe şiştave,
seminţe de buruieni, seminţe atacate de boli şi dăunători, putrezite, pleavă, paie, frunze, pietre,
pământ,insecte, cioburi de sticlă, corpuri metalice, etc.

Impurităţile se găsesc în masa de boabe de cereale, ca particule independente sau sub formă de
particule de praf liber şi aderent la suprafaţa boabelor, uneori împreună cu o microfloră specifică.
Conţinutul de impurităţi admis este de 3% pentru grâu şi 5% pentru secară, grâu, porumb.
Compoziţia chimică a boabelor de cereale este variabilă cu specia, soiul sau hibridul cultivat,
condiţiile pedoclimatice şi agrotehnica aplicată.
Compoziţia chimică a cerealelor influenţează direct asupra valorii alimentare a produselor
obţinute din acestea.

2.2 Compoziția chimica a cerealelor pe specii (În %)

Specia de Amidon Proteine Celuloză Grăsimi Cenușă

cereale

Grâu 60-65 12-13 3,0-8,0 2,0-2,5 1,5-2,0

Secară 58-63 8,5-13 1,9-2,6 1,7-2,0 1,5-2,5

Orz 50-60 12-14 1,0-2,0 4,5-6,0 2,5-3,0

Ovăz 53-58 10,5-11 9,0-9,5 4,5-4,8 2,5-2,7

Grâu brut 55-58 8,0-10 9,0 2,0-2,5 6,0

Porumb 65-68 8,0-10,0 2,0-3,0 4,0-6,0 1,2-1,5

Mei 67,5 13,5 9,5 4,2 3,0

Sorg 70-75 10-14 1,8-3,0 3,0-4,0 2,0-3,0

Hrișcă 69,0 11,5 14,5 2,5 2,5

Cerealele constituie şi surse de vitamine din grupul B (B1, B6, PP, E acid pantotenic – B3 şi
cantităţi foarte mici de vitamina A).
Sărurile minerale (cenuşa) se găsesc mai ales în înveliş, stratul aleuronic şi embrion.
Umiditatea nu trebuie să depăşească 14% deoarece pot apare, în timpul conservării, o serie de
procese biochimice legate de accelerarea respiraţiei, urmate de procese enzimatice complexe,
care conduc la alterarea masei de boabe.
Pigmenţii caroten şi xantofilă imprimă grâului şi făinii o culoare alb gălbuie. Carotenoidele din
boabele de porumb sunt zeoxantină şi criptoxantină şi dau acestuia o culoare gălbuie.
Structura anatomică a materiilor prime
Fructul cerealelor este cariopsă, care la maturitate poate fi golaşă (grâu, secară, porumb) sau
învelită în palei (ovăz, orz, orez, mei, sorg). Forma, mărimea şi culoarea este diferită după specie
şi soi. Cerealele originare din zona temperată (grâu, orz, ovăz, secară) au şănţuleţ ventral în
lungul bobului, pe când cele originare din zona caldă (porumb, sorg, mei) nu au şănţuleţul
ventral.
Repartiția principalelor părți anatomice în boabele de cereale

Cereala Înveliș, % Endosperm, % Embrion, %

Grâu 14 (14-18) 79-84 2,0-4,0

Secară 20-25 71-77 2,5-4,0

Porumb 5-11 81-84 8,0-14

Orz 27-30 56-59 2,6-3,0

2.3 Însușirile tehnologice ale materiilor prime

Însuşirile tehnologice ale cerealelor sunt caracterizate de indicii: umiditate, uniformitatea şi
mărimea boabelor, sticlozitate, masa hectolitrică, conţinutul de impurităţi etc. În cazul grâului şi
secarei aceşti indici caracterizează nu numai însuşirile de măciniş ci, în mare măsură, şi pe cele
de panificaţie.
Sticlozitatea boabelor indică consistenţa endospermului care determină rezistenţa la sfărâmare.
Astfel, grâul cu sticlozitate mare necesită un consum de energie mai mare decât cel făinos; pe de
altă parte, grâul sticlos se sfărâmă în particule mai mari dând un procent ridicat de grişuri ce pot
fi valorificate ulterior în vederea obţinerii unor făinuri de calitate superioară.
Umiditatea are, de asemenea, o importanţă deosebită asupra procesului de măciniş: boabele cu
umiditate mare se macină mai greu datorită creşterii plasticităţii lor, ducând la diminuarea
capacităţii de producţie şi creşterea consumului specific de energie.
Prelucrarea cerealelor prea uscate este nerecomandabilă, deoarece se reduce procentul de grişuri
şi se înrăutăţeşte calitatea făinurilor.
Impurităţile au implicaţii directe asupra extracţiilor de făină şi asupra calităţii acesteia,
influenţând procesul de pregătire a cerealelor pentru măciniş şi de măciniş.
Ca impurităţi mai des întâlnite sunt seminţele de buruieni: neghină, măzăriche şi rapiţă. Cea mai
periculoasă dintre acestea este neghina deoarece conţine alcaloizii agrostemina şi sapotoxina –
githagina care sunt toxice.

2.4 Caracterizrea nutrițională a materiilor prime

BOABELE DE LEGUMINOASE
Sunt reprezentate de: mazăre, soia, linte, bob, caracterizate prin conţinut ridicat de proteină cu
valoare biologică ridicată (20-40% proteină) şi digestibilitate mare (peste 80%).
Mazărea furajeră are o valoare nutritivă de 1 UN şi 180-200 g PD; se administrează sub formă
uruită, cu precădere animalelor care solicită mai multă proteină (tineret, reproducători, animale
de lapte) în proporţie de 5-25% din totalul concentratelor.
Soia se foloseşte mai puţin ca atare şi mai mult după extragerea uleiurilor, sub formă de şroturi.
Valoarea nutritivă este de 1,4 UN şi 350 g PD, iar la şroturi de 1,1 UN şi 400 g PD, în medie la 1
kg. Se foloseşte în hrana porcilor, păsărilor, ca şi a animalelor de reproducţie şi producătoare de
lapte, în vederea echilibrării raţiilor din punct de vedere proteic.
DROJDIILE FURAJERE
În rezolvarea deficitului de proteine pentru hrana animalelor, importanţă deosebită prezintă
făinurile obţinute prin cultura unor microorganisme cunoscute sub numele de drojdii furajere.
Producerea lor se bazează pe capacitatea unor organisme inferioare de a sintetiza proteine
specifice din substanţe neproteice, dacă au condiţii de mediu convenabile. La noi în ţară drojdiile
furajere se obţin prin cultivarea unor specii de levuri (Torula utilis, Monilia murmanica etc.) în
sistem industrial pe medii nutritive bogate în glucide. În acest scop, se folosesc reziduuri ca:
leşiile bisulfatice de la industria celulozei şi hârtiei, deşeuri de la industria lemnului (talaş,
rumeguş) sau de la culturile agricole (pleavă, coceni, vreji).
FURAJELE DE ORIGINE ANIMALĂ
În general, produsele de origine animală folosite ca furaje se caracterizează prin: conţinut mare
de proteine cu valoare biologică ridicată, de săruri minerale în special de calciu şi fosfor şi de
vitamine – îndeosebi complexul B, - lipsa celulozei şi ca urmare au o mare digestibilitate (98%)
şi o valoare nutritivă ridicată. Datorită acestor însuşiri sunt utilizate pentru echilibrarea raţiilor în
proteine, iar uneori chiar în substanţe minerale şi vitamine; În piscicultură furajele de origine
animală folosite sunt cu precădere făinurile animale.
. Făinurile de origine animală
În urma uscării şi măcinării resturilor de la prelucrarea industrială a diferitelor cărnuri (din
cărnurile improprii consumului de către om, sau din resturile de la abatoare, servicii de ecarisaj
etc.), rezultă făinurile cu utilizare furajeră. Sunt furaje concentrate proteice, cu valoare biologică
ridicată, servind pentru echilibrarea raţiilor în proteină. Se caracterizează şi printr-un conţinut
ridicat în vitaminele B dar sărace în A şi D. Sunt bogate în P şi uneori în Ca şi Fe. Principalele
făinuri de origine animală cu utilizare furajeră sunt: făina de carne, de sânge, de cadavre (carne-
oase) şi de peşte.
FURAJELE DE ORIGINE MINERALĂ
Pentru echilibrarea raţiilor în substanţe minerale, trebuie administrate anumite suplimente
minerale. Acest supliment este format fie din diverşi compuşi minerali (NaCl, sulfat de cupru
etc.), fie din furaje de origine animală dar care au un conţinut ridicat de săruri minerale în special
Ca şi P (făină de oase, de scoici şi cojile de ouă).
Sarea de bucătărie (NaCl). Se administrează e sub formă măcinată în amestec cu uruielile de
concentrate, în cantităţi determinate conform normelor de alimentaţie.
Creta furajeră. Făina de cretă sau carbonatul de calciu se obţine prin măcinarea rocilor naturale
de carbonat de calciu. Este necesar ca aceasta să nu conţină mai mult de 1% siliciu, care ar
provoca tulburări în organism. Conţine Ca în proporţie de 45-50%.
SUBSTANŢELE AZOTATE SINTETICE CU UTILIZARE FURAJERĂ
Pentru apropierea necesarului proteic în hrana animalelor, în ultimii ani se utilizează tot mai
frecvent diferite substanţe sintetice care conţin azot. Dintre acestea se folosesc mai ales ureea,
apele amoniacale şi sărurile de amoniu care substituie o parte din proteina raţiilor.
Ureea sintetică ce se obţine pe cale industrială dintr-un amestec de două părţi amoniac şi o parte
de acid carbonic, conţinând cca. 40% azot.
Se administrează sub multiple forme:
- în amestec cu uruieli de concentrate;
- introduse în furajele combinate.

CAPITOLUL III
3.1 Stabilirea necesarului de depozitare
Depozitele de cereale sunt necesare pentru asigurarea continuităţii producţiei din morărit şi
panificaţie, în condiţiile caracterului sezonier al sursei de materii prime.
Din punct de vedere constructiv, depozitele folosite în industria morăritului sunt grupate în două
mari categorii:
- magazii, construite din cărămida sau lemn;
- silozuri celulare, construite din beton armat, cărămida armată sau din profile şi tablă sau plasă
de otel.
Întrucât, numai depozitarea în silozuri, permite o compartimentare riguroasă (cantitativ şi
calitativ), şi un grad ridicat de automatizare şi mecanizare, se va insista, în mod deosebit, asupra
utilajelor specifice acestui tip de depozitare a cerealelor.
Silozurile metalice se construiesc pe lângă unităţile de mică şi medie capacitate, iar cele din
beton armat, pe lângă unităţile de medie şi mare capacitate.
Silozurile şi buncărele metalice (în construcţie sudată sau asamblată demontabil ori modulat, din
tablă şi profile laminate), prezintă avantajul unei construcţii simple, suple, flexibilă, de masă
redusă. Pentru silozurile mici şi medii se foloseşte frecvent şi tabla de aluminiu, netedă sau
profilată, având avantajul unei protecţii anticorozive ridicate.
Astfel, silozurile metalice model SPS pe structura din profile, au fost concepute pentru stocarea
cerealelor, seminţelor, leguminoaselor, produse industriale şi a oricăror produse care necesita o
condiţie speciala de alimentare, cerând o izolare completa de sol a masei depozitate şi evitând în
forma aceasta transferul umidităţii din sau de pe sol.

3.2 Alegerea soluțiilor de transportare a materiilor prime

Descărcarea cu transportor elicoidal portabil se foloseşte la unităţi cu capacităţi mai mici de 40
t/h.
Transportul se foloseşte atât la descărcarea cerealelor din vagon în buncărul silozului, cât şi la
transferul acestora din vagon în autocamion, capacitatea de lucru variind între 10-20 t/h, la turaţii
de 750-1000 rot/min şi diametre ale spirei elicoidale între 150-200 mm.
Sisteme tehnologice pentru descărcarea pe linie publică
Se referă la situaţia morilor mici şi mijlocii care nu posedă linie proprie de garaj, dar primesc în
cantităţi mari cereale în vagoane, ce se descarcă la linia publica.
Descărcarea se efectuează folosind o serie de procedee tehnologice, cele mai frecvente fiind cele
care au în componenţă o serie de utilaje care lucrează în flux:
- lopată mecanică şi platformă amenajată pentru autocamion;
- lopată mecanică, sorb şi elevator;
- lopată mecanică, sorb şi/sau transportor elicoidal portabil;
- transportor elicoidal portabil;
- lopată mecanică, transportor orizontal, transportor vertical şi celula de tranzit
Transportorul cu bandă
Se foloseşte în silozurile mari, pe distanţe lungi de transport. În comparaţie cu transportorul cu
lanţ, acesta nu determină deteriorări ale boabelor, deoarece banda este şi organ de transport şi
purtător al materialului, neexistând mişcare relativă (frecare), între bandă şi produs.

Elevatoarele
In procesul de lucru, cerealele ajung prin cădere liberă la piciorul elevatorului, care devine astfel
un mic depozit prin care trece chinga pusa în mişcare de sistemul de acţionare, cupele
încărcându-se cu cereale.
In mod normal, gura de alimentare se aşează pe aceeaşi parte cu gura de evacuare, astfel încât
cerealele cad pe spatele cupelor ajutând la împingerea chingii în direcţia ei de mers.
Când spaţiul nu permite, se asamblează gura de alimentare pe partea opusă gurii de evacuare, în
acest caz chinga cu cupe fiind supusă la frânare.

3.3 Alegerea soluțiilor de condiționare a spațiilor de depozitare și producție

Tratamentele speciale aplicate cerealelor din mori, urmăresc atenuarea sau înlăturarea completă a
unor efecte determinate de abaterile de la valorile normale ale parametrilor de calitate, mai ales,
umiditatea şi infestarea.
Corespunzător tehnologiilor cunoscute, actualmente instalaţiile specifice sunt împărţite în
instalaţii de uscare, aerare şi gazare
Instalaţiile de uscare
Realizează forţarea migrării umidităţii din interiorul bobului către exterior şi de aici, vaporizarea
ei în aerul înconjurător, proces denumit uscare şi materializat prin două operaţii simultane, dar
distincte: o difuzie interioară şi o difuzie exterioară.
Întrucât instalaţiile de uscare sunt actualmente într-o mare diversitate, se prezintă în continuare, o
grupare a acestora pe baza principiilor de uscare, insistându-se de fiecare data, asupra aspectelor
esenţiale, după cum urmează:
a) Uscarea prin convecţie, constă în transmiterea căldurii în masa de boabe, direct de la gazele
arse în amestec cu aerul atmosferic sau indirect de aerul atmosferic încălzit. In cazul încălzirii
directe, gazele arse, de temperatură ridicată, se amestecă cu aerul atmosferic în proporţie 1/20
iarna şi 1/30 vara, nerespectarea acestor proporţii având efecte negative, atât asupra procesului,
cât şi asupra calităţii produselor uscate.
Procedeul prezintă următoarele dezavantaje:
- uscarea este uneori neuniformă, datorită unei distribuţii neuniforme în masa de produse a
agentului de uscare;
- pericolul deprecierii boabelor, chiar aprinderea acestora, în cazul unor temperaturi ridicate ale
agentului de uscare.
-Datorită simplităţii şi eficientei, acest tip de uscătoare au o largă răspândire, în ciuda
dezavantajelor menţionate anterior.
Rezultatele uscării depind, în principiu, de următorii factori:
- temperatura şi viteza de deplasare a agentului în spaţiul dintre boabe;
- structura stratului de cereale;
- gradul de amestec între agentul termic şi masa de boabe.
Ventilatoarele
Reprezintă elementele principale pentru realizarea presiunii necesare în vederea desprăfuirii
utilajelor.

Camerele de deprafuire
Reprezintă sistemele tehnice cele mai simple pentru purificarea aerului încărcat cu praf, prin
depunerea acestuia în urma măririi spaţiului, prin detenta şi oprirea curentului de amestec cu
şicane care schimbă direcţia fluxului de aer.

CAPITOLUL IV
PRELUCRAREA SI FABRICAREA FURAJULUI

4.1 Stabilirea tehnologia de fabricare

Transformarea cerealelor în făină sau alte fracţiuni utilizabile în industrializarea ulterioară, se
realizează prin mai multe operaţii, care, în mod convenţional constituie procesul de măcinare
(măciniş).
Prin măcinare se înţelege procesul divizării unui bob în particule de diferite mărimi sub acţiunea
unui ansamblu de organe de lucru capabile să dezvolte forţe care să învingă coeziunea
moleculară a corpului respectiv.
Procesul de măcinare este influenţat de următorii factori:
1. Proprietăţile fizico-mecanice şi structurale ale cerealelor, reprezentate de anizotropia bobului,
repartizarea neuniformă a componentelor chimice în părţile sale componente, umiditatea şi soiul
de grâu.
Astfel, pentru fiecare soi de grâu există o umiditate optimă, dar umiditatea învelişului trebuie să
fie mai mare decât umiditatea endospermului, umectarea exagerată însă, determină micşorarea
capacităţii de producţie prin înmuierea boabelor şi aderarea acestora pe suprafeţele de lucru, iar
umectarea insuficientă înrăutăţeşte calitatea făinii prin sfărâmarea învelişului şi amestecarea
acestuia în mod inseparabil cu făina.
În ce priveşte soiul, grâul moale necesită efort de măcinare redus, iar particulele rezultate vor
avea dimensiuni mai mari. Modul diferit in care sunt repartizate componentele chimice
(embrionul şi învelişul sunt mai plastice decât endospermul), influenţează considerabil procesul
de măcinare.
2. Caracteristicile produselor rezultate, au o influenţă importantă asupra procesului de măcinare,
ilustrată de următoarele exemplificări:
a) realizarea produselor cu granulaţie mare implica o acţiune mai puţin intensă a maşinilor,
procesul de mărunţire fiind alcătuit cu precădere din acţiuni de forfecare şi rupere a particulelor
mari în particule mai mici;
b) realizarea produselor cu granulaţie fină implică o acţiune intensă, procesul de măcinare
incluzând acţiuni conjugate de forfecare, frecare si presare, produsele rezultate având un conţinut
mai mare de substanţe minerale, o cantitate mai mare de granule de amidon deteriorate, ce dau o
culoare mai închisă;
c) separarea germenilor presupune un regim care sa duca la mărirea dimensiunilor germenilor,
proces realizat printr-o acţiune de presare;
4.2 Alegerea utilajelor tehnologice de fabricare a furajului
Măcinarea cu dislocatoare fără a fi un proces de măcinare integral, datorită faptului că include
parţial fenomene întâlnite în procesul de măcinare, operaţiile de acest gen sunt operaţii de
terminare, de finisare a procesului de măcinare, prin care, pe baza unor acţiuni de lovire, impact,
se realizează dislocarea mai uşoară a părţilor periferice ale endospermului, concomitent cu o
operaţie de scuturare a tărâţelor de făina care rămâne deoarece nu este separată prin cernere pe
sitele plane.
Denumite dislocatoare sau finisoare de tărâţă, aceste utilaje sunt de diferite tipuri, dar au la baza
acelaşi principiu de funcţionare (figura 3.10), fiind alcătuite dintr-unul sau mai multe rotoare cu
palete, montate în paralel sau în cascadă (mai rar), a căror înclinare este reglabilă.
CAPITOLUL V
5.1 DOZAREA
Pentru produsele solide, în stare granulară sau pulverulentă, cum sunt furajele, se utilizează de
regulă dozarea gravimetrică. Maşinile sau dispozitivele de dozare care funcţionează după acest
principiu, au în componenţa lor sisteme de cântărire care determină cu precizie cantitatea de
produs.
Operaţia de dozare nu este independentă în procesul de fabricaţie al produselor, ci se integrează
în procese tehnologice diverse, astfel încât rezultatul operaţiei nu apare distinct ci cumulat în
produsul final rezultat. Ca urmare, calitatea dozării influenţează direct calitatea produsului final.
Pentru definirea operaţiei de dozare sunt necesare:
• cunoaşterea volumului ce urmează a fi porţionat;
• stabilirea unui parametru de control;
• transportarea produsului.
Problema dozării este rezolvată doar dacă cele trei cerinţe sunt îndeplinite:
1.Măsurare
Sisteme de măsurare:
 Volumetrice
 Gravimetrice
 Cu efect de forță Coriolis
 Cu absorbție de radiație de către material
2.Control
Soluții de control:
 Microcontrolere
 PLC-uri
 Calculatoare
3. Transport
Sisteme:
 Transportoare cu bandă
 Vibrotransportoare
 Transportoare cu melci elicoidali
 Transportoare pneumatice

Clasificarea metodelor de dozare

Procedee de dozare prin determinarea masei materialului dozat
În cazul acestor procedee, tehnicile de cântărire utilizate determină indirect masa prin efectele
date de masă cum ar fi: inerţia, impulsul, absorbţia radiaţiei şi transportul căldurii.
Cele mai precise metode sunt cele gravimetrice, deoarece singura lor valoare măsurată este forţa
de greutate (acceleraţia gravitaţională este o constantă locală). Aplicaţia se extinde la materialele
în vrac şi fluide, de la câteva grame la mii de tone pe şarja măsurată. Cântărirea este efectuată
prin adăugare sau prin sustragere de volum.
Dozarea prin radiaţie a fluxului de material în vrac, denumită uneori eronat „cântărirea
nucleară”, se bazează pe fenomenul de absorbţie a radiaţiei de către materialul expus
determinându-se astfel încărcarea specifică a benzii transportoare. Calibrarea este necesară
pentru fiecare tip de material dozat. Această metodă se pretează pentru curgeri mari de material,
cum se întâlnesc în instalaţiile cu transportoare cu benzi, dar nu este potrivită pentru cântăriri
datorită preciziei limitate.

5.3 AMBALAREA
Ambalarea este definită ca reprezentând operaţia, procedeul sau metoda prin care se asigură, cu
ajutorul ambalajului, protecţia temporară a produsului, în timpul manipulării, transportului,
depozitării, vânzării, contribuind şi la înlesnirea acestor operaţii. Ambalajul este un
mijloc/material sau un ansamblu de mijloace/materiale destinat să servească pentru ambalare.
Ambalajele pot fi clasificate în funcţie de: natura materialului din care sunt constituite (ambalaje
din hârtie-carton, sticlă, metal, materiale plastice, lemn, materiale textile, materiale complexe);
sistemul de confecţionare (ambalaje fixe, demontabile, pliabile); tipul ambalajului, acestea pot fi:
lăzi, cutii, flacoane, pungi etc.; domeniul de utilizare (ambalaje de transport, de prezentare şi de
desfacere); natura produsului ambalat (ambalaje pentru produse alimentare, produse industriale);
gradul de rigiditate (ambalaje rigide, semirigide, suple); modul de circulaţie (ambalaje
refolosibile, nerefolosibile).
Funcţiile ambalajelor
Importanţa ambalajului este evidenţiată de principalele funcţii pe care acesta trebuie să le
îndeplinească, şi anume: conservarea şi protecţia produselor in timpul transportului, depozitării şi
vânzării produselor; facilitarea manipulării; funcţia de informare şi de promovare a produselor.
a) Funcţia de conservare şi protecţie a produselor. Considerată funcţie elementară a
ambalajelor, aceasta constă în protejarea conţinutului de efectele mediului extern, în cazul în care
există o corelare perfectă între ambalaj-produs-metodă de conservare.
b) Funcţia de manipulare, transport şi depozitare. Funcţia de manipulare - ambalajul
facilitează manevrarea produsului prin formă, volum etc. În timpul manipulării ambalajul trebuie
să asigure o securitate maximă pentru operatori şi o bună stabilitate a încărcăturii. Funcţia de
transport - cerinţele faţă de ambalajul de transport se referă la: necesitatea adaptării ambalajului
la normele și specificul mijloacelor de transport; optimizarea raportului volum/greutate;
posibilitatea de adaptare a ambalajului la unităţile de încărcare utilizate curent în transportul
principal şi secundar (palete, vagoane de cale ferată, camioane etc.). Funcţia de depozitare - în
timpul depozitării, ambalajul preia presiunea rezultată în urma operaţiei de stivuire a produselor;
ca urmare, trebuie luate în considerare următoarele cerinţe: ambalajul să fie uşor de aranjat în
stivă; să fie precizate condiţiile în care poate fi depozitat şi eventualele precauţii în manipulare;
să reziste la variaţii de temperatură şi umiditate, atunci când depozitarea are loc în spații
deschise.
c) Funcţia de informare şi de promovare a vânzărilor. Ambalajul este o interfaţă între produs
şi consumator. Rolul său nu se limitează numai la acela de a conţine şi proteja produsul, ci şi de a
promova vânzarea produselor. Funcţia de promovare a produsului se referă la: identificarea şi
prezentarea produsului; informarea cumpărătorilor;
În practică întâlnim următoarele procedee de ambalare:
a) ambalarea colectivă (gruparea mai multor unităţi de produs într-un singur ambalaj).
b) ambalarea porţionată (cantitatea de produs se stabileşte pentru o singură folosire).
Cele mai întâlnite tehnici şi metode de ambalare a produselor sunt:
1. ambalarea în recipiente (sticle pentru lichide alimentare, cutii din hârtie şi carton sau din
materiale complexe pentru fluide şi semifluide);
2. ambalarea tip aerosol (ambalarea sub presiune a produselor);
3. ambalarea aseptică (introducerea unui produs sterilizat destinat comercializării într-un ambalaj
sterilizat, în condiţii aseptice);

5.3 Depozitarea
Depozitarea reprezintă toate activitățile tehnice și organizatorice legate de amplasarea furajelor
într-un spațiu fix sau mobil. Din punct de vedere tehnic, aceste activități presupun: stivuirea,
ordonarea furajelor după anumite reguli de vecinătate etc.; din punct de vedere organizatoric:
zonarea interioară a furajelor, ordinea intrării/ieșirii cantităților de furaje, caracteristicile
depozitelor.
Principalul rol al depozitarii este concentrarea furajelor în cantitați mari în vederea dirijarii lor
către consum. În raport cu acest rol pe care îl au în circulația marfurilor, depozitele pot avea
urmatoarele funcții:
- concentrarea în stocuri a produselor colectate în scopul sortării, prelucrării primare și pregătirii
pentru expediție în cantitați relativ mari sau în scopul repartizării continue a cotelor programate
în cantitați relativ reduse;
- asigurarea condițiilor de menținere a integritații produselor și uneori de îmbunătățire a
însusirilor lor calitative;
- livrarea și expedierea furajelor catre consumator.
În procesul depozitarii calitatea furajelor poate suferi modificări importante și de cele mai multe
ori nedorite. Aceste modificari se produc deoarece majoritatea produselor alimentare se
caracterizează printr-o stabilitate relativă în timp, influențata atât de factorii interni (structurali)
cât și de cei externi, care le pot modifica proprietățile fundamentale, prin procese de degradare,
alterare, contaminare chimică sau microbacteriologică, impurificare cu substanțe străine etc.
Din punct de vedere tehnologic, cei mai importanți factori externi care produc modificări
calitative furajelor în timpul depozitării sunt: prezența aerului și compoziția acestuia, parametrii
atmosferici ai mediului înconjurător (umiditatea relativă a aerului, temperatura), radiațiile
luminoase, microorganismele din mediul extern, natura ambalajului de contact cu furajul,
microclimatul și igiena depozitelor, natura produselor învecinate etc.
Nu se depozitează împreuna furaje și marfuri industriale și nici acele produse care emană
mirosuri puternice ce pot fi împrumutate cu usurința de alte marfuri.
Furajele nu pot fi păstrate decât o anumita perioadă, în cadrul termenului devalabilitate. În timpul
depozitării se verifică periodic parametrii de microclimat precum și celelalte condiții de păstrare.
Existența unui echilibru între acțiunea factorilor interni și externi constituie regimul optim de
păastrare a furajelor.
Depozitarea furajelor concentrate vrac se face în depozitele și spațiile special amenajate cu
aceleați echipamentele de condiționare a parametrilor atmosferici ca și pentru depozitarea
materiilor prime cerealiere
Depozitarea furajelor ambalate se face în spații amenajate conform specificului ambalajului
utilizat (saci, cutii etc.), spații ce sunt prevăzute cu instalații complexe logistic (rafturi, mașini de
manipulate sacii, cutiile, paleții etc.) înstalații de condiționare a aerului (temperature, umiditatea,
compoziția chimică) și a celorlalți parametrii de mediu (lumină, radiații etc.).

CAPITOLUL VI
MANAGEMENTUL ASIGURĂRII CALITĂȚII
6.1 Sistemul HACCP de asigurare a calității fabricării furajelor
HACCP înseamna Analiza Riscurilor și Punctele Critice de Control și este un "instrument" care
ajută operatorul să identifice riscurile pentru siguranța și să cuantifice riscul asociat cu produsele
și procesele lor. Astfel, sistemul permite operatorului să documenteze, să controleze și să verifice
efectul măsurilor de control al acestor riscuri pentru siguranță.
Producția de materii prime furajere necesită ca sistemul HACCP să fie susținut de o bază solidă
de programe de premise. Programele de premise oferă condiții de bază cu privire la mediu și
condiții de operare care sunt necesare pentru producția de materii prime furajere sigure. Dacă
programele de premise pot avea un impact asupra siguranței unei materii prime furajere, acestea
asigură totodată că furajele sunt corespunzătoare și potrivite pentru consum. Sistemul HACCP
are un domeniu mai restrâns, fiind limitat pentru a asigura că furajele sunt sigure pentru consum.
Premisele sunt baza sistemului și fără acestea niciun sistem HACCP nu va avea succes. Aceste
proceduri asigură o bază solidă care permite echipei HACCP să se concentreze pe cele câteva
probleme critice care nu pot fi abordate ca parte din programul zilnic, dar necesită totuși o atenție
specială.
Metoda HACCP are ca fundament șapte principii de bază:
1. Efectuarea unei evaluări a riscurilor.
2. Determinarea punctelor critice de control (PCC).
3. Stabilirea limitelor critice.
4. Stabilirea unui sistem de monitorizare a controlului fiecarui PCC.
5. Stabilirea măsurii corective care se vor lua în caz de eșec al controlului.
6. Stabilirea unei proceduri care să verifice dacă toate aspectele sistemului HACCP funcționează
eficient.
7. Documentarea tuturor procedurilor și a evidențelor pentru a demonstra că sistemul HACCP
funcționează eficient.
Cerințe generale
Operatorul va pune în aplicare un sistem HACCP complet, bine documentat, care cuprinde toate
activitățile din cadrul domeniului. Acest domeniu începe din punctul de proprietate legală a
materialelor recepționate și se încheie acolo unde proprietatea produsului final este transferată
clientului.
Punerea în practică și aplicarea HACCP necesită o abordare structurală care poate fi împarțită în
următoarea strategie de aplicare;
Specificații ale materialelor recepționate și ale produselor finite
Sistemul HACCP va cuprinde producția tuturor materiilor prime furajere existente și noi. Sunt
necesare informații detaliate cu privire la fiecare produs pentru a evalua pericolele prezentate
prin proces sau livrarea către utilizatorul final. Asigurati-vă că aveți în vedere materialele
recepționate ale produselor și utilizarea produsului finit de către clienții dumneavoastră. Atât
produsele finale, cât și materialele recepționate pot fi definite ca grupuri, dacă aspectele de
siguranță a furajelor sunt comparabile. Din motive practice, este recomandabil să se grupeze
produsele similare acolo unde este relevant. În acest caz, toate materialele dintr-un grup vor fi
menționate în specificația relevantă.
Pentru produsele finite, specificațiile documentate vor menționa:
a) Numele sau alt mod de identificare.
b) Caracteristicile chimice, fizice și microbiologice relevante cu privire la siguranța furajelor.
c) Ambalajul (daca există).
d) Compoziția.
e) Etichetarea/avertisment.
f) Durata de valabilitate/condiții de depozitare.
g) Instrucțiuni de aplicare/utilizare prevazute.
h) Legislație relevantă.
i) Utilizarea prevăzută a produsului va fi identificată și documentată.
Pentru materialele recepționate, specificațiile documentate vor menționa:
a) Numele sau alt mod de identificare.
b) Originea și metoda de producție.
c) Caracteristicile chimice, fizice și microbiologice relevante cu privire la siguranța furajelor,
inclusiv caracteristicile stabilite în analiza riscurilor.
d) Ambalajul (daca există).
e) Durata de valabilitate/conditii de depozitare.
f) Legislație relevantă
lnformații cu privire la proces
Toate procesele din acest domeniu vor fi documentate în schemele procesului tehnologic.
Diagramele vor avea un nivel de detalii care facilitează o analiză amanunțită a echipei HACCP.
Schema procesului tehnologic trebuie să indice etapele utilizate în fabricarea produsului. Un bloc
din schema procesului tehnologic trebuie să reflecte o etapă din proces.
Schema procesului tehnologic va include:
a) Procesele de fabricatie, depozitare și logistica.
b) Procesele de producție sau tratarea apei, a aburului, a aerului comprimat, a gazelor sau a
oricărei alte substanțe care intra în contact direct cu produsul.
c) Echipamentele care pot reprezenta un pericol pentru produsul final.
d) Procesele subcontractate.
e) Reutilizarea și/sau depozitarea provizorie.
f) Rezultatele relevante ale aditivilor tehnologici.
g) Variațiile de compoziție care sunt inerente procesului.
Evaluarea riscurilor
Pentru toate riscurile identificate, nivelul de risc va fi evaluat prin determinarea severității
efectului riscului asupra sănătății și posibilitatea ca acest efect să apară în acea etapă, fără măsuri
de control puse în aplicare (risc complet). Echipa HACCP va compara nivelurile de risc calculate
cu un nivel de risc predefinit, pentru a identifica pericolele semnificative și cele nesemnificative.
Nivelul de risc predefinit și motivația acestuia și evaluarea și determinarea riscurilor
(ne)semnificative vor fi documentate.
Stabilirea PCC
Toate riscurile semnificative vor fi evaluate printr-o metoda structurală care va stabili dacă etapa
procesului respectiv este critică pentru siguranța furajelor (CCP). Aceasta metoda va avea în
vedere, ca o condiție minimă, următoarele:
a) Necesitatea unei măsuri specifice de control.
b) Posibilitatea de monitorizare și/sau control a etapei procesului.
c) Validitatea măsurii de control pentru a elimina riscul sau pentru a-l reduce la un nivel
acceptabil.
d) Prezența unei etape de prelucrare ulterioare care va elimina riscul sau îl va reduce la un nivel
acceptabil.
Dacă un risc semnificativ necesită un control specific și nu există niciun alt punct în avalul
procesului care îl poate reduce sau elimina, este un Punct Critic de Control (PCC). Dacă nu este
un PCC, un control mai puțin sever sau aplicarea corecta a programului dumneavoastră de
premise vor fi suficiente.
Corectarea
Echipa HACCP va defini produsul care va fi suspus corecției dacă se depășește limita critică.
Această corecție se va extinde pentru tot produsul care nu a fost prelucrat în mod demonstrabil în
limitele critice.
Rapoartele de corecție vor reprezenta valorile actuale măsurate, data/ora, inițialele angajatului
implicat și orice măsura de corecție, inclusiv volumul și destinația finală a produsului respectiv.
Operatorul va documenta o prezentare generală a tuturor PCC, inclusiv măsurile de control,
limitele critice, monitorizarea frecvenței și metoda, măsurile corective, evidențele ăi
responsabilitățile aferente. Această prezentare generală va fi pusă în aplicare în documentația
operațională a manualului privind sistemul de gestionare a siguranței furajelor.

6.2 Elaborarea unei proceduri de asigurare a păstrării calității unei materii

prime
Porumb- În procesul exploatării depozitelor cerealiere este necesar sistematic de a efectua
curăţirea încăperilor şi menţinerea utilajelor în curăţenie, a nu admite acumularea prafului,
gunoiului, murdăriei, obiecte străine. Se interzice păstrarea în depozit a aparatajului mobil şi
dispozitivelor transportabile, care nu se utilizează

CONCLUZII:

Pentru a avea o prolifcitate înaltă și un spor de creștere cât mai mare trebuie de respectat cu
strictețe toți acești parametri începând de la alegerea materiilor prime pentru producerea furajelor
până la pescuitul de recoltă, altfel abatearea de la acești parametri va duce pierderi însemnate în
rândul speciei de cultură, dar și în plan financiar.