Filosofia Moderna in Sec-XVII-XVIII.

Unitati de continut:
1.Trasaturile caracteristice ale sec-XVII-XVIII-lea
2.Ideile filosofice ale lui Descartes si Bacon
3.Filosofia social politica din sec-XVII-XVIII-lea

1 Trasaturile caracteristice ale filosofie sec-XVII-XVIII-lea

Între optimismul epistemologic specific filosofiei moderne şi ideile liberalismului se pot stabili
corelaţii valoroase: au încurajat nonconformismul, libertatea gândirii, si-a promovat
individualismul, au cultivat convingerea că omul se poate elibera numai prin cunoaştere, au
constituit fundamentul luptei împotriva constrângerilor, i-au făcut pe oameni să se simtă
răspunzători pentru ei înşişi, au exercitat nevoia ameliorării condiţiei umane. În perioada
modernă, drumul către certitudine, către o cunoaştere sigură, certă, trece în mod necesar prin
raţiune.Datorită exactităţii operaţiilor şi a valabilităţii incontestabile a axiomelor şi postulatelor
ei, matematica este asumată ca model metodic. Raţionalismul va încerca să extragă cunoaşterea,
în manieră deductivă, doar din raţiune, din principii prime ce nu pot fi puse sub semnul îndoielii.
Cunoaşterea sau experienţa senzorială, apelul la simţuri, vor fi considerate inadecvate pentru a
garanta certitudinea. Rene Descartes, Baruch Spinoza,G.W. Leibniz, figuri proeminente ale
raţionalismului clasic, asumată ca model matematica şi vor să construiască o filosofie
matematizată, o viziune matematică asupra lumii. Filosofia trebuie să servească şi ca teologie
raţională, adică să argumenteze probleme mai delicate precum existenţa lui Dumnezeu,
nemurirea sufletului, începutul sau sfârşitul universului ş.a. Raţionalisţii suspectează empirismul,
cel de-al doilea curent dominant în filosofia modernă, de sentimente profane, considerându-l ca
fiind drumul sigur către materialism şi ateism. Acesta este unul dintre motivele care îl vor
determina pe Karl R. Popper să afirme că „raţionalismul şi empirismul au apărut ca şi curente
religioase”.

În Meditaţii metafizice, Descartes se întreabă: de unde îşi trag certitudinea sau siguranţa absolută
cunoştinţele matematicii? Cum se face că matematicile – produse ale raţiunii – au valoare şi
pentru lumea exterioară? Cum putem trece de la subiectiv (interioritate) la obiectiv
(exterioritate)? Descartes aplică îndoiala nu numai la cele învăţate de la alţii (tradiţie), ci şi la
cele văzute şi cunoscute ca sigure în ele însuşi până la un moment dat. Însă îndoiala carteziană
nu este una sceptică, nici radicală şi definitivă, ci este una metodică, provizorie,un mijloc şi nu
un scop în sine, un mijloc de a ajunge la siguranţă, certitudine, adevăr. Descartes are convingerea
că în acest ocean al îndoielii trebuie să existe o insulă salvatoare, în absenţa căreia suntem livraţi
disperării. Această insulă răsare sub forma unei certitudini: ne putem îndoi de orice, dar nu ne
putem îndoi de propria îndoială. Altfel spus, faptul îndoielii este mai presus de orice îndoială. Ce
înseamnă a te îndoi? Dacă mă îndoiesc, înseamnă că gândesc. Dar cine gândeşte? Eul, subiectul.
Pentru a reuşi să cugete, subiectul trebuie să existe. Celebrul dicton „mă îndoiesc deci cuget,
cuget deci exist, exist deci Dumnezeu există” nu este un simplu silogism, ci mai curând o
intuiţie. Prin Descartes subiectivitatea se insinuează în lume.Intuiţia şi deducţia sunt singurele
modalităţi prin care putem evolua în cunoaştere fără teama de a ne înşela. Intuiţia este facultatea
fundamentală a inteligenţei, o viziune cu ajutorul căreia spiritul nostru „prinde” anumite idei
simple, raporturi sintetice, face posibilă cunoaşterea spontană, directă a principiilor prime. În
completarea ei vine deducţia, operaţie logică prin care se conchide în mod necesar din cunoştinţe
sigure date anterior. Condiţia oricărei deducţii corecte este aceea de a porni de la noţiuni simple
al căror adevăr este „prins” de intuiţie. Intuiţia devine astfel originea şi suportul deducţiei. În
timp ce deducţia este doar un lanţ de judecăţi legate între ele în mod logic, intuiţia este cea care
ne permite accesul la principiile prime.Omul lui Descartes este o fiinţă eterogenă, compusă din
conştiinţă (res cogitans) – substanţă fără întindere, imaterială – unită cu un mecanism pur fizic –
corpul (res extensa). Mintea deţine o conştiinţă perfectă şi clară a propriei sale naturi şi esenţe.
Şila Francis Bacon întâlnim manifestările optimismului epistemologic, vizibile în expresia
„veracitas naturae”: natura este concepută ca o carte deschisă iar cel care o citeşte cu un spirit
neîntinat de idoli (prejudecăţi) nu poate greşi.
Atât Bacon cât şi Descartes admit că, în materie de adevăr, nici un om nu trebuie să apeleze la
autoritate. Aceasta întrucât fiecare om posedă în el sursele cunoaşterii: intuiţia intelectuală
(raţionalism) şi facultatea de percepţie (empirism). Empirismul a ales altă cale pentru a ajunge la
certitudine: experienţa. Modelul ales de empirişti este cel al ştiinţelor naturii, cu metoda lor
specifică: inducţia. Vom stărui în alt material asupra perspectivei empiriste asuprea cunoaşterii.
Ne mulţumim să afirmăm în rândurile de faţă că uniunea acestor două orientări rezidă în
încercarea de a domina natura prin intermediul cunoaşterii. Dacă omul poate cunoaşte, el are
şansa de a fi liber, pentru că libertatea este o consecinţă a cunoaşterii. Disputa dintre empirismul
clasic şi raţionalismul clasic s-a dus pe frontul identificării surselor sigure ale cunoaşterii .
Pentru empiristi (John Lucke, David Hume) cunoasterea noastra provine in intregime din
experienta sau, oricum, aceasta este sursa ultima a cunostintelor noastre. John Lucke arata ca
mintea noastra este la nastere “ca o coala alba de hartie,pe care nu sta scris nimic” ceea ce
inseamna ca nu exista idei innascute, adica idei la care nici simturile, nici ratiunea sa nu
contribuie in niciun fel. Abia ulterior, prin observatia indreptata “fie spre obiectele exterioare
sensibile, fie spre procesele launtrice ale mintii noastre” sunt procurate “toate elementele
gandirii”. Altfel spus, primele elemente ale cunoasterii noastre rezulta din actiunea lucrurilor
exterioare asupra simturilor. In plus, ideile care iau nastere fara interventia intelectului sunt
sigure. Eroarea provine abia atunci cand intervine intelectul, prelucand ideile primite de la
simturi.
In schimb, pentru rationalisti (Rene Decartes, Baruch Spinoza, Gottfried Wilhelm Leibniz),
ratiunea este sursa ultima a cunoaterii autentice. Spinoza arata ca numai ratiunea poate cunoaste
lucrurile “asa cum sunt ele insele”, in vreme ce simturile ne pot oferi doar o cunoastere “mutilata
si confuza”. In general ei credeau ca numai adevarurile care isi au sursa in ratiune si fara
amestecul simturilor sunt sigure. Daca simturile intervin in cunostintele noastre, putem fi siguri
ca acestea sunt supuse erorii. Ei recunosteau insa ca nu putem reduce cunoasterea noastra numai
la ceea ce ne ofera ratiunea. Pe de alta parte,credeau ca exista idei innascute. Decartes, de
exemplu, argumenta ca Dumnezeu insusi a sadit in mintea noastra inca de la nastere idea Lui ca
Fiinta absolut perfecta. Pentru Lucke cunoasterea provine din experienta (ceea ce ne ofera
simturile), pe cand pentru Decartes cunoasterea se bazeaza pe ratiune.

Ideile filosofice ale lui Descartes si Bacon:

Filosoful și matematicianul René Descartes este considerat tatăl filosofiei moderne deoarece a
definit un punct de început al existenței prin maxima „Gândesc, deci exist”.René Descartes s-a
născut la 31 martie 1596 în La Haye, Franța. Acesta era foarte educat, mai întâi frecventează
cursurile unui colegiu iezuit de la vârsta de 8 ani, apoi obține o diplomă de drept la vârsta de 22
de ani. Un profesor l-a îndrumat să urmeze un curs de matematiciă aplicată și unul de logică
pentru a înțelege lumea naturală. Aceaste cursuri l-au ajutat pe filosof să înțeleagă mai bine
natura existenței umane și să formuleze faimoasa sa observație:„Gândesc, deci exist”.René
Descartes s-a născut la 31 martie 1596 în La Haye, un mic oraș din centrul Franței. Acesta s-a
născut într-o familie cu trei copii, iar mama sa, Jeanne Brochard, a murit în primii ani de viață ai
lui René. Tatăl său, Joachim, membru al consiliului în parlamentul provincial, și-a trimis copii
sa locuiască împreună cu bunica maternă, unde au rămas chiar și după ce Joachim s-a recăsătorit
câțiva ani mai târziu. Cu toate acestea Joachim era foarte preocupat de buna educație a copiilor
săi, așa că îl trimite pe René la vârsta de 8 ani, la școala cu internat, Colegiul Iezuit al lui Henri
al IV-lea din La Flèche, la câteva mile spre nord, pentru o perioadă de șapte ani . Disciplinele pe
care le studia, precum retorică, logică și „arte matematice” printre care erau incluse muzică și
astronomie, dar și metafizică, filosofia naturală și etica, l-au înzestrat cu abilități pentru cariera sa
de filosof. Așa, și-a petrecut următorii patru ani pentru a specializarea în drept la Universitatea
din Poitiers.
Bazele unei tradiții raționaliste alternative la empirism au fost puse de filosoful francez Rene
Descartes (1596-1650). Din punctul de vedere al lui Descartes, nu este suficient să ai o minte
bună, este mult mai important - bine, să o folosești corect. Pentru a învăța cum să folosească bine
mintea, și-a dezvoltat propria metodă. Are patru reguli.:
 Prima regulă - regula probelor. Dovada în sensul de claritate și distinctitate nu este doar
punctul de plecare, ci și punctul final al cunoașterii. Acțiunea mentală prin care se obțin
dovezi este o acțiune intuitivă, intuiție intelectuală.
 A doua regulă este o regulă de analiză. Împărțirea complexului în simplu, „în părți
elementare, până la limitele posibilului”, analiza cu lumina rațiunii alungă ambiguitatea,
ajută la eliberarea adevăratului de pleava minciunii.
 A treia regulă - regula sintezei, care constă în „aranjarea gândurilor într-o anumită
ordine, pornind de la cele mai simple și mai ușor de recunoscut obiecte și urcând treptat,
ca prin pași, până la cunoașterea celor mai complexe, asumându-și existența ordinii chiar
și printre cele care se află într-un curs natural lucrurile nu se preced între ele. "
 Regula a patra - regula de control. În această etapă, se verifică exhaustivitatea analizei și
corectitudinea sintezei.
Descartes aplică regulile metodei prezentate în acest fel cunoștințelor filozofice proprii,
concepute pentru a descoperi adevărurile evidente care constituie fundamentul întregii științe. În
acest scop, Descartes pune în discuție metodică toate modalitățile tradiționale de fundamentare a
cunoștințelor. În special, el refuză să recunoască experiența senzorială ca bază a cunoștințelor.
Îndoiala este un act de gândire. Din moment ce mă îndoiesc, cred. Existența îndoielii mele
dovedește realitatea sau existența gândirii mele și prin ea a mea. Toate ideile vagi sunt produse
ale subiectivității umane și sunt false. Dimpotrivă, toate ideile clare provin de la Dumnezeu și,
prin urmare, sunt obiectiv adevărate. Ca raționalist, Descartes a insistat pe rolul exclusiv al
deducției în procesul cunoașterii. Prin deducție, el a înțeles raționamentul bazat pe puncte de
pornire complet fiabile (axiome) și constând și dintr-un lanț de concluzii logice fiabile.
Decartes a propus o metoda intuitv-deductiva de tip matematic pe care a opus-o deductiei
silogice careia i-a reprosat faptul ca nu descopera noi cunostinte .Intr-adevar deductia de tip
silogistic nu ajunge la un adevar nou ci doar aplica un adevar general valabil la un anumit caz
particular .Metoda intuitiva deductiva carteziana presupune ca adevarurile primare se obtin
intelectual –intuitiv si ca procesul cunoasterii avanseaza nu prin aplicarea adevarurilor primare
unor cazuri particulare , ci intr-un mod intuitiv-deductiv ,adica printr-o succesiune de intuitii prin
care adevarurile initiale sporesc din aproape in aproape cu noi si noi adevaruri .Principalele
reguli ale metodeei intuitiv-deductive carteziene sunt evidenta analiza sinteza si
enumerarea.Regula evidentei cere sa nu acceptam nici o cunostinta ca adevarata daca nu este
clara si distincta .Clara este cunostinta care ne permite sa recunoastem obiectul la care se refera
iar distincta cea care ne da posibilitatea nu numai sa-i recunoastem obiectul ci sa-l deosebim de
altele prin note esentiale descoperite de ratiune.La Descartes evidenta este o regula atit a
descoperii spontane cit si a verificarii intuitive a adevarului . Deductia silogistica-rationament
care pleaca de la o idee generala valabila pentru o intreaga clasa si pin intermediul unei idei
particulare care afirma ca un obiect apartine clasei respective ajunge la o conlcuzie particulara
despre obiectul considerat.
Raționalismul este un curent filosofic care recunoaște rațiunea ca bază a cunoașterii și
comportamentului oamenilor, sursa și criteriul adevărului tuturor aspirațiilor vieții umane.
Fiabilitatea axiomelor este văzută de minte intuitiv, fără nicio dovadă, cu o claritate completă și
distinctie.Filozofia raționalistă a lui Descartes. Doctrină de substanță Fondatorul raționalismului
este considerat Rene Descartes.. Creditul lui Descartes pentru filozofie este că:
1) El a fundamentat rolul principal al rațiunii în cunoaștere;
2) El a avansat doctrina substanței, atributele și modurile acesteia;
3)Inventia de noi mijloace tehnice
4) A avansat teoria metodei științifice a cunoașterii și a „ideilor înnăscute”.
Doctrina substanței lui Descartes. Studiind problema ființei, Descartes încearcă să derive un
concept de bază, fundamental, care să caracterizeze esența ființei. Fiind Creatorul, Dumnezeu a
creat lumea, constând și din substanțe. Substanțele create de Dumnezeu (lucruri unice, idei) au,
de asemenea, calitatea principală a substanței - nu au nevoie de altceva decât de ei înșiși. Mai
mult decât atât, substanțele create sunt auto suficiente doar unul față de celălalt. În legătură cu
cea mai înaltă substanță - față de Dumnezeu, acestea sunt derivate, secundare și dependente de el
(de când au fost create de el).Descartes împarte toate substanțele create în două feluri:
1) Material (lucruri);
2) Spiritual (idei).
În același timp, identifică proprietățile (atributele) rădăcină ale fiecărui tip de substanță:
1) Întindere - pentru material;
2) Gândirea este pentru spiritual.
Aceasta înseamnă că toate substanțele materiale au o caracteristică comună pentru toate -
extensia (în lungime, lățime, înălțime, în profunzime) și sunt divizibile la infinit. Cu toate
acestea, substanțele spirituale posedă proprietatea gândirii și, dimpotrivă, sunt indivizibile.
Proprietățile rămase atât materiale cât și spirituale sunt derivate din proprietățile (atributele) lor
rădăcină și au fost numite de modurile Descartes. (De exemplu, modurile de extindere sunt
forma, mișcarea, poziția în spațiu, etc; modurile de gândire sunt sentimente, dorințe,
senzații.)Potrivit lui Descartes, un om este format din două substanțe care sunt diferite unul de
celălalt - material (extins corporal) și spiritual (gândire). Omul este singura creatură în care
ambele substanțe (materiale și spirituale) sunt combinate și există și acest lucru i-a permis să se
ridice deasupra naturii.
Veritabil profet al ştiinţei moderne de factură inductiv-experimentală, considerat pe bună
dreptate un precursor al tradiţiei empiriste britanice, Francis Bacon (1561-1626) pune bazele
materialismului modern (de factură mecanicistă). În încercarea sa de a lega filosofia de ştiinţele
naturii, autorul britanic atacă necruţător vechiul edificiu al aşa-ziselor „ştiinţe” medievale (în
fond veritabile pseudo-ştiinţe), pe care le acuză că s-au rupt de realitate sau experienţă,
cantonându-se în speculaţii sterile, că au făcut abuz de logică, că le lipseşte metoda. Noua ştiinţă
propusă de Bacon trebuie să se bazeze, în concepţia autorului, pe un studiu temeinic al faptelor şi
evenimentelor (să pătrundă în „marea carte a naturii”). Ea trebuie să se folosească de experienţa
metodică şi de observaţie, să debuteze de la fapte (nu de la propoziţii sau enunţuri generale),
pentru a descoperi cauzele lucrurilor. Aceasta pentru că adevărata cunoaştere este aceea a
cauzelor (vera scire est per causas scire). Una dintre caracteristicile importante pe care ştiinţa ar
trebui să le deţină este, pentru Bacon, aceea de a fi strâns legată de nevoile practice ale omului (o
viziune concretă, practică şi utilitară), de a provoca schimbări concrete, semnificative în viaţa
oamenilor. Adevăratul ţel al ştiinţei este acela de a duce la „îmbogăţirea stirpei umane cu forţe şi
invenţii noi”, de a permite omului să dezvăluie secretele naturii, „să-i cucerească înălţimile şi
fortăreţele şi să împingă înainte, cu voia lui Dumnezeu, limitele domniei omului”. Însă pentru a
ajunge să domini natura, trebuie să înveţi să o cunoşti, pentru că, fără îndoială, „cunoaşterea
înseamnă putere”. Ca şi în cazul lui Descartes, şi pentru Bacon metoda are un rol decisiv în
cunoaştere sau în descoperirea adevărului, întrucât permite colectarea şi ordonarea informaţiilor
obţinute prin observare directă, face posibilă compararea experimentelor în vederea stabilirii de
corelaţii sau relaţii cauzale.
În Noul Organon (1620), Bacon postulează nevoia abandonării tradiţiei şi a autorităţilor
scolastice, care obstrucţionează libertatea de gândire şi împiedică progresul ştiinţei. Autorul Noii
Atlantide (New Atlantis, publicată postum, în 1660) reproşează scolasticii că are un caracter
formalist, steril şi mult prea abstract, că abuzează de logică (foloseşte silogismul care, în loc să
ajute la descoperirea principiilor ştiinţei, mai mult fixează şi întreţine erorile). Pentru a realiza o
cunoaştere adecvată a naturii, intelectul trebuie purificat, curăţat de prejudecăţi şi erori – idola
mentis – supoziţii false şi prejudecăţi. „Idolii şi noţiunile false, care au pus dintotdeauna
stăpânire pe raţiunea umană, înrădăcinându-se adânc în ea, au prins în ghearele lor spiritul uman
în aşa fel încât adevărul îşi croieşte anevoie drum, ba chiar şi atunci când îi lasă acestuia cale
liberă, vor ridica din nou capul când se vor înnoi ştiinţele şi vor deranja atâta timp cât nu suntem
avertizaţi împotriva lor şi nu ne ferim de ei. Există patru feluri de idoli care au prins în mrejele
lor spiritul uman…” Iată care sunt cele patru categorii de idoli cu privire la care ne avertizează
Bacon:
-. idolii tribului (idola tribus) – se originează în însăşi natura omenească (genul uman), constituie
un rău inerent speciei umane, o adevărată „boală de familie”. Aceştia se datorează fie faptului că
intelectul uman, precum o oglindă cu suprafaţa deformată, amestecă propria natură cu natura
lucrurilor, răstălmăceşte şi desfigurează imaginea acestora, fie simţurilor care îşi asumă rolul de
măsură a tuturor lucrurilor din natură. Întrucât intelectul are tendinţa de „a-şi lua zborul de la
fapte”, el trebuie dirijat sistematic şi metodic.
- idolii peşterii (idola specus) – aparţin fiecărui individ în parte (se originează în „natura
particulară” a fiecăruia) şi constă în acea „peşteră” care tulbură spiritul, ocultând pătrunderea
luminii naturale. Peştera constituie un simbol pentru mediu, educaţie, lecturi, conversaţii,
autoritatea persoanelor admise şi respectate etc. Ca recomandare pentru a îndepărta un astfel de
idol, Bacon recomandă ca intelectul să încerce să fie „liniştit, odihnit, nepărtinitor şi limpede”.
-. idolii forului (idola fori) – se nasc din convieţuirea şi asocierea oamenilor, din relaţii şi
tovărăşii (mai ales acelea cu „spiritele mărunte”), ei fac să se strecoare în spirit cuvinte, nume şi
expresii inexacte, improprii, ambigue. Cuvinte precum „destin”, „prim motor nemişcat”,
„absolut” (concepte importante în filosofia scolastică) etc., impuse sau alese de mulţime, viciază
sau distorsionează, prin echivocul lor, perceperea justă a realităţii: „… asemenea cuvinte siluiesc
siluesc totuşi intelectul şi tulbură totul, împingându-i pe oameni în dispute sterile şi nesfârşite”.
- idolii teatrului (idola theatri) – sunt acele prejudecăţi care provin din diferitele teorii, dogme,
tradiţii sau secte filosofice apărute de-a lungul timpului şi care ameninţă simţul critic[10]. „Căci
toate sistemele filosofice care au fost succesiv inventate şi adoptate sunt tot atâtea piese de teatru
pe care diferitele filosofii le-au dat la iveală şi au venit să-şi joace rolul, fiecare la rândul său;
piese care prezintă privirii noastre tot atâtea lumi imaginare şi care în adevăr sunt făcute pentru
scenă. (…) principii care din credulitate au fost adoptate fără examinare şi apoi transmise din
gură în gură”.
„Atât despre idoli şi dobândirea lor. Toţi trebuie înlăturaţi şi condamnaţi printr-o hotărâre fără
echivoc; trebuie să eliberăm raţiunea de ei, şi să o curăţim. Aşadar, nu există altă cale înspre
împărăţia omului, clădită pe ştiinţe, decât cea înspre împărăţia cerului, în care nu putem intra
decât ca nişte copii…”