Moara cu noroc

de Ioan Slavici
-nuvela psihologica-
Nuvela este specia epica in proza, cu actiune mai ampla decat a povestirii,conflict consistent si
personaje puternic individualizate. Actiunea consta dintr-o intriga puternica cu un conflict sustinut,
materializata intr-o compozitie riguroasa,coerenta dar concisa ,care focalizeaza, de regula, asupra
unui personaj principal si are ca scop caracterizarea acestuia.
Nuvela psihologica se individualizeaza prin tipul de conflict,insistandu-se asupra celui interior,pe
schimbarile caracteriale si comportamentale ale personajului, pe devenirea acestuia, dictata de un
mediu nepropriu individului, descrisa in maniera tipic realista, “ca felie de viata”, “dosar de
existenta”.
Este tratata parvenirea individului intr-o societate pentru care nu este pregatit, pe care doreste sa o
inteleaga si sa I se integreze, acte in care esueaza, totodata dezumanizandu-se treptat.
Analiza starilor constientizate ale personajului ne conduce spre cheia in care este indicat sa fie
lecturata o astfel de nuvela.Frica, obsesia banului, alienarea, erosul, fiecare dintre acestea ar putea
constitui tema operei, in functie de perspectiva lectorului.
“Moara cu noroc “ a aparut in anul 1881, fiind inclusa in “Novele din popor”, volum care a dat in
literatura romana un exemplu de scriere totodata traditionalista si realista.Poate fi privita si ca o
ilustrare a notiunilor teoretice sustinute de Titu Maiorescu si Junimea(“are specific national, este
autentica”).
Din punctul de vedere al autorului, se incadreaza perfect in opera acestuia, deoarece este inca o
dovada a crezului moralist al lui Slavici, o pledoarie pentru viata linistita si cumpatata, de refuz al
parasirii unei ordini prestabilite, deoarece astfel de actiuni vor fi pedepsite de Destin.
Tema nuvelei poarta, deci, valori etice si psihologice, dorind sa demostreze ca dorintele de
imbogatire/parvenire duc la declinul moral si spiritual al individului;in locul acestora este
recomandata, in maniera conservatoare, “linistea colibei”.
Se poate sublinia si o conceptie estetica in viziune clasica:”pentru ca ceva sa fie frumos trebuie
inainte de toate sa fie bun si adevarat”(Slavici)
Subiectul este construit clasic,organizat pe momentele subiectului ,insa evitand liniaritatea, actiunea
dezvoltandu-se pe mai multe planuri in maniera romanesca,in prim-plan fiind plasat un personaj a
carui evolutie va fi urmarita pe parcursul operei. Interesant de urmarit este jocul de alternanta a
conflictelor interior si exterior, acestea potentandu-se reciproc.
Expozitiunea il prezinta pe Ghita alaturi de familia sa,infruntand situatia sociala si economica gri in
care se afla.Nemultumit de statutul sau de cizmar, in imposibilate de a asigura un trai decent familiei,
el decide, impotriva sfatului soacrei ,sa ia in arenda hanul “Moara cu noroc” .
Un timp afacererile prospera, iar familia pare sa traiasca idilic in acest nou mediu, neprimitor (“pusta
aradeana”)insa cu potential.
Intriga este reprezentata de aparitia lui Lica Samadaul, pesonaj negativ, care va declansa un sir de
evenimente ,in urma carora Ghita se va degrada pana la dezumanizare, si va sfarsi tragic.
Conflictele nuvelei  isi au punctul de plecare in acest episod;se contureaza atat cel exterior intre Ghita
si Lica, cat si cel interior, al constiintei carciumarului.
Setea de inavutire isi pune amprenta din ce in ce mai mult asupra lui Ghita, care este vazut intr-o
continua evolutie, indepartandu-se de familie si luand parte la afacerile necurate ale Samadaului care
exercita o dominatie fascinanta asupra hangiului. Pe rand, arendasul hanului este jefuit si batut, o
femeie in doliu si copilul sau sunt omorati , iar toate drumurile par sa duca spre Lica, pe urmele
caruia se afla de mult timp jandarmul Pintea. Lica il manipuleaza pe Ghita in asa fel incat acesta este
de acord ca Ana sa il insele. Cand realizeaza gravitatea faptelor, merge la Pintea cu gandul de a-l
demasca pe Lica, ceea ce si face.
Conflictul interior dicteaza afirmarea celui exterior , stadiul in care se afla Ghiata il face pe acesta sa
isi doreasca o confruntarea cu Lica.
Totusi, cel care va cadea in propria cursa va fi Ghita, care,atunci cand se intoarce la han o omoara pe
Ana pentru fapta necugetata de a se fi aruncat in bratele Samadaului, iar apoi este omorat de
Raut,omul samadaului.
Lipsit de puteri in fuga de Pintea, Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un copac.Acesta este punctul
culminant al nuvelei, asistam la pedeapsa data de destin fiecaruia, pe masura faptelor.
Pentru a dramatiza scena si a accentua ideea de final grandios, autorul se foloseste de metafora
focului purificator care cuprinde moara, stergand urmele faradelegilor.
Astfel, toate conflictele romanului se termina, se mistuie in foc alturi de protagonisti, lasand loc
cortinei, vocei naratorului care prezinta deznodamantul cu valoare de sentinta finala, data prin
batrana, care, contempland scena dezastrului, afirma:”asa le-a fost data”.
Opera  este consistenta, organizata in 17 capitole, circulara, deoarece incepe si se sfarseste prin
interventia batranei.
Datorita faptului ca avem de-a face cu o nuvela, nu actiunea, ci personajele dau valoarea artistica
scrierii.
Personajele lui Slavici sunt bine conturate, veridice, rotunde (dupa M. Forester),fiind rezultate ale
propriilor fapte, actiuni si ganduri,actionand liber, neconstranse decat de forta destinului.
Personajul asupra caruia focalizeaza lentila moralista a lui Slavici este Ghita,care,impreuna cu sotia
sa, Ana si Lica Samadaul formeaza “triunghiul nefericirii”.
In conturarea protagonistului se reunesc doua perspective esentiale: realismul psihologic (evolutia
personajului) si clasicismul (viziunea de ansamblu care priveste destinele personajelor), rezultatul
fiind un personaj individualizat.
ste urmarita decaderea omului care isi paraseste mediul natal in cautarea bogatiei, a aceluia care din
bun gospodar se transforma in impatimit de bani,pentru care e gata sa renunte la valorile morale,
refuzand sa vada ca de fapt, bogatia lui era “linistea colibei”. Indepartearea de nevasta, copii, il fac sa
se trezeasca singur, coplesit de regrete, de sete de razbunare, de manie, sentimente care,
inevitabil ,duc la crima.
Aceste stari au fost induse de Lica Samadaul, personaj demonic, aflat in relatie de dependenta cu
Ghita, conducandu-l pe acesta pe drumul pierzaniei.
Ana,care era ‘prea tanara, prea asezata,prea blanda”, reprezinta un personaj-barometru fata de
atitudinea lui Ghita, ea fiind sensibila la modificarile starii acestuia si evoluand paralel cu el in directia
nefasta.
Pentru a-si contura personajele, Slavici se foloseste de toate tipurile de acracterizare, atata directa
(de catre naroator, alte personaje, autocaracterizare), cat si de cea indirectea, prin fapte, vorbe,
ganduri.
Slavici apeleaza la caracterizarea directa atunci cand sugereaza inca de la inceputul nuvelei
trasaturile dominante ale lui Lica. Samadaul,”porcar si el, dar om cu stare care poate sa plateasca
grasunii pierduti ori furati […] e mai ales om aspru si neindurat […] care stie toate infundaturile,
cunoaste pe toti oamenii buni si mai ales pe cei rai”, de teama caruia tremura toata lumea si care
“stie sa afle urechea grasunului pripasit chiar si in oala de varza”
Desi exercita asupra Anei o dominatie fascinanta, Lica este caracterizat in mod direct de Ana ca fiind
“om rau si primejdios”. Ana isi avertizeaza sotul ca Samadaul este periculos, fapt ce “se vede din ochii
lui, din ranjetul lui si mai ales din cautatura ce are, cand isi roade mustata cu dintii.”
Tot Ana este cea care la un moment dat observa o diferenta intre Lica si Ghita, contribuind la
caracterizarea amandurora:”Tu esti om ,Lica, iar Ghita nu e decat muiere imbracata in haine
barbatesti, ba chiar mai rau decat asa.”
Modalitatea principala in observatia psihologica intreprinsa de Ghita este intospectia,
autoanaliza.Cand cade in patima banilor, isi da seama ca este o fire slaba,autocaracterizandu-se: ”asa
m-a lasat Dumnezeu!Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea?!”
Caracterizarea indirectaCaracterizarea indirecta se regaseste pe tot parcursul operei. Faptele graiesc
pentru personaje.
Astfel,om harnic si cinstit,la inceput Ghita ia in arenda hanul Moara cu noroc deoarece isi dorea sa
agoniseasca atatia bani incat sa angajeze vreo zece calfe carora sa le dea el de carpit cizmele
oamenilor. Treptat, el este atins de patima banilor care ii va oferi de altfel si un sfarsit tragic.
Faptul ca isi cumpara pistoale de la Arad, ca isi mai angaleaza o sluga, pe Marti, “un ungur nalt ca un
brad” si doi caini indica incertitudinea si nesiguranta care il domina dupa ce relatiile cu Lica Samadaul
se complica din ce in ce mai mult.
Gandurile lui Ghita privitor la faptul ca pentru prima oara isi dorea sa nu fi avut nevasta si copii, sa nu
fi fost legat de nimic si sa fi putut risca pentru a castiga mai mult sunt un prim indiciu al transformarii
lui Ghita intr-un impatimit.
Atunci cand isi da seama de gravitatea situatiei in care ajunge, Ghita isi face reprosuri, are remuscari
sincere si dureroase: “iarta-ma,Ano, iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat oi trai pe fata
pamantului.”
Pe masura ce petrece mai mult timp la Moara cu noroc si are un mai mare contact cu Lica Samadaul,
relatiile lui Ghita cu familia sa devin din ce in ce mai reci si mai tensionate.Ana observa ca barbatul ei
este ingandurat, se instraineaza de ea si de copii, ajunge “mai de tot ursuz”, nu mai zambeste ca
inainte si se “mainie” foarte usor.
Chiar si mediul influenteaza caracterul personajelor: asezata intr-o vale, Moara cu noroc este
incunjurata de locuri rele.
Chiar numele sugereaza un topos negativ, idee sustinuta de mentalitatea rurala (“la moara dracii
macina sufletele”),iar alaturarea calificativului”cu noroc” nu face decat sa il amageasca amarnic pe
cel care vrea sa infrunte intelepciunea colectivitatii.
Hanul devine simbol al imbogatirii si va exercita influente negative asupra lui Ghita in acelasi mod in
care o va face Lica Samadaul, devenind mediul propice pentru un impatitit al banilor.

Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea realizandu-se la persoana a III-a de catre un narator
omniscient si omniprezent.

Focalizarea externa predomina pe parcursul operei,deoarece Slavici imprumuta ipostazei naratoare

registrele stilistice ale personajelor, de aici rezulta impresia de veridicitate dar si de stil neprelucrat
,neartistic.
Alaturi de aceasta apare si tehnica punctului de vedere sau a focalizarii interne, deoarece
povestitorul omniscient imprumuta din autoritatea sa batranei, aceasta devenind vocea colectivitatii
(a sfatului batranilor, care in lumea rurala are autoritate deplina);de aici rezulta dimensiunea
moralizatoare a nuvelei.
Modalitatile de expunere sunt folosite variat, pentru a sugera gama variata de stari si pentru a
focaliza asupra aspectelor care intereseaza.
Naratiunea este dinamizata si dramatizata prin dialog(inceputul nuvelei), apoi ritmul este incetinit
prin prezenta secventelor descriptive cu rol in descrierea cadrului naratiuni, a conturarii portretelor.
Specifice unei opere de analiza psihologica sunt monologul interior de factura traditionalista care
reda gandurile personajului(cap IV) si monologul interior adresat,(Ghita vorbeste cu sine,imaginand-o
pe Ana ca interlocutor), cu rol de caracterizare indirecta.
Datorita acestor insertii dar si elipsei, tehnicii flash-back-ului ,naratiunea capata aspect
discontinuu,dand impresia ca ezitarile personajului se imprima povestirii si discursului narativ,
ajutand lectorul sa vibreze la situatia descrisa.
Stilul este imprimat de oralitatea ardeleneasca , asemanator lui Creanga ,mult mai cenusiu insa,la fel
ca pusta aradeana,fara savoare, ci doar sters, “sarac,cu repetarea acelorasi cuvinte in interiorul
acelorasi fraze”(T. Vianu),urmarind ritmul vorbirii.
Realizata in maniera realista, cu accente clasice, opera retine atentia prin complexitatea sa, fiind
desemnata de G. Calinescu drept “nuvela solida cu subiect de roman”,dar si personaje pregnant
conturate, dar,mai ales, in maniera tipica pentru Slavici :includerea ideii moralizatoare ,nuvela
capatand valoare de parabola a cumpatarii.

Personajele:
Sunt puţine,  dar puternic conturate,  trăsăturile lor fiind evidenţiate indirectde fapte, vorbe şi
gânduri care le determină comportamentul şi destinul. Ioan Slavici îşi pedepseşte exemplar toate
personajele implicate în afaceri necinstite: arendaşul este prădat şi bătut încât abia se mai ţinea pe
picioare; femeia tânără în negru, bănuită a avea "slăbiciuni de aur şi pietre scumpe", e asasinată prin
sufocare; Buză-Ruptă şi Săilă sunt condamnaţi şi întemniţaţi; Lică se sinucide într-un mod violent;
Ghiţă este pedepsit de două ori, întrucât îşi înjunghie soţia pe care o iubea încă foarte mult şi devine
astfel criminal; Moara cu Noroc se mistuie într-un incendiu care distruge şi transformă totul în scrum,
ca semn că locul trebuia purificat, curăţat de relele ce se înrădăcinaseră acolo. Tot sugestive sunt şi
cuvintele bătrânei din finalul nuvelei: "aşa le-a fost dat". Ghiţă este personajul principal al nuvelei şi
unul dintre cele mai reprezentative personaje realiste din literatura română, impunându-se prin
complexitate, dar şi putere de individualizare, ilustrând consecinţele distrugătoare pe care le are
asupra omului setea de înavuţire.  Cheia moralităţii stă în cuvintele bătrânei de la începutul şi
sfârşitul nuvelei ce cuprind normele etice care trebuie aplicate şi respectate în viaţă de orice om
cinstit şi drept. Oricine se abate de la acest adevăr fundamental, se autodistruge prin trăiri
zguduitoare, ce duc cu siguranţă spre un sfârşit tragic.
Drama lui Ghiţă se dezvăluie indirectprin faptele şi gândurile lui şi directprin opiniile celorlalte
personaje.
Om harnic şi cinstit, la început, el ia în arendă hanul Moara cu noroc, dorind să agonisească atâţia
bani încât să angajeze vreo zece calfe cărora să le dea el de cârpit cizmele oamenilor. Bun meseriaş,
blând şi cumsecade, trudind pentru "fericirea familiei sale", Ghiţă devine treptat "tot mai de tot
ursuz", "pus pe gânduri", "nu mai zâmbea ca mai înainte". La prima întâlnire pe care o are cu Lică,
"stăpânul acestor locuri", Ghiţă încearcă să fie autoritar şi dârz în faţa acestuia, să reziste la
propunerile lui nelegiuite, dar este înfrânt de extraordinara forţă morală a Sămădăului.
Viaţa exterioarăa lui Ghiţă este subordonată şi detaşată de viaţa sa  interioară,  de zbuciumul din
mintea şi sufletul său. Slavici dirijează destinul eroului prin mijloace psihologice profunde, sondând
reacţii, gânduri, trăiri,  în cele mai adânci zone ale conştiinţei personajului, mai ales prin monologuri
interioare. Acţiunile, gesturile şi atitudinealui Ghiţă scot la iveală incertitudinea şi nesiguranţa care-1
domină, teama şi suspiciunea instalate definitiv în el de când intră în cârdăşie cu Lică. încearcă să-şi ia
câteva măsuri de protecţie: pistoale de la Arad, doi câini ciobăneşti, îşi angajează o slugă
credincioasă, dar teama şi zbuciumul nu-1 părăsesc.
Degradarea umană se produce treptat şi sigur. Ajunge să regrete faptul că are nevastă şi copii, şi-ar fi
dorit să poată zice "prea puţin îmi pasă", se îndepărtează încet, dar sigur de Ana, relaţiile dintre ei
fiind din ce în ce mai reci, "îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de
dânsa". Conflictul interioreste din ce în ce mai puternic, lupta dându-se între fondul cinstit al lui Ghiţă
şi ispita îmbogăţirii. Sufletul complex Şi labil este sfârtecat între dorinţa de a pleca de la Moara cu
noroc, rămânând un om cinstit şi tentaţia pe care n-o mai poate controla, a lăcomiei de bani. Ghiţă îşi
face reproşuri, are remuşcări sincere şj dureroase "iartă-mă, Ano, iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am
să mă iert cât oi trăi pe faţa pământului". Altă dată, într-o efuziune a sentimentelor paterne, îşi
deplânge prăbuşirea, căreia nu i se putea împotrivi: "sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi [...] un
tată om cinstit [...] tatăl vostru e un ticălos". Fricos şi laş, Ghiţă se afundă tot mai mult în faptele
mârşave puse la cale de Lică, momentul decisiv al alunecării fiind mărturia mincinoasă" pe care o
declară în faţa judecătorilor.
Dezumanizarea lui Ghiţă se produce într-un ritm aeri Autoanalizându-se,  el dă vina pe firea lui slabă,
încercând astfel să se scuze faţă de sine şi să-şi motiveze faptele, "aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi
fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?! Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă
în spinare".
De la complicitate la crimă, nu mai e decât un pas, el devine ucigaş înjunghiind-o pe Ana care "era
întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge cald, iar Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul mai
adânc spre inima ei". In aceeaşi clipă, Răuţ "îşi descarcă pistolul în ceafa lui Ghiţă", care moare fără să
mai poată afla cine l-a împuşcat.
Patima pentru bani îl dezumanizează şi Ghiţă cade pradă propriului său destin căruia nu i se poate
opune, prăbuşindu-se - încet, dar sigur - de Ia omul cinstit şi harnic la statutul de complice în afaceri
necurate şi crimă, până la a deveni ucigaş.
"Sancţionarea drastică a protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite, lor lipsindu-ie stăpânirea de
sine, simţul măsurii şi cumpătul" (Pompiliu Mareea).
Lică Sămădăul este un personaj realist, un spirit satanic ce exercită asupra celorlalte personaje o
dominaţie fascinantă. Personalitatea lui se conturează din lumini şi umbreca într-un joc al oglinzilor
paralele şi este foarte minuţios şi atent construită de autor. Prin caracterizare directă,  Slavici
sugerează încă de Ia început trăsăturile dominante ale caracterului lui Lică Sămădăul, "porcar şi el,
dar om cu stare care poate să plătească grăsunii pierduţi ori furaţi [...] e mai ales om aspru şi
neîndurat [..] care ştie toate înfundăturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi", de
teama căruia tremură toată lumea şi care "ştie să afle urechea grăsunului pripăşit chiar şi din oala de
varză".
Portretul fizic al personajului este realizat direct de către narator"un om de 36 de ani, înalt, uscăţiv şi
supt Ia faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate Ia mijloc",
conturând un om rău şi periculos. Deşi tot porcar, Sămădăul purta "cămaşă subţire şi albă".
De la prima apariţie, Lică se comportă ca un stăpân absolut peste oameni şi locuri, autoritar, apoi se
prezintă cu cinism şi brutalitate: "Eu sunt Lică Sămădăul, multe se zic despre mine şi multe vor fi
adevărate şi multe scornite [...] de Ia mine nimeni nu cutează să fure, ba să-1 ferească Dumnezeu pe
acela care aş crede să-l pot bănui". Din relaţiile lui cu  celelalte personajereies şi alte trăsături ale
personajului. Lică se dovedeşte bun cunoscător de oameni, mizează pe patima lui Ghiţă pentru bani,
exercită asupra celorlalţi şi mai ales asupra Anei o fascinaţie diabolică, deşi aceasta îl simte "om rău şi
primejdios".
Simbol al degradării morale, Lică este caracterizat indirectde faptele sale, se conduce după legi
proprii care sunt altele decât cele ale statului sau ale moralei. Crima, înşelăciunea, furtul sunt câteva
din faptele săvârşite le Lică şi au efecte devastatoare asupra celorlalte personaje,-pe care le domină
cu cinism şi satanism. EI îi dezvăluie lui Ghiţă cum a ucis primul om, apoi pe al doilea, după care acum
simte chiar "plăcerea de a lovi pe omul care te supără, de a-1 lovi tare ca să-1 sfărâmi când te-a atins
cu o vorbă ori cu o privire, de a răsplăti însutit şi înmiit." în finalul nuvelei, Lică porunceşte să se dea
foc hanului Moara cu noroc şi, ascunzându-se de jandarmul Pintea, aleargă cu disperare prin pădurea
din apropierea cârciumii, privind ţintă "Ia un stejar uscat ce stetea la depărtare de vreo 50 de paşi".
Scrâşnind din dinţi, Sămădăul se repede cu toate puterile şi-şi izbeşte capul de trunchiul copacului.
Pintea îl găseşte "cu capul sfărâmat la tulpina stejarului." Sinuciderea lui Lică este semnificativă
pentru forţa lui interioară şi nemăsuratul lui orgoliu, care-i dau tăria extraordinară de a-şi zdrobi
capul de tulpina stejarului, ca să nu cadă viu în mâinile lui Pintea. Lică moare la fel cum a trăit,
dovedind aceeaşi cruzime ieşită din comun şi aceeaşi hotărâre de neclintit.
Ana, personaj realist, este soţia cizmarului Ghiţă, mamă a doi copii şi împărtăşeşte acelaşi destin
tragic, pentru că încalcă virtuţi morale importante, cum ar fi cinstea şi devotamentul faţă de soţul ei,
pe care îl înşală cu Lică.
Portretul fizic, realizat direct de către narator,  simbolizează fondul său moral în care tandreţea,
duioşia şi căldura sufletească ar fi putut da echilibru căminului ei: "Ana era tânără şi frumoasă [...]
fragedă Şi subţirică [...], sprintenă şi mlădioasă."
Având un fond etic sănătos, ea simte că Lică "e om rău şi primejdios". Ştiindu-şi soţul un om cinstit şi
iubitor de familie, ea trăieşte un sentiment de vinovăţie că n-a ştiut să-i fie mereu alături şi să-1 ajute
în momentele dificile prin care trecea de când se însoţise cu Lică în afacerile necinstite.
Veselă şi vioaie la început, ea devine din ce în ce mai îngrijorată de întâmplările de la han şi de starea
soţului ei.
Simţindu-se tot mai înstrăinată de Ghiţă, "Ana cea blândă şi delicată", cum este caracterizată direct,
alunecă rapid spre prăpastia păcatului,  trădându-şi bărbatul pe care ajunsese să-1 dispreţuiască
pentru slăbiciunea şi laşitatea lui, gânduri pe care le mărturiseşte Sămădăului: "Tu eşti om, Lică, iar
Ghiţă nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa."
Sfârşitul Anei este inevitabil, fiind înjunghiată de soţul ei, căruia-i strigă cu disperare: "Nu vreau să
mor, Ghiţă!". Când Lică se aplecă asupra ei, cu ultimele puteri, Ana "îi muşcă mâna şi îşi înfipse
ghiarele în obrajii Iui", adunând în gestul ei disperat "ura şi dispreţul pentru soţul nedemn, setea de
răzbunare şi patima neostoită pentru Lică, regretul înfiorător pentru propriile-i păcate, conştiinţa
vinovăţiei şi în acelaşi timp a nevinovăţiei" (Pompiliu Marcea).
Bun cunoscător al psihologiei umane, a rânduielilor rurale, a datinilor, obiceiurilor şi superstiţiilor,
Ioan Slavici este neîndurător cu cei care se abat de la principiile fundamentale ale moralei şi-şi
pedepseşte personajele proporţional cu greşelile săvârşite de acestea. Focul din finalul nuvelei este
sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele ce se înfăptuiserâ la cârciuma
Moara cu noroc.
Deoarece este o specie epică de întindere medie,  cu un singur plan narativ,  un conflict
consolidat,  o Intrigă bine evidenţiatăşi cu personaje puternic conturate,  unele dintre
ele complexe,  opera literară "Moara cu noroc" de Ioan Slavici este o nuvelă. Introspecţia şi
observaţia psihologicăpe care Slavici le manifestă în sondarea personajelor, precum şi pedepsirea
exemplară a acestora, definesc opera ca nuvelă psihologică. Limbajul artistic.  Opera lui Ioan Slavici
are un profund caracter popular,  atât prin tematică, prin concepţia morală, cât şi prin dragostea lui
pentru sufletul omenesc.
El este un adevărat maestru în construirea dialogurilor şi a monologurilor interioare,  prin care
sondează sufletul omenesc, analizează reacţiile, trăirile interioare, gândurile personajelor.
Deşi a fost acuzat de folosirea excesivă a regionalismelor,  stilul lui Slavici are o oralitate
asemănătoare cu aceea a lui Creangă, dând impresia de "spunere" a întâmplărilor în faţa unui
auditoriu, mai ales că şi el intervine deseori în naraţiune fie prin exclamaţiisau interogaţii
retorice,  fie prin proverbe şl zicători.
Ioan Slavici reuşeşte să comunice cu claritateideile, să formuleze cu o concizie clasicătrăsătura unui
personaj, să descrie un peisaj cu mijloace simple, într-o frază sobră,  fără ornamente inutile, valoarea
limbii literare constând tocmai în "lipsa de stil".
In concluzie, limbajul artistic este original prin vigoare, sobrietate, spontaneitate şi oralitate, loan
Slavici fiind iniţiatorul prozei realiste în literatura română, solidă prin dragostea lui profundă pentru
oameni: "în gândul meu rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o vieţuire potrivită cu firea
omenească" ("Lumea prin care am trecut").