Atomul[modificare 

| modificare sursă]

Articol principal:  Atom.

Reprezentare schematică a unui atom, bazată pe modelul atomic Bohr

Începând cu Democrit, filozofii greci au contribuit la dezvoltarea unei teorii filozofice care încerca
prezentarea concepției lor despre natura Universului, alcătuită din particule foarte mici,
indivizibile[71]. În acest fel, conceptul de atom este creat (greacă atomos, indivizibil)[72].

Atomul este cea mai mică particulă dintr-o substanță care prin procedee chimice obișnuite nu poate
fi divizată în alte particule mai simple, fiind unitatea structurală a chimiei[73]. Este o grupare a materiei
care constă într-un miez dens numit nucleu atomic, înconjurat de un spațiu numit nor electronic.
Nucleul este alcătuit din particule încărcate pozitiv numite protoni și neutroni (împreună sunt
numiți nucleoni), în jurul căruia orbitează particulele încărcate negativ din norul electronic
(electronii)[73]. Într-un atom neutru, electronii încărcați negativ echilibrează numărul încărcăturii
pozitive ale protonilor. Nucleul este dens, masa acestuia fiind de 1836 de ori mai mare decât a
electronului, cu toate că raza atomului este de 10.000 de ori mai mare decât a nucleului său.[74][75]

Atomul este de asemenea cea mai mică entitate care poate fi închipuită, care are proprietatea de a
reține proprietățile chimice ale elementului[73], precum electronegativitatea, potențialul de ionizare,
stările de oxidare, numărul de coordonare și tipul de legături (metalice, ionice, covalente).

Element chimic[modificare | modificare sursă]

Forma standard a tabelului periodic a elementelor chimice. Culorile reprezintă diferite categorii de
elemente

Articol principal:  Element chimic.

Vezi și:  Tabelul periodic.

Un element chimic reprezintă substanța pură care este constituită dintr-un singur tip de atom,
caracterizat de un anumit număr de protoni din interiorul nucleului atomic (cunoscut ca și număr
atomic, notat cu simbolul Z). Masa atomică este indicată drept sumă a numărului de protoni și
neutroni din interiorul nucleului. Cu toate că toți nucleii unui atom aparțin aceluiași element ar avea
același număr atomic, masa lor atomică nu trebuie să fie neapărat egală; atomii care prezintă diverse
mase atomice sunt cunoscuți drept izotopi. De exemplu, toți atomii cu 6 protoni în nucleu sunt atomi
ai elementului chimic carbon, dar atomii de carbon pot avea mase atomice 12 și 13.[75]

Modelul standard de prezentare al elementelor chimice este tabelul periodic al elementelor, care

ordonează aceste elemente în funcție de numărul lor atomic. Tabelul este constituit din grupe
(coloane) și perioade (șiruri). Acest mod de reprezentare tabelară este utilă în stabilirea tendințelor
periodice.[76]

Ioni și săruri[modificare | modificare sursă]

The crystal lattice structure of potassium chloride (KCl), a salt which is formed due to the attraction of
K+ cations and Cl− anions. Note how the overall charge of the ionic compound is zero.

Articol principal:  Ion.

Un ion este un tip de un atom sau moleculă care a cedat sau acceptat unul sau mai mulți electroni.
Cationii încărcați pozitiv (de exemplu, cationul de sodiu Na+) și anionii încărcați negativi (de exemplu,
clorură Cl-) pot forma o structură cristalină de sare neutră (de exemplu, clorură de sodiu NaCl).
Exemple de ioni poliatomici care nu se despart în timpul reacțiilor sunt hidroxizii (OH-), fosfații (PO43-)
și alții.

Ionii în stare gazoasă sunt adesea cunoscuți sub numele de plasmă.

Compus[modificare | modificare sursă]

Carbon dioxide (CO2), exemplu de compus chimic

Articol principal:  Compus chimic.

Un compus reprezintă substanța chimică pură, formată din mai mult de 1 element. Proprietățile
compusului sunt determinate de ușoare similitudini cu cele ale elementului său constituent.[77]

Nomenclatura standard pentru compuși este determinată de către Uniunea Internațională de Chimie

Pură și Aplicată (IUPAC). Compușii organici sunt numiți conform sistemului de nomenclatură
organică.[78], în timp ce compușii anorganici sunt numiți conform sistemului nomenclaturii
anorganice.[79] De asemenea, Chemical Abstracts Service stabilise o metodă de indexare a
substanțelor chimice, unde fiecare substanță este identificată folosindu-se un număr numit număr de
registru CAS.

Moleculă[modificare | modificare sursă]

Articol principal:  Moleculă.

A ball-and-stick representation of the caffeine molecule (C8H10N4O2).

O moleculă reprezintă cea mai mică unitate indivizibilă a unei substanțe chimice pure, care posedă
un set unic de proprietăți chimice, reprezentând potențialul de a suferi un anumit set de reacții
chimice cu alte substanțe. De regulă, moleculele sunt reprezentate de atomii legați prin legături
covalente, structura lor fiind neutră din punct de vedere electric, iar toate valențele electronilor sunt
aranjate cu alți electroni fie în diverse legături, fie singulari.

Spre deosebire de ioni, moleculele există ca unități neutre din punct de vedere electric. Când această
condiție este încălcată, încărcătura electronică a moleculei determină un ion molecular sau ion
poliatomic. Cu toate acestea, natura discretă și separată a conceptului molecular presupune de
obicei ca ionii moleculari să fie prezenți doar în forme determinate, precum un fascicul direcționat în
vid într-un spectrometru de masă. Colecțiile poliatomice încărcate care sunt prezente în solide (de
exemplu, ionii sulfat sau azotat) nu sunt considerate drept molecule în chimie.

A 2-D skeletal model of a benzene molecule (C6H6)

Gazele inerte sau nobile (heliu, neon, argon, krypton, xenon și radon) sunt compuse din atomi

singulari ca unitate de bază, însă celelalte elemente chimice izolate constă fie în molecule, fie rețele
de atomi legați oarecum. Moleculele identificabile alcătuiesc substanțe cunoscute, precum apa,
aerul, precum și unele substanțe organice precum alcoolul, zahărul, benzina și diverse produse
farmaceutice.

Cu toate acestea, nu toate substanțele sau compușii chimici sunt alcătuiți din molecule discrete și,
într-adevăr, majoritatea solidelor care compus crusta, mantaua și nucleul Pământului sunt elemente
chimice fără grupare moleculară. Aceste tipuri de substanțe, precum compușii ionici și solide în rețea,
sunt organizate în așa manieră încât nu este necesară existența unor molecule identificabile. În
schimb, aceste substanțe sunt discutate în termeni de unitate celulară ca și cea mai mică structură
repetitivă din interiorul substanței. Exemple de asemenea substanțe sunt sărurile minerale (precum
sarea de masă), solidele precum carbonul și diamantul, metalele, siliciul și minerale silicate, precum
cuarțul și granitul.

Una din principalele caracteristici ale moleculei este geometria sa, numită structură moleculară. În
timp ce structura moleculară diatomică, triatomică sau tetraatomică poate fi trivială (lineară,
piramidal angulară, etc), structura moleculelor poliatomice, constituite din mai mult de 6 atomi
poate fi crucială pentru natura sa chimică.

Substanțe și amestecuri[modificare | modificare sursă]

Exemple de substante chimice pure. De la stanga la

dreaptea: elementele staniu (Sn)
si sulf (S), diamant (forma alotropa
a carbonului), sucroză (zahăr pur) și clorură de
sodiu (sare) și bicarbonat de sodiu (praf de copt), care
sunt ambii compuși ionici.

O substanță chimică reprezintă compoziția materiei care este definită și posedă anumite proprietăți
fizico-chimice.[80]

În momentul când mai multe substanțe sunt prezente, rezultatul este numit amestec. Exemple de
amestecuri sunt aerul și aliajele.[81]

Proprietăți fizice[modificare | modificare sursă]

Proprietățile fizice ale unei substanțe reprezintă acele calități caracteristice și definitorii ale acesteia;
[82]
 de exemplu, clorura de sodiu este întâlnită sub diverse forme - granulară, sub forma sării de
bucătărie sau sub forma cristalizată (între 2-3 mm, până la 5 cm în diametru). Indiferent de forma în
care ar fi întâlnită, prezintă aceleași proprietăți caracteristice (aranjarea cristalină, gust etc.)[82].
Totodată, sunt considerate a fi proprietăți fizice acele caracteristici care nu implică schimbarea
substanței la nivel chimic[83].

 Clivaj - Clivajul reprezintă tendința întâlnită la minerale sau cristale de a se sparge sau
despica, în paralel cu rețeaua structurii lor cristaline. Suprafața clivajului este netedă, în
general cu o reflectare bună a razelor luminoase.

 Solubilitate

Articol principal:  Solubilitate.

Solubilitatea indică gradul în care o substanță pură se poate dizolva într-un dizolvant, alcătuind o
soluție omogenă unde repartizarea atomilor, moleculelor și ionilor este uniformă. Pentru lichide
parțial miscibile reciproc, care formează o soluție eterogenă cu cel puțin 2 faze lichide (lichid
multifazic) solubilitatea se denumește miscibilitate. Dizolvantul în modul cel mai frecvent este un
lichid, dar sunt și unele excepții când unii dizolvanți sunt:

solide ca în cazul aliajelor, sticlei, ceramicii, semiconductoare sau

gaze ce dizolvă solide sau lichide, de obicei la temperaturi și presiuni înalte ca de exemplu silicea în
vapori de apă în anumite procese geochimice.

În funcție de cantitatea de substanță dizolvată, soluțiile se clasifică în:

soluții saturate: care conțin cantitatea maximă de substanță dizolvată la o anumită temperatură.

soluții nesaturate: în care se mai poate dizolva o cantitate de dizolvat până la saturație.

 Gust

 Densitate

Articol principal:  Densitate.

Densitatea (sau mai exact densitatea de masă, numită și masă specifică) este o mărime fizică folosită
pentru descrierea materialelor și definită ca masa unității de volum. Astfel, densitatea unui corp este
egală cu raportul dintre masa și volumul său. Unitatea de măsură în Sistemul Internațional pentru
densitate este kilogramul pe metru cub(kg/m³); alte unități folosite sunt gramul pe centimetru cub
(g/cm³), kilogramul pe litru (kg/L) etc. Densitatea se notează de obicei cu litera grecească (ro) sau cu
inițiala cuvântului, litera d.

 Conductivitate termică - Conductivitatea termică este mărimea fizică prin care se

caracterizează capacitatea unui material de a transmite căldura (prin conducție termică)
atunci când este supus unei diferențe de temperatură.

 Conductivitate electrică - Conductivitatea electrică (numită și conductibilitatea electrică

specifică) este mărimea fizică prin care se caracterizează capacitatea unui material de a
permite transportul sarcinilor electrice atunci când este plasat într-un câmp electric.

 Maleabilitate - Capacitatea unui material de a se deforma sub un efort de compresiune;

acest lucru este adesea caracterizat prin capacitatea materialului de a forma o foaie subțire
prin ciocănire sau laminare.
  Ductilitate - În știința materialelor, ductilitatea este capacitatea unui material solid de a se
deforma sub un efort de tracțiune; acest lucru este adesea caracterizat prin capacitatea
materialului de a fi întins într-un fir.

 Duritate - Duritatea este rezistența la penetrare opusă de un corp solid unei acțiuni mecanice
penetrante exterioare. Această rezistență se poate manifesta față de acțiuni de șlefuire,
zgâriere, tocire prin utilizare repetată. La uneltele ascuțite, este rezistența la tocire a
muchiilor tăietoare. În cadrul geologiei, duritatea mineralelor se măsoară după o scară de
duritate de la 1 la 10, numită „Scala lui Mohs”.

 Stare de agregare

Example of phase changes

Articol principal:  Stare de agregare.

Proprietăților chimice specifice care permit distingerea diverselor clasificări chimice sunt însoțite și
de stări de agregare. În cea mai mare parte, clasificările chimice sunt independente de aceste
clasificări de stare; cu toate acestea, unele stări de agregare ale materiei sunt incompatibile cu
anumite proprietăți chimice.

O stare de agregare reprezintă un set de stări ale unui sistem fizic macroscopic care au o compoziție
chimică și proprietăți fizice relativ uniforme (precum temperatura, structura cristalină, presiunea,
etc.).

Proprietățile fizice, cum ar fi densitatea și indicele de refracție, tind să se încadreze în valorile

caracteristice ale stării de agregare. Starea materiei este definită de starea de tranziție, care are loc
când energia introdusă sau preluată dintr-un sistem este refolosită în reorganizarea structuri
sistemului, în loc de a schimba condițiile de stare.

Uneori distincția între faze poate fi continuă în loc de a avea o graniță discretă, în acest caz,
chestiunea se consideră a fi într-o situație super critică. Când cele trei stări se îndeplinesc, pe baza
condițiilor, este cunoscut ca un triplu punct și deoarece acest lucru este invariant, este un mod
convenabil de a defini un set de condiții.

Cel mai cunoscute exemple de stări de agregare sunt solid, lichid și gazos. Multe substanțe prezintă
mai multe faze solide. De exemplu, există trei faze solide ale fierului (alfa, gama, și delta), care
variază în funcție de temperatură și presiune. O diferență principală printre fazele solide este
structura de cristal, sau aranjament, a atomilor. Mai puțin cunoscute sunt stările de agregare precum
plasma, condensările Bose-Einstein și condensările fermionice și fazele paramagnetice și
feromagnetice ale materialelor magnetice.

Proprietăți chimice[modificare | modificare sursă]

Proprietățile chimice ale unei substanțe reprezintă acele caracteristici specifice participării în reacțiile
chimice.[84]

Molul și unitatea de substanță[modificare | modificare sursă]

Articol principal:  Mol.

Molul reprezintă unitatea de măsură care determină cantitatea de substanță (numită cantitate
chimică). Molul este definit ca și numărul de atomi determinat în exact 0.012 kilograme (sau
12 grame) de carbon-12, unde atomii de carbon-12 sunt liberi, în repaus.[85] Numărul de particule per
mol este cunoscut ca și constanta lui Avogadro, fiind determinată în mod empiric la valoarea
aproximativă de 6.022×1023 mol−1.[86] Concentrația molară este cantitatea de substanță per volum a
unei soluții și este raportata în moldm−3.[87]