George Topîrceanu 

(n. 20 martie 1886, București – d. 7 mai 1937, Iași) a fost

un poet, prozator, memorialist, publicist și traducător român, membru corespondent al Academiei
Române din 1936.

Cuprins

 1Date biografice
 2Topîrceanu și critica literară
 3Casa memorială „George Topîrceanu” din Nămăești
 4Casa memorială „George Topîrceanu” din Iași
 5Opere
 6Prezență în antologii
 7Filatelie
 8Referințe
 9Bibliografie
 10Bibliografie suplimentară
 11Legături externe

Date biografice[modificare | modificare sursă]

George Topîrceanu s-a născut în București la data de 20 martie 1886[2], ca fiu al cojocarului
Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena ", amândoi
originari din părțile Sibiului.
Începe școala primară la București intre anii 1893 - 1895 și o continuă pe valea Topologului,
la Șuici, județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la liceul
Matei Basarab până în clasa a IV-a[3], apoi la Sf. Sava (1898 - 1906). După absolvire intră funcționar
la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață boemă. În paralel, se
înscrie la Facultatea de Drept (1906), pe care o părăsește pentru cea de Litere, fără a termina
studiile.[4].
Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit
cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi de public [5].
Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista
umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat și la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista
noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viața socială a lui Nicolae
D. Cocea. În 1909 publică în Viața românească parodia Răspunsul micilor funcționari, ca o replică
la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel) prin care se
face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreține o interesantă corespondență), îl
cheamă la Iași (1911), ca subsecretar de redacție la Viața românească (Topîrceanu: conferința
„Cum am devenit ieșean",[6]).
Odată cu stabilirea la Iași, activitatea la Viața românească și influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu
abandonează faza adolescentină a creației sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă
și tendințele vădite spre filozofarea retorică, pornind spre noi orizonturi poetice. La despărțirea de
adolescență invocă clemența criticii postume:
„O, indulgentă Critică postumă,
Să nu le-nțepi cu vârful unui ac,
Că, rând pe rând, baloanele de spumă
În lacrimi grele iarăși se prefac. (Topîrceanu: Prefață).

Subsecretar, apoi secretar de redacție la Viața românească, aflată sub influența lui
Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaște și colaborează cu scriitori de frunte,
precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia
Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae
Iorga sau cu modernismul estetizant și importat de la Sburătorul lui Lovinescu. Din
această perioadă din ajunul Primului Război Mondial datează parodiile după Ion
Minulescu, Nicolae Davidescu - promotori ai simbolismului și ai modernismului - sau
după Dimitrie Bolintineanu și Mircea Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-
sforăitor și idilismul desuet[7].
Între 1912 - 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.
În 1912 se căsătorește cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic,
Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de
dragoste discretă între el și poeta Otilia Cazimir.
În 1916 debutează editorial cu două volume: Balade vesele și Parodii originale.
La Iași încearcă să-și termine studiile de filozofie dar este mobilizat și participă la
campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele
zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Experiența celor două
campanii și a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la
Turtucaia, (București, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare,
(Iași, 1920) și Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, (București,
1936).
Întors la Iași, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la
reapariția Vieții românești (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu
Sadoveanu se reflectă și în Povestirile vânătorești, în care tovarășul de pușcă și de
undiță este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”[8].
Volumele sale (Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin-
Planina) se bucură de succes de public și de presă, în special poezia, pentru care
obține în 1926 Premiul Național de Poezie.
În anul 1934 începe în Revista fundațiilor regale, publicarea romanului
satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).
În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deși bolnav de cancer la
ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări
ieșene” ca un ultim efort creator.
Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite
ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu,
care fusese greu atacat în presa vremii și de protest față de huliganismul care lua
amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.
Poetul a murit într-o vineri, 7 mai 1937 la ora 13:30, în casa lui Demostene Botez, la
Iași.[9]