NOTE LA LĂMURIRI PRELIMINARE LA PHAIDON

folosită în sprijinul imortalităţii însăşi de către cei ce împărtăşesc încă „îndoielile" lui Simmias.
Sub' acest aspect, demonstraţia propriu-zisă apare ca o imensă retardaţie. Oricum ar fi, mitul este
un punct de fugă pentru cele două perspective, şi acest fapt justifică, pe de altă parte, poziţia lui
finală în discurs.
Mitul final58 urmăreşte, fără a ajunge la ea, construirea unei „lumi de dincolo" ca lume a
inteligibilelor. Această viziune este pregătită în ^cursurile libere cu ajutorul unui procedeu
specific, care constă din răsturnarea sensului firesc, obişnuit al noţiunilor şi din crearea unor „du-
blete". Moartea-călătorie reprezintă izotopia fundamentală a textului. Ea crează cadrul acestor
răsturnări. Din punct de vedere al lumii sensibile, moartea este „despărţirea" sufletului de trup 59,
adică o „plecare", o „îndepărtare" etc. în raport cu lumea „adevărată" 00, ea „călătoreşte" însă în
sens contrar: moartea este, în ultimă instanţă, apropierea sufletului de Formele pe care le-a gîndit.
Argumentele preexistenţei sufletului alcătuiesc un singur corp demonstrativ încadrat de
două punţi61. Această grupare crează dificultăţi suplimentare în cadrul controversei despre
numărul argumentelor din întregul dialog, în condiţiile în care preexistenţa sufletului a fost de la
început62 acceptată, sarcina de a defini scopul unui al doi tea argument care, din punct de vedere
al demonstraţiei propriu-zise, nu aduce nici un progres este într-adevăr dificilă. Dar dacă nu
putem arăta că argumentul contrariilor şi argumentul reminiscenţei sînt diferite, tot atît de puţin
îndreptăţiţi am fi susţinînd că ele formează un singur argument. Propunerea lui Hackforth de a nu
mai vorbi cu stricteţe despre numărul de argumente pare a fi cea mai rezonabilă soluţie la nivelul
demonstraţiei propriu-zise.
Din punct de vedere retoric, un fapt se cuvine însă remarcat. Pare nejustificată confirmarea
argumentului contrariilor, pe care cu toţi l-au privit ca pe o probă concludentă, prin argumentul
reminiscenţei. însă argumentul contrariilor se Întemeiază pe o doctrină care conţine ambele
„laturi" ale demonstraţiei63. Adevărul pe care îl va stabili Socrate în acest argument corespunde
primei „jumătăţi" din teoria palingenezei, şi anume, propoziţiei care se referă la existenţa
sufletului înainte de naştere. întărind această concluzie, argumentul reminiscenţei înlătură orice
generalizare posibilă64. Pe de altă parte, demonstraţia este urmată, In argumentul contrariilor, de o
„verificare"; treptat însă, aceasta devine independentă. Un singur argument conţine aşadar două
demonstraţii de ordin diferit (bazate pe „legea alternării" şi pe „legea compensaţiei", cum se
exprima Bluck). Raportul dintre ele este destul de neclar, dar putem recunoaşte în această ambi -
guitate mecanismul articulării dintre argumentul contrariilor, în întregimea lui, şi argumentul
reminiscenţei.
Pentru prima parte a demonstraţiei, argumentul contrariilor este decisiv. In ciuda anumitor
inadecvări65, el se păstrează în limitele unei discuţii ontologice. Argumentul reminiscenţei are
însă o motivare superioară în afara demonstraţiei propriu-zise: el propune definiţia sufletului ca
gîndire.
în raport cu întreaga demonstraţie, aceste argumente au o valoare provizorie. Preexistenţa
sufletului nu implică imori.illtatea lui, iar încercările lui Socrate de a supra p u n e argumentul
reminiscenţei şi argumentul contrariilor p r i i h i i a f o r m a o demonstraţie completă constituie
un artificiu retoric menit să disimuleze ruptura dintre părţile demonstraţiei" 0.
Demonstraţia propriu-zisă a nemuririi se compune din <l< 1 Uii argumente: argumentul
afinităţii între suflet şi Forme — care, aşa cum observă Bluck. nu are decît o valoare de
probabilitate şi care va fi respins fără ca Socrate sa se opună — şi argumentul indestructibilităţii.
Construcţia este complet diferită. Departe de a forma un corp unitar. iele două argumente sînt
despărţite prin mai multe sec,mente 1 de discurs, iar intercalarea premisei metodologice
accentuează acest fapt. Ea produce o regrupare a argumentelor anterioare, astfel încît ultimul
este izolat. Afilierea argumentului afinităţii la prima parte din discursul demonstrativ amplifică
structura retorică specifică a acestei părţi. Impn-.ia este coroborată de faptul că, din perspectiva

19