Turcia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Turcia
Republica Turcă
Türkiye Cumhuriyeti (Turcă)

Drapelul Turciei Stema Turciei

Deviză: Yurtta Barış, Dünyada Barış

„Pace în țară, pace în lume”

Imn: İstiklâl Marșı
„Marșul independenței”

Geografie

Suprafață  

 - totală 783,562 [1] km² (locul 37)

Apă (%) 1.3%

Cel mai înalt punct Ararat (5.137 m) 

Cel mai jos punct Marea Neagră (0 m) 

Cel mai mare oraș Istanbul

Vecini Grecia
Bulgaria
Siria
Irak
Armenia
Iran
Georgia
Azerbaidjan
Liga Arabă
Uniunea Europeană 

Fus orar UTC+3 (UTC+3)

Europe/Istanbul[*][7]
Asia/Istanbul[*][7] 

Populație

Populație  

 - Recensământ 2014 77.695.904 (locul 18)

Densitate 101 [3] loc/km²

 - Estimare 31  83.614.362[2] (locul 19)
decembrie 2020

Limbi oficiale Turcă

Etnonim Turc (masculin) Turcoaică

(feminin)

Guvernare

Sistem politic Republică prezidențială

Președinte(d) Recep Tayyip Erdoğan 

Legislativ Marea Adunare Națională

Capitala Ankara

Istorie

Succesiune a Imperiului Otoman

Guvernul Marii
23 aprilie 1920
Adunări Naționale

Tratatul de la
24 iulie 1923
Lausanne

Declararea 29 octombrie 1923

 Republicii

Constituția curentă 7 noiembrie 1982

Economie

PIB (PPC) 2021

 - Total ▲ $2.749 trilioane[4] (locul 11)
 - Pe cap de locuitor ▲ $32.278[4] (locul 45)
PIB (nominal) 2021

 - Total ▲ $794.530 miliarde[4] (locul 20)
 - Pe cap de locuitor (locul 67)▲ $9.327[4]

Gini (2017) 43.0

IDU (2019) 0.820 (locul 54)

Monedă Liră turcească ₺ ( TRY )

Coduri și identificatori

Cod CIO TUR 

Cod mobil 286 

Prefix telefonic +90

ISO 3166-2 TR 

Domeniu Internet .tr

Prezență online

site web oficial

pagină Facebook
cont Twitter
Instagram
canal YouTube

Modifică date / text 

Republica Turcia (limba turcă: Türkiye) este o țară întinsă pe două continente. 97% din
suprafața țării se află în Asia de Sud-Vest (peninsula Anatolia) și 3%
în Europa (peninsula Balcanică). Turcia are granițe cu opt țări: Grecia și Bulgaria la
nord-vest; Georgia, Armenia și Azerbaidjan la nord-est; Iran (Persia) la
est; Irak și Siria la sud. Turcia este o republică democratică, laică, constituțională al
cărei sistem politic a fost stabilit în 1923. Turcia este un stat membru
al ONU, NATO, OSCE, OECD, OIC și Consiliul Europei. În octombrie 2005 Uniunea
Europeană a deschis negocierile de aderare cu Ankara.
 Strâmtoarea Bosfor care separă Asia de sud-vest de Europa de sud-est se află în
Turcia. Anatolia e situată între Marea Neagră la nord și Marea Mediterană la sud,
cu Marea Egee și Marea Marmara la vest. Unii geografi consideră Turcia ca o parte a
Europei datorită anumitor caracteristici culturale, politice și istorice. Datorită poziției sale
geografice între Europa și Asia și între trei mări, Turcia a fost o răscruce istorică, patria
și câmpul de luptă a mai multor mari civilizații și un centru de comerț.
Turcii selgiucizi au început să migreze în locul numit acum Turcia în secolul al XI-lea.
Procesul a fost accelerat de victoria selgiucizilor asupra Imperiului Bizantin la Bătălia de
la Manzikert. Sultanatul de Rum al turcilor selgiucizi a controlat mare parte
din Anatolia centrală până la invazia mongolă din 1243. Începând cu secolul al XIII-
lea, turcii otomani au unit Anatolia și au creat un imperiu ce cuprindea Europa de sud-
est, Asia de sud-vest și nordul Africii. După ce Imperiul Otoman s-a prăbușit, în urma
înfrângerii din Primul Război Mondial, părți din el au fost ocupate de aliații victorioși. O
grupare a tinerilor ofițeri din armata turcă, grupare condusă de Mustafa Kemal Atatürk,
a organizat rezistența față de aliați; în 1923 ei au instaurat Republica modernă Turcia,
cu Atatürk ca prim președinte al acesteia.
Așezarea Turciei la intersecția Europei cu Asia o face să fie o țară de o mare importanță
geostrategică. Din punct de vedere etnic, turcii formează majoritatea populației,
existând însă și o minoritate importantă de kurzi. Religia predominantă în Turcia
este Islamul, iar limba oficială a țării este turca.
Turcia este o republică democrată, seculară, unitară, constituțională, cu o moștenire
culturală și istorică veche. Turcia a devenit tot mai mult integrată prin apartenența
vestică în organizații ca Consiliul Europei, NATO, OECD, OSCE și economiile
majore G-20. Turcia a început negocierile complete cu UE în 2005, a fost un membru
asociat al Comunității Economice Europene încă din anul 1963 și a atins acordul uniunii
vamale în 1995. Turcia, de asemenea, a promovat relațiile culturale, politice, economice
și industriale cu lumea de Est, în particular cu Orientul Mijlociu și cu statele turcice ale
Asiei Centrale, prin apartenența în organizații ca Islamic Conference and Economic
Cooperation Organization. Având în vedere așezarea strategică, economia dezvoltată și
armata modernizată, Turcia este clasificată ca o putere regională de oamenii politici și
economiștii mondiali.

Cuprins

 1Etimologia
 2Istoria
o 2.1Antichitate
o 2.2Turcii și Imperiul Otoman
o 2.3Republica Turcia
 3Politică
o 3.1Relațiile externe
o 3.2Armata
 4Împărțirea administrativă
 5Geografie
 o 5.1Clima
 6Economie
 7Demografia
o 7.1Orașe
o 7.2Limbă
o 7.3Religie
 8Cultură
o 8.1Patrimoniu
 9Sport
 10Note
 11Legături externe
 12Vezi și

Etimologia[modificare | modificare sursă]
Numele Turciei, Türkiye în limba turcă, poate fi împărțită în 2 componente: Türk, care
înseamnă „puternic” sau „măreț” în turca veche și, de obicei, semnificând locuitorii
Turciei sau un membru al turcilor sau oameni turci, mai târziu formează „Tukin”, un
nume dat de chinezi oamenilor care locuiesc în Munților Altay din Asia Centrală mai
devreme de 177 î.Hr.E; și sufixul abstract –iye (derivat din sufixul arab –iyya), dar, de
asemenea, asociat cu sufixul Medieval Latin –ia în Turchia.
Prima referință folosită de termenul „Turk” sau „Turuk” ca un antonim continuat în
inscripțiile Orkhon a lui Gokturks din Asia Centrală (sec. 8 CE). Cuvântul englezesc
„Turkey” derivă din latina medievală, Turchia (c. 1369).[8]

Istoria[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Turciei.
Antichitate[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Istoria Anatoliei și Tracia.

Partea din pereții legendarei Troiei (VII), identificate ca locul unde a avut loc războiul troian (cca. 1200 î.Hr.)

Peninsula Anatolia, care cuprinde majoritatea Turciei moderne, este una din regiunile
cele mai vechi locuite din lume. Cele mai vechi colonizări neolitice ca Çatalhöyük,
Cayonu, Nevali Cori, Hacilar, Gobekli Tepe și Mersin sunt considerate a fi printre cele
mai timpurii colonizări umane din lume.[9]
Fațada bibliotecii Celsus din Efes

Colonizarea Troiei a început în Neolitic și continuă până în Epoca de Fier. Istoric,

anatolienii vorbeau limba indo-europeană, semitică și kartveliană, ca și multe alte limbi
de afiliere necunoscute. De fapt, având în vedere vechimea limbii Indo-
Europene hitite și Luwian, unii savanți au propus Anatolia ca centru ipotetic de la care
provin limbile indo-europene.[10] Hitiții au fost un popor antic care au locuit în Anatolia
Centrală, documente dovedind acest fapt datează încă din cca. 2300.
Primul imperiu important în teritoriu a fost cel al Hitiților, din sec. XVIII–XIII
î.Hr.. Asirienii au colonizat teritorii din SE Turciei înainte de 1950 î.Hr. până în 612 î.Hr.,
când imperiul Asirian a fost cucerit de dinastia Caldeea în Babilon. [11][12] Urmând
colapsul hitiților, frigienii, un popor indo-european, au realizat ascendența până ce
regatul lor a fost distrus de Cimerieni în sec. VII î.Hr.[13] Cei mai puternici succesori ai
Frigiei au fost Lidia, Caria și Licia. Lidienii și Licienii vorbesc limbile indo-europene, dar
ambele limbi au dobândit elemente non-indo-europene înainte de perioadele hitită și
elenistică.
Începând cu anul 1200 î.Hr., coasta Anatoliei a fost colonizată de grecii eolieni și
ionieni. Numeroase orașe importante au fost fondate de acești coloniști,
ca Miletus, Ephesus, Smyrna (Izmirul modern) și Byzantium (mai târziu Constantinopol
și Istanbul). Anatolia a fost cucerită de Imperiul Ahemenid în timpul sec. V și VI î.Hr. și,
mai târziu, a căzut în timpul domniei lui Alexandru cel Mare, în 334 î.Hr.[14] Anatolia a
fost, ulterior, împărțită într-un număr mic de regate care au fost cucerite de Republica
Romană la mijlocul sec. I î.Hr.. [15]
În 324, împăratul roman Constantin I alege Byzantium ca noua capitală a Imperiului
Roman, redenumindu-l „Roma Nouă” (mai târziu, Constantinopol și Istanbul). După
căderea Imperiului Roman de Apus, devine capitala Imperiului Bizantin (Imperiul
Roman de Răsărit). [16]
Turcii și Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Imperiul Otoman.
Panoramă a domului din Moscheea Hagia Sofia din Istanbul.

Teritoriile otomane cucerite între anii 1481 și 1683

Casa Seljukului a fost o ramură a Kınık Turcilor Oguzi care au avut reședința la
periferia Lumii Musulmane, nordul mărilor Caspice și Aral, în Yabghu Khaganate a
confederației Oğuz,[17] în secolul al X-lea. În secolul al XI-lea, selgiucizii au început să
migreze din patriile lor strămoșești spre regiunea estică a Anatoliei, care a devenit noua
patrie a triburilor turci Oguzi. Mai târziu, în 1071, a avut loc Bătălia de la Manzikert.
Victoria selgiucizilor a dat naștere unui nou stat: Sultanatul Selgiucizilor Anatolieni, care
s-a dezvoltat ca o ramură separată a Marelui Imperiu Selgiuc - care avea teritorii în Asia
Centrală, Iran, Anatolia și Asia de Sud-Vest.[18]
În 1243, armatele selgiucizilor au fost învinse de mongoli și puterea imperiului, ușor, s-a
dezintegrat. Mai apoi, unul din principiile turcești guvernate de Osman I s-a transformat,
peste 200 de ani, în Imperiul Otoman, care s-a extins prin cuceririle
din Anatolia, Balcani și Levant.[19] În 1453, orașul Constantinopol a fost cucerit de
armatele otomane ale lui Mehmed II și a devenit, sub numele Istanbul, capitala
Imperiului Otoman.
În timpul secolelor XVI și XVII, Imperiul Otoman a atins apogeul, fiind unul din cele mai
puternice din lume, controlând teritoriile de pe 3 continente. Imperiul a devenit mai
puternic și prestigios în timpul domniei lui Suleiman Magnificul. Imperiul Otoman a fost,
de multe ori, în conflict cu Sfântul Imperiu Roman și statul polono-lituanian, cauza fiind
dorința Imperiului de a ajunge și controla centrul Europei. [20] Pe mare, imperiul a susținut
războaie cu Liga Sfântă (din care făceau parte Spania Habsburgică, Republica
Veneția și Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta) pentru controlul Mării Mediterane.
În Oceanul Indian, după descoperirea de către portughezi, în 1488, a Capului Bunei
Speranțe, marina otomană se confrunta, frecvent, cu o nouă concurență - flota
portugheză, în scopul de a-și apăra monopolul tradițional asupra rutelor comerciale
maritime între Asia de Est și Europa de Vest. În plus, turcii au fost, ocazional, în stare
de război cu Persia, din cauza disputelor teritoriale sau diferențelor religioase. [21]
În timpul celor aproape două secole de declin, Imperiul Otoman a pierdut, treptat,
teritorii, putere militară și bogății. Acesta a intrat, în Primul Război Mondial, de
partea Puterilor Centrale și a fost, în cele din urmă, învins. Într-un efort final de păstrare
a puterii în mâinile lor, prin recucerirea cel puțin a unora dintre teritoriile pierdute și de
punere sub semnul întrebării a autorității britanice asupra canalului Suez, triumviratul
condus de ministrul de război Enver Pașa a hotărât ca Turcia să se alăture Puterilor
Centrale în timpul Primului Război Mondial. Imperiul Otoman a reușit să aibă câteva
succese în primii ani de război.[22][23][24][25][26][27] În urma armistițiului din Mudros, care a
avut loc la 30 octombrie 1918, Puterile Aliate au căutat să împartă între ele, prin Tratatul
de la Sèvres[19] din 1920, teritoriile Imperiului Otoman.
Republica Turcia[modificare | modificare sursă]
Pentru mai multe detalii, vedeți Reformele lui Atatürk.
Republica Turcia a fost întemeiată la 29 octombrie 1923 din rămășițele Imperiului
Otoman. Originile Turciei moderne încep odată cu sosirea triburilor turce în Anatolia,
în secolul al XI-lea. În urma înfrângerii turcilor selgiucizi de către mongoli, un vid de
putere a permis noii dinastii otomane să devină o forță importantă în regiune. În
secolul al XVI-lea, ajuns la întinderea maximă, Imperiul Otoman
acoperea Anatolia, Africa de Nord, Orientul Apropiat, Europa de sud-est
și Caucazul. După înfrângerea suferită în Primul Război Mondial, puterile
învingătoare au urmărit, prin Tratatul de la Sèvres, împărțirea imperiului . Cu
sprijinul Aliaților, în conformitate cu Tratatul, Grecia a invadat și a ocupat
orașul Izmir. La 19 mai 1919, sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk Pașa - un
comandant militar care s-a distins în cursul bătăliei de la Gallipoli - a fost inițiată o
mișcare naționalistă. Kemal Pașa a încercat revocarea termenilor tratatului semnat
de sultan la Istanbul, mobilizând fiecare segment al societății turcești în ceea ce a
devenit cunoscut ca războiul turc de independență (în turcă: Kurtuluș Savașı).
La 18 septembrie 1922, armatele de ocupație ale Antantei au fost învinse și țara
eliberată. A urmat abdicarea sultanului, la 1 noiembrie 1922, astfel încheindu-se 631
de ani de stăpânire otomană. În 1923, Tratatul de la Lausanne a recunoscut
suveranitatea noii Republici Turce, iar Kemal a primit supranumele de Atatürk
(însemnând Părintele Turciei) și a devenit primul președinte al țării. El a instituit mai
multe reforme economice, politice, juridice și religioase care au modernizat Turcia,
desprinzând-o de trecutul ei otoman.
O perioadă de transformări, între 1923 și 1938, a definitivat organizarea statului turc
de astăzi. Fondarea sistemului de învățământ public (gratuit și obligatoriu),
acordarea dreptului la vot egal pentru toți cetățenii, introducerea alfabetului latin,
interzicerea poligamiei, democratizarea și modernizarea administrației și libertatea
religioasă au fost reformele ce au consolidat Turcia modernă.

Politică[modificare | modificare sursă]

Tayyip Erdoğan

Sistemul politic al Turciei este pluripartidic. Alegerile în Turcia au loc la fiecare patru

ani. Principalele formațiuni politice sunt CHP (de stânga) și AKP (de dreapta).
Din 2014 președintele Turciei este Recep Tayyip Erdogan, ales din partea
formațiunii conservatoare islamice AKP.
Relațiile externe[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Relațiile străine ale Turciei și Aderarea Turciei la Uniunea
Europeană.

Turcia este membru fondator al OECD si al G20

Turcia este un membru fondator al Națiunilor

Unite (1945), OECD (1961), OIC (1969), OSCE (1973), ECO (1985), BSEC (1992)
și al economiilor mari G-20 (1999). Pe 27 octombrie 2008, Turcia a fost aleasă ca
membru nepermanent al Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Turcia este un
membru eficient al consiliului de la începutul lunii ianuarie 2009. Turcia a mai fost
membru al Consiliului de Securitate al ONU în 1951-1952, 1954-1955 și 1961.
Menținându-și orientarea pro-occidentală, relațiile cu Europa au fost întotdeauna
partea centrală a politicii externe a Turciei. Turcia a devenit membru fondator
al Consiliului Europei în 1949, candidând pentru asocierea ca membru
în CEE (predecesor al UE), în 1959, și a devenit membru asociat în 1963. După
decenii de negocieri politice, Turcia a candidat pentru statutul de membru deplin al
CEE, în 1987, și a devenit, în 1992, membru asociat al UE, semnând acordul
Uniunii Vamale cu UE ( în 1995) și a început, oficial, negocierile formale de aderare
cu UE încă din 30 octombrie 2005. Procesul de aderare va avea, probabil, câteva
decenii, pentru că persistă dezacordurile politice și culturale dintre UE și Turcia.

Barack Obama se adresează Parlamentului Turc

Un alt aspect definitoriu al relațiilor externe ale Turciei au fost legăturile sale
cu SUA. Bazat pe amenințările comune reprezentate de Uniunea Sovietică, Turcia
s-a alăturat la NATO în 1952, asigurându-și strânse relații bilaterale cu Washington
pe tot timpul Războiului Rece. În perioada de după Războiul Rece, importanța
geostrategică a Turciei s-a reorientat înspre apropierea de Orientul
Mijlociu, Caucaz și Balcani.
Independența statelor turcofone din Uniunea Sovietică în 1991 a permis Turciei
(care are o moștenire lingvistică și culturală comună cu acestea) să-și extindă
relațiile politice și economice adânc în Asia Centrală. Cel mai proeminent succes în
relațiile sale cu aceste state e prelungirea (cu multe miliarde de dolari) a conductelor
de gaze naturale și petrol de la Baku, în Azerbaijan, la portul Ceyhan din
Turcia. Conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan - așa cum mai este numită - a făcut parte din
strategia politicii externe a Turciei de a deveni conducta de energie spre vest.
Totuși, frontiera Turciei cu Armenia, un stat din Caucaz, rămâne închisă în urma
ocupării teritoriului Azer în timpul Războiului.
Armata[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Forțele armate ale Turciei.

Trupe turcești

Forțele armate turcești se compun din armată, marină și forțele aeriene.

Jandarmeria și Paza de Coastă funcționează ca părți din Ministerul Afacerilor
Interne pe timp de pace, deși ei sunt subordonați Comandamentelor armatei și
marinei, respectiv, pe timp de război, în timpul căruia ei au de executat atât activități
specifice privind atribuțiile Ministerului Afacerilor Interne, cât și funcții militare.
Forțele armate turcești sunt a doua mare forță armată existentă în NATO, după
Forțele armate ale SUA, cu o putere a 1.043.550 militari care lucrează în 5
specialități. Nu toți cetățenii turci masculini sunt apți pentru serviciul militar, astfel că
nu sunt obligați să satisfacă armata, care durează perioadă variată de timp (de la 3
săptămâni la 15 luni), depinzând de nivelul studiilor și locul de muncă. Turcia nu
oferă o alternativă civilă la serviciile militare. Turcia este una din cele 5 state
membre NATO care sunt parte a politicii nucleare de partajare a alianței, împreună
cu Belgia, Germania, Italia și Olanda. Un total de 90 de bombe nucleare B61 sunt
găzduite la Baza Aeriană Incirlik, dintre care 40 sunt alocate folosirii de către Forțele
Aeriene Turce.
În 1998 Turcia a anunțat un program de modernizare în valoare de 160 miliarde
dolari americani pe o perioadă de 20 ani în variate proiecte care includ tancuri,
avioane de luptă, elicoptere, submarine, vase de război și mitraliere. Turcia este un
contribuabil de Nivel 3 la programul JGF.
Turcia își menține forțele în misiuni internaționale sub comanda Națiunilor Unite și
NATO încă din 1950, incluzând misiuni de menținere a păcii în Somalia și fosta
Iugoslavie, și sprijin pentru forțele coaliției în Primul Război din Golf. Turcia menține
36000 de trupe în Republica Turcă din N Ciprului și a avut trupe desfășurate în
Afganistan, ca parte a forțelor de stabilitate U.S. și autorizate ONU, sub comanda
NATO-ISAF încă din 2001. În 2006, parlamentul turc își desfășoară forțele de
menținere a păcii cu ajutorul vaselor de patrulă ale marinei și în jur de 700 de trupe
terestre ca parte a extinderii Forțelor internaționale ale ONU în Liban, în urma
conflictului dintre Israel-Liban.
Șeful Marelui Stat Major General este numit de președinte și răspunde în fața
primului ministru. Consiliul Ministerului este responsabil în parlament pentru
măsurile de securitate națională și pregătirea adecvată a forțelor armate pentru
apărarea țării. Totuși, autoritatea care declară starea de război și aprobă trimiterea
Forțelor Armate Turcești în țări străine sau permite forțelor armate străine să fie
staționate în Turcia este parlamentul, care are atribuții exclusive în acest domeniu.
În funcția de comandant al forțelor armate și șef al Marelui Stat Major General au
fost, succesiv, după 30 august 2008, generalul Ilker Bașbug, urmat de generalul Ișik
Koșaner (care și-a înaintat demisia, la sfârșitul lunii iulie 2011, motivând că Turcia a
intrat într-o epocă în care Armata nu mai poate fi garantul laicității, rol care îi fusese
prevăzut de Kemal Atatürk, încă de la nașterea Republicii Turce, și, apoi,
reconfirmat prin constituția din 1982), înlocuit de Erdogan cu șeful Jandarmeriei,
generalul Necdet Ozel.

Împărțirea administrativă[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Regiunile Turciei și Provinciile Turciei.

Ankara
Kırklareli
Edirne
Tekirdağ
Çanakkale
Balıkesir
Bursa
Yalova
Istanbul
Kocaeli
Sakarya
Düzce
Zonguldak
 Bolu
Bilecik
Eskișehir
Kütahya
Manisa
İzmir
Aydın
Muğla
Denizli
Burdur
Ușak
Afyonkarahisar
Isparta
Antalya
Konya
Mersin
Karaman
Aksaray
Kırșehir
Kırıkkale
Çankırı
Karabük
Bartın
Kastamonu
Sinop
Çorum
Yozgat
Nevșehir
Niğde
Adana
Hatay
Osmaniye
K. Maraș
Kayseri
Sivas
Tokat
Amasya
Samsun
Ordu
Giresun
Erzincan
Malatya
Gaziantep
Kilis
Șanlıurfa
Adıyaman
Gümüșhane
Trabzon
Rize
Bayburt
Erzurum
Artvin
Ardahan
Kars
Ağrı
Iğdır
 Tunceli
Elazığ
Diyarbakır
Mardin
Batman
Siirt
Șırnak
Bitlis
Bingöl
Muș
Van
Hakkâri
Turcia este împărțită în 81 de provincii (iller în limba turcă; singular il). Fiecare
provincie este împărțită în subprovincii (ilçeler; singular ilçe), existând 923 de
districte.[28] Provincia poartă, de obicei, același nume cu capitala acesteia,
considerată subprovincia centrală; excepțiile
sunt Hatay (capitală: Antakya), Kocaeli (capitală: İzmit)
și Sakarya (capitală: Adapazarı). Cele mai populate provincii sunt: İstanbul, cu 11
milioane de locuitori; Ankara, cu 4 milioane; İzmir, cu 3,5 milioane; Bursa, cu 2,1
milioane, Konya, cu 2,2 milioane; Adana, cu 1,8 milioane de locuitori.
Cel mai mare oraș și capitala pre-republicană este Istanbul - inima financiară,
economică și culturală a țării. După o estimare, 75,5% din populația Turciei trăiește
în centrele urbane. Dintre toate provinciile, 19 au populații care depășesc 1 milion
de locuitor, 20 provincii au populație între 1 milion și 500 mii locuitori, doar 2
provincii au populații mai mici de 100 mii.

Geografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Turciei.

Toponimia Turciei

Hornurile din Cappadocia
 Ararat

Turcia este o țară transcontinentală Euroasiatică. [29] Turcia asiatică (conținând, în

mare parte, Anatolia) care include 97% din țară, este separată de Turcia europeană
prin Bosfor, Marea Marmara și Dardanele (care, împreună, formează o verigă de
ape între Marea Neagră și Marea Mediterană). Turcia europeană cuprinde 3% din
țară.[30]
Teritoriul Turciei se întinde pe mai mult de 1.600 km în lungime și 800 km în lățime,
având o formă aproximativ dreptunghiulară. Se întinde între 35° și 43° latitudine
Nordică și între 25° și 45° longitudine Estică.
Suprafața Turciei, inclusiv lacurile, ocupă 783.562 km 2, din care 755.688 km2 sunt
în Asia de Sud-Vest, iar 23.764 km2 în Europa. Turcia ocupă locul 37 în lume ca
suprafață. Țara este înconjurată de mări: Marea Egee - în Vest; Marea Neagră - în
Nord și Marea Mediterană - în Sud. De asemenea, Turcia are ieșire și la Marea
Marmara în Nord-Vest.
Partea europeană a Turciei, Tracia de Est, formează granițele cu Grecia și Bulgaria.
Zona asiatică a țării, Anatolia (sau Asia Mică) constă într-un platou central înalt, cu
câmpii înguste, litorale, între zona munților Pontici și Koroglu, în Nord, și munții
Taurus, în Sud. Peisajele montane sunt mai predominante în Estul Turciei, de unde
izvorăsc râuri precum Eufrat, Tigru și Aras. Tot în această regiune se află și cel mai
înalt punct al Turciei, Muntele Ararat (5.137 m) și Lacul Van, cel mai întins lac din
țară.
Turcia este împărțită în șapte regiuni: Marmara, Egeea, Marea Neagră, Anatolia
Centrală, Anatolia de Est, Anatolia de Sud-Est și Mediterana. Terenul neregulat din
partea de Nord a Anatoliei formează o porțiune lungă și îngustă de-a lungul țărmului
Mării Negre. Peisajul devine din ce în ce mai aspru, pe măsură ce progresează
înspre est.
Peisajele variate ale Turciei sunt rezultatul unor mișcări complexe ale pământului,
care au format regiunea de-a lungul a mii de ani, și încă se manifestă în cutremure
destul de frecvente, ocazional, și erupții vulcanice. Strâmtorile Bosfor și Dardanele
își datorează existența liniilor de falie ce traversează Turcia, care au condus la
crearea Mării Negre. Există o linie de falie în Nordul țării, ce se întinde de la Vest la
Est, care a cauzat un cutremur major în 1999.
Clima[modificare | modificare sursă]
 Coasta Turcoază

Clima Turciei

Lacul Uzungöl

Zonele de coastă ale Turciei care mărginesc Marea Egee și Marea Mediterană au o

climă temperat mediteraneeană, cu călduri, veri uscate și care se răcesc ușor, ierni
umede. Zonele de coastă ale Turciei care mărginesc Marea Neagră au climă
temperat oceanică cu călduri, veri umede, ierni umede. Coasta Mării Negre a Turciei
primește cea mai mare cantitate de precipitații și este singura regiune a Turciei care
are multe precipitații tot anul. În partea de est a coastei mediile sunt de
2,500 mm/an.
Zonele de coastă ale Turciei mărginind Marea Marmara, inclusiv Istanbulul, care
conectează Marea Egee și Marea Neagră au climă de tranziție între clima temperat
mediteraneeană și cea temperat oceanică caldă, veri moderat de uscate și reci, ierni
uscate. Zăpada cade în zonele de coastă ale Mării Marmara și Mării Negre, aproape
în fiecare iarnă, dar, de obicei, nu mai mult de câteva zile. Zăpada, pe de altă parte,
este rară în zonele de coastă ale Mării Egee și foarte rară în zonele de coastă ale
Mării Mediterane.
Condițiile pot fi mult mai dure și mai aride în interior. Munții închiși de coastă
împiedică influențele mediteraneene de la căile de extindere, dând platoului central
anatolian al interiorului Turciei climă continentală cu sezoane contrastante.
Iernile pe platou sunt severe. Temperaturi de la -30 °C la -40 °C pot fi în Anatolia
estică, și zăpada poate sta pe sol cel puțin 120 zile pe an. În vest, temperaturi medii
de iarnă sub 1 °C. Verile sunt fierbinți și uscate, cu temp. generale mai mari de
30 °C ziua. Precipitațiile medii anuale măsoară cca 400 mm, cu sume anuale
determinate de elevații. Cele mai uscate regiuni sunt câmpia Konya și câmpia
Malatya, unde precipitațiile frecvente anuale sunt mai mici de 300 mm. Poate fi, în
general, cea mai umedă, deoarece iulie și august sunt cele mai uscate.
Clima Turciei este temperat-maritimă pe litoralul Mării Negre și subtropicală pe
litoralul Mării Mediterane. În ianuarie, temperaturile medii sunt de 5 °C în nord,
la Samsun, -4 °C în podișul Anatoliei (la Kayseri) și 11 °C în sud, la Antalya.
Precipitațiile sunt reduse în sud și centru (în jur de 400 mm/an) și bogate în nord-
vest, pe litoralul Mării Negre (1.600 mm/an).

Economie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: economia Turciei.
Turcia a înregistrat în ultimele 4 decenii o creștere remarcabilă din punct de vedere
economic. Industria energetică este reprezentată, îndeosebi, prin industria
cărbunilor (mai ales lignit si huilă), localizată în nord-vestul Anatoliei. Energia
electrică se obține în cadrul hidrocentralelor și termocentralelor.

Navă de croazieră din Istanbul

FulyaGiriși
 Podul Bosfor

TGV-ul Turciei, TCDD HT65000

În anul 2008, peste 90% din necesarul de combustibili al Turciei a provenit din afara
țări[31].
Turcia susține un proiect de oleoduct între porturile sale, Samsun de la Marea
Neagră, și Ceyhan de la Mediterana, care servește deja drept terminal pentru
oleoductele care aduc petrol azer și irakian[32].
Din 2003, Rusia este primul partener comercial al Turciei, cu schimburi de 38 de
miliarde de dolari în 2007[33]. Sute de firme turcești operează în Rusia, circa două
milioane de ruși vin anual în Turcia (un milion conform altei estimări [32]), iar Rusia
asigură, prin Blue Stream, 65% din necesarul de gaz al Turciei[33].
Turcia este ca mărime a 15-a după GDP-PPP a lumii, [34] și a 17-a după PIB.[35] Țara
este un membru fondator a OECD și G20 a economiei majore. În timpul primelor 6
decenii ale republicii, între 1923 și 1983, Turcia a aderat, mai ales, la o abordare
cvasi-statistică, cu planificări stricte ale bugetului de către guvern, care impune
limite pe participarea sectorului privat, comerț străin, debit cu valută străină,
investiție directă străină. Totuși, începând din 1983, Turcia a început o serie de
reforme care au fost inițiate de prim ministrul Turgut Özal și proiectate să schimbe
economia din statistici, sistem izolat la un sector privat; model bazat pe piață.
Reformele impulsionează creșterea rapidă, dar această creștere a fost depunctată
de recesiunile mari și crizele financiare în 1994, 1999 (urmând cutremurul din acel
an) și 2001, rezultând o medie de 4% GDP creștere/an între 1981 și 2003, afectată
de lipsa reformelor fiscale suplimentare, combinate cu deficitele unui sector public
mare și în creștere și corupția pe scară largă, rezultată din inflația mare, un sector
bancar slab și volatilitate macroeconomică crescută.
Deoarece criza economică din 2001 și reformele inițiate de ministrul de finanțe,
Kemal Derviș, inflația a scăzut la un număr cu o singură cifră, la fel și șomajul a
scăzut, iar încrederea investitorilor și investițiile străine au crescut. Previziunile IMF
sunt de 6 % rata de inflație pentru Turcia în 2008. Turcia și-a deschis, treptat,
piețele prin reformele economice reducând controalele guvernului pe comerțul străin
și investiție, pe privatizarea publică deținută de industrie, iar liberalizarea multor
sectoare private și participarea străină au continuat în mijlocul dezbaterii politice.

Una dintre cele mai mari companii din lume, Turkish Airlines, a fost ales ca transportatorul oficial de
către renumite cluburi de fotbal din Europa, ca: FC Barcelona[36] și Manchester United.[37] Compania
este, de asemenea, principalul sponsor al Euroliga de Basket.[38]

Rata GDP a crescut, între 2002 și 2007, în medie cu 7,4%, ceea ce a făcut Turcia
una dintre cele mai rapide creșteri economice din lume în timpul acelei perioade.
Totuși, creșterea GDP a scăzut la 4,5% în 2008 și, la începutul anului 2009,
economia turcă a fost afectată de criza financiară globală, cu IMF prognozând o
recesiune globală de 5,1% pentru anul 2009; comparată cu estimarea guvernului
turc de 3,6%. Economia turcă devine dependentă de industrie în majoritatea
orașelor, mai ales concentrate în provincia vestică a țării, și mai puțin pe agricultură,
totuși, agricultura tradițională rămâne un stâlp pentru economia turcă. În 2007,
sectorul agricol a reprezentat 8,9 % din GDP, în timp ce sectorul industrial
reprezintă 30,8% și sectorul servicii reprezintă 59,3%. Totuși, agricultura reprezintă
27,3% din forța de muncă. Potrivit datei Eurostat, PPS GDP turcesc a fost 45% din
media UE în 2008.
Sectorul turismului a experimentat rapid creșterea în ultimii 20 ani, și constituie o
parte importantă a economiei. În 2008, au fost 30.927.192 vizitatori în țară, care au
contribuit cu 21,9 miliarde dolari la veniturile Turciei.
Alte sectoare ale economiei turcești sunt cele: bancare, construcțiile, tehnologiile
casnice, electronice, textile, rafinarea uleiului, produsele petrochimice, minerit, fier și
oțel, industria constructoare de mașini și auto. Turcia are o industrie auto mare și în
creștere, care a produs 1147110 vehicule în 2008, clasându-se pe locul 6 ca
producător în Europa (după Marea Britanie și înaintea Italiei), și al 15-lea în lume.
Turcia este, de asemenea, una din națiunile care conduc construcțiile navale (în
2007, țara s-a situat pe locul 4 în lume - după China, Coreea de Sud și Japoniei - în
ceea ce privește numărul navelor comandate și pe locul 4 în lume - după Italia, SUA
și Canada - în ceea ce privește numărul mega-iahturilor comandate.
În ultimii ani, inflația mare a fost controlată și aceasta a condus la lansarea, la 1
ianuarie 2005, unei valute noi, lira nouă turcească, ceea ce a întărit succesul
reformelor economice. În 1 ianuarie 2009, noua liră turcească a fost redenumită,
încă o dată, ca Liră Turcească, cu introducerea unor noi bancnote și monezi. Ca
rezultat a continuării reformelor economice, inflația a scăzut la 8,2% în 2005 și rata
șomajului la 10,3%. În 2004 s-a estimat că 46,2% din totalul de venituri disponibile a
fost de 20% pentru veniturile salariale de top, mai puțin de 20% au primit 6%. Turcia
a profitat de o uniune vamală cu UE, semnată în 1995 pentru a-și crește producția
industrială destinată exportului, în același timp, beneficiind de investițiile străine de
la UE în țară. În 2007 exporturile au atins 115,3 miliarde dolari. Totuși, marile
importuri, care s-au ridicat la 162,1 miliarde dolari în 2007, au amenințat balanța de
schimb. Exporturile Turciei s-au ridicat la 141,8 miliarde dolari în 2008, în timp ce
importurile s-au ridicat la 204,8 miliarde dolari.
După ani de niveluri scăzute ale FDI, Turcia a avut succes, atrăgând 21,9 miliarde
dolari în FDI, în 2007 și s-a așteptat să atragă figuri înalte în anii următori. O serie
de mari privatizări, stabilitatea promovată de negocierile aderării la UE a Turciei,
creșterea puternică și stabilă, schimbările în sectorul bancar și în telecomunicații,
toate au contribuit la nașterea investiției străine.
Transportul în Turcia este facilitat de 500.000 de kilometri de drumuri și 11.000 de
kilometri de căi ferate. În iulie 2014, Turcia a inaugurat primul tren de mare viteză
(TGV) care asigură o legătură Ankara-Istanbul.[39]

Demografia[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Demografia Turciei.
Grupurile etnice din Turcia (2008)
Grupuri etnice Procente
Turci   76.0%
Kurzi   15.7%
Alții   8.3%

Istanbul - Avinguda d'Istiklâl

Populația Turciei a fost de 83.154.997 în anul 2019 [40]. Densitatea medie a populației
este de 92 pers/km pătrat. Proporția reședinței în zonele urbane este de 75,5%.
Oamenii din grupa de vârstă 15-64 ani constituie 67% din totalul populației, grupei
de vârstă între 0-14 ani îi corespunde 26% din populație, în timp ce grupei de vârstă
de 65 și peste 65 ani îi corespunde 7% din totalul populației.
Speranța de viață la bărbați este de 71,1 ani și la femei 75,3 ani, cu o medie globală
de 73,2 ani pentru întreaga populație.
Educația este obligatorie și gratuită pentru 6-15 ani. Rata de alfabetizare este de
96% pentru bărbați, 80,4% pentru femei, cu o medie globală de 88,1%. Cifrele mici
la femei de datorează, în principal, obiceiurilor tradiționale ale arabilor și kurzilor
care locuiesc în provinciile de SE ale țării. Articolul 66 din Constituția turcă definește
„un turc” ca „oricine care este obligat de statul turc prin legături cetățenești”, prin
urmare folosirea legală a cuvântului „turc” ca cetățean al Turciei este diferit de
definiția etnică. Totuși, majoritatea populației turcești este de etnie turcă.
Alte grupuri etnice majoritare (porțiuni mari care au fost extensiv turcizate încă din
perioadele Selgjuk și Otomană) include abkhazians, adjariani, albani, arabi, asirieni,
bosniaci, circassieni, hamsheniși, kurzi, laz, pomakci, rromanes, zazas și 3
minorități recunoscute oficial (prin tratatul de la Lausanne), armeni, greci și evrei.
Semnat în 30 ianuarie 1923, acordul bilateral privind schimburile de populație dintre
Grecia și Turcia a avut drept efect mutarea a aproape 1,5 milioane de greci din
Turcia și, la fel, cca 500 mii de turci au venit din Grecia. Minoritățile din vestul
Europei includ levantinii care au fost prezenți în țară (în particular, Istanbul și Izmir)
încă din perioada medievală.
Kurzii, un grup etnic distinct, concentrat mai ales în SE țării, sunt cea mai mare etnie
non-turcă, estimată la aproape 18% din populație potrivit estimărilor CIA. Alte
minorități decât cele 3 minorități oficial recunoscute nu au privilegii speciale, în timp
ce termenul „minoritate” rămâne un subiect sensibil în Turcia. Datele exacte ale
repartiției etnice a populației nu este disponibilă pentru că cifrele recensământului
turc nu includ statistici de etnie.
Vezi și Iuruci
Orașe[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Listă de orașe din Turcia.
Capitala Turciei este orașul Ankara, dar capitala istorică İstanbul rămâne centrul
financiar, economic și cultural al țării. Alte orașe importante
sunt İzmir, Bursa, Adana, Trabzon, Malatya, Gaziantep, Erzurum, Kayseri, İzmit
(Kocaeli), Konya, Mersin, Eskişehir, Diyarbakır, Antalya și Samsun. Aproximativ
68% din populația Turciei locuiește în centre urbane. [41]

 v • d • m  Cele mai mari orașe din Turcia

TurkStat. În bază de calculelor din decembrie 2017. [42]

Loc Numele orașului Provincie Pop. Loc Numele ora

1 Istanbul Istanbul 14.744.519 11 Mersin
2 Ankara Ankara 4.871.884 12 Urfa
3 İzmir İzmir 2.938.546 13 Eskișehir
4 Bursa Bursa 2.074.799 14 Denizli
5 Adana Adana 1.753.337 15 Kahramanmaraș
6 Gaziantep Gaziantep 1.663.273 16 Samsun
7 Antalya Antalya 1.311.471 17 Malatya
8 Konya Konya 1.130.222 18 İzmit
Istanbul
9 Kayseri Kayseri 1,123,611 19 Adapazarı
10 Diyarbakır Diyarbakır 1,047,286 20 Erzurum
Limbă[modificare | modificare sursă]
Turca este unica limbă oficială în toată Turcia. Cifrele de încredere pentru repartiția
lingvistică a populației nu sunt disponibile din motive similare amintite mai sus. Cu
toate acestea, operatorul public de radio TRT difuzează programe în limba locală și
dialecte în limbile arabă, bosniacă, cercheză și kurdă câteva ore pe săptămână.
Canalele TV în limba kurdă, TRT6, au fost deschise la începutul anului 2009.
Religie[modificare | modificare sursă]
Religii în Turcia
Religii Procente
Islam   96.1%
Ateism   3.2%
Creștinism   0.6%
Alții   0.1%

Moscheea Albastră din Istanbul

Turcia este un stat secular, fără o religie oficială de stat; Constituția Turciei enunță
libertatea religiei și a conștiinței. Aproximativ 99% din populație e înregistrată, însă,
ca fiind musulmană, majoritatea fiind sunniți; cu toate acestea, un sondaj realizat în
2007 a constatat că aproximativ 3% dintre adulți își definesc relațiile cu religia ca
fiind „fără convingere religioasă” sau că „nu cred în obligațiile religioase”.
În ultimii ani, de când țara este guvernată de un partid islamist, minoritatea
secularistă, în special elitele universitare și științifice au fost vizați de politicile
proreligie ale administrației centrale. Profesorii universitari care au introdus reforme
laicizante în guvernările seculariste sau care au militat pentru menținerea religiei în
afara campusurilor universitare, sunt acum arestați, un astfel de exemplu fiind
Kemal Gürüz, fost șef al Consiliului Educației Superioare; alt exemplu este Mehmet
Haberal, un chirurg transplantolog de renume mondial. Guvernul islamist are în vizor
nu numai universitatea, ci și Academia de Științe, căreia printr-o nouă lege i s-a
modificat procedura de alegere a noilor membri; până acum, academicienii înșiși
alegeau noii membri, de acum, însă, guvernul va decide cine e sau nu e
academician. Guvernul a și procedat deja la impunerea a 100 de noi membri ai
Academiei, dintre care destui n-au nici măcar un articol științific publicat într-o
revistă de specialitate internațională, în timp ce mulți alții nu-s deloc citați. [43]

Marea Moschee Hagia Sofia din Istanbul.

Majoritatea musulmanilor sunt sunniți (85-90%) iar o largă minoritate sunt alevi (10-
15%), o comunitate în cadrul Șiismului, comunitate ce numără 7–11 milioane de
persoane. În țară sunt și câțiva practicanți ai sufi. Cea mai înaltă autoritate religioasă
islamică este Președinția Cultelor (în turcă Diyanet İșleri Bașkanlığı) care
interpretează școala de drept Hanafi și este responsabilă pentru reglementarea
funcționării celor 75.000 de moschei ale țării, a angajaților locali și a imamilor
provinciali. Un sondaj realizat la nivel național în 2007 a arătat că 96,8% din
cetățenii turci au o religie, în timp ce 3,2% sunt nereligioși și atei.
În Turcia trăiesc aproape 100.000 de persoane aparținând minorităților religioase.
Țara are aproximativ 64.000 de creștini, majoritatea fiind armeni apostolici,
asirieni, ortodocși greci, romano-catolici și aproximativ 26.000 de evrei, în principal
sefarzi. Conform raportului din 2002, dat de Centrul de Cercetare Pew, 65% dintre
turci cred că religia este foarte importantă, în timp ce un sondaj din 2005 dat de
Eurobarometru arată faptul că 95% dintre turci cred în existența lui Dumnezeu.
Biserica Ortodoxă a avut sediul la Istanbul încă din secolul al IV-lea d.Hr. Cu toate
acestea, statul turc nu recunoaște statutul ecumenic al Patriarhului Bartolomeu I,
episcopul primar între egali în ierarhia tradițională a creștinismului ortodox și obligă
Biserica să opereze sub restricții semnificative. O parte dintre proprietățile și școlile
bisericii, cum ar fi orfelinatul Büyükada si Școala teologică din Halki, au fost
expropriate sau închise.

Cultură[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cultura Turciei.
 Orhan Pamuk

Sertab Erener

Palatul Dolmabahçe din Istanbul

Cultura Turciei rezultă din osmoza mai multor elemente de origini diverse :
anatoliene, greco-romane, bizantine și otomane (ultima fiind ea însăși un amestec
de influențe islamice, turce și iraniene), la care s-au adăugat mai tardiv cultura și
tradițiile occidentale, care au influențat Imperiul Otoman, dar mai ales Republica
Turcă (aceasta adoptând alfabetul latin, despărțirea dintre stat și religie, și instituții
copiate după țările apusene). Influența culturală a Occidentului continuă și astăzi,
îndeosebi în orașe și în partea de apus a țării, în timp ce, la țară și în răsăritul țării,
tradițiile și religia au o influență mult mai mare. Acest amestec original rezultă din
întâlnirea dintre turci și băștinașii din Anatolia (lazi, greci, armeni, kurzi și alții) cu
care s-au întâlnit la capătul migrației lor din Asia Centrală până la Marea Mediterană
și Marea Neagră, în vestul Asiei. Astfel, de exemplu, pe plan material, arhitectura
romană, drumurile pavate, termele, fântânile publice, săpunul, toaletele, canalele de
evacuare au fost preluate de turci de la greco-romani și sunt astăzi cunoscute ca
"stil oriental" sau "mauresc", "caldarâm", "băi turcești", "cișmele", "toalete turcești"
sau "haznale"[44][45], iar pe planul spiritual, operele filozofice, istorice, literare,
științifice ale antichității greco-romane au fost traduse și transmise musulmanilor
care, la rândul lor, le-au retransmis țărilor apusene.
O Turcie transformată cu succes într-un stat național modern, a permis creșterea
libertății de expresie artistică, în ciuda unor perioade de cenzură, mai mult politică.
În timpul primilor ani ca republică, guvernul a investit multe resurse în artele
frumoase, ca muzeele, teatrele, operele și arhitectura. Diverși factori istorici joacă
roluri importante în definirea identității moderne turcești, cultura turcă este un produs
a eforturilor de a fi un stat „modern”, în timp ce își menține tradiția religioasă și
valorile istorice.[44]
Îndeosebi muzica și literatura turcească arată, în zilele noastre, un amestec al
influențelor culturale, amestec izvorât din interacțiunile dintre tradițiile turcice și
lumea islamică, pe de-o parte, și tradițiile europene, pe de altă parte [46]. Literatura
turcă a fost cel mai mult influențată de literatura persană și arabă în timpul erei
otomane, deși după perioada Tanzimatului, efectele altor tradiții (populare turcești și
literare europene) au devenit tot mai simțite. Amestecul influențelor culturale este
dramatizat, de exemplu, sub formă de „noi simboluri de conflict și intercalare de
culturi” adoptate în lucrările lui Orhan Pamuk, câștigător al Premiul Nobel pentru
Literatură în 2006[47]. Dar cultura populară se uniformizează precum cea a multor
alte țări, fiind puternic influențată de televiziune : potrivit cercetătorilor, aproximativ
70% din cetățenii turci n-au citit niciodată alte cărți, decât romane polițiste, de
aventuri sau sentimentale, și asta numai în timpul transportului în comun [48].
Elementele arhitecturale din Turcia sunt, de asemenea, testamente ale amestecului
unic de tradiții, care au influențat regiunea de-a lungul secolelor. Pe deasupra
elementelor tradiționale bizantine prezente în numeroase părți ale Turciei, multe
artefacte ale arhitecturii otomane de mai târziu arată îmbinarea rafinată a tradițiilor
locale și islamice.
Sinan Mimar este considerat pe scară largă ca cel mai bun arhitect al perioadei
clasice în arhitectura otomană. Încă din secolul al XVIII-lea, arhitectura turcească a
fost din ce în ce mai influențată de stilul occidental și poate fi văzută în Istanbul,
unde clădiri ca Dolmabahce și Ciragan dăinuiesc lângă numeroase zgârie-nori
moderni.
Patrimoniu[modificare | modificare sursă]
Între 1985-2011 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 10 obiective
culturale sau naturale din Turcia.

Sport[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Sportul în Turcia.

Fenerbahçe–Beșiktaș

Cel mai popular sport în Turcia este fotbalul. Echipele de top ale Turciei
includ: Galatasaray, Fenerbahçe și Beșiktaș. În 2000, Galatasaray își consolidează
rolul de mare club european, prin câștigarea Cupei UEFA și Supercupei UEFA. Doi
ani mai târziu, echipa națională a Turciei a terminat pe locul 3 în turneul final
al Cupei Mondiale din 2002, din Japonia și Coreea de Sud, în timp ce, în 2008,
echipa națională prinde semifinalele competiției UEFA Euro 2008. Stadionul Olimpic
Atatürk din Istanbul a găzduit Finala Ligii Campionilor UEFA 2005, în timp
ce Stadionul Șükrü Saraçoğlu din Istanbul a găzduit Finala Cupei UEFA 2009.
Alte sporturi principale ca baschetul și volei sunt de asemenea populare. Turcia a
găzduit finalele EuroBasket 2001 și a găzduit finalele Campionatului Mondial FIBA
2010. Echipa națională masculină de baschet a terminat pe locul 2 la EuroBasket
2001 și a ajuns în sferturile de finală ale Campionatului Mondial FIBA 2006; în timp
ce Efes Pilsen S.K a câștigat Cupa Korac în 1996, a terminat pe locul 2 la Cupa
Saporta 1993, și au ajuns în finala Four of Euroleague și Suproleague, în 2000 și
2001. Jucătorii turci de baschet ca Mehmet Okur și Hidayet Türkoğlu au avut, de
asemenea, succes în NBA. Echipa feminină de volei, și anume, Eczacıbașı,
Vakıfbank și Fenerbahçe Acıbadem au câștigat numeroase titluri și medalii la
Campionatele Europene. Sportul național tradițional turcesc a fost
yagli güreş (wrestling) încă din timpurile otomane. Edirne a găzduit turneul anual de
wrestling la Kırkpınar încă din 1361. Stilurile de wrestling internaționale
reglementate de FILA ca stil liber de wrestling și wrestling greco-roman sunt
populare, cu multe titluri la campionatele Europene, Mondiale și Olimpice câștigate
de wrestleri turci individual sau ca echipă națională.
 Pista Șampiyonası din Istanbul

Un sport turcesc de succes a fost halterele. Halterofilii, bărbați și femei, au bătut

numeroase recorduri mondiale și au câștigat câteva titluri la campionatele europene,
mondiale și olimpice. Naim Süleymanoğlu și Halil Mutlu au atins statutul legendar ca
fiind unii dintre puținii halterofili care au câștigat 3 medalii de aur la 3 Olimpiade.
Cursele de mașini au devenit recent populare, urmărind, în special, includerea
calendaristică a Raliului Turciei la Campionatul Mondial de Raliuri FIA în 2003, și
includerea calendaristică Turkish Grand Prix la cursele de Formula 1 în 2005.
Alte evenimente anuale importante privind cursele de mașini incluse în circuitul de
curse Istanbul Park sunt MotoGP Grand Prix din Turcia, Campionatul Mondial Rutier
FIA, Seriile GP2 și Seriile Le Mans.Din când în când, Istanbulul și Antalia găzduiesc
Campionatul Curselor de bărci F1 turcesc; în timp ce Turkish leg of the Red Bull Air
Race World Series ,un campionat aerian de curse, are loc deasupra Cornului de Aur
din Istanbul.
Surfingul, snowboardingul, skateboardingul, paraglidingul și alte sporturi extreme
devin mai populare în fiecare an