Portugalia (în portugheză Portugal; pronunție /puɾtuˈɣaɫ/), oficial Republica

Portugheză (în portugheză República Portuguesa, pronunțat /ʁɨ'publikɐ puɾtu'ɣezɐ/),

este o țară în Peninsula Iberică din Europa de Sud-Vest. Este cea mai vestică țară
din Europa continentală. La vest și sud are coastă la Oceanul Atlantic, iar la est
și nord se învecinează cu Spania. Frontiera dintre Portugalia și Spania(d) are 1214
km lungime și este considerată cea mai lungă graniță neîntreruptă în cadrul Uniunii
Europene. Republica include, de asemenea, arhipelagurile Azore și Madeira din
Atlantic, ambele regiuni autonome cu propriile lor guverne regionale(d).

Teritoriul Portugaliei moderne a fost locuit permanent, invadat și subiect de

dispute armate încă din vremuri preistorice(d). Precelții(d), celții, cartaginezii
și romanii au fost urmați de invaziile vizigoților și suebilor germanici. În 711,
Peninsula Iberică a fost invadată de către Mauri, Portugalia devenind parte din Al-
Andalusul musulman. Portugalia s-a născut ca stat în urma Reconquistei creștine,
iar în 1139, Afonso Henriques a fost proclamat rege al Portugaliei, astfel
stabilind independența acestui stat.[6]

În secolele al XV-lea și al XVI-lea, Portugalia și-a creat primul imperiu global,

devenind una dintre cele mai mari puteri economice, politice și militare.[7][8][9]
În acest timp, exploratorii portughezi au efectuat călătorii maritime de pionierat
în Epoca Marilor Descoperiri, în special sub patronajul regal al principelui Henric
Navigatorul și al regelui João al II-lea, descoperiri notabile fiind cea a lui
Vasco da Gama, care a găsit o rută spre India pe mare (1497-98), dar și
descoperirea Braziliei (1500), și ajungerea la Capul Bunei Speranțe. În această
perioadă, Portugalia a monopolizat comerțul cu mirodenii în Europa, iar Imperiul
Portughez s-a extins cu campaniile militare efectuate în Asia. Distrugerea
Lisabonei în cutremurul din 1755, apoi ocupația străină din timpul Războaielor
Napoleoniene, independența Braziliei(d) (1822), și Războaiele Liberale(d) (1828-
34), au lăsat Portugalia slăbită de război și cu influența mondială diminuată.[10]

După ce revoluția din 1910 a abolit monarhia, a fost proclamată democratica, dar
instabila Primă Republică Portugheză, înlocuită ulterior de regimul autoritar de
dreapta Estado Novo. Democrația a fost restabilită după Războiul Colonial Portughez
și Revoluția Garoafelor în 1974. La scurt timp după aceea, s-a acordat independență
aproape tuturor teritoriilor de peste mări(d),[11] ceea ce a marcat sfârșitul de
celui mai îndelungat imperiu colonial. Portugalia a lăsat o profundă influență
culturală și arhitecturală în întreaga lume(d) și o moștenire de peste 250 de
milioane de vorbitori de portugheză.

Portugalia este o țară dezvoltată, cu o economie avansată, cu venituri mari și un

nivel de trai înalt.[12][13][14] Este a 5-a cea mai pașnică țară din lume,[15]
menținând o formă de guvernare republicană semiprezidențială.[16][17][18][19][20]
Are al 18-lea cel mai mare progres social din lume, aflându-se înaintea altor țări
vest-europene precum Franța, Spania și Italia.[21] Membru fondator al NATO și al
Comunității Țărilor de Limbă Portugheză, este, de asemenea, membră a numeroase alte
organizații internaționale, inclusiv Organizația Națiunilor Unite, Uniunea
Europeană, zona euro și OCDE.

Portugalia este un pionier al reformei consumului de substanțe, decriminalizând

posesia de droguri pentru uz personal în 2001.[22] După ani de investiții și
cooperare, Portugalia a marcat un punct culminant al folosirii energiei
regenerabile la nivel mondial(d) în 2016, atunci când a reușit să se alimenteze
timp de 107 ore consecutive exclusiv din energie hidroelectrică, eoliană și solară.
[23]

Cuprins
1 Istoria
1.1 Istoria timpurie: precelții și celții
1.2 Lusitania și Gallaecia romane
1.3 Regatele germanice: suebii și vizigoții
1.4 Perioada islamică și Reconquista
1.5 Comitatul Portucale
1.6 Independența și Epoca Afonsină
1.7 Epoca Ioanină și cea a Marilor Descoperiri
1.8 Uniunea Iberică, Restaurația și începutul epocii brigantine
1.9 Epoca Pombalină și Iluminismul
1.10 Epoca napoleoniană
1.11 Monarhia constituțională
1.12 Prima Republică și Estado Novo
1.13 Revoluția Garoafelor și integrarea europeană
2 Geografie
2.1 Clima
2.2 Biodiversitatea
3 Guvernarea și administrarea
3.1 Președinția
3.2 Guvernul
3.3 Parlamentul
3.4 Puterea judecătorească și particularități ale legislației
3.5 Drepturile LGBT+ în Portugalia
3.6 Aplicarea legii
3.7 Împărțire administrativă
3.8 Relații externe
3.9 Armata
3.10 Finanțele publice
4 Economie
4.1 Sectorul primar
4.2 Sectorul secundar
4.3 Sectorul terțiar
4.4 Sectorul cuaternar
4.5 Transporturi
4.6 Energia
5 Demografie
5.1 Urbanizare
5.2 Imigrația
5.3 Religie
5.4 Limba
5.5 Educație
5.6 Sănătatea
6 Cultura
6.1 Arhitectura
6.2 Cinematografia
6.3 Literatura
6.4 Bucătăria
6.5 Muzica
6.6 Arte plastice
6.7 Sport
6.8 Sărbători
7 Note
8 Legături externe
9 Vezi și
Istoria
Istoria timpurie: precelții și celții

Citânia de Briteiros(d), din Minho(d), cel mai bine conservat sit portughez din
Epoca Fierului și cultura Castro(d).
Istoria timpurie a Portugaliei este una comună cu restul Peninsulei Iberice situată
în sud-vestul Europei. Numele de Portugalia derivă din alăturarea denumirilor
romano-celtice Portus Cale(d). Regiunea a fost colonizată de precelți și celți,
care au dat naștere popoarelor antice ale gallaecilor, lusitanilor(d),
celticilor(d) și cyneților(d), și a fost vizitată de fenicieni și cartaginezi(d),
încorporată în dominioanele Republicii Romane ca provincia Lusitania și parțial
Gallaecia, după 45 î.e.n. până la 298 e.n., recolonizată de suebi, buri(d), și
vizigoți, și cucerită de mauri. Alte influențe includ vestigii alane din secolul al
V-lea, descoperite în Alenquer (din denumirea germanică veche Alankerk, de la
Alan+kerk; cu sensul de templu al Alanilor), Coimbra și Lisabona.[24]

Regiunea Portugaliei de astăzi a fost locuită de omul de Neanderthal și apoi de

către Homo sapiens, care cutreierau regiunea de nord a peninsulei Iberice.[25]
Acestea erau societăți de subzistență care, deși nu aveau așezări prospere, erau
oarecum organizate. Portugalia neolitică a experimentat domesticirea animalelor de
pășunat, creșterea unor culturi de cereale și fluviale și pescuitul maritim.

Se crede de către unii cercetători că la începutul primului mileniu î.e.n., mai

multe valuri de celți au invadat Portugalia din Europa Centrală și prin uniuni
mixte cu populațiile locale au format diferite grupuri etnice, cu multe triburi.

Printre aceste triburi, cele mai de seamă au fost au fost calaicii sau gallaeci din
nordul Portugaliei, lusitanii din centru(d), celticii din Alentejo(d), și cyneții
sau conii din Algarve(d). Printre cele mai mici triburi sau sub-diviziuni de
triburi s-au numărat bracarii, coelernii, equaesii, grovii, interamicii, leunii,
luanquii, limicii, narbasii, nemetatii, paesurii, quaquernii, seurbii, tamaganii,
tapolii, turdulii, Turduli Veteres, Turdulorum Oppida, turodii, și zoelae. Au fost
înființate și câteva târguri mici, semi-permanente, de coastă (cum ar fi Tavira) în
Algarve de către fenicieni-cartaginezi.

Lusitania și Gallaecia romane

Templul Roman din Évora(d) este una dintre cele mai bine conservate structuri
romane din țară.
Romanii au invadat Peninsula Iberică pentru prima oară în 219 î.e.n. În ultimele
zile ale lui Iulius Cezar, aproape întreaga peninsulă a fost anexată Republicii
Romane. Cartaginezii, inamicii Romei în Războaiele Punice, au fost expulzați din
coloniile de pe coastă.

Cucerirea romană a ceea ce acum face parte din Portugalia modernă a durat aproape
două sute de ani și a costat multe vieți de tineri soldați și ale celor care au
fost condamnați la moarte sigură în sclavie în mine atunci când nu erau vânduți ca
sclavi în alte părți ale imperiului. Cucerirea a trebuit să facă un pas înapoi în
150 î.e.n., când a izbucnit o răscoală în nord. Lusitanii și alte triburi indigene,
sub conducerea lui Viriathus(d), au preluat controlul asupra întregii Iberii de
vest.

Roma a trimis numeroase legiuni și cei mai buni generali ai săi în Lusitania să
înăbușe revolta, dar fără nici un rezultat—lusitanii au continuat să cucerească
teritoriu. Conducătorii romani au hotărât atunci să-și schimbe strategia: i-au
mituit pe aliații lui Viriathus să-l omoare pe acesta. În 139 î.e.n., Viriathus a
fost asasinat, și Tautalus a devenit lider.

Roma a instaurat un regim colonial. Romanizarea completă a Lusitaniei a fost

desăvârșită abia în epoca vizigotă.

În 27 î.e.n., Lusitania a obținut statutul de provincie romană. Mai târziu, s-a mai
înființat o provincie în Lusitania nordică, provincie cunoscută sub numele de
Gallaecia, cu capitala în Bracara Augusta, astăzi Braga. Există încă multe ruine de
castre (dealuri foritficate(d)) în toată Portugalia modernă și rămășițe ale
culturii Castro. Numeroase situri romane sunt împrăștiate în Portugalia actuală,
unele așezări urbane fiind destul de mari, ca Conímbriga(d) și Mirobriga(d). Cea
dintâi este una dintre cele mai mari așezări romane din Portugalia, aflată la 16 km
de Coimbra, și aceasta dezvoltată pe locul unei foste localități romane,
Aeminium(d)). Situl are și un muzeu care expune obiectele găsite de arheologi în
timpul săpăturilor.

Mai multe lucrări de inginerie, cum ar fi băile, templele, podurile, drumurile,

circurile, teatrele și casele de locuit sunt conservate în întreaga țară. S-au
găsit și monede, dintre care unele bătute în Lusitania, precum și numeroase piese
de ceramică. Printre istoricii contemporani se numără Paulus Orosius (c. 375-418)
[26] și Hydatius(d) (c. 400-469), episcop de Aquae Flaviae(d), care a relatat
despre ultimii ani ai dominației romane și sosirea triburilor germanice.

Regatele germanice: suebii și vizigoții

regele sueb(d) Miro(d) și sf. Martin de Braga(d) dintr-un manuscris din 1145 din De
virtutibus quattuor de Martin.
La începutul secolul al V-lea, triburile germanice, anume suebii și vandalii
(silingii și hasdingii), împreună cu aliații lor, sarmații și alanii, au invadat
Peninsula Iberică unde aveau să-și întemeieze un regat. Regatul Suebilor(d) a fost
regatul germanic post-roman înființat în fostele provincii romane de Gallaecia-
Lusitania.

Pe la 410 și în timpul secolului al VI-lea, el a devenit regat oficial provlamat,

iar regele Hermeric a încheiat un tratat de pace cu gallaecii înainte de a-și lăsa
domnia moștenire fiului său, Rechila(d). În 448, Réchila a murit, lăsând conducerea
statului aflat în expansiune lui Rechiar(d).

În anul 500, în Iberia s-a instaurat Regatul Vizigot(d), cu centrul în zona Toledo.
Vizigoții i-au învins în cele din urmă pe suebi și le-au cucerit capitala Bracara
(Braga din ziua de azi) în 584-585, în urma înfrângerilor consecutive ale ultimilor
doi regi suebi Andeca(d) și Malaric(d). Fostul regat al suebilor a devenit apoi cea
de-a șasea provincie a Regatul Vizigot Hispania.

Pentru următorii 300 de ani și până în anul 700, întreaga Peninsulă Iberică a fost
dominată de vizigoți. Această perioadă a durat până în 711, când regele Roderic(d)
(Rodrigo) a fost ucis în timp ce se opunea unei invazii maure dinspre sud. Din
diversele grupuri germanice care s-au stabilit în vestul Iberiei, suebii au lăsat
cea mai de durată moștenire culturală în ceea ce astăzi sunt Portugalia, Galicia și
Asturia.[27][28][29]

Perioada islamică și Reconquista

Castelul Silves(d), fortificație din perioada maură aflată în Algarve.

Califatul de Cordoba, pe la 1000, la apogeul Al-Mansur(d).

Portugalia continentală de astăzi, împreună cu mare parte din Spania, a făcut parte
din Califatul Umayyad între 711 e.n. – 1249 e.n., în urma cuceririi de către
Califatul Umayyad a Peninsulei Iberice în 711 e.n. Această ocupație a durat de la
câteva zeci de ani în nord, până la circa cinci secole, în sud.

După înfrângerea vizigoților în doar câteva luni, Califatul Umayyad a început să se

extindă rapid în peninsulă. Începând cu anul 711, teritoriul pe care este acum
Portugalia a devenit parte a vastului Califat Umayyad cu centrul în Damasc, care se
întindea de la râul Indus de pe subcontinentul Indian (în Pakistanul de astăzi)
până în sudul Franței, până la prăbușirea acestuia în 750. În acel an, partea de
vest a imperiului și-a câștigat independența sub Abd-ar-Rahman I, cu înființarea
Emiratului de Cordoba. După aproape două secole, Emiratul a devenit Califatul de
Cordoba în 929, până la dizolvarea acesteia un secol mai târziu, în 1031, în nu mai
puțin de 23 de mici regate, numite regatele Taifa.

Guvernatorii acestor regate taifa se proclamau fiecare emir în provincia lui și

stabileau relații diplomatice cu regatele creștine din nord. Majoritatea
Portugaliei a căzut în mâinile Taifalei din Badajoz(d) din dinastia Aftasidă, și
după o scurtă perioadă a unei efemere Taifale de Lisabona(d) în 1022, a căzut sub
dominația Taifalei de Sevilla(d) a poeților Abbadizi(d). Perioada taifalelor s-a
încheiat cu cucerirea almoravizilor care au venit din Maroc în 1086 câștigând o
victorie decisivă în Bătălia de la Sargrajas(d), urmați un secol mai târziu, în
1147, după a doua perioadă de taifale, de almohazii veniți și ei tot din Marrakesh.
[30]

Al-Andalus a fost împărțită în diferite districte numite Kura. Gharb Al-Andalus a

fost, la apogeul său, constituit din zece kurale,[31] fiecare cu o capitală și un
guvernator al ei. Principalele orașe ale perioadei în Portugalia erau Beja, Silves,
Alcácer do Sal, Santarém și Lisabona.

Populația musulmană din regiune consta, în principal, din iberici autohtoni

convertiți la Islam (așa-numiții Muwallad sau Muladi) și berberi. Arabii erau în
principal nobili din Siria și Oman și, deși puțini la număr, ei constituiau elita
conducătoare a populației. Berberii erau la început originari din munții Atlas și
Rif(d) din Africa de Nord și erau, în esență, nomazi.

Comitatul Portucale

Statuia a contelui Vímara Peres(d), primul domnitor al comitatului Portugalia(d).

Un nobil vizigot asturian pe nume Pelagius de Asturia a fost ales în 718 e.n.
conducător de mulți dintre nobilii vizigoți izgoniți. Pelagius a cerut ridicarea a
tuturor armatelor vizigote creștine rămase la luptă împotriva maurilor și să se
regrupeze teritoriile montane necucerite din Asturii, zonă cunoscută astăzi ca
Munți Cantabrici, în ceea ce este astăzi mica regiune muntoasă din nord-vestul
Spaniei, adiacentă Golfului Biscaya.[32]

Planul lui Pelagius a fost de a utiliza Munții Cantabrici ca loc de refugiu și

protecție de invadatorii mauri. Apoi, el a propus regruparea armatelor creștine din
Peninsula Iberică și folosirea Munților Cantabrici ca rampă de lansare a
recuceririi pământurilor lor. În acest proces, după ce i-a învins pe mauri în
Bătălia de la Covadonga în 722 e.n., Pelagius a fost proclamat rege, fondând astfel
Regatul creștin al Asturiilor și începând războiul de recucerirea creștină cunoscut
în portugheză ca Reconquista Cristã.

La sfârșitul secolului al IX-lea, regiunea Portugaliei dintre râurile Minho și

Douro, a fost eliberată sau recucerită de la Mauri de către Vimara Peres,(d) la
ordinele regelui Alfonso al III-lea al Asturiilor. Găsind că regiunea avea anterior
două mari orașe—Portus Cale, în zona de coastă, și Braga în interior, multe alte
orașe fiind acum pustii—a hotărât să o repopuleze și să le reconstruiască cu
refugiați portughezi galicieni și cu alți creștini.[33]

Vimara Peres a organizat regiunea eliberată de la mauri, și a ridicat-o la statutul

de comitat, numind-o comitatul Portugalia(d) după marele oraș-port al regiunii—
Portus Cale' sau Porto de astăzi. Unul dintre primele orașe fondate de Vimara Peres
în această perioadă este Vimaranes, cunoscut astăzi ca Guimarães – „leagănul
poporului portughez” sau „orașul-leagăn” (Cidade Berço în portugheză).

După anexarea comitatului Portugalia într-unul din mai multele comitate care
alcătuiau Regatul Asturiilor, Regele Alfonso al III-lea al Asturiilor l-a înnobilat
pe Vimara Peres în 868 e.n., ca primul conte de Portus Cale (Portugalia). Regiunea
a devenit cunoscut sub numele de Portucale, Portugale, și în același timp
Portugália — comitatul Portugalia(d).

Alfonso al VI-lea de León învestindu-l pe Henric, conte de Portugalia(d), în 1093.

Mai târziu, Regatul Asturiilor a fost împărțit în mai multe regate creștine din
nordul Spaniei, din cauza diviziunilor dinastice ale moștenirii printre urmașii
regelui. Cu abdicarea silită a lui Alfonso al III-lea „cel Mare” al Asturiilor de
către fiii săi în 910, regatul Asturiilor a fost împărțit în trei regate separate:
León, Galicia și Asturiile. Cele trei regate au fost în cele din urmă reunite în
924 (León și Galicia în 914, Asturiile mai târziu) sub coroana de León.

În timpul secolului de lupte intestine pentru dominație între regatele creștine din
nord, comitatul Portugalia forma partea de sud a Regatului Galiciei. Uneori,
Regatul Galiției exista ca entitate independentă pentru perioade scurte de timp,
dar, de obicei, el însuși forma o parte importantă a Regatului León. În toată
această perioadă, locuitorii comitatului Portugalia, ca galicieni, aveau
dificultăți în a păstra autonomia Galiciei cu limba și cultura ei distincte
(galiciano-portugheză(d)) față de cultural leoneză, ori de câte ori statutul
Regatului Galiciei se schimba în raport cu Regatul León. Ca rezultat al diviziunii
politice, galiciano-portughezii și-au pierdut unitatea atunci când comitatul
Portugalia s-a separat de Regatul Galiției (la rândul lui dependent de Regatul de
León) pentru a stabili Regatul Portugaliei.

În 1093, Alfonso al VI-lea de León și Castilia a acordat comitatul lui Henric de

Burgundia(d) și l-a căsătorit cu fiica lui, Teresa León(d), ca răsplată pentru
rolul său în recucerirea teritoriilor de la Mauri. Henric și-a instalat capitala
noului său comitat în Bracara Augusta (Braga de astăzi), capitala provinciei romane
antice și, de asemenea, capitala anterioară a mai multor regate de-a lungul
primului mileniu.

Independența și Epoca Afonsină

Afonso Henriques primind intervenția divină în Bătălia de la Ourique(d) (1139), la

care a fost aclamat rege al portughezilor.
La 24 iunie 1128, a avut loc bătălia de São Mamede(d) în apropiere de Guimarães.
Afonso Henriques, contele de Portugalia, a învins-o pe mama lui, contesa Teresa(d)
și pe iubitul acesteia, Fernando Perez de Traba(d), impunându-se astfel ca unic
conducător. Afonso a trimis apoi armatele împotriva maurilor, înspre sud.

Campaniile lui Afonso au fost încununate de succes și, la 25 iulie 1139, a obținut
o victorie zdrobitoare în bătălia de la Ourique(d) și, imediat după aceea, a fost
în unanimitate proclamat rege al Portugaliei de către soldații săi. Aceasta este în
mod tradițional considerată a fi ocazia cu care comitatul Portugalia, ca fief al
Regatului León, a fost transformat în Regatul Portugaliei independent.

Afonso a stabilit atunci primul cortes portughez(d) la Lamego, unde a fost

încoronat de către arhiepiscopul de Braga, deși valabilitatea acestei adunări de la
Lamego a fost contestată și bănuită a fi un mit creat în timpul Războiului
Portughez de Restaurație(d). Afonso a fost recunoscut în 1143 de către regele
Alfonso VII-lea al Leónului și Castiliei și, în 1179, și de papa Alexandru al III-
lea.

În timpul perioadei Reconquista, creștinii au recucerit Peninsula Iberică de sub

dominația maură. Afonso Henriques și succesorii săi, ajutați de ordinele monastice
militare(d), au înaintat spre sud pentru a-i alunga pe mauri. În acest moment,
Portugalia acoperea aproximativ jumătate din teritoriul ei actual. În 1249,
Reconquista s-a încheiat cu capturarea Algarvei și cu izgonirea definitivă a
ultimelor așezări maure de pe coasta de sud, aducând Portugalia aproximativ la
frontierele ei actuale.
Într-una din aceste situații de conflict cu Regatul Castiliei, Dinis I al
Portugaliei a semnat cu regele Fernando IV-lea al Castiliei (care a fost
reprezentat, minor fiind, de către mama sa, regina María de Molinillo(d)) tratatul
de la Alcañices (1297)(d), care prevedea că Portugalia abolește tratatele convenite
îndreptate împotriva Regatului Castiliei pentru sprijinirea tânărului Juan de
Castilla(d). Acest tratat stabilea, printre altele, delimitarea frontierelor între
regatul Portugaliei și regatului León, cuprinzând și orașul disputat Olivenza.

Domniile lui Dinis I (Denis), Afonso al IV-lea și Pedro I (Petru I) au fost în mare
parte dominate de pace cu regatele creștine din Iberia.

În 1348 și 1349, Portugalia, ca și restul Europei, a fost devastată de Moartea

Neagră.[34] În 1373, Portugalia a făcut o alianță cu Anglia(d), care este cea mai
lungă durată de alianță din lume. De-a lungul timpului aceasta a mers dincolo de
cooperarea geo-politică și militară (protejarea intereselor reciproce din Africa,
America și Asia împotriva rivalilor francezi, spanioli și olandezi) și a menținut
legături comerciale și culturale puternice între cei doui vechi aliați europeni. În
special în regiunea Porto, este vizibilă influența engleză până în ziua de astăzi.

Epoca Ioanină și cea a Marilor Descoperiri

Victoria lui Ioan I al Portugaliei în bătălia de la Aljubarrota(d) a asigurat

tronul casei de Aviz(d).

Mănăstirea Batalha(d) a fost ridicată de regele Ioan I pentru a comemora victoria

sa în criza din 1383–85(d)
În 1383, Ioan I al Castiliei, soțul lui Beatrice a Portugaliei și ginerele lui
Ferdinand I al Portugaliei, a revendicat tronul țării. O facțiune de mici nobili și
oameni de rând, în frunte cu Ioan de Aviz (care avea mai târziu să devină regele
Ioan I al Portugaliei) și comandată de generalul Nuno Alvares Pereira(d) i-a învins
pe castilieni în bătălia de la Aljubarrota(d). Cu această luptă, casa de Aviz a
devenit dinastie domnitoare în Portugalia.

Portugalia s-a aflat în avangarda explorării maritime a europenilor și a Epocii

Marilor Descoperiri. Prințul Henric Navigatorul, fiul regelui Joao I, a devenit
sponsorul principal și beneficiar al acestui demers. În această perioadă,
Portugalia a explorat Oceanul Atlantic, descoperind mai multe arhipelaguri
atlantice, cum ar fi Azore, Madeira, și Capul Verde(d), a explorat coasta africană,
a colonizat unele zone din Africa, a descoperit o rută spre India,(d) pe la Capul
Bunei Speranțe, a descoperit Brazilia(d), a explorat Oceanul Indian, a stabilit
rute comerciale în majoritatea Asiei de Sud, și a trimis primele misiuni comerciale
și diplomatice directe din Europa în China(d) și Japonia.

În 1415, Portugalia a obținut primele sale colonii de peste mări prin cucerirea
Ceutei, primul târg musulman prosper din Africa de Nord. Au urmat primele
descoperiri în Oceanul Atlantic: Madeira și Azore, care au condus la primele
mișcări pentru colonizare.

De-a lungul secolului al XV-lea, exploratorii portughezi au navigat pe coasta

Africii, înființând posturi comerciale pentru mai multe tipuri de mărfuri
comerciabile la acea dată, variind de la aur la sclavi, căutând o rută spre India
și mirodeniile ei, mult râvnite în Europa.

Tratatul de la Tordesillas a fost menit să soluționeze disputa ivită după

întoarcerea lui Cristofor Columb, și a fost aranjat de papa Alexandru al VI-lea,
mediator între Portugalia și Spania. Acesta a fost semnat la 7 iunie 1494, și a
împărțit teritoriile nou descoperite din afara Europei între cele două țări de-a
lungul unui meridian aflat la 370 de leghe vest de Insulele Capului Verde (pe
coasta de vest a Africii).

În 1498, Vasco da Gama a ajuns în India și a adus prosperitate economică

Portugaliei și populației ei de 1,7 milioane de locuitori, ajutând la începutul
Renașterii Portugheze(d). În 1500, exploratorul portughez Gaspar Corte-Real(d) în
ceea ce astăzi este Canada și a fondat orașul Portugal Cove–St. Philip's(d),
Newfoundland și Labrador, cu mult înainte de venirea francezilor și englezilor, în
secolul al XVII-lea, una dintre multele acțiuni portugheze de colonizare a
Americilor.[35][36][37]

Vasco da Gama (stânga), prințul Henric Navigatorul (dreapta): figuri ale marilor
descoperiri geografice portugheze(d).
În 1500, Pedro Álvares Cabral a descoperit Brazilia și a revendicat-o pentru
Portugalia.[38] Zece ani mai târziu, Afonso de Albuquerque a cucerit Goa din India,
Muscat și Ormuz în Strâmtoarea Persană, și Malacca, astăzi un stat(d) în Malaezia.
Astfel, imperiul portughez ajunsese să domine comerțul în Oceanul Indian și în
Atlanticul de Sud. Marinarii portughezi au pornit către Asia de Est navigând spre
est din Europa, debarcând în locuri cum ar fi Taiwan, Japonia, insula Timor, și în
Moluce.

Deși pentru o perioadă lungă de timp se credea că olandezii au fost primii

europeni(d) care au ajuns în Australia, există, de asemenea, unele dovezi că
portughezii ar fi descoperit Australia(d) în 1521.[39][40][41]

Tratatul de la Zaragoza(d), semnat la 22 aprilie 1529 între Portugalia și Spania,

specifica și anti-meridianul liniei de demarcare specificate în tratatul de la
Tordesillas.

Toți acești factori au făcut din Portugalia una dintre cele mai mari puteri
economice, militare și politice din secolul al XV-lea până la sfârșitul secolului
al XVI-lea.

Uniunea Iberică, Restaurația și începutul epocii brigantine

D. Filipa de Vilhena înarmându-și fiii (Vieira Portuense(d), 1801), legendă a

Războiului de Restaurație(d).
Suveranitatea Portugaliei a fost întreruptă între 1580 și 1640. Aceasta s-a
întâmplat pentru că ultimii doi regi din casa de Aviz(d) – regele Sebastian, care a
murit în bătălia de la Alcácer Quibir(d) în Maroc, și unchiul și urmașul său,
Regele Henric al Portugaliei(d) – au murit amândoi fără moștenitori, ceea ce a dus
la criza succesiunii portugheze din 1580(d).

Ulterior, Filip al II-lea al Spaniei a revendicat tronul și astfel a devenit Filip

I al Portugaliei. Deși Portugalia nu și-a pierdut independența formală, ea a fost
guvernată de același monarh care domnea și asupra Imperiului Spaniol,[42] formând
pentru scurt timp o uniune a celor două regate. În acest moment, Spania devenise un
teritoriu geografic.[43] Unirea celor două coroane a privat Portugalia de o
politică externă independentă și a condus la implicarea sa în Războiul de Optzeci
de Ani între Spania și Țările de Jos.

Războiul a dus la o deteriorarea relațiilor cu cel mai vechi aliat al Portugaliei,

Anglia(d), și pierderea Hormuzului(d), un târg strategic situat între Iran și Oman.
Din 1595 până în 1663, Războiul Olandezo-Portughez(d) a însemnat în primul rând
invadarea de către companiile olandeze a multor colonii și interese comerciale
portugheze în Brazilia, Africa, India și Orientul Îndepărtat, ceea ce a dus la
pierderea monopolului portughez asupra comerțului maritim indian.
Regele Ioan al V-lea a patronat numeroase opere artistice, el câștigând epitetul de
Regele Soare Portughez.
În 1640, Ioan al IV-lea a condus o revoltă susținută de nobilii nemulțumiți și a
fost proclamat rege. Războiul Restaurației Portugheze(d) între Portugalia și
Imperiul Spaniol, declanșat în urma revoltei din 1640, a pus capăt celor șaizeci de
ani de Uniune Iberică(d) sub Casa de Habsburg. Acesta a fost începutul Casei de
Braganza(d), care a domnit în Portugalia până în anul 1910.

Fiul cel mare al regelui Ioan al IV-lea a venit pe tron ca Afonso al VI-lea, dar
disabilitățile sale fizice și mintale l-au făcut să fie copleșit de Luís de
Vasconcelos e Sousa, al treilea conte de Castelo Melhor(d). Într-o lovitură de stat
organizată de soția regelui, Maria Francisca de Savoia, și de fratele său, Pedro,
Duce de Beja, Regele Afonso al VI-lea a fost declarat incompetent mintal și exilat
mai întâi în Azore și apoi la Palatul Regal din Sintra(d), lângă Lisabona. După
moartea lui Afonso, Pedro a urcat pe tron ca regele Pedro al II-lea. Domnia lui
Pedro a dus la consolidarea independenței naționale, la expansiunea imperială, și
la investiții în producția internă.

Pedro al II-lea, fiul lui Ioan al V-lea, a condus un regim caracterizat prin
afluxul de aur în cuferele trezoreriei regale, furnizat în mare parte de către
cincimea regală(d) (impozit pe metale prețioase), care era primit din coloniile
portugheze din Brazilia(d) și Maranhão(d). Acționând ca un monarh absolut, Ioan
aproape a epuizat veniturile fiscale ale țării pe ambițioase lucrări de
arhitectură, mai ales Palatul Mafra(d), și pe comenzi și adăugiri la
considerabilele sale colecți de artă și literatură.

Estimările oficiale – și majoritatea estimărilor făcute până în prezent – plasează

numărul emigranților portughezi în Brazilia Colonială în timpul goanei după aur din
secolul al XVIII-lea la circa 600.000.[44] Aceasta a reprezentat una dintre cele
mai mari mișcări de populație din Europa în coloniile din America din perioada
colonială.

Epoca Pombalină și Iluminismul

Primul marchiz de Pombal(d) a fost efectiv la putere în Portugalia în timpul

domniei Regelui Iosif I.
În 1738, Sebastian José de Carvalho e Melo, primul marchiz de Pombal(d), și-a
început cariera diplomatică ca ambasador portughez la Londra și mai târziu, la
Viena. Regina consoartă a Portugaliei, arhiducesa Maria Anne Josefa de Austria,
ținea la Melo; și, după ce prima lui soție a murit, ea a aranjat a doua căsătorie a
văduvului de Melo cu fiica feldmareșalului austriac Leopold Josef, conte von Daun.
Regele Ioan al V-lea al Portugaliei, nu a fost însă mulțumit și l-a rechemat pe
Melo în Portugalia în 1749. Ioan al V-lea a murit în anul următor și a fost
încoronat fiul său, Iosif I al Portugaliei. Spre deosebire de tatăl său, Iosif îl
stima pe de Melo și, cu aprobarea reginei-mamă, l-a numit pe Melo ministru de
externe.

Cum încrederea regelui în de Melo a crescut, regele i-a încredințat mai mult
control asupra statului. Prin 1755, Sebastião de Melo a fost numit prim-ministru.
Impresionat de succesele economice britanice la care asistase în calitate de
ambasador, a implementat cu succes poltici economice similare în Portugalia. El a
abolit sclavia în Portugalia și în coloniile portugheze din India; a reorganizat
armata și marina; a restructurat Universitatea din Coimbra(d), și a pus capăt
discriminării împotriva diferitelor culte creștine în Portugalia.

Dar cele mai mari reforme ale lui Sebastião de Melo au fost cele economice și
financiare, cu crearea mai multor companii și bresle pentru a reglementa fiecare
activitate comercială. El a delimitat regiunea de producție a vinului de Porto
pentru a asigura calitatea vinului, aceasta fiind prima încercare de a controla
calitatea și producția vinului în Europa. El a condus cu mână forte prin impunerea
strictă a legii asupra tuturor claselor sociale portugheze, de la marea nobilime
până la cei mai săraci muncitori, împreună cu o revizuire pe scară largă a
sistemului de impozitare al țării. Aceste reforme i-au adus dușmani în clasele
superioare, mai ales printre marea nobilime, care îl considera un parvenit social.

Portugalia a fost lovită de dezastru în dimineața zilei de 1 noiembrie 1755, când

Lisabona a fost lovită de un cutremur violent, estimat pe scara actuală a
magnitudinii de moment la 8,5–9. Orașul a fost distrus din temelii de cutremur,
precum și de tsunami-ul și de indenciile care au urmat.[45] Sebastião de Melo a
supraviețuit printr-un mare noroc și apoi s-a angajat imediat în reconstruirea
orașului, cu celebrul său citat: „și acum? Ne îngropăm morții și îngrijim pe cei
vii.”

În ciuda calamității și a numărului mare de morți, Lisabona nu a suferit nicio

epidemie și în mai puțin de un an era deja reconstruită. Noul centru al Lisabonei a
fost conceput pentru a rezista la cutremure. S-au construit machete pentru teste,
iar efectele unui cutremur au fost simulate prin marșul soldaților în cadență în
jurul machetelor. Clădirile și marile piețe din centrul pombalin rămân și astăzi
una dintre atracțiile turistice ale Lisabonei. Sebastião de Melo a adus și o
contribuție importantă la studiul seismologiei punând la punct o acțiune de
colectare de informații de la fiecare parohie din țară.

Marele cutremur din Lisabona (1755) a devastat Portugalia, având o magnitudine

estimată între 8,5–9,0.
În urma cutremurului, Iosif I a dat prim-ministrului și mai multă putere, și
Sebastião de Melo a devenit un dictator puternic și progresist. Pe măsură ce-i
creștea puterea, creșteau în număr și dușmanii lui, și au devenit frecvente
disputele cu marea nobilime. În 1758, Iosif I a fost rănit într-o tentativă de
asasinat. Famila Távora familie și ducele de Aveiro au fost implicați și au fost
executați după un proces rapid. Iezuiții au fost expulzați din țară, iar bunurile
lor confiscate de coroană. Sebastião de Melo a trimis în judecată fiecare persoană
implicată, chiar și femei și copii. Asta a fost lovitura finală care a frânt
puterea aristocrației. Iosif I l-a făcut pe loialul său ministru conte de la
Oeiras(d), în 1759.

În 1762, Spania invadat teritoriul portughez(d) ca parte a Războiului de Șapte Ani,

dar până în 1763 status quo-ul între Spania și Portugalia dinainte de război a fost
restaurat.

În urma afacerii Távora, noul conte de Oeiras nu se mai confrunta cu nicio

opoziție. A făcut „marchiz de Pombal”, în 1770, și a guvernat efectiv Portugalia
până la moartea lui Iosif I în anul 1779. Cu toate acestea, istoricii susțin și că
„iluminismul” lui Pombal, deși amplu, a fost în primul rând un mecanism pentru
promovarea autocrației în detrimentul libertății individuale și, mai ales, un
aparat pentru zdrobirea opoziției, suprimarea criticilor, și promovarea exploatării
economice coloniale, precum și intensificarea cenzurii scrisului și consolidarea
controlului și profitului personal.[46]

Epoca napoleoniană

Plecarea curții regale portugheze în Brazilia(d) în 1808.

Alegoria virtuților prințului regent Ioan; D. Sequeira, 1810.

Noua conducătoare, regina Maria I a Portugaliei, îl displacea pe marchiz pentru
puterea pe care o acumulase, și nu l-a iertat pentru cruzimea cu care a tratat
familia Távora și, la urcarea pe tron, l-a îndepărtat din toate funcțiile politice.
Pombal a murit pe moșia sa de la Pombal în 1782.

În toamna lui 1807, Napoleon a deplasat trupe franceze prin Spania pentru a invada
Portugalia. Între 1807 și 1811, forțele anglo-portugheze au repurtat victorii
împotriva invaziei franceze a Portugaliei, în timp ce familia regală și nobilimea
portugheză, inclusiv Maria I, s-au mutat în teritoriul portughez al Braziliei(d),
la acea dată colonie a Imperiului Portughez, în America de Sud. Acest episod este
cunoscut ca Transferul Curții Portugheze în Brazilia(d).

După ocupația de către Napoleon, Portugalia și-a început un lent dar inexorabil
declin care a durat până în secolul al XX-lea. Acest declin a fost grăbit de
independența obținută în 1822 de cea mai mare posesiune colonială a sa, Brazilia.
În 1807, când armata lui Napoleon se apropia de Lisabona, principele regent(d) João
al VI-lea al Portugaliei și-a mutat curtea(d) în Brazilia și a făcut din Rio de
Janeiro capitala Imperiului Portughez. În 1815, Brazilia a fost declarată Regat
unit cu Regatul Portugaliei, formând un stat pluricontinental, Regatul Unit al
Portugaliei, Braziliei și Algarvelor.

Frontispiciul Constituției Portugheze din 1826 reprezentându-i pe regele-împărat

Pedro al IV-lea și pe fiica sa, regina Maria a II-a.
Ca urmare a schimbării de statut și a sosirii familiei regale portugheze, aparatele
administrativ, civic, economic(d), militar, educativ și științific(d) braziliene au
fost extinse și modernizate. Portughezii și aliații lor britanici au luptat
împotriva invaziei franceze(d) și în 1815 situația în Europa se liniștise suficient
pentru ca João al VI-lea să se poată întoarce în siguranță la Lisabona. Regele
Portugaliei a rămas însă în Brazilia până când Revoluția Liberală din 1820(d),
izbucnită în Porto, a cerut întoarcerea sa la Lisabona în 1821.

El s-a întors în Portugalia, dar l-a lăsat pe fiul său, Pedro, în fruntea
Braziliei. Când Guvernul Portughez a încercat în anul următor să-și resubordoneze
Regatul Braziliei, fiul Pedro, având susținerea cvasiunanimă a elitelor braziliene,
a proclamat independența Braziliei(d) față de Portugalia. Provincia Cisplatina(d)
(astăzi statul suveran Uruguay), la sud, a fost una dintre ultimele adăugiri la
teritoriul Braziliei sub dominație portugheză.

Independența Braziliei a fost recunoscută în 1825, când împăratul Pedro I i-a

acordat tatălui său titlul onorific de Împărat al Braziliei. Moartea lui Ioan al
VI-lea în 1826 a dus la probleme grave de succesiune. Deși Pedro îi era moștenitor,
și a domnit pentru scurt timp cu numele de Pedro al IV-lea, statutul său de monarh
brazilian era văzut ca impediment la deținerea tronului portughez de către ambele
națiuni. Pedro a abdicat în favoarea fiicei sale, Maria a II-a. Fratele lui Pedro,
Infantele Miguel, a revendicat însă tronul în semn de protest. După ce o propunere
de căsătorie între Miguel și Maria a eșuat, Miguel a preluat puterea cu numele de
regele Miguel I, în 1828. Pentru a apăra dreptul la tron al fiicei sale, Pedro a
declanșat Războiul Liberal(d) pentru a o repune pe fiica sa pe tron și pentru a
transforma Portugalia în monarhie constituțională. Războiul a luat sfârșit în 1834,
cu înfrângerea lui Miguel, promulgarea unei constituții și revenirea pe tron a
reginei Maria a II-a.

Monarhia constituțională

De sus în jos: Regicidul de la Lisabona(d) (1908), proclamarea lui Manuel al II-lea

ca rege (1908) și Proclamarea Republicii (1910).
Fiul reginei Maria a II-a și al regelui Ferdinand al II-lea, regele Pedro al V-lea,
a modernizat țara în timpul scurtei sale domnii (1853–1861). În timpul său, s-au
construit drumuri, telegraf și căi ferate și s-au făcut îmbunătățiri în domeniul
sanitar. Popularitatea sa a crescut când, în timpul unei epidemii de holeră din
1853–1856, a vizitat spitale dând cadouri și alinându-i pe bolnavi. Domnia lui
Pedro a fost scurtă, el murind de holeră în 1861, după o serie de decese în familia
regală, inclusiv ale celor doi frați ai săi, Infantele Fernando(d) și Infantele
João, duce de Beja, și al soției sale, Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen.
Neavând copii, i-a urmat la tron fratele său, Luís I al Portugaliei, care a
continuat modernizarea.

La apogeul colonialismului european din secolul al XIX-lea, Portugalia deja își

pierduse teritoriile din America de Sud și aproape toate bazele din Asia. Luanda,
Benguela, Bissau, Lourenço Marques, Porto Amboim și Insula Mozambic erau printre
cele mai vechi oraș-port fondate de portughezi pe teritoriul Africii. În această
fază, colonialismul portughez s-a concentrat pe transformarea avanposturilor
africane în teritorii de mărimea unor țări, pentru a concura cu alte puteri
europene prezente acolo.

După Conferința de la Berlin din 1884, teritoriilor Africii Portugheze li s-au

stabilit oficial frontierele la cererea Portugaliei pentru a proteja interesele
seculare ale țării pe continent de rivalitățile iscate de Lupta pentru Africa.
Orașele Africii Portugheze, ca Huambo, Sá da Bandeira, Silva Porto, Malanje, Tete,
Gurúè, Chimoio și Lichinga au apărut ori s-au extins spre interiorul continentului
începând cu această perioadă. Au apărut și noi orașe de coastă, ca Beira,
Moçâmedes, Lobito, Xai-Xai, Nacala și Pemba, Mozambic. Chiar înainte de începutul
secolului al XX-lea, căi ferate cum ar fi linia Benguela(d) din Angola, și linia
Beira(d) din Mozambic, au început a fi construite pentru a lega zonele de coastă cu
unele regiuni din interiorul continentului.

Printre alte episoade din această perioadă de prezență portugheză în Africa se

numără și Ultimatumul Britanic din 1890(d). Acesta a obligat armata portugheză să
se retragă din teritoriul aflat între coloniile portugheze Mozambic și Angola
(astăzi, mare parte din Zimbabwe și Zambia), care fusese revendicat de Portugalia
și inclus în „Harta Roz(d)”, care intra în conflict cu aspirațiile britanice de
construire a unei căi ferate Cairo-Cape Town(d).

Teritoriile portugheze din Africa erau Capul Verde(d), São Tomé și Príncipe(d),
Guinea Portugheză(d), Angola și Mozambic. Mica cetate Ouidah pe coasta Dahomey-
ului, s-a aflat și ea sub dominație portugheză. În plus, Portugalia continua să
dețină teritoriile asiatice ale Indiei Portugheze(d), Timorului Portughez(d) și
Macau.

La 1 februarie 1908, regele Dom Carlos I al Portugaliei și moștenitorul

tronului(d), principele regal Dom Luís Filipe, duce de Braganza(d), au fost
asasinați la Lisabona(d). Sub domnia sa, Portugalia declarase de două ori
falimentul – la 14 iunie 1892, și din nou la 10 mai 1902 – ceea ce a dus la
agitații sociale, perturbarea economiei, proteste, revolte și critici ale
monarhiei. Manuel al II-lea al Portugaliei a devenit noul rege, dar a fost în cele
din urmă detronat de revoluția din 5 octombrie 1910, care a abolit regimul și a
instaurat republica în Portugalia.

Prima Republică și Estado Novo

De la stânga la dreapta: președintele Bernardino Machado(d), președintele Teófilo

Braga, președintele António José de Almeida(d), și prim-ministrul Afonso Costa(d);
1911.
Instabilitatea politică și slăbiciunile economice au fost teren fertil pentru haos
și frământări în timpul Primei Republici Portugheze. Aceste condiții aveau să
conducă la tentativa și eșecul Monarhiei Nordului(d), la lovitura de stat din 28
mai 1926(d), și la instaurarea Dictaturii Naționale (Portuguese National
Dictatorship(d)). Aceasta, la rândul ei, a dus la instaurarea dictaturii de dreapta
Estado Novo sub António de Oliveira Salazar în 1933.

Portugalia a fost una din cele doar cinci țări europene care au rămas neutre în al
Doilea Război Mondial. Din anii 1940 până în anii 1960, Portugalia a devenit membru
fondator al NATO, OCDE și a Asociației Europene a Liberului Schimb (EFTA). Treptat,
au fost inițiate noile proiecte de dezvoltare economică și mutarea cetățenilor
portughezi din metropolă spre provinciile de peste mări din Africa, Angola și
Mozambic, cele mai mari și mai bogate astfel de teritorii, fiind principalele ținte
ale acestor inițiative. Aceste acțiuni au fost utilizate pentru a afirma statutul
Portugaliei de națiune transcontinentală(d) și nu imperiu colonial.

După ce India și-a dobândit independența în 1947, locuitorii pro-indieni din Dadra
și Nagar Haveli, cu susținerea guvernului indian și cu ajutorul organizațiilor pro-
independență, au scos teritoriile Dadra și Nagar Haveli de sub dominație portugheză
în 1954.[47] În 1961, anexarea așezării Ouidah de către Republica Dahomey(d) a fost
începutul unui proces care a dus la disoluția finală a Imperiului Portughez.

António de Oliveira Salazar a condus Portugalia din 1932 până în 1968, în cadrul
regimului Estado Novo.
Conform recensământului din 1921, São João Baptista de Ajudá avea 5 locuitori și,
la momentul ultimatumului Guvernului din Dahomey, avea doar 2 locuitori ce
reprezentau suveranitatea portugheză.

O altă retragere forțată dintr-un teritoriu de peste mări a avut loc în decembrie
1961 când Portugalia a refuzat să predea teritoriile Goa, Daman și Diu. Ca urmare,
armata și marina portugheze au fost implicate într-un conflict armat în colonia din
India Portugheză(d) împotriva Forțelor Armate Indiene(d).

Operațiunile s-au soldat cu înfrângerea(d) și capitularea micii garnizoane

defensive portugheze, care a fost obligată să se predea unei forțe militare mult
mai mari. Rezultatul a fost pierderea restului teritoriilor portugheze de pe
subcontinentul indian. Regimul portughez a refuzat să recunoască suveranitatea
indiană asupra teritoriilor anexate, care au continuat să fie reprezentate în
Adunarea Națională a Portugaliei până la lovitura de stat militară din 1974.

Tot la începutul anilor 1960, mișcările pentru independență din provinciile

portugheze de peste mări Angola, Mozambic și Guineea(d) din Africa au dus la
Războiul Colonial Portughez (1961–1974).

De-a lungul războiului colonial, Portugalia s-a confruntat cu nemulțumiri

crescânde, embargouri asupra armelor și alte măsuri punitive impuse de majoritatea
comunității internaționale. Regumul autoritar și conservator Estado Novo, instalat
și guvernat la început de António de Oliveira Salazar și condus după 1968 de
Marcelo Caetano(d), a încercat însă să conserve imperiul intercontinental cu o
suprafață totală de 2.168.071 km2.[48]

Revoluția Garoafelor și integrarea europeană

Articol principal: Revoluția Garoafelor.

Africa Portugheză(d) înainte de independență în 1975.

Guvernul și armata portugheze s-au opus decolonizării(d) teritoriilor de peste mări
până în aprilie 1974, când o lovitură de stat militară de stânga, fără vărsare de
sânge, la Lisabona, denumită Revoluția Garoafelor, a deschis calea independenței
teritoriilor de peste mări din Africa și Asia, precum și pe cea a restaurării
democrației după doi ani de tranziție, denumiți PREC (Processo Revolucionário Em
Curso(d)). Această perioadă a fost caracterizată de frământări sociale și de lupte
pentru putere între forțele politice de stânga și cele de dreapta. Retragerea din
teritoriile de peste mări și acceptarea declarațiilor de independență de către
reprezentanții portughezi la negocierile cu acestea, care aveau să ducă la apariția
de noi state independente în 1975, au condus la un exod masiv al cetățenilor
portughezi din teritoriile africane ale Portugaliei (mai ales din Angola și
Mozambic).[49][50]

Peste un milion de refugiați portughezi(d) au fugit din fostele provincii

portugheze deoarece coloniștii albi nu erau de regulă considerați parte a noii
identități a fostelor colonii portugheze din Africa și Asia. Mário Soares și
António de Almeida Santos(d) au fost însărcinați cu organizarea independenței
teritoriilor de peste mări ale Portugaliei. Până în 1975, toate teritoriile
portugheze din Africa erau independente și Portugalia a ținut primele sale alegeri
democratice(d) după 50 de ani de regim totalitar.

Portugalia a continuat să fie guvernată de o Junta de Salvare Națională(d) până la

alegerile legislative din 1976. Acestea au fost câștigate de Partidul Socialist
Portughez (PS) și Mário Soares, liderul acestuia, a devenit prim-ministru al
primului guvern constituțional la 23 iulie. Mário Soares avea să fie prim-ministru
din 1976 până în 1978 și din nou între 1983 și 1985. Din această funcție, Soares a
încercat să reia creșterea economică și dezvoltarea care fuseseră realizate în anii
dinaintea Revoluției Garoafelor, în ultimul deceniu al regimului anterior. El a
inițiat procesul de aderare la Comunitatea Economică Europeană (CEE) demarând
negocierile de aderare încă din 1977.

Mário Soares a devenit primul premier al Portugaliei ales democratic în 1976.

Portugalia a pendulat între socialism și neoliberalism. S-au înfăptuit o reformă
agrară(d) și unele naționalizări; Constituția Portugheză (aprobată în 1976) a fost
rescrisă pentru a face loc unor principii socialiste și comuniste. Până la
revizuirile constituționale din 1982 și 1989, constituția a fost astfel un document
cu mare încărcătură ideologică și cu numeroase referiri la socialism, la drepturile
muncitorilor și la o dorită economie socialistă(d). Situația economică a
Portugaliei după tranziția la democrație a obligat guvernul să pună în aplicare
programe de stabilizare monitorizate de Fondul Monetar Internațional (FMI) în 1977–
78 și 1983–85.

În 1986, Portugalia a aderat la Comunitatea Economică Europeană, care ulterior avea

să devină Uniunea Europeană (UE). În anii următori, economia Portugaliei a
progresat considerabil ca urmare a fondurilor structurale și de coeziune ale CEE/UE
și datorită deschiderii unor piețe externe pentru companiile portugheze.

Ultimul teritoriu de peste mări al Portugaliei, Macau, a fost cedat pe cale pașnică
Republicii Populare Chineze în 1999, conform unei declarații comune din 1987. În
2002, independența Timorului de Est (Asia) a fost recunoscută oficial de
Portugalia, după un proces incomplet de decolonizare inițiat în 1975 în urma
Revoluției Garoafelor, dar întrerupt de o invazie indoneziană urmată de o ocupație
militară(d).

Tratatul de la Lisabona a fost semnat în 2007, când Portugalia deținea președinția

Consiliului European.
La 26 martie 1995, Portugalia a început să implementeze reglementările Zonei
Schengen, eliminând controlul la frontiera terestră cu Spania și pe relațiile
aeriene cu alte țări Schengen întârind simultan controalele cu statele nemembre. În
1996 țara a devenit cofondatoare a Comunității Țărilor Lusofone(d) (CPLP) cu sediul
la Lisabona. Expo '98(d) a avut loc în Portugalia și în 1999 țara a devenit una
dintre fondatoarele monedei euro și ale zonei euro.
La 5 iulie 2004, José Manuel Barroso, pe atunci prim-ministru al Portugaliei(d), a
fost nominalizat pentru funcția de președinte al Comisiei Europene, cea mai
puternică funcție din Uniunea Europeană. La 1 decembrie 2009, a intrat în vigoare
Tratatul de la Lisabona, după ce a fost semnat de statele membre ale Uniunii
Europene la 13 decembrie 2007 la mănăstirea Jerónimos(d) din Lisabona.

Perturbările economice și creșterea nesustenabilă a costurilor de creditare în urma

crizei financiare de la sfârșitul anilor 2000(d) a obligat țara să negocieze în
2011 cu FMI și cu Uniunea Europeană, prin Mecanismul European de Stabilitate
Financiară(d) (EFSM) și Facilitățile Europene de Stabilitate Financiară(d) (EFSF),
credit care a ajutat țara să-și stabilizeze finanțele.

Geografie
Articol principal: Geografia Portugaliei.

Hartă fizică și administrativă

Teritoriul Portugaliei include o zonă din Peninsula Iberică (denumită de
majoritatea portughezilor continentul) și două arhipelaguri din Oceanul Atlantic:
Insulele Madeira și Azore. Se întinde între paralelele de 32°(d) și 43° latitudine
nordică(d), și între meridianele de 32°(d) și 6° longitudine vestică(d).

Portugalia continentală(d) este divizată de râul său principal, Tagus, care curge
din Spania și se varsă în Atlantic prin Estuarul Tagus, la Lisabona. Peisajul
nordic este muntos spre interior, cu mai multe platouri crestate de văi de râuri,
în timp ce spre sud, inclusiv în regiunile Algarve și Alentejo, este caracterizat
prin șesuri.

Cel mai înalt vârf al Portugaliei este Muntele Pico(d) de pe Insula Pico din Azore.
Acest vechi vulcan, cu o altitudine maximă de 2.351 m este un simbol reprezentativ
al Azorelor, în timp ce Serra da Estrela(d) de pe continent (cu vârful la 1.991 m
peste nivelul mării) este o atracție sezonieră importantă pentru schiori și
entuziaștii sporturilor de iarnă.

Arhipelagurile Madeira și Azore sunt împrăștiate în Oceanul Atlantic: Azorele sunt

niște culmi ale dorsalei Atlantice la o triplă intersecție tectonică, iar Madeira
sunt vârfurile unei creste submarine produsă de geologia unui punct fierbinte
tectonic. Geologic, aceste insule sunt formate prin evenimente vulcanice și
seismice. Ultima erupție vulcanică terestră a avut loc în 1957–58 (Capelinhos(d))
și sporadic au loc cutremure minore, de obicei de intensitate redusă.

Zona economică exclusivă a Portugaliei(d), o zonă maritimă asupra căreia

portughezii au drepturi speciale de explorare și utilizare a resurselor marine, are
1.727.408 km2 și este a treia zonă economică exclusivă din Uniunea Europeană ca
mărime și a 11-a din lume.

Clima

Plaja Marinha(d) din Lagoa, Algarve este considerată de Ghidul Michelin una dintre
cele mai frumoase 10 plaje din Europa și una din cele mai frumoase 100 din lume.
Portugalia este definită ca având climă mediteraneană (Csa în sud, în interior, și
în regiunea Douro; Csb în nord, centru și pe coastele Alentejo; climă oceanică
mixtă de-a lungul jumătății nordice a coastei[51] precum și climă semiaridă sau de
stepă — BSk în unele părți sudice ale regiunii Beja — conform to the clasificării
climatice Köppen-Geiger), și este una din cele mai calde țări europene: media
anuală a temperaturii în Portugalia continentală(d) variază de la 8–12 °C în
interiorul muntos până la 16–18 °C în sud și în bazinul râului Guadiana. Există
însă și variații de la câmpie la munte: Rivas Martinez prezintă câteva zone
bioclimatice ale Portugaliei.[52] Algarvele, separate de regiunea Alentejo de munți
de până la 900 m în Alto de Fóia, au o climă similară cu cea a coastelor sudice ale
Spaniei sau Australiei de Sud-Vest.

Precipitațiile medii anuale pe continent variază de la puțin peste 3.200 mm în

munții din nord până la sub 300 mm în zona râului Massueime, lângă Côa, de-a lungul
râului Douro. Muntele Pico(d) este atestat ca fiind cea mai ploioasă zonă a țării
(peste 6.250 mm pe an), conform Instituto Português do Mar e da Atmosfera(d) (în
traducere, Institutul Portughez al Mării și Atmosferei).

În unele zone, cum ar fi bazinul Guadiana, temperaturile medii anuale pot crește
până la 28 °C, iar maximele verii trec adesea peste 40 °C. Temperatura maximă
înregistrată vreodată în Portugalia a fost de 47,4 °C la Amareleja(d), deși,
conform datelor din satelit, nu acesta este cel mai fierbinte punct din timpul
verii.[53][54]

Zăpezile cad regulat pe timp de iarnă în nordul și centrul zonei interioare a

țării, în regiuni ca Guarda, Bragança, Viseu și Vila Real, mai ales la munte.
Iarna, temperaturile pot scădea și sub −10 °C mai ales în Serra da Estrela(d),
Parcul Național Peneda-Gerês(d), Serra do Marão(d) și Serra de Montesinho(d). În
aceste zone, poate cădea zăpadă oricând din octombrie până în mai. În sudul țării,
ninsorile sunt rare, dar apar totuși la altitudini mari. Deși temperatura minimă
absolută înregistrată de IPMA(d) este de −16 °C la Penhas da Saúde(d) și Miranda do
Douro, s-au efectuat și măsurători care au arătat temperaturi mai scăzute, cum ar
fi −17,5 °C, măsurate de Institutul Politehnic Bragança la marginea orașului în
1983, și sub −20 °C în Serra da Estrela.

Portugalia are între 2500 și 3200 de ore de lumină solară pe an, o medie de 4–6 h
zilnic iarna și 10–12 h zilnic vara, cele mai mari valori înregistrându-se în sud-
est și cele mai mici în nord-vest.

Temperatura suprafeței mării pe coasta de vest a Portugaliei continentale variază

de la 13–15 °C iarna la 18–22 °C vara, în timp ce pe coasta de sud, ea se încrie
între 15 °C iarna și 23 °C, atingând ocazional și 26 °C.

Arhipelagurile Azore și Madeira au climă subtropicală, deși există variații de la

insulă la insulă, ceea ce face ca prognozarea vremii să fie foarte dificilă (din
cauza reliefului accidentat). Madeira și Azorele au o gamă mai restrânsă de
temperaturi, media anuală depășind 20 °C pe coastă (conform Institutului
Meteorologic Portughez). Unele insulde din Azore au luni mai uscate vara. Ca
urmare, unele insule din Azore au fost identificate ca având climă mediteraneană
(atât de tip Csa cât și de tip Csb), în timp ce altele (cum ar fi Flores(d) sau
Corvo(d)) sunt clasificate ca temperat-maritime (Cfb) și, respectiv, subtropicale
umede (Cfa), conform clasificării Köppen-Geiger.

Insula Porto Santo din Madeira are o climă semiaridă de stepă (BSh). Insulele
Savage(d), care fac parte din teritoriul regional Madeira și sunt rezervație
naturală, sunt unice prin aceea că sunt clasificate ca având climă deșertică (BWh)
cu precipitații anuale medii de circa 150 mm. Temperatura apei mării în
arhipelaguri variază de la 17–18 °C iarna la 24–25 °C vara, ajungând uneori la 25
°C.
Biodiversitatea

Parcul Național Peneda-Gerês(d) este singurul parc național din Portugalia.

Deși oamenii ocupă teritoriul Portugaliei de mii de ani, încă mai rămân părți din
vegetația inițială. În Gerês se găsesc păduri mature atât de foioase, cât și de
conifere, din pădurea mediteraneană de dimensiuni mondiale mai rămân câteva părți
extrem de rare în munții Arrábida, și o pădure subtropicală de laurissilva, datând
din perioada terțiară, acoperă cea mai mare arie continuă a sa din lume pe insula
principală a arhipelagului Madeira. Datorită scăderii populației umane și datorită
exodului rural, stejarul de Pirinei și alți arbori indigeni au început să reocupe
multe zone abandonate.

Mistețul, capra roșcată iberiacă, cerbul și căprioara iberică și-au extins mult
arealul în ultimele decenii. S-au găsit recent mistreți umblând noaptea în
interiorul unor arii urbane mari, ca Setubal. Ariile protejate ale Portugaliei(d)
cuprind un parc național (în portugheză Parque Nacional), 12 parcuri naturale (în
portugheză Parque Natural), nouă rezervații naturale (în portugheză Reserva
Natural), cinci monumente ale naturii (în portugheză Monumento Natural), și șapte
peisaje protejate (în portugheză Paisagem Protegida); între acestea, Parcul
Național Peneda-Gerês(d), Parcul Natural Serra da Estrela(d) și Paul d'Arzila(d).

Aceste medii naturale sunt modelate de flora diversă, și cuprind specii foarte
răspândite de pin (mai ales Pin maritim și Pinus pinea), stejarul (Quercus robur),
stejarul de Pirinei (Quercus pyrenaica(d)) castanul (Castanea sativa), stejarul de
plută (Quercus suber), stejarul de stâncă (Quercus ilex(d)) sau stejarul portughez
(Quercus faginea(d)). Datorită valorii lor economice, unele specii ale genului
Eucalyptus au fost introduse și sunt acum frecvente, deși sunt specii invazive cu
impact negativ asupra mediului.

Laurel forest(d) este un tip unic de pădure subtropicală umedă găsită în puține
zone din Europa și din lume: în Azore, și mai ales pe insula Madeira, există păduri
mari, endemice de Laurisilva (pe cea din urmă insulă, este și protejată ca
rezervație naturală). Există mai multe specii diverse de faună mamiferă,
reprezentată de vulpe, bursuc, râs iberic, lup iberic(d), capră sălbatică (Capra
pyrenaica(d)), pisică sălbatică (Felis silvestris), iepure, nevăstuică, dihor,
cameleon, mangustă, zibetă(d), ursul brun[necesită citare] (observat lângă Rio
Minho, lângă Peneda-Gerês) și multe altele. Portugalia este o oprire importantă
pentru păsările migratoare, în unele locuri cum ar fi Capul Sf. Vincent(d) sau
munții Monchique(d), unde toamna mii de păsări traversează marea din Europa în
Africa și primăvara invers.
De la stânga la dreapta și de sus în jos: câine ciobănesc de Estrela(d), vidră
eurasiatică, a prigorie europeană și cal din rasa Lusitano.
Majoritatea speciilor de păsări se adună în Peninsula Iberică deoarece este cea mai
apropiată porțiune mare de uscat între Europa de Nord și Africa. Șase sute de
specii de păsări sunt prezente în Portugalia (fie pentru cuibărit, fie periodic în
timpul migrației), și în fiecare an se identifică noi specii care cuibăresc.
Arhipelagurile Azore și Madeira sunt și ele zone de oprire pentru păsări americane,
europene și africane, în timp ce în Portugalia continentală se întâlnesc mai ales
specii europene și africane.

Sunt peste 100 de specii de pește de apă dulce, de la uriașul somn european (în
Parcul Natural Internațional Tagus) până la specii endemice mici care trăiesc doar
în lacuri mici (de exemplu, în partea vestică a țării). Unele din aceste specii
rare și localizate sunt amenințate de pierderea habitatului, de poluare și secetă.
Up-wellingul(d) de-a lungul coastei vestice a Portugaliei face ca marea să fie
extrem de bogată în nutrienți și în diverse specii de pește de mare; apele maritime
portugheze sunt unele din cele mai bogate din lume. Sunt prezente mii de specii de
pește de mare, cum ar fi sardina(d) (Sardina pilchardus), tonul(d) și macroul de
Atlantic. Speciile bioluminiscente sunt și ele bine reprezentate.

Sunt multe specii endemice de insecte, majoritatea găsite în anumite părți ale
Portugaliei, în vreme ce unele sunt răspândite în toată țara, ca rădașca(d)
(Lucanus cervus) și cicada. Insule Macaroneziene (Azore și Madeira) au multe specii
endemice (de păsări, reptile, lilieci, insecte, melci) care au evoluat independent
de alte regiuni ale Portugaliei. În Madeira, de exemplu, se pot observa peste 250
de specii de gastropode de uscat.

Guvernarea și administrarea
Articol principal: Politica Portugaliei.

Președintele Marcelo Rebelo de Sousa; și prim-ministrul António Costa

De la ratificarea Constituției din 1976(d), Portugalia este republică semi-
prezidențială democratic-reprezentativă, cu capitala la Lisabona, cel mai mare oraș
al țării. Constituția stipulează divizarea și separarea puterilor între patru
organisme denumite „organe de suveranitate”: președintele(d), guvernul(d), Adunarea
Republicii(d) și instanțele judecătorești(d).[16]

Președintele, care este ales pe un mandat de cinci ani, are un rol executiv.
Adunarea Republicii este un parlament unicameral format din 230 de deputați aleși
pentru mandate de patru ani. Guvernul este condus de prim-ministru(d) și cuprinde
miniștri și secretari de stat. Instanțele judecătorești sunt organizate pe mai
multe niveluri, între ramurile judecătorească, administrativă și fiscală. O Curte
Constituțională(d) cu 13 membri analizează constituționaliatea legilor.

Portugalia are un sistem politic multipartid cu guvernare la nivel național,

regional și local. Adunarea Republicii, Adunările Regionale și autoritățile
comunelor și parohiilor sunt dominate de două partide politice, Partidul Socialist
și Partidul Social Democrat(d), pe lângă Coaliția Unitară Democratică(d) (Partidul
Comunist Portughez(d) și Partidul Ecologist „Verzii”(d)), Blocul de Stânga(d) și
Centrul Democratic și Social – Partidul Popular(d), care adună de regulă între 5 și
15%.

Președinția

Palatul Belém(d) servește drept reședință oficială a președintelui(d).

Șeful statului portughez este președintele(d), ales pe mandat de cinci ani prin vot
universal direct. Are atribuții rezervate(d) și de supervizare. Între atribuțiile
prezidențiale se numără numirea prim-ministrului și altor membri ai Guvernului (în
raport cu care președintele ține cont și de rezultatele alegerilor legislative);
demiterea prim-ministrului; dizolvarea Adunării Republicii (și convocarea de
alegeri legislative anticipate); are drept de veto asupra legilor (drept care peste
care Adunarea poate trece); și declararea stării de război sau de asediu.
Președintele este și comandant suprem list of Latin phrases (E)(d) al Forțelor
Armate.

Președintele este sfătuit de Consiliul de Stat(d), format din șase ofițeri civili
de rang înalt, orice fost președinte ales sub autoritatea Constituției din 1976,
cinci membri aleși de Adunare și cinci numiți de președinte.

Guvernul

Praça do Comércio găzduiește mai multe ministere ale Guvernului Portugaliei(d).

Guvernul este condus de prim-ministrul(d) numit de președinte, și cuprinde și unul
sau mai mulți viceprim-miniștri, miniștri, secretari de stat și subsecretari de
stat.

Guvernul este atât organul suveran care execută politica generală a țării cât și
corpul superior al administrației publice.

El are puteri esențialmente executive, dar și puteri legislative limitate. Guvernul

poate legifera propria organizare, în unele domenii în care este delegat de
Adunarea Republicii și poate adopta regulamente de aplicare a legilor cu caracter
mai general adoptate de Adunare.

Consiliul de Miniștri(d) – prezidat de prim-ministru (sau de președinte) și de

miniștri – este cabinetul. Fiecare guvern trebuie să definească liniile generale
ale politicilor sale într-un program de guvernare, și să-l prezinte Adunării pentru
o perioadă obligatorie de deliberări. Dacă Adunarea nu respinge programul de
guvernare prin majoritate absolută a deputaților, atunci cabinetul este considerat
a fi confirmat în funcție.

Parlamentul

Palatul São Bento(d) este sediul legislativului portughez(d).

Adunarea Republicii(d) este parlamentul național al Portugaliei. Este principalul
organ legislativ, deși și Guvernul are unele atribuții legislative restrânse.

Adunarea Republicii este unicamerală, și formată din până la 230 de deputați. Aleși
prin vot universal cu reprezentare proporțională, deputații au mandate de patru
ani.

Actualmente partidul de guvernământ (PS) și coalița sa neoficială (BE, PCP, PEV)

controlează cele mai multe mandate în parlament. PSD și CDS-PP formează opoziția,
iar PAN deține un singur mandat.

Puterea judecătorească și particularități ale legislației

Palatul Justiției din Lisabona găzduiește instanțele judecătorești ale comărcii

judiciare a Districtului Lisabona.
Sistemul legal portughez este unul de inspirație napoleoniană, similar celor din
Europa continentală. Printre principalele legi se numără Constituția (1976, cu
modificări), Codul Civil Portughez(d) (1966, cu modificări) și Codul Penal al
Portugaliei(d) (1982, cu modificări). Alte legi relevante sunt Codul Comercial
(1888, cu modificări) și Codul de Procedură Civilă (1961, cu modificări).
Instanțele naționale supreme sunt Curtea Supremă de Justiție(d) și Curtea
Constituțională(d). Ministerul Public(d), condus de procurorul general, constituie
organismul independent al procurorilor. Legile portugheze s-au aplicat și în
fostele colonii și teritorii și continuă să influențeze practica din aceste țări.

Portugalia a fost una dintre primele țări din lume care au abolit pedeapsa
capitală. Sentința maximă este limitată la 25 de ani.

Portugalia a decriminalizat și utilizarea drogurilor comune în 2001, fiind prima

țară din lume care face acest lucru. Portugalia a decriminalizat efectiv posesia
tuturor drogurilor care sunt încă ilegale în alte țări dezvoltate, între aceste
droguri numărându-se cannabis, cocaina, heroina și LSD. Deși posesia este legală,
traficul și posesia a unei cantități care depășește „cantitatea de uz personal
pentru 10 zile” se pedepsesc încă cu încarcerare și amendă. Persoanele prinse cu
cantități mici asupra lor sunt îndrumate către o clinică de dezintoxicare, dar
internarea acolo nu este obligatorie. În ciuda criticilor venite dinspre alte țări
europene, care afirmau că consumul de droguri în Portugalia va crește enorm, în
realitate consumul de droguri a scăzut, îmrepună cu numărul de cazuri de infectare
cu HIV, din 2001 până în 2009 ambele ajungând la 50% din valoarea inițială.
Utilizarea drogurilor de către tinerii de 16-18 ani a scăzut și ea, singurul care a
crescut puțin în cadrul acestei categorii de vârstă fiind consumul de marijuana.
[55][56][57]

Drepturile LGBT+ în Portugalia

Drepturile LGBT+(d) au crescut substanțial în ultimii ani. La 31 mai 2010,
Portugalia a devenit a șasea țară din Europa și a opta din lume care a recunoscut
legal căsătoria între persoane de același sex(d) la nivel național. Legea a intrat
în vigoare la 5 iunie 2010.[58] Adopțiile de copii pentru cupluri de același sex
sunt permise de la 1 martie 2016,[59] iar accesul cuplurilor de două femei la
reproducere asistată există din 13 mai 2016.[60][61][62][63] În ianuarie 2017, noua
lege a identității de sex[64] a simplificat procesul de schimbare a sexului și
numelui pentru persoanele transgender, ceea ce a ușurat schimbarea identității de
sex pentru minori.[65]

Aplicarea legii

Cavalerist din garda de onoare a Gărzii Naționale Republicane.

Principalele organizații polițienești din Portugalia sunt Garda Națională
Republicană – GNR (Garda Națională Republicană), care formează trupele de
jandarmerie; Polícia de Segurança Pública(d) – PSP (Poliția de Siguranță Publică),
o forță de poliție civilă care activează în zonele urbane; și Polícia Judiciária(d)
– PJ (Poliția Judiciară), o poliție specializată în anchete penale, supervizată de
Ministerul Public(d).

Împărțire administrativă
Portugalia este divizată administrativ în 308 de comune(d) (portugheză municípios
sau concelho(d)), care, după o reformă în 2013(d) au fost împărțite în 3092 de
parohii civile (în portugheză Freguesia). Din punct de vedere operațional, comunele
și parohiile civile, împreună cu guvernul național, sunt singurele autorități
publice locale oficial identificate de guvernul Portugaliei (de exemplu, satele,
orașele și marile orașe nu au statut legal, dar pot fi folosite pentru organizarea
unor servicii). În scopuri statistice, guvernul portughez recunoaște și NUTS(d),
comunități inter-municipale și, neoficial, sistemul districtelor, utilizat până la
integrarea europeană (și eliminat treptat de guvernul național). Portugalia
continentală este compusă din 18 districte, arhipelagurile Azore și Madeira fiind
guvernate ca regiuni autonome; cele mai mari unități, înființate la 1976, sunt fie
Portugalia continentală(d) (în portugheză Portugal Continental) și regiunile
autonome ale Portugaliei (Azore și Madeira).
Cele 18 districte ale Portugaliei continentale sunt: Aveiro, Beja, Braga, Bragança,
Castelo Branco, Coimbra, Évora, Faro, Guarda, Leiria, Lisbon, Portalegre, Porto,
Santarém, Setúbal, Viana do Castelo, Vila Real și Viseu – fiecare district fiind
denumit după reședința sa.

În cadrul sistemului european NUTS (Nomenclatura Unităților Teritoriale în scop

Statistic(d)), Portugalia este împărțită și în șapte regiuni: Azore, Alentejo,
Algarve, Centro, Lisabona, Madeira și Norte, și, cu excepția Azorelor și Madeirei,
aceste zone NUTS sunt împărțite în 28 de subregiuni.

Districte[66]
District Suprafață Populație PortugalNumbered.png District
Suprafață Populație
1 Lisabona 2.761 km² 2,250,533 10 Guarda 5.518 km² 160,939
2 Leiria 3.517 km² 470,930 11 Coimbra 3.947 km² 430,104
3 Santarém 6.747 km² 453,638 12 Aveiro 2.808 km² 714,200
4 Setúbal 5.064 km² 851,258 13 Viseu 5.007 km² 377,653
5 Beja 10.225 km² 152,758 14 Bragança 6.608 km² 136,252
6 Faro 4.960 km² 451,006 15 Vila Real 4.328 km² 206,661
7 Évora 7.393 km² 166,706 16 Porto 2.395 km² 1,817,117
8 Portalegre 6.065 km² 118,506 17 Braga 2.673 km² 848,185
9 Castelo Branco 6.675 km² 196,264 18 Viana do Castelo 2.255 km²
244,836
Regiuni autonome
Regiune autonomă Suprafață Populație
Regiunea Autonomă Azore 2.333 km² 246,772
Regiunea Autonomă Madeira 801 km² 267,785
Relații externe

Palatul Necessidades(d) găzduiește Ministerul Afacerilor Externe(d).

Actualul secretar general al Națiunilor Unite, fostul prim-ministru portughez

António Guterres.

Întâlnire la Comunitatea Țărilor Lusofone(d) (CPLP) ci sediul la Lisabona.

Stat-membru al Națiunilor Unite din 1955, Portugalia este și membru fondator al
NATO (1949), OCDE (1961) și EFTA (1960); s-a retras din ultima dintre aceste
organizații în 1986 pentru a adera la Comunitatea Economică Europeană, care a
devenit în 1993 Uniunea Europeană. În 1996, a cofondat Comunitatea Țărilor
Lusofone(d) (CPLP), care are ca obiectiv încurajarea legăturilor economice și
culturale între țările lusofone(d) din lume.

António Guterres, care a fost prim-ministru al Portugaliei între 1995 și 2002 și

înalt comisar al ONU pentru Refugiați între 2005 și 2015, a devenit secretar
general al ONU la 1 ianuarie 2017; el a devenit primul secretar general din Europa
de Vest de la austriacul Kurt Waldheim (1972–1981), primul fost șef de guvern care
a devenit secretar general și primul secretar general născut după înființarea ONU
la 26 iunie 1945.

Portugalia este și membru cu drepturi depline al Uniunii Latine (1983) și al

Organizației Statelor Ibero-Americane(d) (1949). Are o relație de prietenie și un
tratat de dublă cetățenie cu fosta sa colonie, Brazilia. Portugalia și Anglia (și
ulterior, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord) au cel mai vechi
acord militar încă funcțional din lume prin Alianța Anglo-Portugheză(d) (Tratatul
de la Windsor), semnat în 1373.

Are două dispute teritoriale, ambele cu Spania:

Olivenza. Sub suveranitate portugheză din 1297, comuna Olivenza a fost cedată
Spaniei prin Tratatul de la Badajoz din 1801, după Războiul Portocalelor(d).
Portugalia a revendicat-o din nou în 1815 conform Tratatului de la Viena. Din
secolul al XIX-lea, ea este continuu guvernată de Spania, care consideră că este
teritoriul său, atât de facto cât și de jure.[67]
Ilhas Selvagens (Insulele Sălbatice(d)). Arhipelagul este sub dominație portugheză
dar este mai apropiat geografic de Insulele Canare (165 km) decât de Madeira (280
km). Descoperite în 1364 de navigatori italieni, insulele au aparținut unor
persoane private până la 1971, când guvernul portughez le-a achiziționat și a
înființat o rezervație naturală ce acoperă întreg arhipelagul. Insulele sunt
revendicate de Spania din 1911 iar disputa a produs unele tensiuni politice între
cele două țări. Problema principală nu este valoarea lor intrinsecă, ci faptul că
ele extind considerabil Zona Economică Exclusivă a Portugaliei.[68]
Armata
Forțele armate au trei ramuri: Marina(d), Forțele Terestre(d) și Forțele
Aeriene(d). Ele servesc în principal drept forță de apărare, a cărei misiune este
protejarea integrității teritoriale a țării și de a oferi asistență și securitate
pe plan intern și extern. În 2008, cele trei ramuri numărau 39.200 de militari
activi, dintre care 7500 femei. Cheltuielile militare ale Portugaliei se ridicau în
2009 la 5,2 miliarde de dolari, reprezentând 2,1 procente din PIB. Serviciul
militar obligatoriu a fost abolit în 2004. Vârsta minimă pentru recrutarea
voluntarilor este de 18 ani.

Forțele Terestre (21.000 personnel) sunt compuse din trei brigăzi și alte unități
mici. O brigadă de infanterie(d) (echipată în principal cu transportoare blindate
Pandur II(d)), o brigadă mecanizată(d) (echipată mai ales cu tancuri Leopard 2 A6
și cu transportoare blindate M113(d)) și o Brigadă de Reacție Rapidă(d) (formată
din parașutiști și trupe de comando(d)). Marina (10.700 de persoane, dintre care
1.580 sunt pușcași marini(d)), cea mai veche forță navală din lume, are cinci
fregate, șapte corvete, două submarine, și 28 de nave de patrulare și auxiliare.
Forțele Aeriene (7500 de persoane) sunt dotate în principal cu avioane F-16
Fighting Falcon și Alpha Jet(d).

Dotările diferitelor ramuri ale Forțelor Armate Portugheze

PoA Chaimite V-200 convoy DF-SD-04-08002.JPEGChaimite V-200(d) POS Corte Real (F
332).jpgMEKO-200 PN(d) Lockheed F-16A Fighting Falcon, Portugal - Air Force
AN1088466.jpgF-16 Fighting Falcon
Pe lângă aceste trei ramuri, mai există și Garda Națională Republicană, o forță de
securitate organizată după sistem militar (o jandarmerie) formată din 25.000 de
persoane. Această forță se află sub autoritatea comună a Ministerelor Apărării și
Internelor. Ea a furnizat detașamente care au participat la operațiuni
internaționale în Irak și în Timorul de Est.

Statele Unite întrețin o prezență militară cu 770 de oameni în Baza Aeriană

Lajes(d) din Insula Terceira(d), în Azore. Comandamentul Comun Aliat Lisabona(d)
(JFC Lisbon) – una dintre cele trei subdiviziuni ale Operațiunilor Aliate de
Comandă ale NATO – își are sediul la Oeiras(d), lângă Lisabona.

În secolul al XX-lea, Portugalia a fost implicată în două mari conflicte: Primul

Război Mondial(d) și Războiul Colonial Portughez (1961–1974). După sfârșitul
Imperiului Portughez în 1975, Forțele Armate Portugheze au participat la misiuni de
menținerea păcii în Timorul de Est, Bosnia, Kosovo, Afganistan, Somalia, Irak
(Nassiriya) și Liban. Portugalia a efectuat și câteva operațiuni militare
unilaterale independente peste hotare, cum a fost cazul cu intervențiile Forțelor
Armate Portugheze în Angola în 1992 și în Guinea-Bissau în 1998 având ca principale
obiective protejarea și retragerea cetățenilor portughezi și străini amenințați de
conflictele civile locale.

Finanțele publice
Portuguese debt compared to Eurozone average
Datoria suverană ca procentaj din economia Portugaliei, comparat cu media zonei
euro.
Guvernul portughez este greu îndatorat și a primit un pachet de 78 de miliarde de
euro de la Uniunea Europeană și de la Fondul Monetar Internațional în mai 2011.[69]
Raportul între datoria Portugaliei și dimensiunile economiei sale era de 107% când
a primit pachetul.[69] Ca parte a înțelegerii, guvernul s-a angajat să-și reducă
deficitul bugetar de la 9,8 procente din PIB în 2010 la 5,9 procente în 2011, 4,5
procente în 2012 și 3 procente în 2013.[70]

După ce s-a anunțat planul de salvare, guvernul portughez al lui Pedro Passos
Coelho a reușit să implementeze măsurile cu intenția de a îmbunătăți situația
financiară a statului, inclusiv creșteri de taxe, înghețarea salariilor mici ale
bugetarilor și reducerea salariilor mari ale bugetarilor cu 14,3%, împreună cu
reducerile de cheltuieli publice. Guvernul portughez a acceptat și să-și elimine
golden share(d)-ul deținut la Altice Portugal(d), prin care avea drept de veto
asupra unor hotărâri vitale.[71][72] În 2012, toți bugetarii suferiseră o reducere
de salariu de 20% relativ la nivelul din 2010, reducerile ajungând la 25% pentru
cei ce câștigau peste 1500 de euro pe lună.[73]

FMI, Comisia Europeană (CE) și Banca Centrală Europeană (BCE) au afirmat în

septembrie 2012 că datoria Portugaliei va atinge un maxim de 124% din PIB în 2014.
[74] FMI estimase anterior în iulie 2012 un maxim de circa 118,5% din PIB pentru
anul 2013.[74] În septembrie 2013, Guvernul Portughez și-a revizuit estimarea
datoriei publice a Portugaliei pe 2013 la 127,8%, după un maxim de 130,9% în acea
lună.[75]

Un raport publicat în ianuarie 2011 de Diário de Notícias(d)[76] și distribuit în

Portugalia de Gradiva, demonstra că în perioada dintre Revoluția Garoafelor din
1974 și anul 2010, guvernele democratice ale Portugaliei(d) au încurajat cheltuieli
exagerate și bule de investiții prin parteneriate public–private(d) neclare și prin
finanțarea a numeroase proiecte de consultanță ineficiente. Aceasta a permis
derapaje(d) considerabile ale lucrărilor publice(d) administrate de stat și a dus
la explozia bonusurilor și salariilor managerilor de top. Politicile persistente și
de durată de recrutare au ridicat numărul funcționarilor publici redundanți.
Creditele riscante, crearea de datorie publică, și fondurile structurale și de
coeziune europene au fost gestionate defectuos timp de aproape patru decenii.[77]

După criza financiară din 2007–08(d), se știa în 2008–2009 că două bănci portugheze
(Banco Português de Negócios(d) (BPN) și Banco Privado Português(d) (BPP))
acumulaseră de-a lungul anilor pierderi cauzate de proastele investiții, de
delapidări și de fraude contabile. Cazul BPN era deosebit de grav din cauza
dimensiunilor băncii, a cotei sale de piață și a implicațiilor politice –
președintele de atunci al Portugaliei, Cavaco Silva, și unii dintre aliații săi
politici mențineau relații personale și de afaceri cu banca și cu președintele ei,
care în cele din urmă a fost arestat și acuzat de fraudă și de alte infracțiuni.
[78][79][80] Pentru a evita o criză financiară gravă cu impact puternic asupra
economiei portugheze, guvernul a hotărât să le acorde un pachet de salvare, pe
cheltuiala contribuabililor portughezi.

Economie
Articol principal: Economia Portugaliei.

Reprezentare proporțională a exporturilor Portugaliei, în 2012

Portugalia este o țară dezvoltată și cu venit mare(d), al cărui PIB pe cap de
locuitor era în 2014 78% din media UE27 – în creștere față de 76% în 2012.[81] La
sfârșitul lui 2016, PIBul Portugaliei ajunsese la 30.612 de dolari pe cap de
locuitori, conform raportului OCDE.[82] Moneda Portugaliei este euro (€), care a
înlocuit escudoul portughez, iar țara a fost unul dintre membrii fondatori ai zonei
euro. Banca centrală a Portugaliei este Banco de Portugal(d), parte integrantă a
Sistemului European de Bănci Centrale(d). Majoritatea industriilor, afacerilor și
instituțiilor financiare sunt concentrate în zonele metropolitane Lisabona(d) și
Porto(d)—districtele Setúbal, Aveiro, Braga, Coimbra și Leiria fiind cele mai mari
centre economice din afara acestora. Conform World Travel Awards, Portugalia era
principala destinație de practicare a golfului din Europa în 2012 și 2013.[83][84]

De la Revoluția Garoafelor din 1974, care a culminat cu sfârșitul uneia dintre cele
mai notabile faze de expansiune economică(d) din istoria Portugaliei (începând cu
anii 1960),[85] a avut loc o importantă schimbare în creșterea economică anuală.
După frământările revoluției din 1974 și perioada Processo Revolucionário Em
Curso(d), Portugalia a încercat să se adapteze la o economie globală modernă în
schimbare, proces care continuă și astăzi. După anii 1990, modelul de dezvoltare
economică pe baza consumului(d) a fost modificat treptat către un sistem concentrat
pe exporturi, investiții private și dezvoltarea sectorului de înalte tehnologii. Ca
urmare, serviciile au depășit industriile mai tradiționale, cum ar fi textilele,
încălțămintea, îmbrăcămintea și pluta (Portugalia este principalul producător
mondial de plută),[86] produsele de lemn și băuturile.[87]

Protestele din noiembrie 2011 împotriva măsurilor de austeritate, în fața Adunării

Republicii(d)
În al doilea deceniu al secolului al XXI-lea, economia portugheză a suferit cea mai
severă recesiune de după 1974, care a făcut ca țara să trebuiască să fie salvată de
la încetarea de plăți de Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și Fondul
Monetar Internațional. Pachetul convenit în 2011 impunea ca Portugalia să pună în
aplicare o serie de măsuri de austeritate în schimbul unei finanțări de 78 de
miliarde de euro. În mai 2014, țara a ieșit din acord, dar și-a reafirmat
angajamentul de a păstra ritmul reformelor. În acel moment, economia se contractase
cu 0,7% în primul trimestru al lui 2014, în timp ce șomajul, încă ridicat, își
începuse scăderea, ajungând la 15,3%.[88]

Salariul mediu în Portugalia este 910 € pe lună (net), excluzând aici liber-
profesioniștii,[89] în timp ce salariul minim, reglementat prin lege, este 530 de
euro pe lună (plătit de 14 ori pe an).

Raportul Global al Competitivității(d) pe 2014–2015, publicat de Forumul Economic

Mondial, punea Portugalia pe locul al 36-lea pe indicele economic, o creștere
abruptă de pe poziția a 51-a unde se afla în 2013–2014.

Indicele Calității Vieții calculat de Economist Intelligence Unit(d) punea

Portugalia pe locul 19 în lume pe anul 2005, în fața altor țări avansate economic
și tehnologic, ca Franța, Germania, Regatul Unit și Coreea de Sud, dar cu 9 locuri
în urma singurului său vecin, Spania;[90] aceasta în ciuda faptului că Portugalia
rămâne una din țările cu cel mai mic PIB pe cap de locuitor din Europa de Vest.[91]

Portugalia are a 13-a cea mai mare rezervă de aur(d) din lume.
Printre cele mai mari companii de stat se numără Águas de Portugal(d) (apă),
Caixa(d) (bancă), Comboios de Portugal (căi ferate), Companhia das Lezírias(d)
(agricultură) și RTP(d) (media). Unele foste entități de stat sunt administrate de
holdingul(d) de stat Parpública(d), care este acționar al mai multor companii
publice și private. Printre alte companii de stat privatizate recent se numără
CTT(d) (poșta), TAP Portugal (companie aeriană) și ANA(d) (aeroporturile).

Companiile listate pe bursa de acțiuni Euronext Lisabona(d), cum ar fi EDP(d),

Galp(d), Jerónimo Martins(d), Mota-Engil(d), Novabase(d), Semapa(d), The Navigator
Company(d), Altice Portugal(d) și Sonae(d), sunt printre cele mai mari corporații
din Portugalia în materie de număr de angajați, venit net și cotă de piață
internațională. Euronext Lisabona este principala bursă de acțiuni din Portugalia
și face parte din NYSE Euronext, prima bursă globală de acțiuni. PSI-20(d) este cel
mai selectiv și celebru indice bursier portughez.

Fondul Monetar Internațional a emis un raport actualizat despre economia

Portugaliei la jumătatea lui 2017, cu perspective bune pe termen scurt și cu o
creștere a investițiilor și exporturilor față de anii anteriori. Din cauza unui
excedent bugetar înregistrat în 2016, țara nu mai era supusă procedurii de deficit
excesiv, care fusese implementată în timpul crizei financiare anterioare. Sistemul
bancar era mai stabil, deși încă mai existau credite neperformante și datorii ale
companiilor. FMI recomanda rezolvarea acestor probleme pentru ca Portugalia să
poată atrage mai multe investiții private.[92]

Sectorul primar

Regiunea Alentejo este cunoscută ca „grânarul Portugaliei”, aici cultivându-se cel

mai mult grâu și cel mai mult stejar de plută.
Agricultura în Portugalia(d) se bazează pe unități mici și mijlocii, împrăștiate și
aflate în proprietatea unor familii. Sectorul include și o parte de
agrobusinessuri(d) mai mari, orientate pe export, care practică agricultura
intensivă, între care companii ca Vitacress(d) de la Grupo RAR(d), Sovena Group(d),
Lactogal(d), Vale da Rosa(d), Companhia das Lezírias(d) și Valouro(d). Țara produce
o gamă largă de produse agricole și animaliere, între care tomate, citrice, legume
verzi(d), orez, porumb, grâu, orz, măsline, oleaginoase, fructe cu coajă de lemn,
cireșe(d), afine(d), struguri de masă(d), ciuperci comestibile, lactate, carne de
pasăre(d) și de vită(d).

Exploatarea forestieră(d) a jucat și ea un important rol economic în comunitățile

rurale și în industrie (anume industria hârtiei(d) unde activează The Navigator
Company(d), a prelucrării lemnului(d) unde operează Sonae Indústria(d), și a
mobilei care includes mai multe fabrici aflate mai ales în zona Paços de Ferreira,
centrul operațiunilor industriale majore din Portugalia deținute de IKEA). În 2001,
producția agricolă reprezenta 4 procente din PIB național.

Putere maritimă tradițională, Portugalia are o puternică tradiție în sectorul

pescuitului(d) și este una din țările cu cele mai mari niveluri ale consumului de
pește pe cap de locuitor.[93] Principalele porturi pescărești din Portugalia
(inclusiv Azore și Madeira), după masa totală descărcată pe an, sunt porturile
Matosinhos, Peniche, Olhão, Sesimbra(d), Figueira da Foz, Sines, Portimão și
Madeira. Produsele portugheze din pește sunt exportate prin mai multe companii, sub
mai multe mărci diferite, cum ar fi Ramirez(d), cel mai vechi producător de
conserve de pește încă activ.

Portugalia este un important producător european de minereu și se numără printre

principalii producători europeni de cupru. Aici se produc cantități notabile de
staniu, wolfram și uraniu. Țării însă îi lipsește potențialul de a efectua
explorări de hidrocarburi și aluminiu, limitare care a frânat dezvoltarea
sectoarelor minier(d) și metalurgic în Portugalia. Deși are rezerve bogate de fier
și cărbune—în special în nord—după revoluția din 1974 și globalizarea economică(d)
ce a urmat, competitivitatea scăzută a dus la scăderea activității de extracție a
acestor minereuri. Printre cele mai cunoscute mine portugheze care încă mai
funcționează se numără Panasqueira(d) și Neves-Corvo(d).

Sectorul secundar

Fabrică de celuloză și hârtie a companiei The Navigator Company(d) la Setúbal

Industria este diversificată, cu ramuri de la cea automobilistică (AutoEuropa(d) și
Groupe PSA), aerospațială (Embraer și OGMA - Indústria Aeronáutica de Portugal(d)),
electronică(d) și textilă(d), la cea alimentară, chimică, a cimentului și a
celulozei(d). Fabrica de asamblare AutoEuropa(d) a Grupului Volkswagen din
Palmela(d) este printre cele mai mari proiecte de investiții străine directe(d) din
Portugalia. Industrii netradiționale bazate pe tehnologii, cum sunt cele
aerospațială(d), biotehnologia și tehnologia informației, s-au dezvoltat în mai
multe zone din țară. Alverca do Ribatejo, Covilhã,[94] Évora,[95] și Ponte de Sor
sunt principalele centre ale industriei aerospațiale din Portugalia, în frunte cu
compania braziliană Embraer și cea portugheză OGMA. De la începutul secolului al
XXI-lea, s-au înființat numeroase companii de biotehnologie și tehnologia
informației, fiind concentrate în zonele metropolitane Lisabona(d), Porto(d),
Braga, Coimbra și Aveiro.

Sectorul terțiar

De la stânga la dreapta: Vedere din Câmara de Lobos, Madeira; vedere din Nazaré,
Estremadura(d); canalele din Aveiro, Beira(d); Palatul Național Pena(d), Sintra.
Sectoarele bancar și al asigurărilor au înregistrat performanțe bune până la criza
financiară de la sfârșitul deceniului anilor 2000(d), aceasta a reflectând parțial
o extinderea rapidă în adâncime a pieței din Portugalia. Deși sensibile la diferite
tipuri de riscuri de piață, s-a estimat că în ansamblu atât sectorul asigurărilor
de viață cât și cel al altor asigurări pot rezista la mai multe șocuri dure, deși
impact asupra asiguratorilor individuali variază mult.[96]

Călătoriile și turismul(d) continuă să fie extrem de importante pentru Portugalia.

A fost nevoie ca țara să se concentreze pe atracții de nișă, cum ar fi turismul
sanitar, natural și rural, pentru a rămâne înaintea concurenților.[97]

Portugalia se numără printre cele mai vizitate 20 de țări din lume, primind în
medie 13 milloane de turiști străini anual.[98] În 2014, Portugalia a fost aleasă
cea mai bună țară europeană de către USA Today.[99]

Atracțiile turistice ale Portugaliei sunt Lisabona, Algarvele, Madeira, Porto și

orașul Coimbra. Numărul de turiști atras de Lisabona pune orașul pe locul al 16-lea
în Europa[100] (cu șapte milioane de turiști în hotelurile din oraș în 2006).[101]

De asemenea, între 4–5 milioane de pelerini religioși vizitează Fátima anual, unde
legendele creștine spun că Fecioara Maria s-a arătat în fața a trei copii de
ciobani în 1917. Sanctuarul din Fátima(d) este unul dintre cele mai mari altare
romano-catolice din lume. Guvernul portughez continuă să promoveze și să dezvolte
noi destinații turistice, cum ar fi Valea Douro, insula Porto Santo(d), și
Alentejo.

Legenda cocoșului din Barcelos vorbește despre intervenția miraculoasă a unui cocoș
mort prin s-a demonstrat nevinovăția unui om acuzat și condamant pe nedrept la
moarte. Povestea este asociată cu statuia calvarului(d) din secolul al XVII-lea și
care face parte din colecția Muzeului Arheologic din Paço dos Condes, un palat
gotic din Barcelos, în nord-vestul țării. Reprezentări ale cocoșului din
Barcelos(d) sunt vândute turiștilor ca suveniruri.

Tradiția portugheză Bisalhães a olăritului vaselor negre este inclus de UNESCO în

lista patrimoniului mondial intangibil.[102]

Sectorul cuaternar

Laboratorul Internațional Iberic de Nanotehnologie(d), înființat în 2005, cu sediul

la Braga

Observatório Astronómico de Lisboa(d), cel mai vechi (1878) observator astronomic

din Portugalia

Fundația Champalimaud(d) din Lisabona, unul dintre cele mai importante centre de
cercetare din lume în oncologie
Cercetarea științifică și tehnologică în Portugalia se efectuează în principal în
cadrul unei rețele de unități R&D(d) ce aparțin universităților publice(d) și a
institutelor autonome de stat în cercetare, ca INETI – Instituto Nacional de
Engenharia, Tecnologia e Inovação(d) și INRB – Instituto Nacional dos Recursos
Biológicos(d). Finanțarea și managementul sistemului de cercetare se efectuează în
principal sub autoritatea Ministerului Științei, Tehnologiei și Învățământului
Superior(d) (MCTES), inclusiv prin Fundação para a Ciência e Tecnologia(d) (FCT)
subordonată acestuia din urmă.

Cele mai mari unități de R&D ale universităților publice după volumul granturilor
de cercetare și a publicațiilor cu recenzie științifică se numără instituțiile de
cercetare în bioștiințe cum ar fi Instituto de Medicina Molecular(d), Centrul de
Neuroștiințe și Biologie Celulară(d), Institutul de Patologie Moleculară și
Imunologie al Universității din Porto(d), Institute for Molecular and Cell
Biology(d) și Institutul de Științe Biomedicale Abel Salazar(d).

Printre cele mai mari institute de cercetări private din Portugalia se numără
Instituto Gulbenkian de Ciência(d) și Fundația Champalimaud(d), un centru de
cercetare în neuroștiințe și oncologie care decernează anual unul dintre cele mai
mari premii științifice din lume. Multe companii industriale și de înaltă
tehnologie, naționale și multinaționale, efectuează activități de cercetare și
dezvoltare. Una dintre cele mai vechi societăți științifice din Portugalia este
Academia de Științe din Lisabona(d), fondată în 1779.

Printre eforturile bilaterale iberice de cercetare finanțate de stat se numără

Laboratorul Internațional Iberic de Nanotecnologie(d) și platforma de calcul
distribuit Ibercivis(d), proiecte de cercetări comune cu Spania. Portugalia este
membră a mai multor organizații științifice paneuropene. Printre acestea, se numără
Agenția Spațială Europeană (ESA), Laboratorul European de Fizica Particulelor
(CERN), ITER, și European Southern Observatory (ESO).

Portugalia are cel mai mare acvariu din Europa, Oceanariul din Lisabona(d), și
portughezii au mai multe alte organizații notabile care se ocupă de expoziții
științifice și popularizarea științei, cum ar fi agenția de stat Ciência Viva, un
program al Ministerului Portughez al Științei și Tehnologiei pentru promovarea
culturii științifice și tehnologice în rândul populației portugheze,[103] Muzeul
Științific al Universității din Coimbra(d), Muzeul Național de Istorie Naturală(d)
de la Universitatea din Lisabona, și Visionarium(d). După apariția și creșterea mai
multor parcuri științifice(d) pe mapamond, prin care s-a contribuit la crearea de
numeroase afaceri științifice, tehnologice și bazate pe cunoaștere, Portugalia a
început să dezvolte mai multe[104] parcuri științifice în toată țara. Printre
acestea, se numără Taguspark(d) (în Oeiras(d)), Coimbra iParque(d) (în Coimbra),
biocantul(d) (în Cantanhede), Madeira Tecnopolo(d)[105] (în Funchal), Sines
Tecnopolo(d)[106] (în Sines), Tecmaia[107] (în Maia) și Parkurbis(d)[108] (în
Covilhã). Companiile își mută sediul în parcurile științifice din Portugalia pentru
a profita de o serie de servicii de la consiliere financiară și legală până la
suport tehnologic și de marketing.

António Egas Moniz, un fizician portughez care a dezvoltat angiografia cerebrală(d)

și leucotomia, primit în 1949 Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină – este
primul portughez laureat al unui Premiu Nobel și singurul într-un domeniu
științific.

European Innovation Scoreboard(d) 2011 plasa inovațiile de origine portugheză pe

locul al 15-lea, cu creșteri imresionante ale investițiilor și producției
inovative.[109]

Transporturi

Podul Vasco da Gama peste Tagus este cel mai lung din Europa.

Avion al companiei TAP Portugal

(Airbus A320-214).

Metroul din Lisabona, cel mai vechi și mai mare sistem de transport urban rapid din
Portugalia
La sfârșitul anilor 1970, creșterea economică rapidă(d) a Portugaliei condusese la
o creștere a consumului și la achiziția de noi automobile, ceea ce a stabilit
transporturile ca destinație prioritară a investițiilor de stat. În anii 1990, din
nou, după ce a aderat la Comunitatea Economică Europeană, țara a construit multe
noi autostrăzi. Astăzi, țara are o rețea de drumuri de 68.732 km, dintre care
aproape 3.000 km fac parte dintr-un sistem de 44 de autostrăzi. Deschisă în 1944,
prima autostradă (de la Lisabona la Stadionul Național) a fost un proiect inovator
prin care Portugalia a fost una din primele țări din lume care au deschis o
autostradă (acest drum a devenit ulterior autostrada Lisabona-Cascais, sau A5).

Deși s-au construit și alte câteva tronsoane prin 1960 și 1970, abia după începutul
deceniului anilor 1980 s-a implementat un program extins de construcție de
autostrăi. În 1972, Brisa(d), concesionarul drumurilor, s-a înființat pentru a
gestiona multe din autostrăzi. Pe multe drumuri se plătesc taxe de utilizare, vezi
Via Verde(d). Podul Vasco da Gama este cel mai lung pod din Europa.[110][111]

Teritoriul de 89.015 km2 al Portugaliei Continentale(d) este deservit de patru

aeroporturi internaționale aflate lângă principalele orașe, Lisabona, Porto, Faro
și Beja. Poziția geografică face din Lisabona un punct de oprire al multor linii
aeriene străine. Compania-fanion(d) națională este TAP Portugal, deși și alte linii
aeriene interne furnizează servicii de transport aerian. Guvernul a hotărât
construirea unui nou aeroport lângă Lisabona, la Alcochete(d), în locul
Aeroportului Lisabona Portela(d), dar acest plan a fost amânat din cauza măsurilor
de austeritate. Actualmente, cele mai importante aerporturi sunt la Lisabona(d),
Porto(d), Faro(d), Funchal(d) (Madeira), și Ponta Delgada(d) (Azore), gestionate de
autoritatea națională aeroportuară ANA – Aeroportos de Portugal(d). Un alt aeroport
important este Aeroporto Internacional das Lajes de pe insula Terceira din Azore.
Acesta servește drept unul din cele două aeroporturi care deservesc conexiuni cu
țări din afara Uniunii Europene pentru nouă insule din Azore. El servește și drept
bază militară aeriană a Forțelor Aeriene ale Statelor Unite. Baza continuă să
rămână în uz și astăzi.

Sistemul feroviar național se extinde în toată țara și este conectat cu Spania,

fiind susținut și administrat de Comboios de Portugal. Transportul feroviar de
pasageri și mărfuri se face pe cei 2.791 km de cale ferată, dintre care 1.430 km
sunt electrificați și circa 900 km permit viteze de peste 120 km/h. Rețeaua de cale
ferată este una cu ecartament foarte larg (iberic) și este gestionată de REFER(d)
în timp ce transportul de călători și marfă sunt responsabilitatea Comboios de
Portugal (CP), ambele companii publice. În 2006, CP a transportat 133 milioane de
pasageri și 9.750.000 t de mărfuri.

Principalele porturi maritime sunt la Sines, Lisabona, Leixões(d), Setúbal, Aveiro,

Figueira da Foz, și Faro.

Cele două arii metropolitane mari au rețele de transport rapid: Metroul din
Lisabona și Metro Sul do Tejo în Zona Metropolitană Lisabona(d) și Metroul din
Porto(d) în Zona Metropolitană Porto(d), fiecare cu peste 35 km de linii. În
Portugalia, tramvaiul din Lisabona(d) a fost aprovizionat cu material rulant de
Companhia de Carris de Ferro de Lisboa (Carris), timp de peste un secol. În Porto,
rețeaua de tramvai(d), din care se mai păstrează doar o linie turistică pe malurile
râului Douro, a început a fi construită la 12 septembrie 1895 (prima în Peninsula
Iberică). Toate marile orașe au propria rețea de transport public, precum și
servicii de taxi.

Energia

Ferme solare în Madeira (sus) și Centrala Hidroelectrică Alqueva(d) (jos)

Portugalia are resurse considerabile de energie hidroelectrică și eoliană, cele mai
eficiente surse de energie regenerabilă. De la începutul secolului al XXI-lea, a
apărut o tendință către dezvoltarea unei industrii de energie regenerabilă și de
reducere a consumului și utilizării de combustibili fosili. În 2006, cea mai mare
centrală solară de la acea dată, Stația de Energie Fotovoltaică Moura(d), a intrat
în funcțiune lângă Moura, în sud, în timp ce prima fermă energetică ce exploatează
energia valurilor, Ferma de Valuri Aguçadoura(d), s-a deschis în regiunea Norte
(2008). La sfârșitul lui 2006, 66% din energia electrică din țară provenea din
surse fosile (cărbuni și hidrocarburi), în timp ce 29% provenea din hidroenergie și
6% din energie eoliană.[112]

În 2008, resursele de energie regenerabilă produceau 43% din consumul național de

electricitate, deși producția hidroelectrică scăzuse din cauza secetei.[113] În
iunie 2010, exporturile de electricitate depășiseră importurile. În perioada
ianuarie-mai 2010, 70% din producția națională de energie provenea din surse
regenerabile.[114]

Compania națională portugheză de transport energetic, Redes Energéticas

Nacionais(d) (REN), utilizează modele sofisticate de predicție a vremii, mai ales a
vânturilor, precum și programe pe calculator pentru a calcula energia produsă de
diferite centrale de energie regenerabilă. Înainte de revoluția solar-eoliană,
Portugalia genera energie electrică în hidrocentrale de mai multe decenii. Noile
programe combină vântul cu apa: turbine eoliene pompează apa în rezervoare pe timp
de noapte, cea mai vântoasă perioadă; apoi apa este lăsată să curgă la vale prin
turbine pe timp de zi, generând electricitate, atunci când cererea de consum este
mai mare. Sistemul de distribuție al Portugaliei a devenit și el bidirecțional. În
loc doar de a livra energie, el extrage energie și de la cele mai mici generatoare,
cum ar fi panourile solare de pe acoperișurile caselor. Guvernul a încurajat
agresiv aceste contribuții stabilind un preț special pentru cei care doresc să
cumpere generatoare solare de acoperiș.

Demografie
Articol principal: demografia Portugaliei.

Femei în costum tradițional din Minho(d) (sus) și fadistas cântând la mănăstirea

Jerónimos(d) (jos)
Institutul Național Portughez de Statistică (în portugheză INE – Instituto Nacional
de Estatística(d)) estima, pe baza recensământului din 2011, populația la
10.562.178 de locuitori (dintre care 52% femei, 48% bărbați). În 2017 și după
cifrele actualizate, se estimează o scădere a populației la 10.294.289 locuitori.
[115] Această populație a fost relativ omogenă de-a lungul majorității istoriei
sale: o religie unică (romano-catolicismul) și o limbă unică au contribuit la
această uniformitate etnică și națională, mai ales după expulzarea maurilor și
evreilor.[116] Mai multe dintre aceste minorități au rămas însă în Portugalia, cu
condiția convertirii la catolicism, cei care au acceptat aceste condiții fiind
denumiți după aceea Mouriscos(d) și Cristãos Novos (creștini noi, sau foști evrei).
Un număr mic al foștilor evrei au continuat să practice iudaismul rabinic în secret
de-a lungul multor generații, ca în cazul evreilor din Belmonte(d), un mic oraș din
interiorul țării, unde astăzi localnicii sunt liberi să practice iudaismul. După
1772, distincția între vechii și noii creștini a fost abolită prin decret. Printre
noii creștini portughezi mai cunoscuți s-au numărat matematicianul Pedro Nunes(d)
și medicul și naturalistul Garcia de Orta(d).

Portughezii autohtoni sunt un grup etnic iberic, a căror descendență este foarte
similară cu alte popoare mediteraneene(d) din Europa de Vest și de Sud, în
particular cu spaniolii, și unii francezi și italieni din unele zone cu care împart
aceeași descendență, istorie și o proximitate culturală.

Cea mai importantă influență demografică asupra portughezilor moderni pare a fi și

cea mai veche; interpretările actuale ale datelor din cromozomii Y și ADN
mitocondrial sugerează că portughezii își au originile în popoarele paleolitice
care au început să sosească pe continentul european acum circa 45.000 de ani. Toate
migrațiile ulterioare au lăsat și ele un impact, genetic și cultural, dar
principala sursă demografică a portughezilor rămâne paleoliticul. Studiile genetice
arată că populațiile portugheze nu sunt semnificativ diferite de alte populații
europene.[117]

Rata totală a fertilității în 2015 era estimată la 1,52 copii născuți/femeie, sub
rata de înlocuire de 2,1.[118] În 2016, 52,8% din nașteri au fost înregistrate la
femei necăsătorite.[119] Ca și majoritatea țărilor occidentale, Portugalia se
confruntă cu problema fertilității reduse: țara are rată a fertilității sub pragul
de înlocuire(d) începând din anii 1980.[120]

Structura societății portugheze este caracterizată printr-o inegalitate în

creștere, care în 2015 punea țara în treimea inferioară a clasamentului Indicelui
Dreptății Sociale pentru Uniunea Europeană.[121]

Urbanizare
v • d • m Cele mai mari orașe din Portugalia
INE, recensământul din 2011
Loc Numele orașului Regiune Pop. Loc Numele orașului Regiune Pop.
Lisabona
Lisabona
Porto
Porto

1 Lisabona Lisabona 545.245 11 Queluz Lisabona 75.169

Vila Nova de Gaia
Vila Nova de Gaia
Amadora
Amadora

2 Porto Norte 237.559 12 Rio Tinto Norte 64.815

3 Vila Nova de Gaia Norte 186.502 13 Barreiro Lisabona 63.353
4 Amadora Lisabona 175.136 14 Aveiro Centro 60.058
5 Braga Norte 136.885 15 Viseu Centro 57.975
6 Funchal Madeira 111.541 16 Odivelas Lisabona 56.847
7 Coimbra Centro 105.842 17 Leiria Centro 50.533
8 Setúbal Lisabona 98.131 18 Matosinhos Norte 49.486
9 Almada Lisabona 96.404 19 Guimarães Norte 47.588
10 Agualva-Cacém Lisabona 79.805 20 Faro Algarve 47.575
Imigrația

Top origins for foreign-born naturalized citizens of Portugal

În 2007, Portugalia avea 10.617.575 de locuitori dintre care 332.137 erau
imigranți(d) legali.[122] În 2015, Portugalia avea 10.341.330 de locuitori, dintre
care 383.759 erau imigranți legali, care alcătuiau 3,7% din populație.[123]
Istoria colonială a Portugaliei a fost de mult timp o piatră de hotar a identității
naționale, ca și poziția geografică în colțul sud-vestic al Europei, pe malul
Oceanului Atlantic. A fost una dintre ultimele puteri coloniale vest-europene care
a renunțat la teritoriile sale de peste mări (Angola și Mozambic în 1975), predând
apoi și administrarea orașului Macau către Republica Populară Chineză la sfârșitul
lui 1999. Ca urmare, a influențat și a fost influențată de culturi din fostele
colonii, manifestate și prin imigrație din aceste foste teritorii din motive atât
economice cât și personale. De mult timp sursă de emigrație (marea majoritate a
brazilienilior(d) sunt de origine portugheză),[124] Portugalia a devenit între timp
o destinație de imigrație,[125] și nu doar din ultimele teritorii de peste mări din
India(d) (până în 1961), Africa(d) (până în 1975), și Orientul Îndepărtat (până în
1999). Circa 800.000 de portughezi s-au întors în Portugalia după ce posesiunile
africane ale țării au dobândit independență în 1975.[124]

După anii 1990, împreună cu o explozie a domeniului construcțiilor, câteva valuri

de ucraineni, brazilieni, africani lusofoni(d) și nelusofoni s-au stabilit în
această țară. Au venit și români din Republica Moldova, kosovari(d) și chinezi(d).
Populația de romi a Portugaliei este estimată la circa 40.000.[126]

Mai mulți alți cetățeni europeni, predominant din Regatul Unit, dar și din țări
europene nordice, au devenit rezidenți permanenți ai țării (comunitatea britanică
fiind formată predominant din pensionari care trăiesc în Algarve și Madeira).[127]

Religie
Religiile în Portugalia (recensământ 2011)[128]
Romano-catoliciism
 
81.0%
Alți creștini
 
3.3%
Alții
 
0.6%
Fără religie
 
6.8%
Nedeclarată
 
8.3%

Sanctuarul Hristos Regele(d) și Sanctuarul Doamna Noastră de la Fátima(d) din

Portugalia sunt două dintre cele mai vizitate locuri de pelerinaj catolic din lume.
Conform recensământului din 2011, 81.0% din populația portugheză este romano-
catolică.[129] Țara are și mici comunități protestante, mormone, musulmane(d),
hinduse(d), Sikh(d), ortodoxe, de martori ai lui Iehova, Credința Bahá'í, budiste,
iudaice și spiritiste. Influențele din partea religiilor tradiționale africane și
chinezești se simt și ele printre mulți oameni, mai ales în domeniile legate de
medicina tradițională chinezească sau practica vracilor africani. Circa 6,8% din
populație s-a declarat fără religie, și 8,3% nu au dat răspuns despre religia lor.
[130]

În 2012, un studiu efectuat de Universitatea Catolică a arătat că 79,5% din

portughezi se consideră catolici, și 18% participă regulat la liturghie(d). Aceste
cifre reprezintă o scădere de la procentul de 86,9% catolici în 2001, în aceeași
perioadă numărul celor care nu au religie a crescut de la 8,2% la 14,2%.[131]
Multe sărbători, festivaluri și tradiții portugheze au origine sau conotație
creștină. Deși relațiile între statul portughez și Biserica Romano-Catolică au fost
în general stabile și amiabile din primii ani de statalitate a națiunii portugheze,
puterea lor relativă a fluctuat. În secolele al XIII-lea și al XIV-lea(d), biserica
s-a bucurat atât de bogății și putere datorită rolului jucat de ea în Reconquista,
identificării ei apropiate cu naționalismul portughez timpuriu și cu fondarea
sistemului de educație portughez, inclusiv a primei universități(d).

Creșterea imperiului colonial portughez a făcut din misionari agenți importanți ai

colonizării, cu roluri importante în educarea și evanghelizarea(d) popoarelor din
toate continentele locuite. Creșterea mișcărilor liberale(d) și republicane
incipiente în aceste perioade, culminând cu formarea Primei Republici Portugheze
(1910–26), a schimbat rolul și importanța religiei organizate.

Portugalia este un stat secular: biserica și statul au fost formal separate din
timpul Primei Republici Portugheze, separație reiterată ulterior în Constituția
Portugheză din 1976. În afara Constituției, cele mai importante două documente
legate de libertatea religiei în Portugalia sunt Concordatul din 1940 (cu
modificări în 1971) între Portugalia și Sfântul Scaun și Legea Libertății de
Religie din 2001.

Limba

Semn bilingv în portugheză și mirandeză în Miranda do Douro, Trás-os-Montes(d)

Portugheza este a 6-a cea mai vorbită limbă din lume, cu circa 260 de milioane de
vorbitori.
Portugheza este limba oficială a Portugaliei. Ea este o limbă romanică apărută în
ceea ce astăzi reprezintă Galicia și Portugalia de Nord, individualizată din
galiciano-portugheză(d), limba comună a galicienilor și portughezilor înainte de
formarea Portugaliei. În special în nordul țării, mai există încă similitudini
între culturile galiciană și portugheză. Regiunea Galicia este membru-observator cu
rol consultativ în Comunitatea Țărilor Lusofone(d). Conform Etnologului Limbilor,
portugheza și spaniola au o similaritate lexicală de 89% – vorbitorii oricăreia din
cele două limbi pot comunica cu cei ai celeilalte.

Portugheza provine din latina vorbită de popoarele preromane ale Peninsulei

Iberice(d) — în special celți, tartesieni, lusitani(d) și iberi(d) — romanizate
acum circa 2000 de ani. În secolele al XV-lea și al XVI-lea, limba s-a răspândit în
toată lumea prin intermediul imperiului colonial și comercial fondat de Portugalia
între 1415 și 1999.[132] Portugheza este vorbită ca limbă națională pe cinci
continente diferite, Brazilia fiind țara cu cei mai mulți vorbitori de portugheză
(209,5 milioane de vorbitori în 2016).[133][134]

În 2013, portugheza era limbă oficială în Brazilia, Angola, Mozambic, Capul Verde,
São Tomé și Príncipe, Guinea-Bissau, Guinea Ecuatorială și Timorul de Est. Aceste
țări, plus Regiunea Administrativă Specială Macau a Republicii Populare Chineze,
unde portugheza este cooficială împreună cu cantoneza, formează Lusosfera(d),
termen extras din numele vechii provincii romane „Lusitania”, care se suprapune
peste teritoriul portughez actual de la sud de râul Douro.[135]

Mirandeza este recunoscută ca limbă regională cooficială în câteva comune din nord-
estul Portugaliei. Circa 6000 până la 7000 de vorbitori de mirandeză sunt atestați
în Portugalia.[136]

Conform International English Proficiency Index(d), în Portugalia nivelul

aptitudinilor localnicilor de vorbire a limbii engleze este mai mare decât în țări
ca Italia, Franța sau Spania.[137]
Educație

Înființată în 1290, Universitatea din Coimbra(d) este cea mai veche din Portugalia.

Universitatea din Porto(d) este a doua ca mărime din Portugalia și principala

universitate de cercetare.
Sistemul de educație este împărțit în nivelul preșcolar (copii sub 6 ani), educație
elementară (nouă ani, în trei subniveluri, obligatoriu), educația secundară
(liceul; 3 ani, obligatoriu din 2010), și educația superioară. Universitățile sunt
organizate de regulă pe facultăți.

Rata alfabetizării adulților este de 99%. Rata înscrierilor la școlile primare este
de 100%.

Conform Programului Internațional de Evaluare a Elevilor(d) (PISA) 2015, elevul

portughez mediu de 15 ani se clasează semnificativ peste media OCDE la citit,
matematică și științe, pe un similar level cu elevii din Norvegia, Polonia,
Danemarca și Belgia, cu 501 puncte (media fiind de 493). Rezultatele elevilor
portughezi la testele PISA sunt într-o permanentă îmbunătățire, depășind mai multe
state occidentale foarte dezvoltate, ca SUA, Austria, Franța și Suedia.[138][139]

Circa 40% din cetățenii cu vârstă de facultate (20 de ani) merg la una din
instituțiile de învățământ superior ale Portugaliei[140][141] (față de 50% în
Statele Unite și 35% în țările OCDE). Pe lângă faptul că este o destinație pentru
studenți internaționali(d), Portugalia este printre principalele țări de origine
ale multor studenți internaționali. Toți studenții, interni și internaționali, erau
in 2005 în număr de 380.937.

Universitățile portugheze există din 1290. Cea mai veche universitate din
Portugalia(d) a fost înființată la Lisabona și apoi s-a mutat la Coimbra. Istoric,
în cadrul Imperiului Portughez, portughezii au fondat cea mai veche școală de
inginerie din Americi (Instituto Militar de Engenharia(d) din Rio de Janeiro) în
1792, precum și cel mai vechi colegiu medical din Asia (Escola Médico-Cirúrgica(d)
din Goa) în 1842. Actualmente, cea mai mare universitate din Portugalia este
Universitatea din Lisabona(d).

Procesul de la Bologna a fost adoptat din 2006 de către universitățile și

politehnicile portugheze. Învățământul superior în instituțiile de stat este
furnizat pe baze competitive, aplicându-se un sistem de numerus clausus printr-o
bază de date națională de admiteri. Fiecare instituție de învățământ superior oferă
însă și un număr de locuri libere în afara procesului normal de admitere pentru
sportivi, persoane de peste 23 de ani, studenți internaționali(d), studenți din
alte țări lusofone(d), absolvenți ai altor instituții, studenți din alte instituții
(transfer academic), foști studenți (readmitere), și schimb de curriculum, conform
unor standarde și reglementări specifice stabilite de fiecare instituție sau
facultate.

Majoritatea costurilor studiilor sunt suportate din bani publici. Cu toate acestea,
întrucât taxele de studii cresc și cum multe instituții de învățământ superior
atrag noi tipuri de studenți (part-time sau la seral), cum ar fi angajați, oameni
de afaceri, părinți și pensionari, multe facultăți fac profituri substanțiale de la
fiecare student înscris, cu beneficii pentru veniturile universității și fără a
pierde din calitatea educației (măsurată în raportul profesori/elevi,
calculatoare/elevi, dimensiunea sălii/elevi etc.).

Portugalia a convenit acorduri de cooperare cu MIT și alte instituții americane

pentru a promova dezoltarea și a crește eficiența cercetării și învățământului
superior în țară.
Sănătatea

Spitalul Santo António din Porto (sus), și Spitalul Santa Maria din Lisabona (jos).
Conform Raportului Dezvoltării Umane, pe 2015, speranța de viață medie în acel an
era de 81,3 ani.[142]

Portugalia se clasează pe locul 12 în clasamentul celor mai bune sisteme sanitare

din lume, în fața unor țări foarte dezvoltate, ca Regatul Unit, Germania ori
Suedia.[143][144]

Sistemul sanitar portughez se caracterizează prin trei sisteme care coexistă:

Serviciul Național de Sănătate (Serviço Nacional de Saúde, SNS), scheme speciale de
asigurare socială de sănătate pentru anumite profesii (subsisteme de sănătate) și
asigurări sanitare private. SNS furnizează acoperire universală. În plus, circa 25%
din populație este acoperită de subsistemele sanitare, 10% de asigurări private și
alte 7% de fonduri mutuale.

Ministerul Sănătății este responsabil cu dezvoltarea politicii sanitare precum și

cu administrarea SNS. Cinci administrații regionale de sănătate se ocupă cu
implementarea obiectivelor politicii naționale de sănătate, dezvoltarea de
îndrumări și protocoale, și supervizarea furnizării îngrijirii medicale. Eforturile
de descentralizare au avut ca scop mutarea responsabilității administrative și
financiare la nivel regional. În practică, însă, autonomia administrațiilor
sanitare regionale asupra bugetelor și cheltuielilor este limitată la îngrijirea
primară.

SNS este predominant finanțat prin impozite. Contribuțiile angajatorilor (inclusiv

statul) și angajaților reprezintă principalele surse de finanțare a subsistemelor
sanitare. Plățile directe ale pacienților și asigurările sanitare facultative
reprezintă o mare parte a finanțării

Ca și în alte țări Eur-A, majoritatea portughezilor mor de boli netransmisibile(d).

Mortalitatea de boli cardiovasculare (CVD) este mai ridicată decât în media zonei
Euro, dar principalele sale două componente, bolile cardiace ischemice și bolile
cerebrovasculare, prezintă tendințe inverse față de Eur-A, bolile
cerebrovasculare(d) fiind cea mai mare sursă unică de mortalitate în Portugalia
(17%). Portughezii mor cu 12% mai rar de cancer decât în Eur-A, dar mortalitatea nu
scade la fel de rapid ca în Eur-A. Cancerul este mai frecvent la copii și la
femeile sub 44 de ani. Deși cancerul pulmonar (într-o creștere lentă în rândul
femeilor) și cel mamar (în scădere rapidă) sunt mai rare, cancerul cervical și de
prostată sunt mai frecvente. Portugalia are cea mai mare rată a mortalității de
diabet în zona Eur-A, cu o creștere bruscă din anii 1980.

Departamentul de Medicină al NOVA University Lisbon(d)

Rata mortalității infantile a scăzut puternic de la sfârșitul anilor 1970, când 24
din 1000 de nou-născuți mureau în primul an de viață. Astăzi, ea se cifrează la 2
decese la 1000 de nou-născuți. Această ameliorare se datorează în principal
scăderii mortalității neonatale, de la 15,5 la 2,4 la mie.

Doar o treime din adulți consideră că au sănătate bună sau foarte bună (Kasmel et
al., 2004). Este cel mai mic procentaj din țările Eur-A și reflectă situația
adversă a țării în termeni de mortalitate și morbiditate selectivă.[145]

Cultura

Mănăstirea Jerónimos(d) (sus) și Turnul Belém(d) (jos) sunt magna opera(d) ale
stilului manuelin(d) și simboluri ale națiunii portugheze.
Portugalia și-a dezvoltat o cultură specifică, influențată de diferitele
civilizații care au traversat Mediterana și continentul european, sau au fost
introduse în timpul Epocii Descoperirilor Geografice(d). În deceniile anilor 1990
și 2000, Portugalia și-a modernizat instituțiile culturale publice, pe lângă
Fundația Calouste Gulbenkian(d) înființată în 1956 la Lisabona.

Între acestea se numără Centrul Cultural Belém(d) din Lisabona, Fundația

Serralves(d) și Casa da Música(d), ambele în Porto, precum și noi instituții
culurale, cum ar fi biblioteci municipale și săli de concerte construite sau
renovate în multe localități din toată țara. În Portugalia se află cincisprezece(d)
locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO, fiind din acest punct de vedere pe locul 8
în Europa și 17 în lume.(d)

Arhitectura
Arhitectura tradițională este specifică, și cuprinde stitlul manuelin(d), denumit
și „gotic târziu portughez”, un stil somptuos de ornamentație arhitecturală din
primele decenii ale secolului al XVI-lea. O interpretare de secol al XX-lea a
arhitecturii tradiționale, stilul portughez suav(d), apare mai ales în marile
orașe, în special Lisabona. Portugalia modernă a dat lumii arhitecți celebri, ca
Eduardo Souto de Moura(d), Álvaro Siza Vieira (ambii laureați ai Premiului
Pritzker) și Gonçalo Byrne(d). În Portugalia, este notabil și Tomás Taveira(d), în
special pentru stadioanele sale.[146][147][148]

Cinematografia
Cinematografia portugheză(d) are o tradiție îndelungată, datând de la nașterea
acestui mediu la sfârșitul secolului al XIX-lea. Regizori portughezi de film, ca
Arthur Duarte(d), António Lopes Ribeiro(d), António Reis(d), Pedro Costa(d), Manoel
de Oliveira, João César Monteiro(d), Edgar Pêra(d), António-Pedro Vasconcelos(d),
Fernando Lopes(d), João Botelho(d) și Leonel Vieira(d), sunt printre cei mai
cunoscuți. Actori portughezi celebri sunt Joaquim de Almeida(d), Nuno Lopes(d),
Daniela Ruah(d), Maria de Medeiros(d), Diogo Infante(d), Soraia Chaves(d),
Ribeirinho(d), Lúcia Moniz(d), și Diogo Morgado(d).

Literatura
Articol principal: Literatura portugheză.

Luís Vaz de Camões, legendar poet al Renașterii Portugheze(d)

Fernando Pessoa, prolific scriitor al literaturii lusofone a secolului al XX-lea

Literatura portugheză literature, una din cele mai vechi literaturi occidentale, s-
a dezvoltat atât prin text, cât și prin cântec. Până la 1350, trubadurii galiciano-
portughezi(d) și-au răspândit influența literară în mare parte din Peninsula
Iberică.[149] Gil Vicente (c. 1465–c. 1536) a fost unul dintre fondatorii tradiției
dramatice portugheze.

Aventurierul și poetul Luís de Camões (c. 1524–1580) a scris poemul epic Os

Lusíadas(d) (Lusiadele), sub influența Aeneidei lui Virgil.[150] Poezia portugheză
modernă își are rădăcinile în stilurile neoclasic și contemporane, ca în cazul lui
Fernando Pessoa (1888–1935). Literatura portugheză modernă este reprezentată de
autori ca Almeida Garrett, Camilo Castelo Branco, Eça de Queirós, Fernando Pessoa,
Sophia de Mello Breyner Andresen(d), António Lobo Antunes și Miguel Torga. Deosebit
de popular și respectat este José Saramago, laureat al Premiului Nobel pentru
Literatură din 1998.

Bucătăria
Bucătăria portugheză este una diversă, fiecare regiune având specificul ei.
Portughezii consumă mult cod uscat (bacalhau(d) în portugheză), pentru care există
sute de rețete.[151] Se spune că există câte un fel de bacalhau(d) pentru fiecare
zi a anului. Alte două feluri de mâncare de pește frecvent consumate sunt
sardinele(d) și Caldeirada(d), o tocană(d) cu cartofi făcută din mai multe feluri
de pește. Rețete portugheze cu carne de vită, porc, miel sau pui sunt Cozido à
portuguesa(d), feijoada(d), churrasco(d), leitão (purcel de lapte(d)) și carne de
porco à alentejana(d). Un fel de mâncare originar din nord este arroz de sarrabulho
(orez fiert în sânge de porc) sau arroz de cabidela (orez și carne de pui în sânge
de pui).

Pastel de Nata

Butoaie de vin de Porto transportate pe o barcă în Porto

Feluri de fast food specifice sunt Francesinha(d) („franțuzica”) din Porto, și
sandwich-uri bifanas (porc pe grătar) sau prego (vită la grătar), celebre în toată
țara. Arta portugheză a patiseriei își are originea în numeroasele mănăstiri
catolice medievale din toată țara. Aceste mănăstiri reușeau, folosind foarte puține
ingrediente (mai ales migdale, făină, ouă și puțină băutură alcoolică), să producă
o gamă spectaculoasă de produse de patiserie, dintre care pastel de nata(d) (sau
pastéis de nata) originare din Lisabona, și ovos moles(d) din Aveiro. În toată țara
există numeroase restaurante și mici tasquinhas.

Vinurile portugheze sunt recunoscute pe plan internațional din vremea romanilor,

care asociau Portugalia cu zeul lor, Bacchus. Astăzi, țara este cunoscută pentru
vinurile sale care au câștigat mai multe premii internaționale. Unele dintre cele
mai cunoscute soiuri portugheze sunt Vinho Verde(d), Vinho Verde(d), Douro DOC(d),
vin de Alentejo(d), Dão DOC(d), Bairrada DOC(d) și variantele dulci: vinul de
Porto, vinul de Madeira, și Muscat(d) din Setúbal și Favaios(d). Vinurile de Porto
și Madeira sunt apreciate în special în multe locuri din lume.

Muzica

Fado, ilustrat într-o celebră pictură a lui José Malhoa, este muzica tradițională a
Portugaliei.
Muzica portugheză(d) cuprinde o gamă variată de genuri. Cel mai celebru este Fado,
o muzică urbană melancolică originară din Lisabona, asociată de obicei cu chitara
portugheză(d) și cu saudade (dorul). Există și Fado de Coimbra(d), o variantă unică
de fado de „serenadă de trubadur”. Pe plan internațional, artiști notabili ai
genului sunt Amália Rodrigues, Carlos Paredes(d), Zeca Afonso(d), Mariza, Carlos do
Carmo(d), António Chainho(d), Mísia(d), și Madredeus(d).

Pe lângă Fado și Folk, portughezii ascultă muzică pop și alte tipuri de muzică
modernă, mai ales din America de Nord și Regatul Unit, precum și o gamă largă de
artiști și formații portugheze, caraibiene, luso-africane și braziliene. Artiști cu
recunoaștere internațională sunt Dulce Pontes, Moonspell(d), Buraka Som Sistema(d),
Blasted Mechanism(d) și The Gift(d), ultimele două fiind nominalizate la un MTV
Europe Music Awards. În deceniul anilor 2010, cei mai cunoscuți artiști au fost
Aurea(d), Agir(d), David Carreira(d), Richie Campbell(d), D.A.M.A și Diogo
Piçarra(d).

În EDM și muzica dance, Portugalia are doi DJ cunoscuți în Top 100 DJ's 2016(d),
prin DJ MAG(d), Kura(d) pe locul 51 și Diego Miranda pe locul 58.[152]

Portugalia are mai multe festivaluri de muzică de vară, cum ar fi Festival

Sudoeste(d) din Zambujeira do Mar(d), Paredes de Coura Festival(d) din Paredes de
Coura(d), Vilar de Mouros Festival(d) lângă Caminha, Boom Festival(d) în comuna
Idanha-a-Nova(d), NOS Alive(d), Sumol Summer Fest în Ericeira(d), Rock in Rio
Lisboa(d) și Super Bock Super Rock(d) în Lisabona metropolitană(d). Tot în sezonul
de vară, Portugalia are multe festivaluri, mai ales orientate spre publicul urban,
ca Flowfest sau Hip Hop Porto. Mai mult, Boom Festival, unul dintre cele mai mari
festivaluri internaționale de Goa trance(d) are loc în centrul Portugaliei, fiind
și singurul care a câștigat premii internaționale: European Festival Award 2010 –
Green'n'Clean Festival of the Year și Greener Festival Award Outstanding 2008 și
2010. Mai există și festivalurile studențești Queima das Fitas(d), evenimente
majore în mai multe orașe din Portugalia. În 2005, Portugalia a găzduit MTV Europe
Music Awards, în Pavilhão Atlântico, Lisabona, iar în 2017 a câștigat Concursul
Eurovision de la Kiev cu cântecul „Amar Pelos Dois” cântat de Salvador Sobral.[153]

În domeniul muzicii clasice, Portugalia este reprezentată de numele unor pianiști

ca Artur Pizarro(d), Maria João Pires(d), Sequeira Costa(d), al violoniștilor
Carlos Damas, Gerardo Ribeiro(d) și în trecut de marea violoncelistă Guilhermina
Suggia(d). Compozitori notabili au fost José Vianna da Motta(d), Carlos Seixas(d),
João Domingos Bomtempo(d), João de Sousa Carvalho(d), Luís de Freitas Branco(d) și
discipolul său Joly Braga Santos(d), Fernando Lopes-Graça(d), Emmanuel Nunes(d) și
Sérgio Azevedo(d). Similar, compozitori contemporani ca Nuno Malo și Miguel
d'Oliveira au obținut succes internațional cu muzică pentru filme și televiziune.

Arte plastice

Domingos Sequeira a fost unul dintre cei mai prolifici pictori neoclasici.
(Adorația Magilor; 1828).
Portugalia are o bogată istorie în pictură(d). Primii pictori cunoscuți datează de
la începutul secolului al XV-lea – ca Nuno Gonçalves – în contextul perioadei
gotice târzii. În timpul picturii Renașterii Portugheze, pictura a fost influențată
de cea nord-europeană. În perioada barocă, cei mai prolifici pictori au fost Joana
d'Obidos și Vieira Lusitano. José Malhoa, cunoscut pentru opera sa, Fado, și
Columbano Bordalo Pinheiro (care a pictat portretele lui Teófilo Braga și Antero de
Quental) sunt de referință pentru pictura naturalistă.

Secolul al XX-lea a adus venirea modernismului, și cu el a celor mai cunoscuți

pictori portughezi: Amadeo de Souza-Cardoso, puternic influențat de pictorii
francezi, în special de Robert și Sonia(d) Delaunay. Printre cele mai cunoscute
opere ale lui se numără Canção Popular a Russa e o Fígaro. Alți mari
pictori/scriitori moderniști au fost Carlos Botelho(d) și José de Almada
Negreiros(d), prieten al poetului Fernando Pessoa, și care a pictat portretul
acestuia. El a fost puternic influențat de curentele Cubism și futurist.

În artele plastice actuale, sunt cunoscuți pictorii Maria Helena Vieira da

Silva(d), Júlio Pomar(d), Helena Almeida, Joana Vasconcelos(d), Julião Sarmento(d)
și Paula Rego(d).

Sport

Cristiano Ronaldo, de patru ori cel mai bun fotbalist din lume[154]
Fotbalul este cel mai popular sport în Portugalia. Sunt mai multe competiții de
fotbal de la cele de amatori de nivel local până la cele de profesioniști de clasă
mondială. Legendarul Eusébio este încă un mare simbol al istoriei fotbalului
portughez(d). Laureați al titlului de FIFA World Player of the Year(d), Luís Figo
și Cristiano Ronaldo, care a câștigat și FIFA Ballon d'Or, sunt doi fotbaliști
portughezi de clasă mondială. Unii portughezi au ajunst celebri și ca antrenori,
cum ar fi José Mourinho și Fernando Santos.

Echipa națională de fotbal a Portugaliei – Seleção Nacional – a câștigat

Campionatul European UEFA la ediția din 2016, învingând cu 1–0 în finală Franța,
gazda turnetului. Anterior, Portugalia terminase pe locul al doilea la Euro 2004
(pe care l-a organizat), iar la Cupa Mondială a obținut locul 3 la ediția din 1966,
și locul 4 la cea din 2006. La tineret, Portugalia a câștigat două Campionate
Mondiale de Tineret (în 1989(d) și 1991(d)) și mai multe Campionate Europene
organizate de UEFA.
S.L. Benfica, Sporting CP și FC Porto sunt cele mai mari cluburi sportive după
popularitate și număr de trofee câștigate, pentru care sunt numite adesea „os três
grandes” („cei trei mari”(d)). Ele au adunat opt titluri în competițiile europene
intercluburi ale UEFA, au jucat numeroase finale și sunt an de an printre
principalele favorite la accederea în fazele finale. În afară de fotbal, multe
cluburi sportive portugheze, inclusiv cele „trei mari”, concurează și în alte
sporturi cu diferite grade de succes și popularitate, care pot include hockey pe
role(d), baschet, futsal, handbal și volei. Federația Portugheză de Fotbal (FPF) –
Federação Portuguesa de Futebol – organizează anual Cupa Algarvelor(d), un turneu
prestigios de fotbal feminin(d) desfășurat în sudul țării.

Echipa națională de rugby a Portugaliei s-a calificat la Cupa Mondială din 2007 și
naționala de rugby în VII(d) joacă în World Rugby Sevens Series(d).

Nelson Évora(d) a câștigat medalia de aur la triplu salt(d) la Olimpiada din 2008
de la Beijing.
La atletism, portughezii au câștigat mai multe medalii de aur, argint și bronz la
Campionatele Mondiale și Europene și la Jocurile Olimpice. Ciclismul, având ca cea
mai importantă cursă Volta a Portugal(d), este și el un sport popular, printre
echipele profesioniste numărându-se Sporting CP, Boavista(d), Sporting-Tavira(d) și
União Ciclista da Maia(d).

Țara a realizat performanțe notabile și în sporturi ca scrimă, judo, Kitesurfing,

canotaj, yachting, surfing, tir, taekwondo, triatlon și Windsurfing, având în
palmares titluri continentale și mondiale. Sportivii paralimpici au adus și ei
multe medalii la sporturi ca natație, boccia(d), atletism și lupte.

În sporturile cu motor, Portugalia este cunoscută pe plan internațional pentru

Raliul Portugaliei(d), și circuitele de la Estoril(d), și al Algarvelor, precum și
pentru circuitul de stradă din Porto(d), recent revitalizat, unde se organizează o
dată la doi ani WTCC, precum și pentru câțiva piloți celebri la diferite probe.

La echitație, Portugalia a câștigat singurul Campionat Mondial de Horseball-Pato

(2006), a ajuns pe locul al treilea la prima Cupă Mondială de Horseball(d)
(organizată la Ponte de Lima, Portugalia, în 2008), și a obținut unele victorii în
Campionatul European echitație de muncă(d).

În sporturile de apă, în Portugalia se practică natația și polo pe apă. Nordul

Portugaliei este zona unde a apărut arta marțială numită Jogo do Pau(d), în care
luptătorii folosesc bastoane pentru a lupta cu unul sau mai mulți adversari. Alte
activități recreative asociate sportului, având numeroși entuziaști în toată țara
sunt airsoftul, pescuitul, golful, drumețiile, vânătoarea și orientarea turistică.

Portugalia este una dintre cele mai bune destinații mondiale de golf,[155] cu mai
multe premii ale World Golf Awards.[156] Vremea permite practicarea acestui sport
tot timpul anului.

Sărbători
Dată Denumire
1 ianuarie Ano Novo
40 de zile înainte de Paști, marți Carnaval
vineri, înainte de Paști Sexta-Feira Santa
Paști Páscoa
25 aprilie Dia da Liberdade
1 mai Dia do trabalhador
10 iunie Dia de Portugal
60 zile după Paști, joi Corpo de Deus
15 august Assunção
5 octombrie Implantação da República
1 noiembrie Todos os santos
1 decembrie Restauração da Independência
8 decembrie Imaculada Conceição
25 decembrie Natal
Note
^ „Gini Index”. Instituto Nacional de Estatística. Accesat în 14 iulie 2011.
^ Brockhaus Enzyklopädie, accesat în 31 mai 2021
^ https://censos.ine.pt/scripts/db_censos_2021.html, accesat în 29 iulie 2021
Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
^ https://lisbonne.net/lisbonne-pas-capitale-du-portugal Lipsește sau este vid: |
title= (ajutor)
^ http://hdr.undp.org/en/countries/profiles/PRT Lipsește sau este vid: |title=
(ajutor)
^ Brian Jenkins, Spyros A. Sofos, Nation and identity in contemporary Europe, p.
145, Routledge, 1996, ISBN 0-415-12313-5
^ Melvin Eugene Page, Penny M. Sonnenburg, p. 481
^ „First global empire”. Guinnessworldrecords.com. Accesat în 18 aprilie 2014.
^ „What was the Portuguese Empire?”. Empires.findthedata.org. Accesat în 18 aprilie
2014.
^ „The World Factbook”. cia.gov. Accesat în 14 septembrie 2015.
^ „ASIANOW – Macau's handover to China ends Portuguese era – 17 decembrie 1999”.
cnn.com. Accesat în 14 septembrie 2015.
^ 2014 Global Report.
^ [1] Deloitte Social Progress 2015
^ [2] Numbeo QOLR
^ „Vision of Humanity”. Institutul pentru Economie și Pace(d). Accesat în 9 iunie
2016.
^ a b „Constituição da República Portuguesa – D.R.E. (Constitution of the
Portuguese Republic)” (în Portuguese). Diário da República Electrónico(d). 2
aprilie 1976. Accesat în 16 august 2013.
^ Morais, Carlos Blanco de (2011). A Constituição Revista — Parte III Constituição
da República Portuguesa: Semipresidencialismo "on probation?" (PDF) (în
Portuguese). Lisboa, Portugal: Fundação Francisco Manuel dos Santos. pp. 65–71.
ISBN 978-989-8424-28-0. Accesat în 16 august 2013.
^ Araújo, António; Morais, Carlos Blanco de; Cunha, Luís Campos e; Costa, José
Manuel M. Cardoso da; Lobo, Marina Costa; Duarte, David; Duarte, Tiago; Freire,
André; Garoupa, Nuno; Gonçalves, Maria Eduarda; Lomba, Pedro; Magalhães, Pedro;
Brito, Miguel Nogueira de; Barros, Pedro Pita; Sousa, Luís de; Tavares, José A.;
Vasconcelos Vilaça, Guilherme; Veiga, Francisco José; Andrade, José Carlos Vieira
de (2011). Garoupa, Nuno; Magalhães, Pedro; Maduro, Miguel Poiares; Tavares, José
A., ed. A Constituição Revista (PDF) (în Portuguese). Lisboa, Portugal: Fundação
Francisco Manuel dos Santos. p. 143. ISBN 978-989-8424-28-0. Arhivat din original
(PDF) la 21 septembrie 2013. Accesat în 16 august 2013.
^ Veser, Ernst (1997). Semi-Presidentialism-Duverger's Concept — A New Political
System Model (PDF) (în English și Chinese). Department of Education, School of
Education, Universitatea din Köln. pp. 39–60. Accesat în 20 august 2013.
^ Shugart, Matthew Søberg (decembrie 2005). „Semi-Presidential Systems: Dual
Executive And Mixed Authority Patterns” (PDF). Palgrave Macmillan. Palgrave
Macmillan Journals. 3 (3): 323–351. doi:10.1057/palgrave.fp.8200087. Accesat în 22
februarie 2015.
^ The Social Progress Imperative. „Social Progress Index”.
socialprogressimperative.org. Accesat în 14 septembrie 2015.
^ The global experiment of marijuana legalization, CNN.com, 29.12.2016
^ 'This is possible.
^ Milhazes, José.
^ David Birmingham (2003), p.11
^ David Rohrbacher, "Orosius," in The Historians of Late Antiquity (Routledge,
2002), pp. 135–137.
^ „Fim do Império Romano e Chegada dos Suevos”. notapositiva.com (în portugheză).
Accesat în 12 martie 2016.
^ „Suevos”. infoescola.com (în portugheză). Accesat în 12 martie 2016.
^ „Vestígios da presença sueva no noroeste da península ibérica: na etnologia, na
arqueologia e na língua”. scielo.mec.pt (în portugheză). Accesat în 12 martie 2016.
^ Portugal musulman (Le) – VIIIe-XIIIe siècles par Christophe Picard – Maisonneuve
et Larose – Collection Occident Musulman – 2001, 500 p., 34 euros.
^ A History of Portugal and the Portuguese Empire, Vol. 1: From Beginnings to 1807:
Portugal (Volume 1) p.55
^ H. V. Livermore, A New History of Portugal (Cambridge University Press: London,
1969) pp. 32–33.
^ Ribeiro, Ângelo; Hermano, José (2004). História de Portugal I — A Formação do
Território [History of Portugal: The Formation of the Territory] (în Portuguese).
QuidNovi. ISBN 989-554-106-6.
^ Black Death, Great Moments in Science, ABC Science
^ „The Portuguese Explorers: Newfoundland and Labrador Heritage”. Heritage.nf.ca.
Accesat în 31 ianuarie 2014.
^ Vigneras, L.-A. (1979) [1966]. „Corte-Real, Miguel”. În Brown, George Williams.
Dictionary of Canadian Biography. I (1000–1700) (ed. online). University of Toronto
Press.
^ „Town of Portugal Cove – St.Philip's : History”. pcsp.ca. Accesat în 14
septembrie 2015.
^ The standard view of historians is that Cabral was blown off course as he was
navigating the currents of the South Atlantic, sighted the coast of South America,
thereby accidentally discovering Brazil.
^ Giles Tremlett (22 martie 2007). „Another nail in Cook's coffin as map suggests
he was pipped by Portugal | World news”. The Guardian. Accesat în 31 ianuarie 2014.
^ Debusmann, Bernd (15 ianuarie 2014). „Kangaroo in 400-year-old manuscript could
change Australian history”. Londra: Telegraph. Accesat în 31 ianuarie 2014.
^ Perry, Michael (21 martie 2007). „Map proves Portuguese discovered Australia: new
book”. Reuters. Accesat în 31 ianuarie 2014.
^ Saint and Nation. Books.google.com. 30 aprilie 2011. p. 10. ISBN 9780271037738.
Accesat în 18 august 2012.
^ Peña,Lorenzo.
^ „IBGE teen”. Ibge.gov.br. Arhivat din original la 25 ianuarie 2012. Accesat în 11
februarie 2012.
^ „Historical Depictions of the 1755 Lisbon Earthquake”. Nisee.berkeley.edu. 12
noiembrie 1998. Accesat în 6 mai 2012.
^ Kenneth Maxwell, Pombal, Paradox of the Enlightenment (Cambridge: Cambridge
University Press, 1995), 83, 91–108, 160–62.
^ P S Lele, Dadra and Nagar Haveli: past and present, Published by Usha P. Lele,
1987,
^ „Portugal Não É Um País Pequeno”. Purl.pt. Arhivat din original la 25 octombrie
2014. Accesat în 21 februarie 2011.
^ Flight from Angola, The Economist (16 august 1975).
^ Dismantling the Portuguese Empire, Time Magazine (Monday, 7 July 1975).
^ „Climate of the World: Portugal – Weather UK – weatheronline.co.uk”.
weatheronline.co.uk. Accesat în 14 septembrie 2015.
^ „Mapas bioclimáticos y biogeográficos”. Globalbioclimatics.org. Accesat în 2
august 2017.
^ Instituto Português do Mar e da Atmosfera (2012). „Extremos climáticos de
temperatura, Capitais Distrito” (în Portuguese). Instituto Português do Mar e da
Atmosfera. Accesat în 23 ianuarie 2013.
^ „Instituto Português do Mar e da Atmosfera, IP Portugal”. ipma.pt. Accesat în 22
august 2010.
^ Brian Vastag 5 Years After: Portugal's Drug Decriminalization Policy Shows
Positive Results. Scientific American. 7 April 2009
^ Maia Szalavitz, Drugs in Portugal: Did Decriminalization Work?, Time (26 April
2009)
^ Greenwald, Glenn (2 aprilie 2009). „Drug Decriminalization in Portugal: Lessons
for Creating Fair and Successful Drug Policies” (PDF). Cato Institute. Accesat în
14 februarie 2015.
^ „Diário da República, 1.ª série — N.º 105 — 31 de Maio de 2010” (PDF). Accesat în
14 septembrie 2013.
^ „Lei n.º 2/2016 de 29 de fevereiro” (PDF).
^ Renascença. „Parlamento aprova barrigas de aluguer e Procriação Medicamente
Assistida - Renascença”. rr.sapo.pt. Accesat în 11 aprilie 2017.
^ „O Presidente da República, alertando para a insuficiente proteção dos direitos
da criança, promulga alargamento da Procriação Medicamente Assistida”.
Presidencia.pt (în engleză). Accesat în 11 aprilie 2017.
^ Group, Global Media (8 iunie 2016). „Marcelo promulga procriação assistida, mas
veta gestação de substituição”. DN (în portugheză). Accesat în 11 aprilie 2017.
^ „Marcelo promulga 35 horas e veta barrigas de aluguer”. tvi24 (în portugheză). 8
iunie 2016. Accesat în 11 aprilie 2017.
^ „EXPRESSO: Governo entrega em janeiro projeto da nova Lei da Identidade de
Género, que prevê a descida da idade legal e o fim do atestado médico obrigatório”.
^ „Dário de Notícias: 375 pessoas mudaram de género no registo civil”. Diário de
Notícias. 1 iulie 2017.
^ „Districts of Portugal”. Distritosdeportugal.com. Accesat în 22 august 2010.
^ „Portugal & Spain - the territorial disputes of Olivenza and the Savage Islands
(Part II) - OneEurope”, One-europe.net, 11 februarie 2015, accesat în 29 septembrie
2017
^ „New maritime area in dispute between Portugal and Spain”, Algarvedailynews.com,
accesat în 29 septembrie 2017
^ a b Jr, Landon Thomas (14 februarie 2012). „Portugal's Debt Efforts May Be a
Warning for Greece”. The New York Times. Accesat în 2 august 2017.
^ „Portugal 2011 deficit to beat goal on one-off revs-PM”. Reuters UK. 13 decembrie
2011. Accesat în 30 decembrie 2011.
^ Kowsmann, Patricia, "Portugal govt ends golden-share holdings" (Paid content),
Dow Jones Newswires 5 July 2011.
^ „Portugal Government Ends Golden-Share Holdings”. The Wall Street Journal. 5
iulie 2011. Accesat în 20 iulie 2011.[nefuncțională]
^ Institute of Management Technology Nagpur: "Eurocrisis", Okonomist, Vol.1, Issue
3, January 2012
^ a b „Portugal seeks market access with $5 bln bond exchange”. Kathimerini
(English Edition). 3 octombrie 2012. Accesat în 17 octombrie 2012.
^ „Dívida pública revista em alta para 127,8% do PIB em 2013 (Valor supera
previsões iniciais do Governo, da troika e do FMI.)” (în portugheză). Lusa and
Público. 30 septembrie 2013. Accesat în 30 octombrie 2013.
^ pt "O estado a que o Estado chegou" no 2.º lugar do top Arhivat în 13 mai 2013,
la Wayback Machine., Diário de Notícias(d) (2 March 2011)
^ pt "O estado a que o Estado chegou" no 2.º lugar do top Arhivat în 13 mai 2013,
la Wayback Machine., Diário de Notícias(d) (2 March 2012)
^ BPN Oliveira Costa vendeu a Cavaco e filha 250 mil ações da SLN – Expresso.pt.
Expresso.sapo.pt (13 April 2011). Retrieved on 26 July 2013.
^ Oliveira Costa é vizinho de Cavaco no Algarve – Portugal – DN Arhivat în 16
d.Hr., la Wayback Machine.. Dn.pt. Retrieved on 26 July 2013.
^ Dias Loureiro entre os dirigentes do PSD no processo-crime do BPN – JN. Jn.pt.
Retrieved on 26 July 2013.
^ „Eurostat GDP per capita 2003–2014 2009”. Accesat în 13 august 2015.
^ https://data.oecd.org/gdp/gross-domestic-product-gdp.htm
^ „Europe's Leading Golf Destination 2013 — World Travel Awards”.
Worldtravelawards.com. Accesat în 31 ianuarie 2014.
^ „Algarve elected Europe's best Golf Destination of 2014”. The Portugal News. 21
noiembrie 2013. Accesat în 31 ianuarie 2014.
^ „História”. SEDES (în Portuguese și English). SEDES. 2013. Accesat în 12 mai
2013.
^ Grande Enciclopédia Universal, p. 10543, "Portugal", para. 4
^ „NVESTING IN PORTUGAL”. The Financial Times. The Financial Times Ltd. 8 aprilie
2008. Accesat în 11 mai 2013.
^ „Portugal follows Ireland out of bailout programme”. Europe Sun. Accesat în 18
mai 2014.
^ „No Slide Title” (PDF). Accesat în 31 ianuarie 2014.
^ „The Economist Intelligence Unit's quality-of-life index”. Economist.com. Accesat
în 2 august 2017.
^ „Portugueses perderam poder de compra entre 2005 e 2007 e estão na cauda da Zona
Euro” (în Portuguese). Público. 11 decembrie 2008. Accesat în 10 octombrie 2010.
^ „Portugal: Staff Concluding Statement of the 2017 Article IV Mission”. Imf.org.
Accesat în 2 august 2017.
^ Pessoa, M.F.; Mendes, B.; Oliveria, J.S. „Per Capita Consumption” (PDF) (în
English). Annual per capita consumption of fish and shellfish for human food.
^ Agência Lusa (2011). „Covilhã: Aleia vai montar avião até agora vendido em kit e
jactos portugueses em 2011”. Noticias (în Portuguese). Produzido por PTC. Accesat
în 12 mai 2013.
^ Diário Digital / Lusa (22 august 2008). „Évora aprova isenções fiscais aos
projectos da Embraer”. Dinheiro (în Portuguese). Accesat în 12 mai 2013.
^ Portugal: Financial System Stability Assessment, including Reports on the
Observance of Standards and Codes on the following topics: Banking Supervision,
Securities Regulation, and Insurance Regulation, IMF, (October 2006)
^ „Travel and Tourism in Portugal”. Euromonitor International. Euromonitor.
septembrie 2012. Accesat în 12 mai 2013.
^ World's Top Tourism Destinations (absolute numbers) Arhivat în 10 decembrie 2013,
la Wayback Machine.. Data as collected by World Tourism Organization (UNWTO) for
TMT 2005 Edition
^ „Best European Country Winners: 2014 10Best Readers' Choice Travel Awards”.
10Best. Accesat în 14 septembrie 2015.
^ „Go Lisbon Blog » Blog Archive » Lisbon Slowly Rising as One of Europe's Most-
Visited Cities”. Golisbon.com. 30 mai 2013. Accesat în 31 ianuarie 2014.
^ DN Online, ed. (25 ianuarie 2007). „Cidades atraem mais turistas do que os
destinos sol e mar” (în Portuguese). Lisbon, Portugal: Diário das Noticias. Accesat
în 30 aprilie 2011.
^ „Cultural traditions in Portugal, Uganda and Ukraine added to UNESCO heritage
protection list”.
^ „Ciência Viva”. Cienciaviva.pt. Accesat în 22 august 2010.
^ „Tecparques – Associação Portuguesa de Parques de Ciência e Tecnologia”.
Tecparques.pt. Arhivat din original la 28 aprilie 2011. Accesat în 22 august 2010.
^ „Madeira Tecnopolo”. Madeiratecnopolo.pt. Accesat în 22 august 2010.
^ „Sines Tecnopolo”. Sines Tecnopolo. Accesat în 22 august 2010.
^ „TECMAIA Parque de Ciência e Tecnologia da Maia”. Tecmaia.com.pt. Arhivat din
original la 1 august 2011. Accesat în 2 iulie 2011.
^ „Parque de Ciência e Tecnologia da Covilhã (Parkurbis)”. Parkurbis.pt. Accesat în
22 august 2010.
^ Portugal ganha terreno no ranking da inovação, Público (1 February 2011)
^ „ListAfterList.com”. ListAfterList.com. Accesat în 22 august 2010.
^ „Curious? Read”. Curiousread.com. februarie 2008. Accesat în 22 august 2010.
^ „IEA Energy Statistics: Portugal”. International Energy Agency(d). 2006. Accesat
în 7 aprilie 2009.
^ Staff (8 aprilie 2009). „Fontes renováveis originaram 43% da electricidade
consumida”. Diário Digital (în Portuguese). Accesat în 17 aprilie 2009.
^ Staff (8 iunie 2010). „Portugal já exportou mais electricidade este ano que em
2009”. Agência Financeira (în Portuguese). Accesat în 8 iunie 2010.
^ „PORDATA - Base de Dados de Portugal”. Pordata.pt. Accesat în 2 august 2017.
^ „Portugal”. Jewishvirtuallibrary.org. Accesat în 6 mai 2012.
^ Bauchet, M; McEvoy, B; Pearson, LN; Quillen, EE; Sarkisian, T; Hovhannesyan, K;
Deka, R; Bradley, DG; Shriver, MD (2007). „Measuring European Population
Stratification with Microarray Genotype Data”. American Journal of Human Genetics.
80 (5): 948–956. doi:10.1086/513477. PMC 1852743 Accesibil gratuit. PMID 17436249.
^ „The World Factbook — Central Intelligence Agency”. Cia.gov. Accesat în 2 august
2017.
^ „PORDATA - Live births outside of marriage, with parents co-habiting or not (%) -
Portugal”. Pordata.pt. Accesat în 2 august 2017.
^ „Fertility in Portugal: a Macro/Micro Economic Perspective / Projects funded by
national science agencies / Projects / Research output / Welcome – CEFAGE”.
Cefage.uevora.pt. Accesat în 31 ianuarie 2014.
^ „Social Justice in the EU – Index Report 2015”. Bertelsmann-stiftung.de. Accesat
în 2 august 2017.
^ ITDS, Rui Campos, Pedro Senos. „Statistics Portugal”. Ine.pt. Accesat în 2 iulie
2011.
^ „Statistics Portugal”. ine.pt. Accesat în 15 iunie 2017.
^ a b Portugal – Emigration, Eric Solsten, ed. Portugal: A Country Study.
Washington: GPO for the Library of Congress, 1993.
^ "Portugal sees integration progress", BBC News, 14 November 2005
^ A mais discriminada, (Expresso(d)-5 April 2008)
^ Brasileiros são a maior colónia estrangeira em Portugal Embaixada de Portugal No
Brasil Arhivat în 6 noiembrie 2013, la Wayback Machine.
^ „Census – Final results: Portugal – 2011”. Statistics Portugal. 2012. p. 530.
Accesat în 10 decembrie 2012.
^ Censo Arhivat în 2 decembrie 2012, la Wayback Machine.
^ „Instituto Nacional de Estatistica, Censos 2011”. Censos.ine.pt. Accesat în 31
ianuarie 2014.
^ „Número de católicos portugueses tem vindo a diminuir >”. TVI24. 16 aprilie 2012.
Accesat în 31 ianuarie 2014.
^ „History of the Portuguese”. portugueselanguage.net. Accesat în 14 septembrie
2015.
^ „Report: Portuguese is the third most used language on Facebook – Socialbakers”.
Portuguese American Journal. Portuguese American Journal. 18 noiembrie 2012.
Accesat în 11 noiembrie 2013.
^ „Brazil Population (2017) - World Population Review”. worldpopulationreview.com.
Accesat în 2 august 2017.
^ „Dictionary of Greek and Roman Geography (1854), LABANAE AQUAE, LUSITA´NIA”.
tufts.edu. Accesat în 14 septembrie 2015.
^ „List of Languages”. languagesindanger.eu. Accesat în 14 septembrie 2015.
^ „EF English Proficiency Index - A comprehensive ranking of countries by English
skills”. Ef.co.uk. Accesat în 2 august 2017.
^ „Testes PISA: Portugal supera média da OCDE” (în Portuguese). Visão(d).
^ „E agora no PISA: alunos portugueses melhoram a ciências, leitura e matemática”.
Expresso(d) (în Portuguese).
^ „Um Contrato de confiança no Ensino Superior para o futuro de Portugal” (în
Portuguese). Guvernul Portugaliei(d), Portugal.gov.pt. 11 ianuarie 2010. Arhivat
din original la 24 iulie 2011.
^ „Ensino Superior” (PDF). Cnedu.pt. Accesat în 2 august 2017.
^ list of countries by life expectancy(d)
^ World Health Organization ranking of health systems(d)
^ „Portugal - Life expectancy at birth 2015”. Countryeconomy.com. Accesat în 2
august 2017.
^ „Highlights on health in Portugal 2004” (PDF). Arhivat din original (PDF) la 1
decembrie 2009. Accesat în 25 februarie 2009.. World Health Organization
^ pt Estádios de Tomás Taveira e Souto Moura premiados Arhivat în 29 aprilie 2011,
la Wayback Machine., Diário de Notícias(d) (8 July 2005)
^ Tomás Taveira, Geoffrey Broadbent (introduction), Publisher: St Martins Pr
(February 1991)
^ pt Tomás Tveira desenha estádio do Palmeiras no Brasil Arhivat în 29 aprilie
2011, la Wayback Machine., Diarioeconomico.com
^ Poesia e Prosa Medievais, p. 9, para. 4
^ „The Lusiads”. World Digital Library. 1800. Accesat în 31 august 2013.
^ SILVA, A. J. M. (2015), The fable of the cod and the promised sea. About
portuguese traditions of bacalhau, in BARATA, F. T- and ROCHA, J. M. (eds.),
Heritages and Memories from the Sea, Proceedings of the 1st International
Conference of the UNESCO Chair in Intangible Heritage and Traditional Know-How:
Linking Heritage, 14–16 January 2015. University of Evora, Évora, pp. 130–143. PDF
version
^ „Top 100 DJs 2016”. DJMag.com (în engleză). Accesat în 17 septembrie 2017.
^ „PORTUGAL WINS THE 2017 EUROVISION SONG CONTEST!”. Eurovision.tv. Accesat în 2
august 2017.
^ "Cristiano Ronaldo wins FIFA best player award for fourth time after Portugal,
Real Madrid triumphs", retrieved 13 May 2017.
^ „Why Portugal is still Europe's #1 golf destination”. Globalgolfermag.com.
Accesat în 2 august 2017.
^ „World Golf Awards 2016: Portugal Voted the Best Golf Destination in the World -
TRIPWIX”. Tripwix.com. 9 decembrie 2016. Accesat în 2 august 2017.
Legături externe
pt en Portugal.gov.pt - Portalul guvernamental principal
pt en Presidência da República - Situl oficial prezidențial
pt fr en Assembleia da República - Situl oficial al parlamentului
pt fr en Turismo de Portugal - Situl oficial
10 Iunie - Ziua Națională a Portugaliei, 10 iunie 2011, Amos News
Portugalia, coasta de vest a Europei, 24 iunie 2011, Roxana Grosu, România liberă
Exotism pe malul Atlanticului, 30 iunie 2012, Cristian Matache, Income Magazine
Vezi și
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Portugalia
Portal icon Portal Portugalia
Lista orașelor din Portugalia
Regii Portugaliei
Locuri din patrimoniul mondial UNESCO
Liceul Teoretic Eugen Lovinescu (București) - liceu din București unde se studiază
limba și cultura portugheză

[arată]
v • d • m
Portugalia — Portughezi — Limba portugheză
[arată]
v • d • m
Portugalia Subdiviziunile Portugaliei Portugalia
[arată]
v • d • m
Țări europene vorbitoare de limbi romanice (Europa latină)
[arată]
v • d • m
Membrii Uniunii Latine după limbă
[arată]
v • d • m
Uniunea Europeană și țări candidate la extindere
[arată]
v • d • m
Țări dezvoltate
[arată]
v • d • m
Țări independente sau recunoscute parțial și regiuni nesuverane în Europa
Informații bibliotecare
BNE: XX4575378 BNF: cb119328454 (data) GND: 4046843-4 HDS: 003368 ISNI: 0000 0001
2242 8399 LCCN: n80049716 MusicBrainz: 781b0c54-3d54-362d-a941-8a617def4992 NARA:
10035824 NDL: 00569163 NKC: ge130488 SUDOC: 026398516 VIAF: 153009195 WorldCat
Identities (via VIAF): 153009195
Categorii: PortugaliaȚări din EuropaRepubliciState membre ale Organizației
Națiunilor UniteEponime ale asteroizilor
Meniu de navigare
Nu sunteți autentificat
Discuții
Contribuții
Creare cont
Autentificare
ArticolDiscuție
LecturăModificareModificare sursăIstoric
Căutare
Căutare în Wikipedia
Pagina principală
Schimbări recente
Cafenea
Articol aleatoriu
Facebook
Participare
Cum încep pe Wikipedia
Ajutor
Portaluri tematice
Articole cerute
Donații
Trusa de unelte
Ce trimite aici
Modificări corelate
Trimite fișier
Pagini speciale
Navigare în istoric
Informații despre pagină
Citează acest articol
Element Wikidata
Tipărire/exportare
Creare carte
Descarcă PDF
Versiune de tipărit
În alte proiecte
Wikimedia Commons
Wikiștiri
Wikivoyage

În alte limbi
Български
Deutsch
Ελληνικά
English
Español
Français
Magyar
Српски / srpski
Türkçe
Încă 264
Modifică legăturile
Ultima editare a paginii a fost efectuată la 28 septembrie 2021, ora 01:48.
Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire
în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii
de utilizare.