Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Deviză: Made in Italy
MENIU
0:00
Geografie
Suprafață
- Total 301.338 km²
Cel mai înalt punct Mont Blanc (4.808,72 m)
Cel mai jos punct Contane[*] (−3,44 m)
Cel mai mare oraș Roma
Vecini San Marino
Vatican
Franța
Elveția
Austria
Slovenia
Malta
Fus orar UTC+1/+2
Populație
Populație
- Recensământ 2011 .
Densitate 197,232 loc/km²
Limbi oficiale Italiana[ib 1]
Etnonim Italian, Italiancă, Italieni
Guvernare
Sistem politic Republică
Președinte Sergio Mattarella[10]
Prim-ministru Mario Draghi
Legislativ Parlamentul Republicii
Italiene
Capitala Roma
Istorie
Unificarea Italiei
Economie
PIB (PPC) 2021
- Total ▼ $2.610 trilioane[4] (locul 13)
- Pe cap de locuitor ▼ $43.376[5] (locul 29)
PIB (nominal) 2021
- Total ▲ $2.106 trilioane[6] (locul 8)
- Pe cap de locuitor (locul 25)▲ $34.997[7]
Gini (2018) 33.4 (▼)
IDU (2019) 0.892 (▲ foarte ridicat)
(locul 29)
Monedă Euro (EUR) din 2002 (€)[ib 2]
Coduri și identificatori
Cod CIO ITA
Cod mobil 222
Prefix telefonic +39[ib 3]
ISO 3166-2 IT
Domeniu Internet .it, .eu[ib 4]
1. ^ Mai multe limbi sunt oficiale alături de italiană în
diverse regiuni: germana și ladina în Tirolul de
Sud, slovena în provinciile Gorizia și Trieste; franceza în Valea
Aostei
2. ^ înainte de Euro, Lira Italiană; în Campione d'Italia,
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text
Cuprins
1Etimologie
2Istorie
o 2.1Preistoria și antichitatea
o 2.2Evul Mediu
o 2.3Începutul Epocii Moderne
o 2.4Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război Mondial
o 2.5Regimul fascist
o 2.6Italia republicană
3Geografie
o 3.1Mediul
o 3.2Clima
4Politică
o 4.1Guvernul
o 4.2Justiția
4.2.1Forțele polițienești
o 4.3Relații externe
o 4.4Armata
o 4.5Împărțire administrativă
5Economie
o 5.1Infrastructura
o 5.2Știința și tehnologia
6Demografie
o 6.1Grupuri etnice
o 6.2Limbile
o 6.3Educație
o 6.4Religie
o 6.5Sănătate
7Cultură
o 7.1Arhitectură
o 7.2Artele vizuale
o 7.3Literatură și teatru
o 7.4Muzica
o 7.5Cinematografia
o 7.6Sport
o 7.7Modă și design
o 7.8Bucătăria
8Note de completare
9Note bibliografice
10Legături externe
11Vezi și
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Prezumpțiile privind etimologia numelui de „Italia” sunt numeroase și foarte variate.
[44]
Conform uneia dintre cele mai comune explicații, termenul latinesc Italia[45] a fost
împrumutat prin greaca antică din oscanul Víteliú, care înseamnă „țara vițeilor”
(cf. Lat vitulus „vițel”, Umb vitlo „vițel”).[46] Taurul era un simbol al triburilor din sudul
peninsulei[47] și apărea adesea în luptă cu lupoaica romană ca simbol al sfidării Italiei
libere în timpul Războiului Social.[48] Istoricul grec Dionis din Halicarnas afirmă aceasta
odată cu legenda că Italia ar fi fost denumită astfel după Italus(en),[49] legendă amintită și
de Aristotel[50] și Tucidide.[51]
Numele de Italia s-a aplicat doar la o parte din ceea ce este astăzi Italia de Sud –
conform lui Antioh din Siracuza(en), porțiunea sudică a peninsulei Bruttium (Calabria de
astăzi: provincia Reggio, și parte din provinciile Catanzaro și Vibo Valentia). Dar până la
vremea sa Oenotria(en) și Italia deveniseră sinonime, și numele s-a aplicat și asupra a
mare parte din Lucania. Grecii au ajuns și ei să folosească denumirea de „Italia” pentru
o regiune mai extinsă, dar abia în timpul domniei lui Cezar August (sfârșitul secolului I
e.n.) termenul s-a extins asupra întregii peninsule până la Alpi. [52]
Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Italiei.
Preistoria și antichitatea[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Magna Graecia, Etrusci, Italia (provincie romană), Roma
Antică, Regatul Roman, Republica Romană și Imperiul Roman.
Colosseumul din Roma, construit c. 70 – 80 e.n., este considerat a fi una dintre cele mai mari opere
de arhitectură și inginerie.
Săpăturile arheologice efectuate în toată Italia au dezvăluit prezența omului de
Neanderthal în perioada paleolitică, acum circa 200.000 de ani,[53] urmată de sosirea
omului modern acum circa 40.000 de ani. Vechile popoare ale Italiei preromane – cum
ar fi umbrii, latinii (care aveau să stea la baza civilizației
romane), volscii, samniții, celții și ligurii, care au locuit nordul Italiei, dar și mulți alții –
erau popoare indo-europene; principalele popoare care nu erau de origine indo-
europeană erau etruscii, elimii și sicanii în Sicilia și sarzii preistorici.[54]
Între secolele al XVII-lea și al XI-lea î.Hr. grecii micenieni au stabilit contacte cu Italia,[55]
[56][57][58]
iar în secolele al VIII-lea și al VII-lea î.Hr. au fost înființate colonii grecești de-a
lungul coastelor Siciliei și în sudul peninsulei Italice, teritoriu ce a căpătat denumirea
de Magna Graecia.[59] Fenicienii au stabilit și ei colonii pe coastele Sardiniei și Siciliei.[60]
Roma, un oraș-stat format în jurul unui vad de pe Tibru, fondat conform tradiției în 753
î.Hr.,[61][62] a evoluat de-a lungul secolelor într-un mare imperiu, întins din Britannia până
la granițele Persiei, și cuprinzând întregul bazin al Mediteranei, în care cultura greacă și
cea romană s-au unit formând o civilizație unică. Moștenirea culturală a Imperiului
Roman a influențat puternic civilizația occidentală și a modelat în mare măsură lumea
modernă.[63] Într-un lent declin început cu secolul al III-lea, Imperiul s-a divizat în două
părți în anul 395.[64] Imperiul Roman de Apus, sub presiunea invaziilor barbare, s-a
dizolvat în cele din urmă în 476, când ultimul său împărat a fost detronat de căpetenia
germanică Odoacru,[65] în timp ce Imperiul Roman de Răsărit a mai supraviețuit încă
aproape o mie de ani.[66]
Evul Mediu[modificare | modificare sursă]
În secolele al XIV-lea și al XV-lea, Italia centrală și de nord a fost împărțită în mai multe
orașe-state aflate în război, restul peninsulei fiind ocupată de Statul Papal și de Regatul
Siciliei, ultimul denumit și Neapole. Cele mai puternice dintre aceste orașe-stat
absorbeau teritoriile înconjurătoare dând naștere unor seniorii, state regionale adesea
conduse de puternice familii de negustori care înființau dinastii locale. [80] Războaiele
între orașele-state erau foarte frecvente, și se duceau în principal cu armate de
mercenari denumiți condottieri, bande de soldați aduși din toată Europa, mai ales
germani și elvețieni, cu comandanți italieni. [81] Deceniile de lupte au dus în cele din urmă
la apariția Florenței(en), Milanului și Veneției ca actori dominanți, semnatari în 1454
ai păcii de la Lodi(en), prin care s-a instaurat un calm relativ în regiune pentru prima oară
după multe secole. Pacea avea să dureze circa patruzeci de ani. [82]
Renașterea, o perioadă de viguroasă revigorare a artelor și culturii, și-a avut originea în
Italia datorită mai multor factori, cum ar fi marile avuții acumulate de marile târguri,
patronajul familiilor dominante, ca familia Medici din Florența,[83][84] și migrația cărturarilor
greci(en) care au adus în Italia texte antice după căderea Constantinopolului în
mâinile turcilor otomani.[85][86][87] Renașterea italiană și-a avut apogeul la jumătatea
secolului al XVI-lea, invaziile străine aruncând regiunea în tumultul Războaielor Italiene.
Ideile și idealurile Renașterii s-au răspândit însă rapid în Europa de
Nord(en), Franța(en), Anglia(en) și în mare parte din Europa. Între timp, descoperirea Americii
de către Columb și a noilor rute către Asia de către navigatorii portughezi, coroborate cu
ascensiunea Imperiului Otoman, au erodat dominația exercitată de negustorii italieni și
de republicile maritime asupra comerțului cu Orientul, ceea ce a produs un declin
economic accentuat al peninsulei.[88]
După Războaiele Italiene (1494–1559), declanșate de rivalitatea între Franța și Spania,
orașele-stat și-au pierdut treptat independența și au căzut sub dominație străină, mai
întâi spaniolă (între 1559 și 1713) și apoi austriacă (între 1713 și 1796). În 1629–1631,
o nouă epidemie de ciumă a ucis circa 14% din populația Italiei. [89] Pe lângă aceasta,
Imperiul Spaniol a început să decadă în secolul al XVII-lea, și la fel și posesiunile
acestuia în Neapole, Sicilia, Sardinia și Milano. În particular, Italia sudică a sărăcit și a
fost deconectată de evenimentele importante din Europa. [90] În secolul al XVIII-lea, ca
urmare a Războiului Succesiunii Spaniole, Austria a luat locul Spaniei ca putere străină
dominantă, iar Casa de Savoia a devenit putere regională, extinzându-și puterea
în Piemont și Sardinia. În același secol, declinul de două sute de ani a fost întrerupt prin
reforme economice și administrative efectuate în mai multe state de către elitele
dominante.[22] În timpul Războaielor Napoleoniene, Italia nordică și centrală au fost
invadate și reorganizate ca un nou Regat al Italiei, un stat clientelar(en) al Imperiului
Francez,[91] în timp ce jumătatea sudică a peninsulei a intrat sub administrația
lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon, care a fost încoronat rege al
Neapolelui. Congresul de la Viena din 1814 a restaurat situația de la sfârșitul secolului
al XVIII-lea, dar idealurile Revoluției Franceze nu au putut fi eradicate, și au reapărut la
suprafață în timpul frământărilor politice care au caracterizat prima parte a secolului al
XIX-lea.[92]
Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război
Mondial[modificare | modificare sursă]
Cimitirul militar de la Redipuglia, unde odihnesc circa 100.000 de soldați italieni. Peste 650.000 au murit pe
câmpurile de bătălie ale Primului Război Mondial.
Alcide De Gasperi, primul șef de guvern republican al Italiei, unul dintre Părinții Fondatori(en) ai Uniunii
Europene.
Geografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Italiei.
Italia se află în Europa de Sud, între paralelele de 35° și 47° latitudine nordică, și între
meridianele de 6° și 19° longitudine estică. La nord, Italia se învecinează
cu Franța, Elveția, Austria și Slovenia, fiind delimitată în principal de lanțul Munților Alpi,
cuprinzând Valea Padului și Câmpia Venețiană(en). La sud, ea cuprinde în
întregime Peninsula Italică și două mari insule mediteraneene — Sicilia și Sardinia —
alături de numeroase alte insulițe. Statele suverane San
Marino și Vatican sunt enclave în Italia, în timp ce Campione d'Italia este
o exclavă italiană în Elveția.[152]
Aria totală a țării este de 301.340 km², dintre care 294.140 km² este uscat și 7.200 km²
este apă.[12] Incluzând și insulele, Italia are 7.600 km de coastă și frontieră,[12] cu 740 km
de coastă la Mările Adriatică, Ionică și Tireniană. Are frontiere terestre cu Franța
(476 km), Austria (404 km), Slovenia (218 km) și Elveția (698 km). San Marino (37 km)
și Vatican (3,4 km), ambele enclave, reprezintă restul de lungime de frontieră. [12] Italia
are în total 1.836,4 km² de graniță terestră.[12]
Munții Apenini formează coloana vertebrală a peninsulei și Alpii formează frontiera
nordică, unde se află și cel mai înalt punct al Italiei, Mont Blanc (4.810 m).[153] Padul, cel
mai lung curs de apă din Italia (652 km), curge din Alpi de la frontiera vestică cu Franța
și traversează Câmpia Padului în drumul său spre Marea Adriatică. Cele mai mari cinci
lacuri sunt: Garda (367,94 km²), Maggiore (212,51 km², pe granița cu
Elveția), Como (145,9 km²), Trasimeno (124,29 km²) și Bolsena (113,55 km²).[154]
Mont Blanc, aflat pe frontiera franco-italiană, este cel mai înalt vârf din Uniunea Europeană.
Țara se află la punctul de întâlnire între Placa Eurasiatică și Placa Africană, ceea ce
conduce la o activitate seismică și vulcanică susținută. În Italia sunt 14 vulcani, dintre
care patru sunt activi: Etna, Stromboli, Vulcano și Vezuviu. Vezuviul este singurul
vulcan activ din Europa continentală și este celebru pentru erupția sa care a distrus
orașele Pompeii și Herculanum.[155] Activitatea vulcanică a condus la apariția mai multor
insule și dealuri, și există încă o caldeiră vulcanică activă mare, Campi Flegrei, la nord-
vest de Napoli.[156]
Deși țara cuprinde Peninsula Italică și mare parte din bazinul Alpin sudic, o parte din
teritoriul Italiei se extinde dincolo de acest bazin și unele insule sunt aflate în afara
platoului continental eurasiatic. Aceste teritorii sunt comunele: Livigno, Sesto, San
Candido, Dobbiaco (parțial), Chiusaforte, Tarvisio, Curon Venosta (parțial), aflate în
bazinul hidrografic al Dunării, în timp ce Val di Lei constituie parte a bazinului Rinului,
iar insulele Lampedusa și Lampione se află pe platoul continental african.[157]
Mediul[modificare | modificare sursă]
După rapida industrializare, Italiei i-a luat mult timp până a început să abordeze
problematica mediului. După mai multe ameliorări, a ajuns să se claseze în 2010 pe
locul 84 în lume la sustenabilitate ecologică.[158] Parcurile naționale acoperă circa 5% din
suprafața țării.[159] În ultimul deceniu, Italia a devenit unul dintre cei mai mari producători
mondiali de energie regenerabilă, clasându-se pe locul al patrulea în lume după
capacitatea instalată de producție de energie solară[160][161] și pe locul al șaselea la
capacitatea de producție de energie eoliană.[162] Energiile regenerabile reprezintă astăzi
12% din consumul primar total și final de energie, autoritățile fixându-și un obiectiv de
17% pentru anul 2020.[163]
Peisaj deluros în Toscana.
Poluarea aerului rămâne însă o problemă gravă, mai ales în nordul industrializat, țara
ajungând în anii 1990 să aibă al zecelea nivel din lume de emisii industriale de dioxid de
carbon.[164] Astăzi, Italia este al doisprezecelea cel mai mare producător de dioxid de
carbon.[165][a] Traficul rutier și congestia sa în zonele metropolitane continuă să producă
grave probleme de sănătate și de mediu, chiar dacă concentrațiile de smog s-au redus
dramatic din anii 1970 și 1980, iar prezența smogului devine un fenomen din ce în ce
mai rar și nivelele de dioxid de sulf sunt în scădere.[166]
Numeroase cursuri de apă și zone de coastă au fost și ele contaminate de activitatea
industrială și agricolă și, din cauza creșterii nivelului apelor, Veneția a fost inundată în
mod repetat în ultimii ani. Deșeurile provenite din activități industriale nu sunt evacuate
întotdeauna prin mijloace legale și au produs efecte permanente asupra sănătății
locuitorilor zonelor afectate, așa cum este cazul cu dezastrul de la Seveso. Țara a avut
și câțiva reactori nucleari între 1963 și 1990 dar, în urma accidentului de la Cernobîl și
a unui referendum pe această temă(en),[167] programul nuclear a fost oprit, decizie asupra
căreia guvernul a revenit în 2008, cu planuri de a construi până la patru reactori nucleari
cu tehnologie franceză. Aceștia au fost și ei anulați după un referendum convocat în
urma accidentului nuclear de la Fukushima.[168]
Despăduririle, proiectele imobiliare ilegale și politicile de gestiune a resurselor funciare
au condus la o importantă eroziune în zonele montane ale Italiei, care s-a manifestat
prin dezastre ecologice majore, ca scurgerea din Barajul Vajont(en) din 1963,[169] și
scurgerile de noroi de la Sarno din 1998 și de la Messina din 2009.[170]
Clima[modificare | modificare sursă]
Politică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Politica Italiei.
Din 2 iunie 1946, Italia este republică parlamentară unitară; la acea dată, monarhia a
fost abolită în urma unui referendum constituțional. Președintele Italiei (Presidente della
Repubblica), actualmente Sergio Mattarella din 2015, este șeful de stat al Italiei. [174] El
este ales în funcție pentru un mandat unic, de șapte ani, de către camerele
Parlamentului reunite în ședință comună.[175] Italia are o constituție democratică,
elaborată de Adunarea Constituantă formată de forțele antifasciste care au contribuit la
înfrângerea fasciștilor și naziștilor în Războiul Civil Italian.[176]
Guvernul[modificare | modificare sursă]
Există în Italia mai multe forțe polițienești, dintre care cinci sunt agenții la nivel
național. Polizia di Stato(en) (Poliția Statului) este forța civilă de poliție a Italiei. [190] Pe
lângă munca de patrulare și atribuții de anchetă și aplicare a legii, ea patrulează și
autostrăzile și supraveghează securitatea transportului feroviar, a podurilor și căilor
fluviale.[191] Carabinieri este o organizație de tipul jandarmeriei, cu atribuții polițienești.
Ea funcționează ca poliție militară pentru forțele armate. [192] Guardia di Finanza(en), (în
traducere, Garda financiară) se află sub autoritatea Ministerului Economiei și Finanțelor,
cu rol de forță polițienească. Ea se ocupă cu securitatea publică, financiară, economică
și judiciară.[193] Corpo Forestale dello Stato(en) (Departamentul Forestier al Statului) este
responsabil cu aplicarea legilor în parcurile naționale și în pădurile Italiei. Atribuțiile sale
sunt cele de a aplica legile braconajului, de a veghea la siguranța speciilor de animale
protejate, și de a preveni incendiile forestiere. [194]
Relații externe[modificare | modificare sursă]
Marina Italiană avea în 2008 35.200 de militari activi, cu 85 de vase și 123 de vehicule
aeriene.[204] Ea este echipată din 10 iunie 2009 cu un portavion mai mare (Cavour(en)),
[205]
distrugătoare,[206] submarine[207] și fregate.[208] După intrarea în NATO în 1949, Marina
Italiană a luat parte la numeroase coaliții de menținere a păcii în lume. [209]
Corp autonom al serviciilor militare, Carabinieri constituie jandarmeria și poliția
militară ale Italiei. Deși ramurile diferite ale Carabinierilor sunt responsabile față de
diferite ministere pentru funcțiuni individuale, activitatea de ansamblu de menținere a
siguranței și ordinii publice este supervizată de Ministerul Afacerilor Interne. [210]
Împărțire administrativă[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Regiunile Italiei și Provinciile Italiei.
Italia este împărțită în 20 de regiuni (regioni, singular regione), dintre care cinci au
statute speciale de autonomie, care le permit să adopte la nivel regional legi în anumite
domenii. Regiunile sunt împărțite mai departe în 110 provincii (province) sau orașe
metropolitane (città metropolitane), și 8.100 de comune (comuni).[211]
Apulia
Basilicata
Calabria
Sicilia
Molise
Campania
Abruzzo
Lazio
Umbria
Marche
Toscana
Sardinia
Emilia-Romagna
Liguria
Piemont
Friuli
Venezia Giulia
Valea
Aostei
Tirolul de Sud
Trentino
Veneto
Lombardia
Marea Adriatică
Marea Ionică
Marea Mediterană
Marea Tireniană
Marea Ligurică
Economie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Economia Italiei.
Noul Ferrari 488 GBT(en). Italia este unul dintre cei mai mari fabricanți și exportatori de autovehicule.
Nutella, fabricată de Ferrero SpA. Italia este cel mai mare producător de ciocolată din lume.[212]
Podgorii în regiunea Chianti. Italia este cel mai mare producător mondial de vinuri.
Italia face parte din zona Euro (albastru închis), și din piața unica europeană.
Italia are o economie mixtă capitalistă, a treia cea mai mare din zona Euro și a opta din
lume.[18] Țara este membră fondatoare a G7, G8, a zonei Euro și a OCDE.[38]
Italia este considerată a fi una dintre cele mai industrializate țări din lume și un lider în
domeniul comerțului mondial și exporturilor.[213][214][215] Este o țară foarte dezvoltată, pe
locul 8 în lume după calitatea vieții[27] și pe locul 25 după Indicele Dezvoltării Umane.
PIB-ul nominal al Italiei este al patrulea din zona Euro, cu 1,642.4 miliarde de euro.
[216]
Rata șomajului, 11,9% în noiembrie 2016, este a patra din zona Euro. [217] Țara este
cunoscută pentru mediul de afaceri creativ și inovator, [218] și pentru un sector agricol
mare și competitiv.[219] În 2010 Italia a fost cel mai mare producător mondial de vinuri.
[220]
Este cunoscută și pentru influența și calitatea ridicată a industriilor de automobile,
construcții de mașini, alimentară și de design vestimentar. [221][222][223]
Italia este a șasea țară din lume la producția industrială, [224] fiind caracterizată de
prezența unui număr mai redus de corporații multinaționale globale decât în alte
economii comparabile ca dimensiune, și de un număr mare de întreprinderi mici și
mijlocii, aglomerate în câteva districte industriale ce reprezintă coloana vertebrală a
industriei italiene. Acestea alcătuiesc împreună un sector al industriei producătoare
adesea concentrat pe exporturi pe piețe de nișă și de produse de lux, adică pe de o
parte mai puțin capabil de competitivitate în ce privește cantitatea, dar pe de altă parte
mai capabil să facă față cu produse de calitate net superioară concurenței venite din
partea Chinei și economiilor emergente asiatice și bazate pe costul redus al forței de
muncă.[225]
Țara era în 2009 al șaptelea cel mai mare exportator din lume. [226] Cele mai strânse
legături comerciale ale Italiei sunt cu celelalte țări ale Uniunii Europene, cu care
efectuează circa 59% din comerț. În cadrul UE, cei mai mari parteneri comerciali sunt
Germania (12,9%), Franța (11,4%) și Spania (7,4%). [12] Turismul este și el unul dintre
cele mai profitabile și mai rapid crescătoare sectoare ale economiei naționale: cu 47,7
milioane de turiști sosiți din întreaga lume, și cu venituri estimate la 43,9 miliarde de
dolari în 2013, Italia a fost a cincea cea mai vizitată țară din lume și a șasea ca venituri
din turism.[227]
Italia a fost însă lovită puternic de recesiunea de la sfârșitul primului deceniu al secolului
al XXI-lea și de criza datoriilor suverane care a urmat, ceea ce i-a exacerbat problemele
structurale.[228] După o creștere puternică de 5–6% pe an din anii 1950 până în anii
1970,[229] și o încetinire progresivă în anii 1980-90, țara a stagnat practic în anii 2000. [230]
[231]
Eforturile politice de revitalizare a creșterii cu investiții masive de stat au produs o
gravă creștere a datoriei publice, care în 2014 se ridica la peste 135% din PIB, a doua
din UE după cea a Greciei (174%).[232] Cu toate acestea, cea mai mare parte din datoria
publică a Italiei aparține unor entități private, o diferență majoră față de situația Greciei,
[233]
iar nivelul datoriilor personale este mult mai scăzut față de media OCDE. [234]
Principalul factor de slăbiciune socio-economică este o divizare mare între nord și sud.
[235]
Ea se poate observa prin uriașa diferență între veniturile statistice înregistrate la
nivelul comunelor din nord și cele din comunele din sud. [236]
În plus, Italia are nevoie să-și importe circa 80% din necesarul de energie. [237][238][239] Mai
mult, după Indicele Libertății Economice, țara se clasează abia pe locul 86 în
lume[240] din cauza birocrației ineficiente a statului, a protecției scăzute a drepturilor de
proprietate, a nivelului ridicat de corupție, a taxelor ridicate și cheltuielilor publice care
reprezintă jumătate din PIB-ul țării.[241] Conform Indicelui de Percepție a Corupției, Italia
prezintă un nivel ridicat de corupție, aflându-se pe locul 60 în lume. [242] Crima
organizată ar reprezenta venituri de circa 90 de miliarde de euro și 7% din PIB-ul Italiei.
[243]
Infrastructura[modificare | modificare sursă]
Tren de mare viteză Frecciarossa 1000(en) al FS, care atinge viteza maximă de 400 km/h,[244] cel mai rapid tren
din Italia și din Europa.
De-a lungul secolelor, Italia a fost leagănul comunității științifice care a produs
numeroase descoperiri în domeniul fizicii și altor științe. În timpul Renașterii, polimați
italieni ca Leonardo da Vinci (1452–1519), Michelangelo (1475–1564) și Leon Battista
Alberti (1404–1472) au adus importante contribuții într-o gamă variată de domenii, între
care biologia, arhitectura și ingineria. Galileo Galilei (1564–1642), fizician, matematician
și astronom, a jucat un rol major în Revoluția Științifică. Între realizările sale se numără
progrese esențiale în dezvoltarea telescopului și a observațiilor astronomice realizate
de el, și în cele din urmă triumful copernicanismului față de modelul ptolemaic.[248]
Alți astronomi, ca Giovanni Domenico Cassini (1625–1712) și Giovanni
Schiaparelli (1835–1910) ai venit cu importante descoperiri despre Sistemul Solar. În
matematică, Joseph Louis Lagrange (născut Giuseppe Lodovico Lagrangia, 1736–
1813) a activat și înainte de a părăsi Italia. Fibonacci (c. 1170 – c. 1250), și Gerolamo
Cardano (1501–1576) au făcut progrese fundamentale în matematică. Luca Pacioli a
fost fondatorul contabilității în lume.[249] Fizicianul Enrico Fermi (1901–1954), laureat al
Premiului Nobel, a condus echipa din Chicago care a dezvoltat primul reactor
nuclear(en) și a rămas în istorie și pentru numeroasele sale contribuții în domeniul fizicii,
inclusiv contribuția la dezvoltarea teoriei cuantice și a fost una dintre figurile de referință
în crearea armei nucleare. El, Emilio G. Segrè (1905–1989) (care a descoperit
elementele technețiu și astatin, precum și antiprotonul),[250], Bruno Rossi (1905–93),
pionier în domeniul razelor cosmice și astronomiei cu raze X. [251] și mulți alți fizicieni
italieni au fost obligați să plece din Italia în anii 1930 de către legile fasciste împotriva
evreilor(en).
Alți fizicieni de marcă au fost: Amedeo Avogadro (rămas în istorie pentru contribuțiile
sale la teoria moleculară, mai ales cu legea lui Avogadro și numărul lui
Avogadro), Evangelista Torricelli (inventatorul barometrului), Alessandro
Volta (inventatorul bateriei electrice), Guglielmo Marconi (inventatorul radioului), Ettore
Majorana (care a descoperit fermionii Majorana(en)), Carlo Rubbia (Premiul Nobel pentru
Fizică 1984 pentru munca ce a condus la descoperirea particulelor W și Z(en) la CERN).
În biologie, Francesco Redi a fost primul care a contestat teoria generării spontane,
demonstrând că viermușii ies din ouă de muște și a descris în detaliu 180 de
paraziți; Marcello Malpighi a fondat anatomia microscopică, Lazzaro Spallanzani a
efectuat importante cercetări asupra funcțiilor organismului, reproducerii animalelor și
teoriei celulare; Camillo Golgi, ale cărui mari realizări includ descoperirea aparatului
Golgi, a deschis calea acceptării teoriei neuronului(en); Rita Levi-Montalcini a
descoperit factorul de creștere a nervilor(en) (primind în 1986 Premiul Nobel pentru
Fiziologie sau Medicină). În chimie, Giulio Natta a primit Premiul Nobel pentru Chimie în
1963 pentru munca sa în domeniul polimerilor. Giuseppe Occhialini a primit Premiul
Wolf pentru Fizică pentru descoperirea dezintegrării pionilor sau mezonilor pi în
1947. Ennio de Giorgi a rezolvat problema lui Bernstein(en) pe tema suprafețele
minime(en) și a nouăsprezecea problemă a lui Hilbert (en) despre regularitatea
soluțiilor ecuațiilor eliptice cu derivate parțiale(en), pentru care a primit Premiului Wolf
pentru Matematică în 1990.[252]
Demografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Demografia Italiei.
Harta densității populației în Italia.
Milano
Țară 2013[272]
România 1.206.938
Albania 495.709
Maroc 454.773
China 256.846
Ucraina 219.050
Filipine 162.655
Republica
149.434
Moldova
De la începutul anilor 1980, până atunci o societate omogenă din punct de vedere
lingvistic și cultural, Italia a început să atragă fluxuri substanțiale de imigranți străini.
[273]
Cifra actuală de circa 4,9 milioane de străini rezidenți, [274] alcătuind circa 8,1% din
totalul populației, include peste jumătate de milion de copii născuți în Italia din părinți
străini—imigranți de a doua generație, dar exclude străinii care au dobândit
naționalitatea italiană; aceștia erau în 2008 în număr de 53.696. [275]
Cifrele oficiale exclud și imigranții ilegali, al căror număr este foarte dificil de determinat;
în 2008, acesta era estimat la cel puțin 670.000. [276] De la căderea zidului Berlinului și,
mai recent, după extinderile Uniunii Europene din 2004 și 2007, principalele valuri de
migrație au provenit din țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est (în
special România, Albania, Ucraina și Polonia). A doua cea mai importantă sursă de
imigrație în Italia a fost dintotdeauna Africa de Nord aflată în vecinătate (mai
ales Maroc, Egipt și Tunisia), valuri de imigranți crescând ca urmare a Primăverii Arabe.
În anii mai recenți, s-au înregistrat și fluxuri de migrație din Orientul Îndepărtat (în
special China[277] și Filipine) și din America Latină (în special din America de Sud).[278]
Circa un milion de cetățeni români (circa o zecime din ei etnici romi[279]) sunt înregistrați
oficial ca locuitori ai Italiei, ei reprezentând astfel cel mai important grup individual de
imigranți după țara de origine, urmați fiind de albanezi și marocani cu câte circa 500.000
de oameni. Numărul românilor neînregistrați este dificil de estimat, dar Balkan
Investigative Reporting Network sugera în 2007 că la acea vreme ar fi fost circa o
jumătate de milion.[280] Albanezii au început să sosească mai ales după căderea
regimului Hoxha în 1990, Italia fiind principala țintă a emigranților albanezi; ei
traversau Marea Adriatică în ambarcațiuni improvizate, iar Italia s-a văzut nevoită să
patruleze Adriatica pentru a frâna fenomenul. [281]
În total, la sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, populația străină din Italia
provenea din: Europa (54%), Africa (22%), Asia (16%), America (8%) și Oceania
(0,06%).[282] Distribuția imigranților este neechilibrată: 87% dintre aceștia trăiesc în
zonele nordice și centrale ale țării (cele mai dezvoltate economic), și doar 13% trăiesc
în jumătatea sudică a peninsulei și în Sicilia.[282]
Limbile[modificare | modificare sursă]
Universitatea din Bologna este cea mai veche instituție academică din lume, fiind înființată în 1088.
Educația în Italia este gratuită și obligatorie de la șase la șaisprezece ani, [295] și constă
din cinci etape: grădinița (scuola dell'infanzia), școala primară (scuola primaria), școala
gimnazială (scuola secondaria di primo grado), liceul (scuola secondaria di secondo
grado) și studiile universitare (università).[296] Școlile superioare postuniversitare sunt
instituții independente similare cu Grandes écoles din Franța și care oferă pregătire
avansată și programe de cercetare prin cursuri de tip universitar, fiind dedicate studiilor
postuniversitare și postdoctorale.
Universitatea Sapienza din Roma este cea mai mare universitate din Europa după numărul de studenți. [297]
Romano-catolicismul este, de departe, cea mai mare religie din țară, deși catolicismul
nu mai este oficial religie de stat.[308] În 2010, ponderea italienilor ce se identificau ca
romano-catolici era de 81,2%.[309]
Sfântul Scaun, jurisdicția episcopală a Romei, conține guvernul central al
întregii Biserici Romano-Catolice, cuprinzând diverse agenții esențiale pentru
administrație. Diplomatic, ea este recunoscută de alte subiecte ale legii internaționale
ca entitate suverană, condusă de Papă, care este și episcop al Romei, și cu care se pot
întreține relații diplomatice.[310][311] Adesea denumit incorect „Vatican”, Sfântul Scaun nu
este aceeași entitate, Cetatea Vaticanului fiind doar teritoriul actual administrat de
Sfântul Scaun, existent ca stat începând cu anul 1929; Sfântul Scaun datează din
vremurile de început ale creștinismului, și înainte de a fi redus la teritoriul Vaticanului, a
cuprins Statele Papale.[310] Ambasadorii se acreditează oficial pe lângă „Sfântul Scaun”
și nu pe lângă Vatican, iar reprezentanții papali în străinătate sunt recunoscuți ca
reprezentanți ai Sfântului Scaun, nu ai Vaticanului. [310]
Între cultele creștine minoritare din Italia se numără ortodocși, valdezi și protestanți. În
2011, existau în Italia circa 1,5 milioane de creștini ortodocși, reprezentând 2,5% din
populație;[312] O jumătate de milion de penticostali și evanghelici (dintre care 400.000
sunt membri ai Adunărilor Domnului(en)), 235.685 de martori ai lui Iehova,[313] 30.000 de
valdezi,[314] 25.000 de adventiști de ziua a șaptea, 22.000 de mormoni, 15.000 de
baptiști (plus circa 5.000 de baptiști liberi), 7000 de luterani, 4000 de metodiști (afiliati
Bisericii Valdeze).[315]
Una dintre cele mai vechi comunități religioase din Italia este cea iudaică, evreii fiind
prezenți în Roma Antică încă dinaintea erei noastre. Italia a primit de secole evrei
expulzați din alte țări, mai cu seamă din Spania. Ca urmare a Holocaustului, însă, circa
20% din evreii italieni și-au pierdut viața. [316] Coroborat cu emigrația ce a precedat și a
succedat al Doilea Război Mondial, aceasta a făcut ca în Italia să mai rămână o
comunitate de circa 28.400 de evrei.[317]
Imigrația în creștere la începutul secolului al XXI-lea a fost însoțită de o creștere a
religiilor necreștine. În 2010, în Italia erau 1,6 milioane de musulmani, adică 2,6% din
populație.[318] În plus, sunt peste 200.000 de credincioși ai religiilor din subcontinentul
indian, existând 70.000 de Sikh având 22 de gurdwara(en) în toată țara,[319] 70.000
de hinduiști și 50.000 de budiști.[320] Se estimează a exista 4900 de Bahá'í în Italia la
nivelul anului 2005.[321]
Ca măsură de protecție a libertății religioase, statul italian transferă o parte din impozitul
pe venit comunităților religioase recunoscute, conform unui regim denumit „opt la mie”
(Otto per mille). Sunt permise donații comunităților creștine, evreiești, budiste și
hinduiste; islamul rămâne însă exclus, deoarece nicio comunitate musulmană nu a
semnat încă un concordat cu statul italian. [322] Contribuabilii care nu doresc să finanțeze
nicio religie contribuie cu partea lor la sistemul de asigurări sociale. [323]
Sănătate[modificare | modificare sursă]
Statul italian derulează un sistem universal public de asigurări sanitare începând cu
anul 1978.[324] Sistemul de ansamblu este unul mixt public-privat. Partea publică este
reprezentată de Servizio Sanitario Nazionale, organizat sub egida Ministerului Sănătății
și administrat prin instituții deconcentrate la nivel regional. Cheltuielile sanitare din Italia
reprezentau peste 9% din PIB în 2008, puțin peste media țărilor OCDE de 8,9%.[325]
Sistemul sanitar italian a fost clasat în 2000 pe locul 2 în lume, [324][326] după ce în 1997
fusese pe locul 3.[327] Italia are a opta speranță de viață din lume, conform datelor din
2013.[328] Ca și în multe alte țări occidentale, Italia se confruntă cu o creștere a proporției
persoanelor supraponderale sau obeze, 34,2% dintre italieni declarându-se
supraponderali și 9,8% considerându-se obezi. [329] Ponderea fumătorilor era în 2008 de
22%.[330] Fumatul în spațiile publice (baruri, restaurante, cluburi de noapte și birouri) este
restricționat din 2005 la zone special ventilate. [331]
Cultură[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cultura Italiei.
Turnul înclinat și Domul din Pisa
Palatul Regal Caserta
Divizată politic și geografic de secole până la unificarea din 1861, Italia și-a dezvoltat o
cultura unică, modelată de o multitudine de obiceiuri regionale și de centre locale de
putere și patronaj.[332] În Evul Mediu și în Renaștere, mai multe curți concurau pentru
atragerea celor mai buni arhitecți, artiști și cărturari, producând astfel un imens
patrimoniu de monumente, picturi, muzică și literatură. [333]
Italia are mai multe situri în patrimoniul mondial UNESCO (51) decât orice altă țară din
lume, și are bogate colecții de artă, cultură și literatură din multe perioade diferite. Țara
a avut o influență culturală foarte largă pe plan mondial, și datorită numeroșilor italieni
emigrați în alte țări. Mai mult, în toată țara se află circa 100.000 de monumente de orice
fel (muzee, palate, clădiri, statui, biserici, galerii de artă, vile, fântâni arteziene, case
istorice și situri arheologice).[334]
Arhitectură[modificare | modificare sursă]
Italia are un stil arhitectonic foarte larg și divers, ce nu poate fi clasificat doar după
perioadă, ci și după regiune, având în vedere divizarea Italiei în mai multe state
regionale până la 1861. Aceasta a creat o diversitate și un eclectism a designului
arhitectural.[335]
Italia este cunoscută pentru considerabilele realizări din arhitectură, [335] cum ar fi
construcția de arcuri, domuri și structuri similare în Roma Antică, fondarea mișcării
renascentiste în arhitectură între sfârșitul secolului al XIV-lea și secolul al XVI-lea, a
cărei origini îi este atribuită lui Filippo Brunelleschi.[336] Este țara de origine
a palladianismului(en), un stil de construcții care a inspirat mișcări cum ar fi arhitectura
neoclasică(en), și a influențat stilul în care nobilii și-au construit conacele de la țară în
toată lumea, în special în Regatul Unit, Australia și SUA între sfârșitul secolului al XVII-
lea și începutul secolului al XX-lea. În Italia se găsesc unele dintre cele mai
spectaculoase opere de arhitectură din Occident, cum ar fi Colosseumul, Bazilica
Sfântul Petru din Roma, catedrala din Milano, catedrala din Florența, turnul înclinat din
Pisa și clădirile din Veneția. Arhitectura italiană a influențat în mare măsură arhitectura
mondială. Arhitectul britanic Inigo Jones(en), inspirat de designul clădirilor și orașelor
italiene, a readus ideile arhitecturii renascentiste italiene în Anglia secolului al XVII-lea,
inspirat fiind de Andrea Palladio.[337] În plus, un stil inspirat din cel italian, modelat în
special pe arhitectura Renașterii, a fost popular în Statele Unite în secolul al XIX-lea. [338]
[339]
Istoria artelor vizuale italiene face parte din istoria picturii occidentale. Arta romană a
fost influențată de Grecia și poate fi considerată în parte o succesoare a picturii antice
grecești. Pictura romană are însă și unele caracteristici unice și importante. Singurele
picturi romane care s-au păstrat până astăzi sunt picturi murale, multe găsite în vilele
din Campania, în Italia sudică. Aceste picturi pot fi grupate în 4 „stiluri” sau perioade
principale[341] și multe conțin primele exemple de trompe-l'œil, pseudo-perspectivă și
peisaj pur.[342]
Pictura pe lemn a devenit mai frecventă în perioada romanescă, sub influența icoanelor
bizantine.[343] Către mijlocul secolului al XIII-lea, arta medievală și pictura gotică au
devenit mai realiste,[344] apărând și interesul pentru ilustrarea volumului și perspective în
Italia cu Cimabue și discipolul său Giotto.[345] Ei sunt considerați a fi cei mai mari doi
maeștri ai picturii în cultura occidentală. [345]
David de Michelangelo
Mulți afirmă că Renașterea Italiană a fost epoca de aur a sculpturii, întinsă de-a lungul
perioadei dintre secolul al XIV-lea și jumătatea secolului al XVII-lea, cu o importantă
influență în afara granițelor Italiei moderne. În Italia, artiști ca Paolo Uccello, Fra
Angelico, Masaccio, Piero della Francesca, Andrea Mantegna, Filippo
Lippi, Giorgione, Tintoretto, Sandro Botticelli, Leonardo da Vinci, Michelangelo
Buonarroti, Rafael, Giovanni Bellini și Titian au dus pictura la un nivel superior prin
utilizarea perspectivei, prin studiul anatomiei umane și proporțiilor, și prin dezvoltarea
unui rafinament fără precedent al tehnicilor de desen și pictură. [346] Michelangelo a fost
un sculptor activ între 1500 și 1520, și între marile sale capodopere se
numără David, Pietà, Moise. Alți sculptori renascentiști au fost Lorenzo Ghiberti, Luca
Della Robbia, Donatello, Filippo Brunelleschi, Andrea del Verrocchio.[347]
În secolele al XV-lea și al XVI-lea, Renașterea Înaltă(en) a adus o artă stilizată
denumită manierism. În locul compozițiilor echilibrate și al abordării raționale a
perspectivei, care caracterizau arta de la începutul secolului al XVI-lea, manieriștii
căutau instabilitate, artificiu și îndoială. Chipurile și gestica imperturbabile ale lui Piero
della Francesca și liniștitele Fecioare ale lui Rafael sunt înlocuite cu expresiile tulburi
ale lui Pontormo și cu intensitatea emoțională a lui El Greco. În secolul al XVII-lea, între
cei mai mari pictori ai barocului italian(en) se numără Caravaggio, Annibale
Carracci, Artemisia Gentileschi, Mattia Preti, Carlo Saraceni și Bartolomeo Manfredi.
Ulterior, în secolul al XVIII-lea, rococoul italian(en) a fost inspirat în principal de rococoul
francez, Franța fiind țara fondatoare a acestui stil particular, cu artiști ca Giovanni
Battista Tiepolo și Canaletto. Sculptura neoclasică italiană, prin nudurile lui Antonio
Canova, s-a concentrat pe aspectul idealist al mișcării.[348]
În secolul al XIX-lea, marii pictori romantici italieni erau Francesco Hayez, Giuseppe
Bezzuoli și Francesco Podesti. Impresionismul a fost adus în Italia din Franța de
către Macchiaioli(en), în frunte cu Giovanni Fattori, și Giovanni Boldini; realismul —
de Gioacchino Toma și Giuseppe Pellizza da Volpedo. În secolul al XX-lea,
cu futurismul, în principal reprezentat de operele lui Umberto Boccioni și Giacomo Balla,
Italia a redevenit epicentru al evoluției artistice în pictură și sculptură. Futurismului i-au
urmat picturile metafizice ale lui Giorgio de Chirico, care a exercitat o puternică influență
asupra suprarealiștilor și generațiilor de artiști ce le-au urmat.[349]
Literatură și teatru[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Literatura italiană.
Dante, ilustrat între muntele Purgatoriului și orașul Florența, arată celebra introducere Nel mezzo del cammin
di nostra vita într-un detaliu al picturii lui Domenico di Michelino, 1465.
Giacomo Puccini, compozitor italian ale cărui opere, între care La bohème, Tosca, Madama
Butterfly și Turandot, sunt printre cele mai frecvent interpretate din lume în repertoriile standard. [355][356]
Luciano Pavarotti, unul din cei mai celebri tenori ai tuturor timpurilor.
Istoric, Italia a avut mult succes și la Jocurile Olimpice, luând parte la prima Olimpiadă
modernă și la 47 de ediții din cele 48. Sportivii italieni au câștigat 522 de medalii
la Jocurile Olimpice de Vară, și alte 106 la Jocurile Olimpice de Iarnă, având în total 628
de medalii, dintre care 235 de aur, ceea ce îi clasează pe locul cinci în istoria
olimpică[c] și pe locul șase la numărul de medalii. Țara a găzduit două Olimpiade de
Iarnă (în 1956 și 2006) și una de Vară (în 1960) și concurează pentru organizarea
Olimpiadei din 2024.[392]
Modă și design[modificare | modificare sursă]
Deodorant Gucci
Moda italiană are o lungă tradiție și este considerată a fi una dintre cele mai importante
din lume. Milano, Florența și Roma sunt principalele capitale ale modei italiene.
Conform Top Global Fashion Capital Rankings 2013 realizat de Global Language
Monitor(en), Roma s-a clasat pe locul șase în lume, iar Milano pe 12. [393] Marile firme
italiene de modă, cum ar fi de
exemplu Gucci, Armani, Prada, Versace, Valentino, Dolce &
Gabbana, Missoni, Fendi, Moschino, Max Mara, Trussardi și Ferragamo sunt
considerate între cele mai reputate case de modă din lume. Revista de modă Vogue
Italia este și ea una dintre cele mai prestigioase din lume. [394]
Italia este între primele țări din lume la design, în special design interior, arhitectural,
industrial și urban. Țara a dat lumi mai mulți designeri celebri de mobilier, cum ar fi Gio
Ponti și Ettore Sottsass, iar expresii italiene ca „Bel Disegno” și „Linea Italiana” au intrat
în vocabularul designului de mobilă.[395] Exemple de electrocasnice și piese de mobilier
italiene sunt mașinile de spălat și frigiderele Zanussi,[396] canapelele „New Tone” de la
Atrium,[396] și bibliotecile post-moderne ale lui Ettore Sottsass, inspirate din cântecul
lui Bob Dylan „Stuck Inside of Mobile with the Memphis Blues Again”.[396]
Astăzi, Milano și Torino sunt liderii naționali în design arhitectural și industrial. Orașul
Milano găzduiești Fiera Milano, cel mai mare târg european de design.[397] Milano
găzduiește și evenimente majore de design și arhitectură, cum ar fi Fuori
Salone și Salone del Mobile(en), și aici au activat designerii Bruno Munari, Lucio
Fontana, Enrico Castellani și Piero Manzoni.[398]
Bucătăria[modificare | modificare sursă]