CURS 1

1.1 Noţiuni generale privind sistemele de comunicaţii

Definiţie. Sistemul de comunicaţii (S.C.) reprezintă totalitatea echipamentelor

care realizează transportul informaţiei între două sau mai multe puncte prestabilitate (fixe sau
mobile), cu un anumit grad de fidelitate. Sistemele de comunicaţii cuprind sursa de
informaţie, echipamentul de emisie, canalul de transmisie sau de comunicaţie, echipamentul
de recepţie şi destinatarul.
Deci, părţile principale ale unui sistem de comunicaţie sunt :
o Echipamentul de emisie
o Echipamentul de recepţie
o Canalul de comunicaţie, respectiv mediul de transmisie a informaţiei între
emiţător şi receptor

Sursa de Echipament C.C. Destinatar

informaţie emisie

SA E.E. Canal de E.R. DB

comunicaţii
DA E.R. Canal de E.E. SB
comunicaţii

Figura 1.1. Schema bloc a unui sistem de comunicaţii duplex

O legatură de comunicaţie presupune deci, existenţa urmatoarelor componente (fig1.2)

-sursa de comunicaţie(SC), care furnizează mesajul de transmis (min), obiectivat prin
funcţii analogice continue în timp (vorbire, muzică), sau succesiuni discrete de simboluri
(text, date) ;
-convertorul de intrare (cin), care extrage parametrii fizici relevanţi ai informaţiei sub
forma unui semnal electric de intrare sin (de exemplu un convertor acustoelectric pentru
vorbire , muzică) ;
-emiţatorul (E) ,care operează asupra parametrilor semnalului electric pentru a realiza
adaptarea la canalul de transmisie şi injectează semnalul de emisie sem în canal ;
-canalul de transmisie (CT), care asigură propagarea semnalului purtător de informaţie
între emiţător şi receptor (de exemplu, o linie telefonică pe care se transmite semnal electric
între postul de abonat şi centrală ;un cablu coaxial, mediul prin care se pot propaga unde
electromagnetice) ;
-receptorul ® ,care extrage din canalul de transmisie semnalul de recepţie dorit srec,
operează asupra acestuia pentru a reconstitui semnalul electric util sies ;
-convertorul de ieşire (cies), care reface funcţia caracteristică a mesajului (mies) în forma în
care a fost preluat de la sursă ;

1
 -destinatarul comunicaţiei (DC), care primeşte mesajul transmis, constituind veriga
finală a legăturii de comunicaţie .
In procesul de transmisie, semnalul util este alterat datorită prezenţei unor factori
prturbatori (FP) la nivelul fiecărei componente a legăturii de comunicaţie.
Cerinţele principale de performanţă ale unui sistem de comunicaţii sunt:
-fidelitate , adică transferarea nealterată a informaţiei;
-fiabilitate, adică menţinerea stării de funcţionare, fară defecte, pentru un interval de
timp cât mai lung ;
-eficientă, adică utilizarea cât mai deplină a echipamentelor din sistem cu consum
energetic minim şi cheltuieli minime ;
-capacitate, adică vehicularea unui volum cât mai mare de informaţie în unitatea de
timp.
Performanţele menţionate sunt dependente de cheltuielile de investiţie, exploatare şi
întreţinere la care trebuiesc raportate.

SC CIN E CT R CIES DC
min Sin Sem Srec Sieş mes

FP

Fig.1.2.Structura unei legături de comunicaţii

Sistemele de comunicaţii pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere :

- după mediul de transmisie (canalul de transmisie) ;
- după tipul semnalului;
- după tipul sistemului de comunicare;
- după tipul informaţiei tramsmise;
- după arhitectură;
- după aplicaţii.
Există următoarele tipuri generice de sisteme de comunicaţii :
 sistem de comunicaţii punct la punct care conţine o singură sursă de
informaţie şi un singur destinatar sau receptor;
 sistem de comunicaţii punct – multipunct, care conţine o singură sursă de
informaţie şi mai mulţi destinatari ;
 sistem de comunicaţii tip reţea având în componenţă surse multiple de
semnal şi destinatari multipli.
1. În funcţie de mediul de transmisie, respectiv după natura canalului de
transmisie, tipul şi structura echipamentelor se modifică. Canalul poate fi :
 Metalic format din :
 cablu simetric bifilar;
 cablu torsadat;
 cablu coaxial;

2
  radio constituit din mediul (spaţiul) prin care se propagă undele
electromagnetice. Sisteme specifice de comunicaţii sunt radiorelee, staţiile
de radiocomunicaţii, sistemele de sateliţi.
 Dielectric – ghidul optic, (FO – fibre optice)
2. După tipul semnalului, sistemele de comunicaţii pot fi analogice şi numerice
(digitale).
Deci, sursele de informatie (S1,…Sn) pot fi surse care să producă fie semnal analogic
(SA), fie semnal digital (SD).
O sursă de informaţie analogică este o sursă la care apare un semnal cu o variaţie
continuă în timp s(t) (fig.1.3.).

s
s

t T t

Fig. 1.3. Semnal analogic. Fig. 1.4.Semnaldigital.

Semnalele digitale se prezintă sub forma unor semnale discrete (impulsuri) (fig.1.4).
Semnalul analogic (SA) se caracterizeaza printr-o variatie continua în timp ocupând
un anumit domeniu al amplitudinilor, o banda finita de frecventă. Banda de baza a
semnalului este : bb=fmax-fmin

MODEM

SA1 ◦ DA1
MUX ◦
Modultor Canal de transmisiune Demod. DMUX.
FDM
SAn ◦ ◦ DAn

Fig. 1.5.Schema bloc a unui sistem de comunicaţie analogic.

MUX-multiplexare cu diviziune în frecvenţă-FDM, DMUX-demultiplexare

Schema bloc a unui sistem de comunicaţie analogic este prezentată în Fig.1.5.

Pentru a fi transmise pe acelaşi canal de comunicaţie semnalele provenite de la mai
multe surse sunt multiplexate în frecvenţă, apoi modulează purtătoarea şi sunt transmise pe
canalul de comunicaţii. La recepţie pentru recuperarea mesajului sunt realizate funcţiile
inverse celor de la emisie respectiv, demodulerea si demultiplexarea semnalului.
Pentru transmisii digitale semnalul analogic este transformat în semnal digital printr-o
conversie analog-digitală (CA/D). Convertorul analog-digital realizează funcţiile de
eşantionare, cuantizare, codare.
Un semnal digital (SD) poate avea un numar finit de valori distincte, cum este de
exemplu semnalul digital binar reprezintat printr-o suită de simboluri care pot lua valorile 0
sau 1. Un semnal digital ternar poate fi reprezentat prin trei simboluri diferite etc.
Schema bloc a unui sistem de comunicaţii digital este prezentată în Fig 1.6.

3
SA1 ◦ DA1
MUX ◦
Modulator canal DL DS
CS CL Demodulaor DMUX
TDM
SAn ◦ TDM ◦ DAn

Fig. 1.6. Schema bloc a unui sistem de comunicaţie digital

CS-codor sursă, CL-codor linie sau canal; DL-decodor linie, DS-decodor sursă.
In acest caz multiplexarea semnalelor se face prin diviziune în timp-TDM. În plus
sunt utilizate pentru prelucrarea şi transmiterea semnalelor coderele şi decoderele sursă
(CS /DS) precum şi cele de linie sau de canal ( CL/DL).

3. După tipul sistemului de comunicare există sistemele : duplex, simplex şi

semiduplex.
Sistemul duplex (fig.1.7.) este un sistem de comunicaţii prin care informaţia se poate
transmite simultan în ambele sensuri : şi de la sursă la receptor şi de la receptor la sursă
(comunicare bidirecţională).
În sistemul de comunicaţii simplex
◦ ◦ imformaţiile de la A la B şi de la B la
◦ E CT R
◦ A nu se pot transmite simultan, ci pe
◦ ◦ rând, utilizându-se un singur canal de
comunicaţii pentru ambele sensuri de
◦ transmitere a informaţiei
◦
◦ R CT ◦ (comunicaţie unidirecţională).
E
◦ ◦
Echipament Canal de Echipament
terminal A comunicaţii terminal B

Sistemul semiduplex permite comunicarea bidirecţională dar nu concomitent.

Fig. 1.7. Sistem de comunicaţii duplex.

La rândul lor sistemele de comunicaţie duplex sau semiduplex pot fi :

- cu un singur canal (cu „2 fire”) caz în care sensurile de transmisie sunt separate în
frecvenţă sau în timp;
- cu două canale separate fizic (cu „4 fire”).
4.După tipul informaţiei transmise sistemele de comunicaţie pot fi utilizate
pentru următoarele servicii :
- transmitere de sunet (vorbire, muzică) pentru: telefonie, radiotelefonie,
radiodifuziune, în care informaţia se captează cu traductoare acustoelectrice şi se prezintă sub
forma unei funcţii continue în timp;
- transmitrere de text (telex) în care informaţia se preia sub forma unei succesiuni de
simboluri (literele alfabetului, cifre, semne ortografice ş.a.)

4
 - transmitere de imagini fixe prin telefax, videotext, în care informaţia este o imagine
bidimensională şi se poate utiliza pentru transmiterea de manuscrise, documente, grafică,
fotografii etc.
-transmiterea de imagini în mişcare- televiziune
-transmiterea de date în sistemele teleinformatice (reţele de date)
-detecţia prezenţei unor obiecte,- radiolocaţie, radioastronomie ş.a.

1.2. Funcţiile sistemelor de comunicaţii.

Principalele funcţii ale sistemelor de comunicaţii sunt:

- modularea şi demodularea semnalelor
- multiplexarea şi demultiplexarea semnalelor

A.Modularea semnalelor

Principalele scopuri ale modulaţiei sunt:

- adaptarea semnalului multiplex la canalul de transmisiune ;
- multiplexarea frecvenţială.

Modulaţia constituie una din funcţiile de bază ale emiţătorului şi constă în

modificarea sistematică a unor parametri ai unui semnal numit purtătoare, modificare
determinată de informaţie, denumit semnal modulator. Semnalul rezultat în urma acestui
proces purtă numele de semnal modulat.
Semnalul modulat conţine întreaga informaţie cuprinsă în semnalul modulator.
În funcţie de natura semnalului modulator, analog sau digital, modulaţia poate fi
modulaţie analogică sau digitală.
Tipurile principale de modulaţie sunt sintetizate în următorul tabel în funcţie de
natura purtătoarei şi a semnalului modulator (mesaj).
Semnal modulator Purtătoare Tip de modulaţie
MA Full cu 2 benzi laterale
Liniară MA MA-BLU cu bandă laterală unică
A.Sinusoidală MA-RP cu rest de purtătoare

MF-modulaţie în frecvenţă
Exponenţială
MP- modulaţie în fază
Semnal analogic
MIA (PAM)- modulaţia impulsurilor în amplitudine
B.În impuls MIF ( MFM)- modulaţia impulsurilor în frecvenţă
MIP ( PPM) - modulaţia impulsurilor în fază
MID ( PWM) - modulaţia impulsurilor în durată

A.Sinusoidală ASK –modulaţie cu salt de amplitudine

FSK- modulaţie cu salt de frecvenţă
PSK - modulaţie cu salt de fază,BPSK,QPSK ;.s.a.
MSK-GMSK-Gaussian Minimum Sheft Keying,QAM
Semnal digital

5
 MIC (PCM)-Modulaţia impulsurilor în cod
B.În impuls Delta
Delta adaptiv

B. Multiplexarea în sistemele de comunicatii

Multiplexarea, definită ca tehnică de folosire în comun a canalului de comunicaţii,

sau a resurselor de comunicaţii( frecvenţă, timp), de către mai mulţi utilizatori fără a se
perturba reciproc.Principalele tipuri de multiplexare sunt:
- în frecvenţă ( FDM );
- în timp ( TDM );

Multiplexarea în frecvenţă a semnalelor(FDM).

Procesul de multiplexare în frecvenţă consta în translatarea spectrelor semnalelor
analogice din banda de bază într-o banda de frecventa superioară fară ca aceste spectre sa se
suprapună.

Figura 1.8. Multiplexarea în frecvenţă a semnalelor-FDM.

Pentru semnalele vocale, telefonice, banda de bază este cuprinsă între 300Hz şi
3400Hz., bb= 3400-300=3100 Hz. Pentru evitarea interferenţelor între canale se prevede o
marjă de siguranţă astfel încât banda de bază este considerată : bb = 4KHz. Căile telefonice
se multiplexează FDM câte 12 căi pentru formarea unui grup primar, cu o bandă de 12x 4=
48 KHz. Pentru transmiterea simultană a unui număr cât mai mare de căi, acestea se grupează
astfel încât să formeze grupe secundare, terţiare etc.

Multiplexarea în timp a semnalelor (TDM)

Etapele conversiei semnalelor analogice în semnale digitale sunt: eşantionarea,
cuantizarea, codarea.
Un semnal analogic poate fi reprezentat prin eşantioanele sale, dacă, conform teremei
eşantionării, frecvenţa de eşantionare este de cel puţin două ori mai mare decât frecvenţa
maximă a semnalului eşantionat fe  2fmax .Dacă eşantioanele semnalului SA(t) sunt luate
suficient de des, atunci semnalul poate fi refacut din esantioanele sale. Perioada de
eşantionare este Te = 1/ fe. Dacă durata impulsului de eşantionare este , în intervalul Te - se
pot transmite eşantioanele altor semnale , realizându-se în acest fel multiplexarea în timp a
semnalelor.

6
 Figura1.9. Multiplexarea în timp-TDM.
Multiplexarea unui număr mai mare de căi telefonice se face şi în cazul TDM în trepte ca şi
în cazul FDM.