Euharistie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecționat de la Euharistia)

Sari la navigareSari la căutare

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau
inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii
bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

Taine
(sacramente)

Botezul
Mirul
Euharistia
Spovedania
Hirotonirea
Cununia
Maslul

Euharistia sau Frângerea pâinii este ritualul central al cultului creștin, având o dublă

semnificație: pe de o parte, împărtășirea cu elementele euharistice, reprezentând
o sfântă taină, iar, pe de altă parte, celebrarea morții și învierii lui Isus Cristos, în cadrul
căreia creștinii ascultă, în mod solemn, texte din Biblie și primesc taina propriu-zisă sub
formă de pâine și vin.
Euharistia este un sacrament introdus în practica religioasă pe baza celor afirmate
de Isus în timpul Cinei celei de Taină din Ierusalim (Matei 26:17-20, Matei 26:26-
30, Marcu 14:12-25). Euharistia, act celebrat de preoți la altar, repetă Cina cea de
Taină din preziua condamnării și crucificării lui Isus, reamintind sacrificiul suprem al lui
Isus spre mântuirea lumii. Catolicii și ortodocșii cred că, în timpul oficierii sacramentului
Euharistiei, pâinea și vinul se transformă în trupul și sângele lui Isus, chiar dacă forma
exterioară a vinului și a pâinii nu se schimbă. Unii reformați cred că sângele și trupul lui
Isus sunt numai simbolic reprezentate. Alți reformați practică Euharistia numai spre
memorarea Cinei celei de Taină și a jertfei lui Isus.
 Preotul frângând pâinea euharistică

Cuprins

 1Terminologie
 2Materia tainei
o 2.1Pâinea
o 2.2Vinul
 3Euharistia ca sacrificiu
 4Euharistia ca prezență reală
 5Istoric
 6Structură
o 6.1Ofertoriul
o 6.2Anafora
o 6.3Frângerea
o 6.4Cuminecarea
o 6.5Alte elemente
 7Articole conexe
 8Note
 9Vezi și

Terminologie[modificare | modificare sursă]
Denumirea cea mai veche este frângerea pâinii și se pare că ar fi fost unica folosită în
primele două veacuri. În Noul Testament există trei texte ce folosesc această
expresie: Luca 24,35, Fapte 20,7 și Fapte 2,42-46, dar cel din urmă e cel mai
semnificativ:
Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii, și
în rugăciuni...Toți împreună erau nelipsiți de la templu în fiecare zi, frângeau
pâinea în case, și luau hrana, cu bucurie și curăție de inimă.
În al doilea și al treilea secol, se începe să se folosească, în paralel, un alt
termen: euharistie. Acesta își are originea în textele cu privire la Cina cea de
Taină din al doilea legământ:
Căci de la Domnul am primit ce v-am dat; și anume că, Domnul Isus, în noaptea
în care a fost vândut, a luat pâine, și mulțumind (ευχαριστήσας – euxharistêsas),
a frânt-o, și a zis: «Luați, mâncați: acesta este trupul meu, care se frânge pentru
voi; aceasta să o faceți întru pomenirea mea.» I Corinteni 11,23-24.
 Pe sfânta masă: potirul cu vin euharistic, discul cu pâinea euharistică, liturghier, lumînări, flori.

Cuvântul liturghie, însemnând “lucrare publică”, își are originile tot în a doua

lege, în Filipeni 2. În Occident s-a mai impus, în primul mileniu, termenul
latin missa. În limba română cuvântul «misă» se referă la compoziția muzicală a
liturghiei catolice. Începând cu Reforma protestantă în
comunitățile protestante se folosesc până în zilele noastre expresiile: cina
Domnului sau sfânta Cină, cu trimitere la Cina cea de Taină. Aceste expresii
se utilizează din ce în ce mai puțin. Cuvântul cuminecare (din
latină communicare) își are originea în scrierile apostolului Pavel, însă
desemnează cu precădere actul “tainei”, decât slujba în sine, deși nu în mod
exclusiv.

Materia tainei[modificare | modificare sursă]

Prescură dospită, pentru liturghie

Pentru euharistie se folosește pâine de grâu și vin de struguri. Slujitorul sacru al

Euharistiei este episcopul sau preotul, hirotonit în mod valid, care acționează în
persoana lui Cristos-capul și în numele Bisericii.[1]
Pâinea[modificare | modificare sursă]
Potrivit evangheliilor sinoptice (Matei, Marcu și Luca), Iisus la Cina cea de
Taină a sărbătorit paștele evreiești în ziua potrivită, deci cu pâine nedospită.
După evanghelia după Ioan, însă, cina cea de taină a avut loc înainte de paștele
evreiesc, deci, probabil, ar fi folosit pâine dospită.
Totuși, acest lucru nu a constituit o problemă pentru creștinii din primele secole.
În general, toate riturile foloseau pâine dospită și care conține și sare. Copții
folosesc pâine dospită, dar nesărată. Totuși, de la bun început, ritul
armean folosea pâine nedospită și necoaptă în cuptor, pe motiv că la liturghie
materia euharistiei trebuie să fie vie, netrecută prin foc. Acest obicei se
păstrează și într-o legendă despre sfântul Grigore Luminătorul. Totuși, folosirea
pâinii nedospite a fost preluată de la armeni, în secolul al VI-lea, de către ritul
maronit, apoi s-a răspândit, între secolele al VIII-lea și al XII-lea, și în Occident.
În secolul al XI-lea se pune problema felului de pâine ce trebuie folosită la
cuminecare. Aceasta dă naștere la renumita controversă dintre bizantini și latini,
ce constituie unul din punctele florentine. În urma lucrărilor lui Anselm de
Canterbury, Biserica Catolică, la Conciliul de la Florența, decide că ambele feluri
de pâine sunt valabile, dar că fiecare rit trebuie să folosească obiceiul local.
Biserica Anglicană a hotărât, în secolul al XVI-lea, revenirea la practica de la
început, de a folosi pâine dospită. Totuși, în urma lucrărilor lui John Henry
Newman, anglo-catolicii folosesc pâine azimă. Biserica reformată folosește, de
asemenea, pâine nedospită.
În ziua de astăzi, la nivel ecumenic, se admite următoarea ipoteză: Iisus ar fi
sărbătorit Paștele evreiesc cu adevărat, deci cu pâine nedospită, însă în mod
anticipat, cu o zi înainte de data Paștelor. Drept aceea, felul pâinii nu mai pune
problema din punct de vedere teologic.
Vinul[modificare | modificare sursă]
În mod normal, riturile bizantin, latin, ambrosian,
mozarab, galic, asirian și anglican modern pun și puțină apă în vin. Restul
riturilor folosesc vin neamestecat. Câteva picături de apă în vin simbolizează
dumnezeirea și omenirea lui Iisus, după doctrina creștină.
Totuși, încă în Evul Mediu, în ritul bizantin, potirul se punea pe o găleată de
cărbuni aprinși, pentru ca vinul euharistic să fie cald, căldura simbolizând viața.
În ziua de astăzi se varsă câteva picături de apă caldă în potir. Ritul armean, din
contră, prescrie vinul încălzit de foc drept materie invalidă sau, cel puțin,
îndoielnică.
Ritul coptic a întâlnit, la un moment dat, o schimbare cu privire la vinul liturgic.
Egiptul arab, musulman teocratic, interzicea băuturile alcoolice și cultura vinului.
Ritul coptic a găsit o soluție. Se luau stafide, ce se macerau în apă timp de o
noapte, iar sucul rezultat era folosit drept vin liturgic.
De obicei, vinul folosit e fermentat, dar gradul de fermentare n-a fost niciodată o
cauză de discuție.
Începând cu conciliul tridentin, ritul latin a pus o nouă problemă: credincioșii nu
mai aveau dreptul de a se cumineca din potir, acesta fiind rezervat doar clerului.
După conciliul Vatican II, se permite din nou împărtășirea sub ambele elemente,
dar nu e o obligație. Dacă pâinea liturgică nu mai pune probleme la nivel
interconfesional, o problemă acută la nivel ecumenic e lipsa de obligativitate de
cuminecare a credincioșilor din potir în Biserica romană.

Euharistia ca sacrificiu[modificare | modificare sursă]

Potrivit Bisericii Catolice, Euharistia este însăși jertfa trupului și sângelui
Domnului Isus, pe care el a instituit-o pentru a perpetua peste secole, până la
întoarcerea sa, jertfa crucii, încredințând astfel Bisericii sale memorialul morții și
învierii sale. Este semnul unității, legătura dragostei, ospățul pascal, în care este
primit Cristos, sufletul este umplut de har și este dăruită arvuna vieții veșnice.
[2]
 Euharistia este memorial în sensul că face prezent și actual jertfa pe care
Cristos a oferit-o Tatălui, o dată pentru totdeauna, pe cruce, în favoarea
omenirii. Caracterul de jertfă al Euharistiei se manifestă în înseși cuvintele
consacrării: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi” și „Acest potir este noua
alianță în sângele meu, vărsat pentru voi” (Lc 22,19-20). Jertfa crucii și jertfa
Euharistiei sunt o unică jertfă. Sunt identici victima și cel care oferă, este diferit
doar modul de a se oferi: în mod sângeros pe cruce, în mod nesângeros în
Euharistie.[3]
Euharistia ca prezență reală[modificare | modificare sursă]
În Biserica Catolică, Isus Cristos este prezent în Euharistie în mod unic și
incomparabil. De fapt, este prezent în mod adevărat, real, substanțial: cu trupul
său și sângele său, cu sufletul său și dumnezeirea sa. Deci este prezent în ea în
mod sacramental, adică sub speciile euharistice ale pâinii și vinului, Cristos în
întregime: Dumnezeu și om.[4] Schimbarea totală a substanțelor a pâinii în
substanța Trupului lui Cristos și a unei substanțe totale a vinului în substanța
Sângelui se numește transsubstanțiere. Această schimbare se realizează în
rugăciunea euharistică, prin eficacitatea cuvântului lui Cristos și a acțiunii
Duhului Sfânt. Totuși, caracteristicile sensibile ale pâinii și vinului, adică „speciile
euharistice”, rămân nealterate.[5]

Istoric[modificare | modificare sursă]
Până la începutul secolului al IV-lea, euharistia avea loc în casele din orașe, în
noaptea între sâmbătă și duminică, dar întotdeauna avându-l ca întâistătător
pe episcop. În Dacia apar horepiscopii, care slujesc liturghia la sate.
Toți creștinii se cuminecau, apoi luau cu sine elementele euharistice, pentru a se
cumineca în familie, în timpul săptămânii.
După sfârșitul persecuțiilor, se zidesc biserici, iar templele păgâne sunt
transformate în biserici. Astfel, euharistia nu se mai săvârșește în case, ci în
biserici. La prima parte a liturghiei participă toți, dar la liturghia altarului participă
doar cei botezați, fără impedimente grave (cele trei păcate mortale: apostazia,
uciderea, adulterul).
Pentru prima dată se pune problema cuminecării zilnice. Apusenii, precum
și copții, continuă cuminecarea zilnică, dar nimeni nu mai ia cuminecătura
acasă, ci se face liturghie zilnic, la biserică. Răsăritenii, în afară de copți,
continuă liturghia doar o dată pe săptămână, dar nu se mai permite
credincioșilor să se cuminece acasă.
Papa Damasus I, tot în secolul IV, zidește o biserică pe Catacomba Domițiliei.
De aici se vor inspira episcopii din lumea întreagă pentru a zidi bisericile pe
mormintele martirilor, sau, cel puțin, de a pune moaște sub masa altarului.
Începând cu secolul al VI-lea, papa Grigore I cel Mare Dialogul propune ca la
liturghiile din zilele de luni, sau chiar și mai des, să fie pomeniți în cadrul
liturghiei credincioșii răposați, considerând că Domnul este prezent în euharistie
și fizic, datorită pâinii și vinului euharistic. De aceea trebuie a se folosi de acest
prilej pentru a-i încredința Domnului pe cei vii și răposați.
Astfel, începând cu această perioadă, momentul prefacerii, care pentru creștini
înseamnă rugăciunea în cadrul căreia pâinea și vinul ar deveni trupul și sângele
lui Iisus, e simțit ca fiind partea cea mai importantă din liturghie.
Datorită creșterii numărului de penitenți, în secolul al IX-lea, credincioșii ajung să
nu se mai cuminece, ci vin la liturghie doar pentru a se ruga și, eventual, pentru
a vedea elementele euharistice în mâinile preotului. Singurele focare unde
credincioșii se mai cuminecă des rămân Egiptul, Etiopia și Muntele Athos. În
rest, euharistia nu mai e percepută ca un act (aspect dinamic), ci ca
un obiect (aspect static), ca și cum s-ar face confuzie între botez și apa
botezului.
Evul Mediu va provoca mari controverse cu privire la euharistie. Martin
Luther folosește noțiunea de impanațiune: Christos în pâine, cu pâinea și sub
pâine. Pentru a riposta, Biserica Catolică va folosi noțiunea de transsubstanțiere:
substanța pâinii și a vinului devine substanța trupului și sângelui lui
Christos. Biserica Anglicană ia termenul de transsubstanțiere în sens chimic și o
consideră superstiție, dar continuă să creadă în prezența reală - fizică - a lui
Iisus în elementele euharistice. La conciliul de la Iași, ierarhii ortodocși continuă
folosirea cuvântului grecesc metabolê, spunând că e același lucru cu
transsubstanțierea.Jean Calvin crede doar într-o prezență spirituală, pe când
celelalte curente protestante cred doar într-un simbolism.
Pentru Bisericile dinaintea Reformei, precum și pentru Bisericile anglicană
și suedeză, succesiunea apostolică e esențială pentru validitatea euharistiei.
În anii 1945, ieromonahul Gregory Dix a scos la iveală aspecte noi despre
euharistie, care vor influența toată teologia euharistică până în prezent. Acestea
au fost publicate în «The Shape of the Liturgy».
Gregory Dix remarcă faptul următor: cele patru narări biblice ale cinei celei de
taină, precum și toate anaforele vechi folosesc fiecare câte patru verbe, care nu
sunt altceva decât cele patru momente importante ale liturghiei euharistice.
Luând pe rând cele patru narări biblice:

1. Pe când mâncau ei, Iisus a luat o pâine; și după ce a binecuvîntat,

a frânt-o, și a dat-o ucenicilor, zicând: «Luați, mâncați; acesta este trupul
meu.» (Matei 26:26)
2. Iisus a luat o pâine; și, după ce a binecuvîntat, a frânt-o, și le-a dat,
zicând: ,,Luați, mâncați, acesta este trupul meu.» (Marcu 14:22)
3. Apoi a luat pâine, și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o, și le-
a dat-o zicând: «Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; aceasta
să o faceți întru pomenirea mea.»
4. Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine, și, după ce
a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o, și a zis: «Luați, mâncați; acesta
este trupul meu, care se frânge pentru voi; aceasta să o faceți întru
pomenirea Mea.» (I Cor Corinteni 11:23-24).
Deci liturghia euharistică ar trebui să se focalizeze pe patru momente: luarea
darurilor de pâine și vin, binecuvântarea sau mulțumirea, frângerea și darea lor.
În limbaj liturgic aceste patru momente ar fi: 1. ofertoriul; 2. anafora; 3. frângerea
și 4. cuminecarea. Această structură fiind cea mai larg acceptată în ziua de
astăzi, va fi folosită în articolul de față.

Structură[modificare | modificare sursă]
Acest articol face parte din seria
Sfânta Liturghie

Liturghia pregătitoare

Proscomidia
Obiecte liturgice
Veșminte

Liturghia cuvântului
 Ectenia Mare
Antifoanele
Ieșirea cu Sfânta Evanghelie
Troparul sărbătorii
Trisaghionul
Apostolul
Evanghelia
Predica
Ectenia cererii stăruitoare
Ectenia celor chemați

Liturghia euharistică

Heruvicul
Ieșirea cu Cinstitele Daruri
Ectenia credincioșilor
Crezul
Anaforaua
Epicleza
Axionul
Rugăciunea „Tatăl nostru”
Împărtășirea
Încheierea
Anafura

Liturghia Darurilor Înainte Sfințite

Acest infocasetă: vizualizare • discuție • modificare

Cele patru momente sunt prezente în fiecare rit tradițional. Potrivit fiecărui rit,
aceste patru momente se îmbină în mod diferit.
Ofertoriul[modificare | modificare sursă]

Darurile, pregătite înainte de liturghie.

Ipolit de Roma în «Tradiția apostolică», precum și Tertullian, ne descriu cum

credincioșii aduc pâinea și vinul, iar președintele adunării – episcopul – le
primește din mâinile lor, pentru a le pune pe masă.
Potrivit fiecărui rit, această ceremonie se desfășoară în mod diferit. În mai multe
rituri răsăritene, ofertoriul a fost deplasat de la locul lui obișnuit, fiind pus
înaintea liturghiei cuvântului, în cadrul unei ceremonii numite proscomidie. În
anumite rituri nu se folosesc pâini întregi ci, din cauza lipsurilor din Evul Mediu,
se taie doar câteva părticele din pâine. În ritul latin, de multe ori, se aduc
prefabricate, lucru cu care liturgiștii nu sunt de acord. Vezi și articolele
principale: ofertoriu și proscomidie.
Anafora[modificare | modificare sursă]
Anafora e o rugăciune lungă, rostită de președintele adunării, în cadrul căreia îi
mulțumește lui Dumnezeu pentru creațiune și pentru mântuire, pomenind, de
asemenea, moartea și învierea lui Iisus. De obicei, anaforele conțin un Sanctus,
cuvintele instituirii («Luați, mâncați... Luați, beți...»), o epicleză, dar la această
regulă sunt și excepții. Vezi și articolul principal: anaforă (liturgică).
Frângerea[modificare | modificare sursă]
Aceasta poate fi mai mult sau mai puțin pusă în evidență. Datorită faptului că
frângerea pâinii e tocmai numele tainei (sacramentului), se încearcă o
evidențiere a frângerii pâinii euharistice. Frângerea pâinii nu-l împarte pe
Cristos: el este prezent în întregime în fiecare specie euharistică și în toate
părțile sale.[6] Prezența euharistică a lui Cristos continuă atât timp cât subzistă
speciile euharistice.[7]
Cuminecarea[modificare | modificare sursă]

Metoda biblică de cuminecare: a bea din potir.

Cuminecarea poate fi făcută în mai multe moduri.

Potrivit Bisericii Catolice, pentru a primi sfânta Împărtășanie trebuie să fim pe
deplin încorporați Bisericii Catolice și să fim în stare de har, adică fără conștiința
de păcat de moarte. Cel care este conștient că a comis un păcat grav trebuie să
primească sacramentul Reconcilierii înainte de a merge la Împărtășanie.[8]
Modul biblic și tradițional e ca credincioșii să primească pâinea euharistică pe
palmele încrucișate, apoi, să bea din potir. Această metodă e folosită cel mai
mult în Bisericile protestante, anglicană, coptă și, într-o mică măsură, în Biserica
romano-catolică.
O altă metodă este încingerea. Fie că slujitorul încinge pâinea euharistică în
vinul euharistic, introducând-o în gura cuminecatului, fie că credinciosul primește
pe palme pâinea, apoi o încinge el însuși în potir și, astfel, o consumă. Această
metodă e cea mai practicată în Bisericile tradiționale. În Bisericile ortodoxe de rit
bizantin e folosită atât la Ierusalim, cât și în Franța. În România, Biserica Greco-
Catolică folosește tot această metodă, mai puțin în Maramureș, la ruteni.
O a treia metodă e cuminecarea cu lingurița. Această metodă se practică, mai
cu seamă, în majoritatea Bisericilor ortodoxe de rit bizantin. Slujitorul pune
pâinea euharistică în potir, apoi, cu o linguriță, ia părticele înmuiate și le depune
în gura cuminecatului. În anumite țări, această metodă e interzisă de către
reglementările sanitare civile.
Alte elemente[modificare | modificare sursă]
Alte elemente în slujirea liturghiei pot fi: sărutarea păcii, ectenii și rugăciuni
pentru popor, rugăciuni pregătitoare cuminecării, rugăciuni și imnuri de
mulțumire, binecuvântarea de la sfârșit.

Articole conexe[modificare | modificare sursă]

 Liturghia bizantină
 Liturghia romană
 Liturghia anglicană
 Liturghia armeană

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Catehismul Bisericii Catolice Compendiu #278
2. ^ Catehismul Bisericii Catolice Compendiu #271
3. ^ Catehismul Bisericii Catolice Compendiu #280
4. ^ Catehismul Bisericii Catolice Compendiu #282
5. ^ Catehismul Bisericii Catolice Compendiu #284
6. ^ Catehismul Bisericii Catolice Compendiu #284
7. ^ Catehismul Bisericii Catolice Compendiu #285
8. ^ Catehismul Bisericii Catolice Compendiu #291

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Taină (sacrament)