Osman I

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Osman I

Date personale

Poreclă ‫قره عُثمان‬ ,‫فخ ُر الدين‬ ,‫أبو ال ُملُوك‬ 

Născut 1259 
Söğüt, Bilecik, Turcia 

Decedat 21 august 1326 (67 de ani) 

Söğüt, Bilecik, Turcia 

Înmormântat Bursa 

Părinți Ertuğrul
Halime Hatun[*] 

Căsătorit cu Cadana Rabia Bala[*]

Malcatun 

Copii Orhan Gazi

Ala ad-Din Paşa 

Religie islam 

Ocupație conducător[*] 

Apartenență nobiliară

Familie nobiliară Dinastia Otomană[*]

Sultan al Imperiului Otoman[*] 

Domnie 27 septembrie 1299 – 21 august 1326

Succesor Orhan Gazi

 Modifică date / text 

Osman I, Osman Gazi, Osman Bey sau Osman Han (otomană: ‫عثمان باک‬, Osman

Bey, limba turkmenă: Osman Gazi) cu
pseudonimul Fahrüddin sau Osmancık (n. 1259, Söğüt, Bilecik, Turcia – d. 21
august 1326, Söğüt, Bilecik, Turcia) a fost fondatorul Dinastiei Otomane și al Imperiului
Otoman.

Cuprins

 1Biografie
 2Note
 3Bibliografie
 4Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut în 1258 și a moștenit titlul de bei („guvernator”, în limba turcă bey) de la tatăl
său, Ertuğrul (Ertogrul) care la rândul său moștenise titlul de tatăl său (Suleyman Șah).
Osman I a devenit în 1281 conducătorul statului Sögüt. Înființarea imperiului își are
originea în cucerirea tribului turc Eskenderum și în 1301–1303 a
orașului Eskişehir (în turcă: „orașul vechi”), deși Osman declarase independența micului
său stat, Principatul Otoman, față de statul selgiucid.
Osman este considerat fondatorul Imperiului Otoman, iar turcii din acest imperiu au fost
supranumiți osmanlâi (turcă : osmanlı) până la dizolvarea imperiului, fiind singurul
apelativ național recunoscut de aceștia. Ertugrul, tatăl lui Osman, fusese vasal și
locotenent al sultanului din Iconium, însă Osman, după moartea
ultimului Alaeddin în 1307, a purtat războaie și a acaparat teritorii ca un stăpânitor
independent. Devenise bei sau stăpân al tribului său cu doisprezece ani în urmă, după
moartea în 1288 a lui Ertugrul.
În anul 1289, Osman a asediat și apoi a cucerit cetatea Melassghio (Karahisar). În urma
acestui fapt, a fost onorat de sultanul selgiucizilor, Alaeddin al II-lea, cu rangul de emir,
primind în dar această cetate.[1]
Emirul Osman a cucerit apoi cetățile Vilocamu (Bilecik) și Niceea (Iznik). (Mehmet Ali
Ekrem, op. cit.). După cucerirea Niceii și-a stabilit temporar reședința în orașul
Yenișehir (Anatolia de vest), ca de acolo să atace Brusa (Bursa), a cărei cucerire o
dorea foarte mult.
În anul 1300 statul selgiucid a fost împărțit în zece provincii autonome, dintre care una îi
aparținea lui Osman, care devine astfel conducător independent.
După multe victorii în Asia Mică împotriva forțelor bizantinilor, Osman, suferind de
reumatism, s-a retras în capitala Yenișehir, unde a murit în anul 1326. [2]
Puțin înainte de moartea lui, fiul său Orhan I (sau Orhan Gazi) a cucerit orașul Brusa,
pe care l-a transformat în capitala statului otoman. Mormântul lui Osman se află în
acest oraș.
Osman avea 24 de ani când a devenit lider și își dovedise aptitudinile de conducător
militar și administrativ. Primele bogății și incursiuni sunt subiecte favorite ale scriitorilor
orientali, îndeosebi în poveștile de dragoste privind relația cu frumoasa Mal Hatun.
Istoricii otomani relevă adesea semnificația profetică onomastică, Osman însemnând
„zdrobitorul de oase”, simbolizând energia cu care el și succesorii omonimi au arătat-o
în secolele de cuceriri care au urmat. Numele este dat și unei mari specii de acvile,
numite și vultur regal, simbol în heraldică pentru suveranitate și puterea militară în est.
Osman este lăudat de scriitorii orientali pentru frumusețea fizică și pentru „minunata
lungime și putere a brațului său”. Aidoma lui Artaxences Longimanus din
dinastia persană antică și Liu Bei din Romanță a celor Trei Regate, căpetenia
muntenilor cântată de Wordsworth, se spune că Osman era în stare să-și atingă
genunchii cu mâinile în timp ce stătea în poziție verticală. Scrierile [care?] îl prezintă ca
neîntrecut în călărie. Vestimentația îi era una simplă, în tradiția primilor războinici
ai Islamului; ca aceștia, Osman purta un turban din pânză de in albă și deasă, înfășurat
în jurul unei tichii de culoare roșie. Purta caftan monocolor cu mâneci largi, deschise.

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Mehmet Ali Ekrem, Civilizația turcă. Editura Sport-Turism, București,1981, p. 92
2. ^ Mic dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică, București, 1972

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Texte din Istoria turcilor otomani (1878)

 Finkel, Caroline (2005). Osman's Dream: The Story of the Ottoman Empire, 1300-1923. New York: Basic
Books. ISBN 978-0-465-02396-7.
 Fleet, Kate (2010). „The rise of the Ottomans”. În Maribel Fierro. The New Cambridge History of Islam. 2.
Cambridge: Cambridge University Press. pp. 313–331. ISBN 978-0-521-83957-0.
 Imber, Colin (1987). „The Ottoman Dynastic Myth”. Turcica. 19: 7–27.
 Imber, Colin (2009). The Ottoman Empire, 1300-1650: The Structure of Power (ed. 2). New York: Palgrave
Macmillan. ISBN 978-0-230-57451-9.
 Kafadar, Cemal (1995). Between Two Worlds: The Construction of the Ottoman State. Berkeley: University
of California Press. ISBN 978-0-520-20600-7.
 Kermeli, Eugenia (2009). „Osman I”. În Ágoston, Gábor; Bruce Masters. Encyclopedia of the Ottoman
Empire. New York: Facts on File. pp. 444–6. ISBN 978-0-8160-6259-1.
 Lindner, Rudi P. (1983). Nomads and Ottomans in Medieval Anatolia. Bloomington: Indiana University
Press. ISBN 0-933070-12-8.
 Lowry, Heath (2003). The Nature of the Early Ottoman State. Albany: SUNY Press. ISBN 0-7914-5636-6.
 Murphey, Rhoads (2008). Exploring Ottoman Sovereignty: Tradition, Image, and Practice in the Ottoman
Imperial Household, 1400-1800. London: Continuum. ISBN 978-1-84725-220-3.
 Zachariadou, Elizabeth, ed. (1991). The Ottoman Emirate (1300-1389). Rethymnon: Crete University
Press.