Spania

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Spania
Reino de España

Drapelul Spaniei Stema Spaniei[*]

Deviză: Plus Ultra
(Mai departe)

Imn:

Marcha Real

MENIU

0:00

Localizarea Spaniei

Geografie
Suprafață
 - totală 505.370 km² (locul 51)
Apă (%) 1,04 %
Cel mai înalt punct Teide[6] (3.718 m) 
Cel mai jos punct Mina de Las Cruces[*]
[5]
 (−107 m) 
Vecini Andorra[7]
Portugalia[7]
Maroc
Franța[7]
 Gibraltar[7] 
Fus orar CET (UTC+1)
Ora de vară CEST (UTC+2)
Populație
 - Estimare 2018 46.733.038
Limbi oficiale spaniolă2
Etnonim spanioli (pl.)
spaniol (masc.)
spaniolă (fem.) 
Guvernare
Sistem politic monarhie parlamentară[*] 
Rege (d)
Felipe al VI-lea 
Prim-ministru Pedro Sánchez 
Legislativ Parlamentul Spaniei 
Camere Congresul Deputaților
Senatul Spaniei
Capitala Madrid[9][7] () 
Istorie
Stat independent
Formare secolul XV
Uniune 1516
Unificare 1469
De iure 1716
De facto 1812
Aderare la UE 1 ianuarie 1986
Economie
PIB (PPC) 2021
 - Total ▲ $1.942 trilioane[1]
 - Pe cap de locuitor $41.736[1] (locul 26)
PIB (nominal) 2021
 - Total ▲ $1.450 trilioane[1] (locul 13)
 - Pe cap de locuitor (locul 26)$31.178[1]
Gini (2019) 33.0 [4] (mediu)
IDU (2019) ▲ 0.904[2] (foarte înalt[3]) (locul 25)
Monedă euro ( EUR ) 
Coduri și identificatori
Cod CIO ESP 
Cod mobil 214 
Prefix telefonic +34 
ISO 3166-2 ES 
Domeniu Internet .es4
1: Numele țării în limbii cooficiale:

 catalană: Regne d'Espanya

 galiciană: Reino de España
  araneză: Regne d'Espanha
 bască: Espainiako Erresuma

2: Sunt cooficiale: catalana în Catalonia, Insulele Baleare și Comunitatea

Valenciană, galiciana în Galicia, araneza în Catalonia și basca în Țara
Bascilor și Navarra.
3:Insulele Canare: UTC/UTC+1.

4: Se poate și folosi domeniul .eu, pentru că Spania face parte

din Uniunea Europeană.

Prezență online
site web oficial
Modifică date / text 

Spania (în spaniolă España; pronunție spaniolă: /esˈpaɲa/), în mod oficial Regatul

Spaniei[10] (în spaniolă Reino de España), este o țară din sud-vestul Europei, cu câteva
mici teritorii peste Strâmtoarea Gibraltar și în Oceanul Atlantic. Teritoriul său continental
european este situat în Peninsula Iberică. Teritoriul include și
două arhipelaguri: Insulele Canare de pe coasta Africii de Nord și Insulele
Baleare în Marea Mediterană. Exclavele(d) africane Ceuta, Melilla și Peñón de Vélez de
la Gomera[11] fac din Spania singura țară europeană care are o frontieră fizică cu o țară
africană (Maroc). Mai multe insule mici din Marea Alboran fac parte și ele din teritoriul
spaniol. Zona continentală a țării(d) este mărginită la sud și est de Marea Mediterană; la
nord și nord-est de Franța, Andorra și Golful Biscaya; iar la vest și nord-vest
de Portugalia și, respectiv, Oceanul Atlantic.
Cu o suprafață de 505.900 km², Spania este cea mai mare țară din Europa de Sud, a
doua cea mai mare țară din Europa de Vest și Uniunea Europeană și a patra cea mai
întinsă țară de pe continentul european. Cu o populație care depășește 47,3 milioane,
Spania este a șasea țară din Europa ca populație și a patra din Uniunea
Europeană țară din Uniunea Europeană. Capitala Spaniei și cel mai mare oraș
este Madrid; printre alte zone urbane(d) majore se
numără Barcelona, Valencia, Sevilla, Zaragoza, Málaga, Murcia, Palma, Las Palmas de
Gran Canaria și Bilbao.
Prin migrație și colonizare, s-au dezvoltat în regiune diverse culturi alături
de fenicieni, greci, celți și cartaginezi(d). Romanii au cucerit regiunea în preajma anului
200 î.e.n., numind-o Hispania, după numele fenician anterior, Sp(a)n sau Spania.
[12]
 Spania a rămas sub stăpânirea romană până la prăbușirea Imperiului Roman de
Apus în secolul al IV-lea, perioadă care a declanșat pătrunderea confederațiilor tribale
germanice din Europa Centrală. Vizigoții au apărut ca facțiune dominantă până în
secolul al V-lea, regatul lor(d) întinzându-se pe o mare parte a peninsulei.
La începutul secolului al VIII-lea, Regatul Vizigot a fost cucerit de Califatul Umayyad,
ceea ce a adus peste 700 de ani de dominație musulmană. Spania Islamică a devenit
un important centru economic și intelectual, orașul Cordoba fiind unul dintre cele mai
mari și mai bogate din Europa. Câteva regate creștine au apărut la periferia nordică a
Peninsulei Iberice, printre care León, Castilia, Aragon, Portugalia și Navarra. În
următoarele șapte secole, o expansiune intermitentă spre sud a acestor regate —
încadrată metaistoric ca o „recucerire” sau Reconquista — a culminat cu cucerirea
creștină a ultimei entități statale musulmane, Regatul Nasrid al Granadei, în 1492. În
același an, Cristofor Columb sosea în Lumea Nouă în numele monarhilor catolici, a
căror unire dinastică a Castiliei și Aragonului este uneori considerată apariția Spaniei ca
țară unificată. Din secolul al XVI-lea până la începutul secolului al XIX-lea, Spania a
dominat unul dintre cele mai mari imperii din istorie, care a fost printre primele imperii
 globale; imensa sa moștenire culturală și lingvistică include peste 570 de milioane
de hispanofoni(d),[13] spaniola fiind astfel a doua limbă din lume ca număr de vorbitori
nativi, după chineza mandarină. În Spania se găsește al treilea cel mai mare(d) număr de
locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO.
Spania este o democrație parlamentară laică și o monarhie parlamentară,[14] cu
regele Felipe al VI-lea ca șef de stat. Este o țară foarte dezvoltată[15] și o țară cu venituri
ridicate(d), cu a paisprezecea cea mai mare economie din lume după PIB-ul nominal;
precum și a șaisprezecea ca mărime după PPP. Spania este membră a Organizației
Națiunilor Unite (ONU), a Uniunii Europene (UE), a zonei euro, a Consiliului
Europei (CE), a Organizației Statelor Ibero-Americane(d) (OEI), a Uniunii pentru
Mediterana, a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Organizației pentru
Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), Organizației pentru Securitate și
Cooperare în Europa (OSCE), Spațiului Schengen, Organizației Mondiale a
Comerțului (OMC) și multor altor organizații internaționale. Deși nu este un membru
oficial, Spania are o „invitație permanentă” la summit-urile G20, participând la fiecare
summit, ceea ce face membră de facto a grupului.[16]

Cuprins

 1Etimologie
 2Istorie
o 2.1Preistoria și popoare preromane
o 2.2Hispania romană și Regatul Vizigot
o 2.3Epoca musulmană și Reconquista
o 2.4Imperiul Spaniol
o 2.5Liberalismul și statul național
o 2.6Războiul Civil și dictatura franchistă
o 2.7Restaurarea democrației
 3Geografie
o 3.1Insulele
o 3.2Munți și râuri
o 3.3Clima
o 3.4Fauna și flora
 4Politică
o 4.1Guvernarea
o 4.2Relațiile externe
o 4.3Armata
o 4.4Drepturile omului
o 4.5Împărțire administrativă
 4.5.1Comunitățile autonome
 4.5.2Provincii și comune
 5Economia
o 5.1Industria auto
o 5.2Agricultură
o 5.3Turism
o 5.4Energie
o 5.5Transport
o 5.6Știință și tehnologie
 6Demografie
o 6.1Urbanizarea
o 6.2Popoare
 o 6.3Grupuri minoritare
o 6.4Imigrația
o 6.5Limbile
o 6.6Educație
o 6.7Sănătatea
o 6.8Religia
 7Cultura
o 7.1Situri din patrimoniul mondial
o 7.2Literatură
o 7.3Filozofie
o 7.4Artele plastice
o 7.5Sculptura
o 7.6Cinematografie
o 7.7Arhitectura
o 7.8Muzică și dans
o 7.9Bucătăria
o 7.10Sport
o 7.11Sărbători legale și festivaluri
 8Note de completare
 9Note bibliografice
 10Bibliografie
 11Lecturi suplimentare
 12Legături externe

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Originile denumirii romane Hispania și a denumirii moderne España sunt incerte, deși
fenicienii și cartaginezii s-au referit la regiune ca Spania, de aceea cea mai larg
acceptată etimologie este una semito-feniciană.[12][17] Au existat mai multe relatări și
ipoteze despre originea sa:
Doamna din Elche, posibil înfățișând-o pe Tanit, din Iberia cartagineză(d), secolul al IV-lea î.e.n.

Savantul renascentist Antonio de Nebrija(d) a sugerat că cuvântul Hispania ar fi evoluat

din cuvântul iberic(d) Hispalis, care înseamnă „oraș al lumii occidentale”.
Jesús Luis Cunchillos(es) a susținut că rădăcina termenului span ar fi
cuvântul fenician spy, care înseamnă „a lucra metale”. De aceea, i-spn-ya ar însemna
„țara unde se lucrează metale”.[18] Ar putea fi o derivare a termenului fenician I-Shpania,
adică „insula iepurilor”, „țara iepurilor” sau „marginea”, o referire la poziția Spaniei la
capătul Mediteranei; monedele romane bătute în regiune începând cu domnia
lui Hadrian prezintă o siluetă feminină cu un iepure la picioare, [19] iar Strabon i-a spus
„țara iepurilor”. Cuvântul în chestiune (comparabil cu Shafan din ebraica modernă)
înseamnă de fapt „Hyrax”, posibil pentru că fenicienii confundau cele două animale. [20]
Hispania poate deriva din utilizarea poetică a termenului Hesperia(d),
reflectând percepția grecească a Italiei ca „țară occidentală” sau „țară a soarelui-apune”
(Hesperia, Ἑσπερία în greacă) și Spania, fiind și mai la vest, ca Hesperia ultima.[21]
Există afirmația că „Hispania” a deriva din cuvântul basc Ezpanna, care înseamnă
„margine” sau „hotar”, o altă referire la faptul că Peninsula Iberică constituie colțul de
sud-vest al continentului european.[21]
Doi erudiți spanioli din secolul al XV-lea, Don Isaac Abravanel și Solomon ibn Verga(d),
au dat o explicație considerată astăzi folclorică. Ambii au scris în două lucrări publicate
diferite că primii evrei care au ajuns în Spania au fost aduși cu corabia de către Phiros,
care era confederat cu regele Babilonului când a asediat Ierusalimul. Phiros
era grec din naștere, dar i se dăduse un regat în Spania. Phiros s-a înrudit prin
căsătorie cu Espan, nepotul regelui Heracles, care a condus și el un regat în Spania.
Mai târziu, Heracles a renunțat la tronul său, preferând Grecia natală, lăsându-și regatul
pe seama nepotului său, Espan, de la care și-a luat numele țara España (Spania). Pe
baza mărturiilor lor, acest eponim ar fi fost deja utilizat în Spania pe la 350 î.e.n. [22]

Istorie[modificare | modificare sursă]

Reproducere a picturilor rupestre din Altamira [23] în Cantabria

Istoria scrisă a Peninsulei Iberice începe cu relatări despre un ținut populat în mare
parte de iberi(d), basci și celți. La început, zonele de coastă au fost colonizate de
către fenicieni, care au fondat cele mai vechi orașe din Europa de
Vest, Cadiz și Málaga. Influența feniciană s-a extins pe măsură ce o mare parte a
Peninsulei a fost încorporată în cele din urmă în Imperiul Cartaginez, devenind un teatru
major al Războaielor Punice împotriva Imperiului Roman în expansiune. După
o cucerire dificilă(d), peninsula a intrat pe deplin sub stăpânire romană(d). În Evul Mediu
timpuriu, ea a intrat sub stăpânire vizigotă(d) și apoi o mare parte a fost cucerită de
invadatorii musulmani din Africa de Nord. Într-un proces care a durat secole, micile
regate creștine din nord au recâștigat treptat controlul asupra peninsulei. Ultimul stat
musulman a căzut în 1492(d), și, în același an, Columb a ajuns în America. S-a născut
astfel un imperiu global care a făcut ca Spania să devină cel mai puternic regat din
Europa, principala putere mondială timp de un secol și jumătate, și cel mai mare
imperiu de peste mări timp de trei secole.
Războaiele continue și alte probleme au dus în cele din urmă la pierderea treptată a
acestui statut. Conflictul napoleonian din Spania a dus la haos, declanșând mișcări de
independență care au sfâșiat cea mai mare parte a imperiului și au lăsat țara instabilă
din punct de vedere politic. Spania a suferit un război civil devastator în anii 1930 și
apoi a intrat sub conducerea unui guvern autoritar, care a condus țara printr-o perioadă
de stagnare, urmată de o creștere bruscă a economiei. În cele din urmă, democrația a
fost restabilită sub forma unei monarhii constituționale parlamentare. Spania a aderat la
Uniunea Europeană, trecând printr-o renaștere culturală și o creștere economică
constantă până la începutul secolului al XXI-lea, într-o nouă lume globalizată, cu
provocări economice și ecologice diferite.
Preistoria și popoare preromane[modificare | modificare sursă]
Castru celtic în Galicia

Cercetările arheologice de la Atapuerca indică faptul că Peninsula Iberică a fost

populată de hominizi acum 1,2 milioane de ani.[24] În Atapuerca s-au găsit fosile de la
primii hominini cunoscuți din Europa, Homo antecessor. Oamenii moderni au ajuns
pentru prima dată în Peninsula Iberică, dinspre nord, pe jos, acum aproximativ 35.000
de ani.[25] Cele mai cunoscute artefacte ale acestor așezări umane preistorice sunt
faimoasele picturi din peștera Altamira din Cantabria din nordul Iberiei, care au fost
create pe la 35.600 până la 13.500 î.e.n. de oameni de Cro-Magnon(d).[23][26] Dovezile
arheologice și genetice sugerează că Peninsula Iberică a funcționat ca unul dintre
numeroasele refugii majore din care nordul Europei a fost repopulat după
sfârșitul ultimei ere glaciare(d).
Cele mai mari grupuri care locuiau în Peninsula Iberică înainte de cucerirea romană
erau iberii(d) și celții. Iberii au locuit în partea mediteraneană a peninsulei, de la nord-est
la sud-est. Celții au locuit o mare parte din laturile interioare și atlantice ale peninsulei,
de la nord-vest la sud-vest. Bascii au ocupat zona de vest a lanțului muntos al Pirineilor
și zonele adiacente, cultura tartesilor influențați de fenicieni a înflorit în sud-vest,
iar lusitanii(d) și vetonii au ocupat zone în vestul central. Mai multe orașe au fost fondate
de-a lungul coastei de către fenicieni, iar în est, grecii(d) au înființat avanposturi
comerciale și colonii. În cele din urmă, feniciano-cartaginezii(d) s-au extins spre interior
spre meseta; totuși, datorită triburilor războinice din interior, cartaginezii s-au stabilit
doar pe coastele Peninsulei Iberice.
Hispania romană și Regatul Vizigot[modificare | modificare sursă]

Amfiteatrul Roman(d) din Mérida

În timpul celui de al Doilea Război Punic, aproximativ între 210 și 205 î.e.n., Republica
Romană în expansiune a capturat coloniile comerciale cartagineze aflate de-a lungul
coastei mediteraneene. Deși romanii au avut nevoie de aproape două secole pentru a
finaliza cucerirea Peninsulei Iberice(d), aceștia și-au păstrat controlul timp de peste șase
secole. Dominația romană era susținută de lege, limba latină și drumurile romane.[27]
Culturile populației celtice și iberice au fost treptat romanizate(d) (latinizate) cu viteze
diferite, în funcție de partea din Hispania în care trăiau, liderii locali fiind admiși în clasa
aristocratică romană.[a][28] Hispania a servit drept grânar pentru piața romană, iar
porturile sale exportau aur, lână, ulei de măsline și vin. Producția agricolă a crescut
odată cu introducerea proiectelor de irigații, dintre care unele rămân și astăzi în uz.
Împărații Hadrian, Traian, Teodosie I și filosoful Seneca s-au născut în Hispania.
[b]
 Creștinismul a fost introdus în Hispania în secolul I e.n. și a devenit popular în orașe
în secolul al II-lea e.n. În cea mai mare parte, limbile și religia actuale ale Spaniei,
precum și baza legilor sale, provin din această perioadă. [27]

Reccared I(d) și episcopii în timpul Conciliului III din Toledo(d), 589. Codex Vigilanus(d), fol. 145, Biblioteca del
Escorial

Slăbirea jurisdicției Imperiului Roman de Apus în Hispania a început în 409,

când suebii și vandalii germanici, împreună cu alanii sarmatici, au intrat în peninsulă la
invitația unui uzurpator roman. Aceste triburi traversaseră Rinul la începutul anului 407
și devastaseră Galia. Suebii au format un regat în ceea ce este astăzi Galicia modernă
și nordul Portugaliei, în timp ce vandalii s-au stabilit în sudul Spaniei până la 420,
înainte de a trece în Africa de Nord în 429 și de a cuceri(d) Cartagina în 439. Pe măsură
ce Imperiul Roman de Apus s-a dezintegrat, baza socială și economică a devenit mult
simplificată: dar chiar și într-o formă modificată, regimurile succesoare au menținut
multe dintre instituțiile și legile imperiului târziu, inclusiv creștinismul și asimilarea la
cultura romană aflată în evoluție.

Coroana votivă(d) a lui Recceswinth(d) din Tezaurul de la Guarrazar

Bizantinii au înființat o provincie occidentală, Spania, în sud, cu intenția de a revigora

stăpânirea romană în toată Iberia. În cele din urmă, însă, Hispania a fost reunită
sub dominație vizigotă(d). Acești vizigoți sau goți occidentali, după ce au prădat
Roma sub conducerea lui Alaric (410), s-au îndreptat spre Peninsula Iberică, în frunte
cu Athaulf(d), și au ocupat porțiunea nord-estică. Wallia(d) și-a extins stăpânirea pe cea
mai mare parte a peninsulei, ținându-i pe suebi blocați în Galicia. Teodoric I a participat,
împreună cu romanii și francii, la bătălia de pe Câmpiile Catalaunice, unde a fost
învins Attila. Euric(d) (466), care a pus capăt ultimelor rămășițe ale puterii romane din
peninsulă, poate fi considerat primul monarh al Spaniei, deși suebii și-au păstrat
independența în Galicia. Euric a fost și primul rege care a dat legi scrise vizigoților. În
următoarele domnii, regii catolici ai Franței și-au asumat rolul de protectori ai hispano-
romanilor catolici împotriva arianismului vizigoților, iar în războaiele(d) care au
urmat, Alaric al II-lea(d) și Amalaric(d) și-au pierdut viețile.
Athanagild(d), răsculat împotriva regelui Agila(d), a chemat bizantinii și, ca răsplată pentru
ajutorul pe care i l-au dat, le-a cedat zonele maritime din sud-est (554). Liuvigild(d) a
restabilit unitatea politică a peninsulei, supunându-i pe suebi, dar diviziunile religioase
ale țării, ajungând chiar și la familia regală, au adus un război civil. Sfântul Hermengild,
fiul regelui, punându-se în fruntea catolicilor, a fost învins și luat prizonier, și a suferit
martiriul pentru că a respins comuniunea cu arienii. Reccared(d), fiul lui Liuvigild și fratele
Sfântului Hermengild, a adăugat unitate religioasă unității politice realizate de tatăl său,
acceptând credința catolică în Conciliul III din Toledo(d) (589). Unitatea religioasă
stabilită de acest conciliu a stat la baza acelei fuziuni a goților cu hispano-romanii care a
dus la formarea poporului spaniol. Sisebut(d) și Suintila(d) au finalizat expulzarea
bizantinilor din Spania.[29]
Căsătoriile mixte între vizigoți și hispano-romani au fost interzise, deși în practică nu au
putut fi în totalitate împiedicate, și au fost legalizate în cele din urmă de Liuvigild.
[30]
 Savanții gotici spanioli, precum Braulio din Zaragoza(d) și Isidor din Sevilla, au jucat
un rol important în conservarea culturii clasice grecești și romane(d). Isidor a fost unul
dintre cei mai influenți clerici și filosofi din Evul Mediu din Europa, iar teoriile sale au fost
vitale și pentru conversia Regatului Vizigot dintr-o țară ariană într-una catolică
în Conciliile de la Toledo(d). Isidor a creat prima enciclopedie occidentală care a avut un
impact uriaș în Evul Mediu.[31]
Epoca musulmană și Reconquista[modificare | modificare sursă]

Moartea liderului franc Roland înfrânt de o alianță bască și musulmană-Mulwallad (Banu Qasi(d)) în bătălia din

trecătoarea Roncevaux (778)(d) a dat naștere Regatului Navarrei condus de Íñigo Arista(d).

În secolul al VIII-lea, aproape toată Peninsula Iberică a fost cucerită (711–718)

de armatele musulmane predominant maure din Africa de Nord. Aceste cuceriri au făcut
parte din expansiunea Califatului Umayyad. Doar o mică zonă montană din nord-vestul
peninsulei a reușit să reziste invaziei inițiale. Legenda spune că contele Julian(d),
guvernatorul Ceutei, ca răzbunare pentru violarea fiicei sale, Florinda(d), de către
regele Roderic(d), i-a invitat pe musulmani și le-a deschis porțile peninsulei.
Conform legii islamice, creștinilor și evreilor li s-a acordat statutul de subordonat
de Dhimmi(d). Acest statut le-a permis creștinilor și evreilor să își practice religiile
ca Oameni ai Cărții(d), dar li s-a cerut să plătească un impozit special și aveau drepturi
legale și sociale inferioare celor ale musulmanilor. [32][33]
Conversia la Islam a decurs într-un ritm din ce în ce mai alert. Muladíes(d) (musulmanii
de origine etnică iberică) se crede că ajunsese să formeze majoritatea populației din Al-
Andalus pe la sfârșitul secolului al X-lea. [34][35]
Comunitatea musulmană din Peninsula Iberică era ea însăși diversă și frământată de
tensiuni sociale. Berberii din Africa de Nord, care furnizaseră cea mai mare parte a
armatelor invadatoare, au intrat în conflict cu elitele arabe(d) originare din Orientul
Mijlociu.[c] Cu timpul, s-au stabilit mari populații maure, în special în valea râului
Guadalquivir, în câmpia de coastă a Valenciei, pe valea râului Ebru și (spre sfârșitul
acestei perioade) în regiunea montană Granada.[35]

Marea Moschee din Córdoba se numără printre cele mai vechi clădiri de moschei din lume(d)

Córdoba, capitala califatului începând cu domnia lui Abd-ar-Rahman al III-lea, era cel

mai mare, mai bogat și mai sofisticat oraș din vestul Europei. Comerțul mediteranean și
schimburile culturale au înflorit. Musulmanii au importat o bogată tradiție intelectuală din
Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Unii filosofi importanți de la acea vreme au
fost Averroes, Ibn Arabi și Maimonide. Culturile romanizate din Peninsula Iberică au
interacționat cu culturile musulmane și evreiești în moduri complexe, oferind regiunii o
cultură distinctă.[35] În afara orașelor, unde locuia marea majoritate a populației, sistemul
de proprietate funciară din epoca romană a rămas în mare parte intact, deoarece liderii
musulmani rareori i-au deposedat pe proprietarii de terenuri, iar introducerea de noi
culturi și tehnici a dus la o extindere a agriculturii, introducând noi produse care
proveneau din Asia sau din fostele teritorii ale Imperiului Roman.[36]
În secolul al XI-lea, teritoriile musulmane s-au fărâmițat în statele rivale Taifa(d) (arab,
berber și slav),[37] dând micilor state creștine ocazia de a-și lărgi teritoriile. [35] Sosirea din
Africa de Nord a sectelor islamice conducătoare ale Almoravizilor și Almohazilor a
restabilit unitatea teritoriilor musulmane, cu o aplicare mai strictă și mai puțin tolerantă a
islamului, și a adus o revigorare a situației musulmanilor. Acest stat islamic reunit a
cunoscut mai mult de un secol de succese care au anulat parțial câștigurile creștinilor.
Bazilica San Isidoro(d), León

Reconquista (Recucerirea) a fost perioada de câteva secole în care stăpânirea creștină

a fost restabilită în Peninsula Iberică. Reconquista este considerată a fi început
cu bătălia de la Covadonga, câștigată de Don Pelayo(d) în 722 și a fost concurentă cu
perioada stăpânirii musulmane din Peninsula Iberică. Victoria armatei creștine asupra
forțelor musulmane a dus la crearea Regatului creștin al Asturiei de-a lungul munților de
pe coasta de nord-vest. La scurt timp, în 739, forțele musulmane au fost alungate
din Galicia, care avea să găzduiască în cele din urmă unul dintre cele mai sfinte locuri
din Europa medievală, Santiago de Compostela, și a fost încorporat în noul regat
creștin.

În 1030, Regatul Navarrei controla comitatele Aragonului(d) și Castiliei(d), care mai târziu au devenit mari regate

ale vremii.

Vikingii au invadat Galicia în 844, dar au fost învinși de Ramiro I al Asturiei(d) la A

Coruña. Multe dintre victimele din rândul vikingilor au fost produse
de balistele galicienilor — arme puternice cu proiectil cu torsiune, care arătau mai
degrabă ca arbalete gigantice. 70 de nave vikinge au fost capturate și arse. [38][39] Vikingii
au atacat Galicia din nou în 859, în timpul domniei lui Ordoño I al Asturiilor. Ordoño era
angajat în acest moment împotriva dușmanilor săi constanți, maurii; dar un conte al
provinciei, Don Pedro, i-a atacat pe vikingi și i-a învins. [40]
Regatul Leónului a fost cel mai puternic regat creștin timp de secole. În 1188 a avut loc
prima sesiune parlamentară modernă din Europa la León (Cortesul din León(d)). Regatul
Castiliei, format din teritoriul leonez, a fost succesorul său ca cel mai puternic regat.
Regii și nobilimea au luptat pentru putere și influență în această perioadă. Exemplul
împăraților romani a influențat obiectivul politic al Coroanei, în timp ce nobilii au
beneficiat de feudalism.

Petronilla de Aragon și Ramon Berenguer IV, contele de Barcelona(d) .

Armatele musulmane au avansat și la nord de Pirinei, dar au fost înfrânte de forțele

francilor în bătălia de la Poitiers, Francia și împinse din cea mai sudică regiune a
Franței actuale, de-a lungul coastei, până în anii 760. Mai târziu, forțele francilor au
înființat comitate creștine(d) la sud de Pirinei. Aceste mărci aveau să crească în
regatele Navarrei și Aragonului.[41] Timp de câteva secole, frontiera fluctuantă dintre
zonele controlate de musulmani și cele creștine din Iberia a fost de-a lungul
râurilor Ebru și Duero.
Transmiterea islamică a clasicilor(d) este principala contribuție musulmană la Europa
Medievală(d). Limba castiliană — mai frecvent cunoscută (mai ales în istorie și în
prezent) ca „spaniolă” după ce a devenit limba națională și lingua franca a Spaniei — a
evoluat din latina vulgară, la fel ca și alte limbi romanice ale Spaniei,
precum catalana, asturiana(d) și galiciana(d), precum și alte limbi romanice din Europa
latină. Basca, singura limbă neromanică din Spania, a continuat să evolueze de la
basca timpurie la cea medievală. Glosas Emilianenses(d) (găsite la Mănăstirile din San
Millán de la Cogolla(d) și scrise în latină, bască și romanică) au o mare valoare, ca unul
dintre primele exemple scrise ale unor limbi romanice iberice. [42]
Destrămarea Al-Andalusului în regatele taifa concurente a ajutat regatele creștine
iberice îndelung încercate să câștige inițiativa. Capturarea orașului strategic Toledo în
1085 a marcat o schimbare semnificativă a echilibrului puterii în favoarea regatelor
creștine. După o mare resurgență musulmană în secolul al XII-lea, marile cetăți maure
din sud au căzut în mâinile Castiliei în secolul al XIII-lea — Córdoba în 1236 și Sevilla în
1248. Comitatul Barcelona(d) și Regatul Aragonului au intrat într-o uniune dinastică și au
câștigat teritoriu și putere la Marea Mediterană. În 1229, a fost cucerită Mallorca, apoi a
urmat Valencia în 1238. În secolele al XIII-lea și al XIV-lea,
dinastia Marinizilor(d) din Maroc a invadat și și-a stabilit unele capete de pod pe coasta
de sud, dar a eșuat în încercarea de a restabili stăpânirea nord-africană asupra
Peninsulei Iberice și au fost în curând alungați.

Portretul lui Alfonso al X-lea al Castiliei și Leonului din codexul Tumbo "A" din Santiago (datat între 1229 și
1255)

După 781 de ani de prezență musulmană în Spania, ultimul

sultanat nasrid(d) din Granada, un stat tributar, a capitulat în sfârșit în 1492 monarhilor
catolici regina Isabella I a Castiliei[43] și regele Ferdinand al II-lea al Aragonului(d).[44][45][46]
Bătălia de la La Rochelle(d), 1372

De la mijlocul secolului al XIII-lea, literatura și filozofia au început să înflorească din nou

în regatele creștine peninsulare, pe baza tradițiilor romane și gotice. Un filosof important
din acest timp este Ramon Llull. Abraham Cresques(d) a fost un important cartograf
evreu. Dreptul roman și instituțiile sale au fost modelul legiuitorilor. Regele Alfonso al X-
lea al Castiliei s-a concentrat pe întărirea acestui trecut roman și gotic și, de asemenea,
pe conectarea regatelor creștine iberice cu restul creștinătății europene medievale.
Alfonso a lucrat pentru a fi ales împărat al Sfântului Imperiu Roman și a publicat
codul Siete Partidas.(d) Școala de traducători din Toledo(d) este numele care descrie în
mod obișnuit grupul de cărturari care au lucrat împreună în orașul Toledo în secolele al
XII-lea și al XIII-lea, pentru a traduce multe dintre lucrările filosofice și științifice
din araba clasică, greaca vece și ebraica veche.
Secolul al XIII-lea a fost martor și la expansiunea Coroanei Aragonului(d), centrată în
nord-estul Spaniei, asupra insulelor din Marea Mediterană, până la Sicilia și Neapole.
[47]
 În această perioadă au fost înființate universitățile din Palencia (d) (1212/1263)
și Salamanca (1218/1254). Moartea Neagră din 1348 și 1349 a devastat Spania.[48]
Catalanii și aragonienii s-au oferit împăratului bizantin Andronic al II-lea
Paleologul pentru a lupta cu turcii. După ce au cucerit teritorii din Asia Mică, ei și-au
întors armele împotriva bizantinilor, care le-au ucis conducătorii; dar pentru această
trădare, spaniolii, sub conducerea lui Bernard de Rocafort și Berenguer de Entenca, au
cerut pedeapsa cumplită celebrată în istorie drept „Răzbunarea Catalană” și au
luat(d) ducatul franc de Atena(d) (1311). Linia regală a Aragonului a dispărut odată
cu Martin Umanistul(d), iar Compromisul de la Caspe(d) a dat coroana Casei de
Trastámara, care domnea deja în Castilia.
Ca și în restul Europei din Evul Mediu târziu, antisemitismul(d) a crescut foarte mult în
secolul al XIV-lea în regatele creștine (un eveniment cheie în acest sens a fost Moartea
Neagră, deoarece evreii erau acuzați că otrăveau apele). [49] La mijlocul secolului al XIV-
lea au existat ucideri în masă în Aragon și 12.000 de evrei au fost uciși la Toledo. În
1391, mulțimile creștine au mers din oraș în oraș în toată Castilia și Aragonul, ucigând
aproximativ 50.000 de evrei.[50][51][52][53][54][55] Femeile și copiii au fost vânduți ca sclavi
musulmanilor, iar multe sinagogi au fost transformate în biserici. Potrivit lui Hasdai
Crescas(d), aproximativ 70 de comunități evreiești au fost distruse. [56] Sfântul Vincent
Ferrer a convertit nenumărați evrei, printre care pe rabinul Josuah Halorqui, care a luat
numele de Jerónimo de Santa Fe(d) și în orașul său i-a convertit pe mulți dintre foștii săi
coreligionari în faimosul Disputatio din Tortosa(d) (1413–1414).
Imperiul Spaniol[modificare | modificare sursă]
Cristofor Columb se întâlnește cu Isabela I a Castiliei și cu Ferdinand al II-lea al Aragonului în Alcázarul din
Córdoba(d)

În 1469, coroanele regatelor creștine Castilia și Aragon(d) au fost unite

prin căsătoria Isabelei I de Castilia cu Ferdinand al II-lea de Aragon. Anul 1478 a
început finalizarea cuceririi Insulelor Canare și în 1492, forțele combinate ale Castiliei și
Aragonului au capturat Emiratul Granadei de la ultimul său conducător, Muhammad al
XII-lea(d), punând capăt ultimei rămășițe a unei prezențe islamice de 781 de ani în
Peninsula Iberică. În același an, evreilor din Spania(d) li s-a ordonat să se
convertească(d) la catolicism sub amenințarea că altfel vor fi expulzați din teritoriile
spaniole în timpul Inchiziției spaniole.[57] Până la 200.000 de evrei au fost expulzați din
Spania(d).[58][59][60] Au urmat expulzările din 1493 din Sicilia aragoneză(d) și din Portugalia
în 1497(d). Tratatul de la Granada(d) garanta toleranța religioasă față de musulmani, [61] dar
a funcționat doar câțiva ani, înainte ca Islamul să fie scos în afara legii în 1502 în
Regatul Castiliei și în 1527 în Regatul Aragon, ceea ce a făcut ca mare parte a
minorității musulmane a Spaniei să devină oficial moriscos(d) creștini. La câteva decenii
după rebeliunea moriscoșilor din Granada cunoscută sub numele de Războiul
Alpujarras(d), o proporție semnificativă din populația fostă musulmană a Spaniei a fost
expulzată, stabilindu-se în principal în Africa de Nord. [d][62] Între 1609 și 1614, peste
300.000 de moriscos au fost trimiși pe nave în Africa de Nord și în alte locații și, din
această cifră, aproximativ 50.000 au murit opunându-se expulzării(d) și 60.000 au murit
pe drum.[63][64][65]
Anul 1492 a marcat și sosirea lui Cristofor Columb în Lumea Nouă, în timpul unei
călătorii finanțate de Isabella. Prima călătorie a lui Columb a traversat Atlanticul și a
ajuns în Insulele Caraibe, începând explorarea și cucerirea europeană a Americii, deși
Columb a rămas convins că ajunsese în Orient. Un număr mare de indigeni
americani au murit în lupta împotriva spaniolilor în timpul cuceririi, [66] iar alții au murit din
diferite alte cauze. Unii cercetători consideră perioada inițială a cuceririi spaniole — de
la prima debarcare a lui Columb în Bahamas până la mijlocul secolului al XVI-lea — ca
fiind cea mai evidentă situație de genocid din istoria omenirii.[67] Numărul morților ar fi
putut ajunge la aproximativ 70 de milioane de indigeni (din 80 de milioane) în această
perioadă, deoarece bolile precum variola, rujeola, gripa și tifosul, aduse în America de
cuceritori, au decimat populația pre-columbiană. [68]
Codul lui Lienzo de Tlaxcala(d) care arată întâlnirea din 1519 a conquistadorului Hernán Cortés și a consilierului
său La Malinche(d) cu împăratul aztec Moctezuma al II-lea la Tenochtitlan. Malinche a jucat un rol cheie în
facila cucerire a Mexicului.

Colonizarea spaniolă a Americii a început cu colonizarea Caraibelor. A fost urmată de

cucerirea unor puternice formațiuni statele precolumbiene din Mexicul central și de pe
coasta Pacificului din America de Sud. Amestecul rasial dintre culturile și oamenii
băștinași pe dee o parte și spanioli pe de altă parte a devenit norma. O expediție
sponsorizată de coroana spaniolă a finalizat prima călătorie în jurul lumii din istoria
omenirii, circumnavigația Magellan-Elcano(d). Tornaviaje(d) sau ruta de întoarcere din
Filipine către Mexic a făcut posibilă ruta comercială a galionului Manila.(d) Spaniolii s-au
întâlnit din nou cu Islamul în Asia de Sud-Est și, pentru a încorpora Filipinele, expedițiile
spaniole organizate din Mexicul recent creștinat au invadat(d) teritoriile filipineze
ale Sultanatului din Brunei(d). Spaniolii s-au folosit de conflictul dintre regatele filipineze
păgâne și musulmane pentru a le opune unele celorlalți, folosind astfel principiul
„dezbină și cucerește”.[69] Spaniolii au văzut în războiul cu musulmanii din Brunei și
Filipine(d) o repetare a Reconquistei.[70]
În perioada modernă timpurie, a urmat o centralizare a puterii regale în detrimentul
nobilimii locale, iar cuvântul España, a cărui rădăcină este numele antic Hispania, a
început să fie folosit în mod obișnuit pentru a desemna întregul celor două regate,
Castilia și Aragon.[62] Prin reformele lor politice, juridice, religioase și militare pe scară
largă, monarhia hispanică a devenit o putere mondială(d).
Unirea coroanelor Aragonului și Castiliei prin căsătoria suveranilor lor a pus baza
Spaniei moderne și a Imperiului Spaniol, deși fiecare regat al Spaniei rămânea, din
punct de vedere social, politic, legal, monetar și lingvistic, o țară separată. [71][72]
Două mari răscoale au izbucnit pe la începutul domniei împăratului habsburgic, Carol al
V-lea: Răscoala Comuneros(d) din Coroana Castiliei și Răscoala Frățiilor(d) din Coroana
Aragonului.
Spania Habsburgică a fost una dintre principalele puteri mondiale de-a lungul secolului
al XVI-lea și în cea mai mare parte a secolului al XVII-lea, o poziție consolidată de
comerț și bogăție provenită din posesiunile coloniale. Regatul a devenit prima putere
maritimă(d) a lumii. A atins apogeul în timpul domniei primilor doi monarhi Habsburgi
spanioli — Carol I (1516–1556) și Filip al II-lea (1556–1598). În această perioadă au
avut loc Războaiele Italiene, Războiul Schmalkaldic(d), Revolta Olandeză, Războiul
Succesiunii Portugheze(d), ciocniri cu otomanii, intervenția în Războaiele Religioase
Franceze(d) și Războiul Anglo-Spaniol(d) [73]

Harta anacronică a Imperiului spaniol

Principalele căi comerciale ale Imperiului spaniol

Prin explorarea și cucerirea sau alianțele și moștenirea căsătoriei regale, Imperiul

Spaniol s-a extins pentru a include vaste zone din America, insule din zona Asia-Pacific,
zone din Italia, orașe din Africa de Nord, precum și părți din ceea ce este acum Franța,
Germania, Belgia, Luxemburg și Țările de Jos. Prima circumnavigație(d) a lumii a fost
efectuată în 1519–1521. A fost primul imperiu peste care se spunea că soarele nu
apune niciodată(d). Aceasta a fost o epocă a descoperirilor, cu explorări îndrăznețe pe
mare și pe uscat, deschiderea de noi rute comerciale(d) peste oceane, cuceriri și
începuturile colonialismului european. Exploratorii spanioli au adus înapoi metale
prețioase, mirodenii, obiecte de lux și plante necunoscute până atunci, și au jucat un rol
important în transformarea felului cum înțelegeau europenii lumea. [74] Eflorescența
culturală observată în această perioadă este acum denumită Epoca de Aur Spaniolă.
Extinderea imperiului a provocat o imense frământări în America, pe măsură ce
prăbușirea societăților și imperiilor și bolile noi din Europa au devastat populațiile
indigene americane. Apariția umanismului, Contrareforma și noile descoperiri și cuceriri
geografice au ridicat probleme care au fost abordate de mișcarea intelectuală
cunoscută acum sub numele de Școala din Salamanca(d), care a dezvoltat primele teorii
moderne despre ceea ce acum se numește dreptul internațional și drepturile
omului. Juan Luis Vives(d) a fost un alt umanist proeminent în această perioadă.
Supremația maritimă a Spaniei din secolul al XVI-lea a fost demonstrată de victoria
asupra otomanilor la Lepanto în 1571 și apoi, după dezastrul Invincibilei Armade în
1588, într-o serie de victorii împotriva Angliei în Războiul Anglo-Spaniol din 1585–
1604(d). Cu toate acestea, în deceniile mijlocii ale secolului al XVII-lea, puterea maritimă
a Spaniei a intrat într-un declin îndelungat, cu din ce în ce mai multe înfrângeri
împotriva Provinciilor Unite și apoi a Angliei; astfel că, prin anii 1660, îi era greu să-și
mai apere posesiunile de peste mări de pirați și corsari.
Reforma Protestantă a atras regatul din ce în ce mai adânc în mocirla războaielor
încărcate de religie. Rezultatul a fost o țară forțată să-și extindă permanent eforturile
militare în Europa și în Marea Mediterană. [75] Până în deceniile de mijloc ale unui secol
al XVII-lea marcat în Europa de războaie și epidemii(d), Habsburgii spanioli implicaseră
țara în conflicte politico-religioase la nivelul întregului continent. Aceste conflicte i-au
secătuit resursele și i-au subminat economia în general. Spania a reușit să păstreze
controlul asupra celei mai mari părți a împrăștiatului Imperiu Habsburgic și să ajute
forțele imperiale ale Sfântului Imperiu Roman să inverseze o mare parte din progresele
făcute de forțele protestante, dar a fost în cele din urmă obligată să
recunoască separarea Portugaliei(d) și a Provinciilor Unite și, în cele din urmă, a suferit
unele înfrângeri militare serioase în fața Franței în ultimele etape ale Războiului de
Treizeci de Ani.[76] În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Spania a intrat într-un
declin treptat, timp în care a cedat mai multe mici teritorii Franței și Angliei; cu toate
acestea, și-a menținut și și-a lărgit vastul imperiu de peste mări, care a rămas intact
până la începutul secolului al XIX-lea.
Familia lui Filip al V-lea(d). În timpul Iluminismului din Spania(d) a domnit o nouă familie regală, Casa de Bourbon.

Declinul a culminat cu o controversă privind succesiunea la tron care a consumat primii

ani ai secolului al XVIII-lea. Războiul de Succesiune Spaniolă a fost un amplu conflict
internațional combinat cu un război civil și avea să se soldeze cu pierderea posesiunilor
europene și a poziției de mare putere continentală. [77] În timpul acestui război, a fost
instalată o nouă dinastie originară din Franța, Bourbonii. Demult unite doar prin
Coroană, regatele spaniole s-au unificat într-un singur adevărat stat spaniol atunci când
primul rege Bourbon, Filip al V-lea, a unit coroanele Castiliei și Aragonului într-una
singură, abolind multe dintre vechile privilegii și legi regionale. [78]
Secolul al XVIII-lea a adus o recuperare treptată și o creștere a prosperității în mare
parte a imperiului. Noua monarhie de Bourbon s-a inspirat din sistemul francez de
modernizare a administrației și a economiei. Ideile iluministe(d) au început să câștige
teren în rândul unora dintre elite și membri ai familiei regale. Reformatorii Bourboni(d) au
creat miliții disciplinate în toată zona Atlanticului. Spania avea nevoie de orice sursă de
forță umană de care putea beneficia în timpul războaielor aparent nesfârșite din secolul
al XVIII-lea — Războiul de Succesiune Spaniolă sau Războiul Reginei Anne(d) (1702–
1713), Războiul pentru urechea lui Jenkins (1739–1742) care a devenit Războiul de
Succesiune Austriacă (1740–1748), Războiul de Șapte Ani (1756–1763) și Războiul
Anglo-Spaniol(d) (1779–1783) — și noile sale miliții disciplinate au luptat în jurul
Atlanticului, după cum era nevoie.
Liberalismul și statul național[modificare | modificare sursă]

Rafael del Riego a condus răscoala anti-absolutistă care a declanșat Trienio Liberal(d), parte a Revoluțiilor din
1820(d) din Europa. Când absolutiștii au preluat din nou puterea, el a fost executat.

În 1793, Spania a intrat în război împotriva noii Republici Franceze revoluționare ca

membră a primei coaliții. A urmat Războiul Pirineilor(d), care a polarizat țara într-o reacție
împotriva elitelor galicizate(d) și în urma înfrângerii pe câmpul de luptă, s-a încheiat
pacea cu Franța în 1795 prin tratatul de la Basel(d) prin care Spania pierdea controlul
asupra a două treimi din insula Hispaniola. Primul ministru, Manuel Godoy, s-a asigurat
apoi că Spania se aliază cu Franța în scurtul Război al celei de a Treia Coaliții, care s-a
încheiat cu victoria maritimă britanică în bătălia de la Trafalgar din 1805. În 1807, un
tratat secret între Napoleon și nepopularul prim-ministru spaniol a dus la o nouă
declarație de război împotriva Marii Britanii și Portugaliei. Trupele lui Napoleon au intrat
în țară pentru a invada Portugalia, dar au ocupat în schimb cetățile majore ale Spaniei.
Regele spaniol a abdicat în favoarea fratelui Napoleon, Joseph Bonaparte.
Joseph Bonaparte a fost văzut ca un monarh-marionetă(d) și a fost privit cu dispreț de
către spanioli. Răscoala din 2 mai 1808(d) a fost una dintre numeroasele răscoale
naționaliste din toată țara împotriva regimului bonapartist. [79] Aceste revolte au marcat
începutul unui devastator război de independență împotriva regimului napoleonian.
[80]
 Cele mai celebrate bătălii ale acestui război au fost cele de la Bruch(d), în zonele
înalte din Montserrat, în care țărănimea catalană a pus pe fugă o armată
franceză; Bailén, unde Castaños(d), în fruntea armatei Andaluziei, l-a învins pe Dupont(d);
și asediile Zaragozei și Gironei(d), demne de vechii spanioli
din Saguntum(d) și Numantia(d).[29]
Napoleon a fost nevoit să intervină personal, învingând mai multe armate spaniole și
forțând o armată britanică să se retragă. Cu toate acestea, acțiunea militară
suplimentară a armatelor spaniole, a gherilelor și a forțelor britanico-portugheze ale
lui Wellington, combinată cu dezastruoasa invazie a Rusiei de către Napoleon, a
condus la izgonirea armatelor imperiale franceze din Spania în 1814 și la
întoarcerea regelui Ferdinand al VII-lea.[81]
În timpul războiului, în 1810, un corp revoluționar, Cortesul din Cádiz(d), a fost reunit
pentru a coordona efortul împotriva regimului bonapartist și pentru a pregăti o
constituție.[82] S-a întrunit ca un unic organism, iar membrii săi reprezentau întregul
Imperiu Spaniol.[83] În 1812, a fost proclamată o constituție(d) pentru reprezentarea
universală sub o monarhie constituțională, dar după căderea regimului
bonapartist, Ferdinand al VII-lea a dizolvat Cortesul General și era hotărât să conducă
ca monarh absolut(d). Aceste evenimente au prefigurat conflictul dintre conservatori și
liberali din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea.
Cucerirea Spaniei de către Franța a fost în folosul de anticolonialiștilor din America
Latină, cărora nu le conveneau politicile guvernului imperial spaniol care a favoriza
cetățenii spanioli (peninsularii(d)) față de cei născuți peste mări (Criollos(d)) și au
cerut retroversia suveranității poporului(d). Începând din 1809, coloniile americane ale
Spaniei au început o serie de revoluții și și-au declarat independența, ducând
la războaiele de independență hispano-americane, care au pus capăt controlului spaniol
asupra coloniilor sale continentale din America. Încercarea regelui Ferdinand al VII-lea
de a reafirma controlul asupra coloniilor(d) s-a dovedit inutilă, deoarece s-a confruntat cu
opoziție nu numai în colonii, ci și în Spania, și au urmat revolte ale armatei, conduse de
ofițeri liberali. La sfârșitul anului 1826, singurele colonii americane deținute de Spania
mai erau Cuba și Puerto Rico.
Războiul napoleonian a lăsat Spania ruinată economic, profund divizată și instabilă din
punct de vedere politic. În deceniile anilor 1830 și 1840, carlismul(d) (o mișcare
reacționară legitimistă care susținea ramura urmașilor lui Carlos María Isidro de
Bourbon, fratele mai mic al lui Ferdinand al VII-lea), a luptat
împotriva cristinos(d) sau isabelinos (care o susțineau pe regina Isabella a II-a, fiica lui
Ferdinand al VII-lea) în războaiele carliste. Forțele isabeline au izbândit, dar conflictul
dintre progresiști(d) și moderați(d) s-a încheiat cu o slabă perioadă constituțională
timpurie. După Revoluția Glorioasă(d) din 1868 și scurta perioadă a Primei Republici
Spaniole, aceasta din urmă a cedat unei perioade monarhice stabile, Restaurația, un
regim bipartizan rigid alimentat de turnismo (rotația prestabilită a controlului
guvernamental între liberali și conservatori) și forma de reprezentare politică în mediul
rural (bazată pe clientelism), cunoscută sub numele de caciquismo(es).[84]
Puerta del Sol, Madrid, după Revoluția spaniolă din 1868(d)

La sfârșitul secolului al XIX-lea au apărut mișcări naționaliste în Filipine și Cuba. În

1895 și 1896 a izbucnit războiul de independență cubanez și revoluția filipineză(d) și în
cele din urmă s-au implicat Statele Unite. Războiul hispano-american s-a desfășurat în
primăvara anului 1898 și a dus la pierderea ultimelor părți din ce odinioară fusese vastul
imperiu colonial spaniol, din afara Africii de Nord. El Desastre (dezastrul), după cum a
fost denumit războiul în Spania, a dat un impuls suplimentar generației lui '98 care
analiza țara.
Deși perioada de la începutul secolului al XX-lea a fost una de prosperitate în creștere,
secolul a adus puțină pace socială; Spania a jucat un rol minor în lupta pentru Africa,
odată cu colonizarea Saharei Occidentale, a Marocului spaniol(d) și Guineei Ecuatoriale.
A rămas neutră în timpul Primului Război Mondial (vezi Spania în Primul Război
Mondial(d)). Pierderile grele suferite în timpul războiului Rif(d) din Maroc au adus
discreditarea guvernului și au subminat monarhia.
Industrializarea, dezvoltarea căilor ferate și capitalismul incipient s-au dezvoltat în mai
multe zone ale țării, în special în Barcelona, și au adus și apariția mișcării
muncitorești(d) și a ideilor socialiste și anarhiste. Expoziția universală de la Barcelona din
1888(d) și Congresul Muncitoresc de la Barcelona din 1870 sunt exemple bune în acest
sens. În 1879, se înființează Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol. Sindicatul legat de
acest partid, Unión General de Trabajadores(d), a fost fondat în 1888. În tendința anarho-
sindicalistă a mișcării muncitoare din Spania, Confederación Nacional del Trabajo(d) fost
fondată în 1910, iar Federación Anarquista Ibérica(d) în 1927.
Catalanismul și baschismul, alături de alte naționalisme și regionalisme din Spania, au
apărut în acea perioadă. Partidul Naționalist Basc(d) s-a format în 1895 și Liga
Regionalistă a Cataloniei(d) în 1901.
Corupția politică și represiunea au slăbit sistemul democratic cu două mari partide al
monarhiei constituționale.[85] Evenimentele și represiunea din Săptămâna
Tragică(d) exemplifică instabilitatea socială a vremii.

Demonstrație la Barcelona în timpul evenimentelor Săptămânii Tragice(d)

Greva La Canadiense(d) din 1919 a dus la prima lege care limitează ziua de lucru la opt
ore.[86]
După o perioadă de dictatură în timpul guvernelor generalilor Miguel Primo de
Rivera și Dámaso Berenguer(d) și amiralului Aznar-Cabañas(d) (1923-1931), au avut loc
primele alegeri de după 1923, în mare măsură înțelese ca un plebiscit asupra
monarhiei: alegerile locale din 12 aprilie 1931(d). Acestea au adus o răsunătoare victorie
a candidaților republicano-socialiști în marile orașe și în capitalele provinciale, cu o
majoritate de consilieri monarhiști în zonele rurale. Regele a părăsit țara și a urmat
proclamarea Republicii la 14 aprilie, odată cu formarea unui guvern provizoriu.
O constituție(d) pentru țară a fost adoptată în octombrie 1931 după alegerile generale
constituante(d) din iunie 1931 și au urmat o serie de cabinete prezidate de Manuel
Azaña, susținute de partidele republicane și de PSOE. La alegerile din 1933, dreapta a
triumfat și în 1936 stânga. În timpul celei de a Doua Republici, a existat mari frământări
politice și sociale, marcate de o radicalizare accentuată a stângii și a dreptei. Printre
actele de violență din această perioadă s-au numărat arderi de biserici, lovitura de stat
eșuată din 1932 condusă de José Sanjurjo(d), Revoluția din 1934(d) și numeroase atacuri
împotriva liderilor politici rivali. Pe de altă parte, tot în timpul celei de a Doua Republici,
au fost inițiate reforme importante pentru modernizarea țării: o constituție democratică,
reformă agrară, restructurare a armatei, descentralizare politică și dreptul femeilor la
vot(d).
Războiul Civil și dictatura franchistă[modificare | modificare sursă]
Războiul civil spaniol a izbucnit în 1936: în 17 și 18 iulie, o parte a armatei a efectuat o
lovitură de stat(d) care a triumfat în doar o parte a țării. Situația a dus la un război civil, în
care teritoriul a fost împărțit în două zone: una sub autoritatea guvernului republican(d),
care se baza pe sprijinul extern din partea Uniunii Sovietice și a Mexicului (și
a Brigăzilor Internaționale(d)), iar cealaltă controlată de puciști (facțiunea naționalistă sau
rebelă(d)), susținută în mod critic de Germania Nazistă și Italia Fascistă. Republica nu a
fost susținută de puterile occidentale din cauza politicii de neintervenție condusă de
britanici. Generalul Francisco Franco a depus jurământul ca lider suprem al rebelilor
la 1 octombrie 1936. A urmat o relație tensionată între guvernul republican și anarhiștii
din popor care inițiaseră o revoluție socială parțială.(d)
Războiul civil a fost dus cu brutalitate și au existat multe atrocități comise de toate
părțile. Războiul a luat viața a peste 500.000 de oameni și a provocat fuga a până la
jumătate de milion de cetățeni din țară.[87][88] La 1 aprilie 1939, cu cinci luni înainte de
începerea celui de al Doilea Război Mondial, partea rebelă condusă de Franco a ieșit
învingătoare, impunând o dictatură asupra întregii țări.

Voluntari republicani la Teruel, 1936

Regimul a rămas în principal „neutru” din punct de vedere nominal în cel de al Doilea

Război Mondial (și-a schimbat pentru scurt timp poziția în „non-beligerant”), deși
simpatiza cu Axa și a oferit Wehrmachtului nazist voluntari spanioli pentru frontul de est.
Singurul partid legal aflat sub dictatura lui Franco a fost Falange Española
Tradicionalista y de las JONS (FET y de las JONS), format în 1937 prin fuziunea
între Falange Española de las JONS(d) și tradiționaliștii carliști, și la care s-au adăugat
restul de grupări de dreapta care sprijineau rebelii. Denumirea de „Movimiento
Nacional(d)”, uneori înțeleasă ca o structură mai largă decât FET y de las JONS propriu-
zisă, s-a impus în mare măsură peste numele acesteia din urmă în documentele oficiale
de-a lungul anilor 1950.
După cel de al Doilea Război Mondial, Spania a rămas izolată politic și economic, și a
fost ținută în afara Organizației Națiunilor Unite. Acest lucru s-a schimbat în 1955, în
perioada Războiului Rece, când a devenit important din punct de vedere strategic
pentru SUA să stabilească o prezență militară în Peninsula Iberică pentru a contracara
orice posibilă manevră a Uniunii Sovietice în bazinul mediteranean. În anii 1960, Spania
a înregistrat o rată de creștere economică fără precedent(d) care a fost propulsată de
industrializare, o migrație internă masivă din zonele rurale
către Madrid, Barcelona și Țara Bascilor, și crearea unei industrii a turismului de masă.
Conducerea lui Franco a fost caracterizată și de autoritarism, promovarea unei identități
naționale unitare, național-catolicism(d) și politici lingvistice discriminatorii(d).
La 17 ianuarie 1966, a avut loc o coliziune fatală între un B-52G și un KC-135
Stratotanker la Palomares. Explozibilii convenționali din două dintre bombele cu
hidrogen(d) de tip Mk28(d) au detonat la impactul cu solul, dispersând plutoniu pe fermele
din apropiere.[89]
Restaurarea democrației[modificare | modificare sursă]
În 1962, un grup de politicieni implicați în opoziția față de regimul Franco în interiorul
țării și în exil s-au întâlnit în congresul Mișcării Europene la München, unde au adoptat
o rezoluție în favoarea democrației.[90][91][92]
Odată cu moartea lui Franco în noiembrie 1975, Juan Carlos a venit pe tron ca rege al
Spaniei(d) și șef de stat în conformitate cu legea franchistă. Odată cu aprobarea
noii Constituții spaniole din 1978 și cu restabilirea democrației, statul a cedat multă
autoritate regiunilor și a creat o organizație internă bazată pe comunități
autonome. Legea amnistiei din 1977(d) a permis oamenilor din regimul lui Franco să
continue să activeze în instituții fără consecințe, chiar și autorii unor crime din timpul
tranziției către democrație, cum ar fi masacrul din 3 martie 1976 de la
Vitoria(d) sau masacrul din Atocha din 1977(d).
Felipe González semnând tratatul de aderare la Comunitatea Economică Europeană la 12 iunie 1985

În Țara Bascilor, naționalismul basc(d) moderat a coexistat cu o mișcare naționalistă

radicală condusă de organizația armată ETA până la dizolvarea acesteia în mai 2018.
[93]
 Grupul fusese format în 1959 în timpul guvernării lui Franco, dar a continuat să-și
desfășoare campania violentă chiar și după restabilirea democrației și primirea unei
mari măsuri de autonomie regională.
La 23 februarie 1981, elementele rebele din forțele de securitate au ocupat Cortesul în
încercarea de a impune un guvern susținut de militari(d). Regele Juan Carlos a preluat
personal comanda armatei și a ordonat cu succes conspiratorilor, prin intermediul
televiziunii naționale, să se predea.[94]
În anii 1980, restaurarea democrației a făcut posibilă o societate deschisă în creștere.
Au apărut noi mișcări culturale bazate pe libertate, precum La Movida Madrileña și a
apărut o cultură a drepturilor omului cu Gregorio Peces-Barba(d). La 30 mai 1982,
Spania a aderat la NATO, acțiune confirmată printr-un referendum după o puternică
opoziție socială. În acel an a venit la putere Partidul Socialist Muncitoresc
Spaniol (PSOE), primul guvern de stânga de 43 de ani. În 1986, Spania s-a
alăturat Comunității Economice Europene, care a devenit ulterior Uniunea Europeană.
PSOE a fost înlocuit la guvernare de Partido Popular (PP) în 1996, după scandaluri
legate de participarea guvernului lui Felipe González la războiul murdar împotriva
ETA(d); în acel moment, PSOE fusese aproape 14 ani consecutiv la putere.
Jocurile Olimpice de vară din 1992 de la Barcelona

La 1 ianuarie 2002, Spania a adoptat pe deplin euro, iar Spania a cunoscut o creștere
economică puternică, cu mult peste media UE la începutul anilor 2000. Cu toate
acestea, îngrijorările mult mediatizate emise de mulți comentatori economici la vârful
boomului avertizau că prețurile extraordinare ale proprietăților imobiliare și un deficit
comercial ridicat vor duce probabil la un colaps economic dureros. [95]
În 2002 s-a produs deversarea de petrol Prestige(d) cu mari consecințe ecologice de-a
lungul coastei atlantice a Spaniei. În 2003, José María Aznar l-a sprijinit pe președintele
american George W. Bush în războiul din Irak(d), iar în societatea spaniolă a avut loc o
mișcare puternică împotriva războiului. La 11 martie 2004, o grupare
teroristă islamistă locală, inspirată de Al-Qaeda a efectuat cel mai mare atac terorist din
istoria spaniolă, când au ucis 191 de oameni și a rănit alte peste 1.800 bombardând
trenuri de navetiști în Madrid.[96] Deși suspiciunile inițiale s-au concentrat asupra grupării
teroriste basce ETA, în curând au apărut dovezi care să indice implicarea islamistă.
Datorită apropierii alegerilor din 2004, problema responsabilității a devenit rapid o
controversă politică, principalele partide concurente PP și PSOE făcând schimb de
acuzații cu privire la gestionarea incidentului.[97] Alegerile din 14 martie 2004 au fost
câștigate de PSOE, în frunte cu José Luis Rodríguez Zapatero.[98]
Proporția de populație spaniolă născută în străinătate a crescut rapid în perioada de
boom economic la începutul anilor 2000, dar a scăzut din cauza crizei financiare de la
sfârșitul deceniului.[99] În 2005, guvernul spaniol a legalizat căsătoria între persoane de
același sex.[100] Descentralizarea a fost susținută împotriva unei aprigi rezistențe a Curții
Constituționale și a opoziției conservatoare, la fel și politica de gen, cum ar fi cotele de
gen sau legea împotriva violenței de gen. Au avut loc discuții guvernamentale cu ETA,
iar gruparea a anunțat încetarea permanentă a violențelor în 2010. [101]
Spargerea bulei imobiliare spaniole(d) în 2008 a dus la criza financiară spaniolă din
2008–2016(d). Nivelurile ridicate ale șomajului, reducerile cheltuielilor guvernamentale și
corupția în familia regală și în Partidul Popular au servit drept fundal la protestele
spaniole(d) din 2011–2012.[102] A crescut și separatismul catalan. În 2011, partidul
conservator al lui Mariano Rajoy a câștigat alegerile cu 44,6% din voturi.[103] În calitate
de prim-ministru, el a continuat să pună în aplicare măsurile de austeritate impuse de
Pactul de stabilitate și creștere al UE.[104] La 19 iunie 2014, monarhul, Juan Carlos, a
abdicat în favoarea fiului său, care a devenit Felipe al VI-lea.[105]
Demonstrații împotriva crizei și a șomajului ridicat în rândul tinerilor la Madrid, 15 mai 2011

La 1 octombrie 2017 a avut loc un referendum pentru independența Cataloniei (d), și apoi,
la 27 octombrie, parlamentul catalan a votat să declare unilateral independența față de
Spania(d) pentru a forma o Republică Catalană.[106][107] în aceeași zi în care Senatul
spaniol discuta despre aprobarea guvernării directe asupra Cataloniei, așa cum ceruse
premierul spaniol.[108][109] Mai târziu, în acea zi, Senatul a acordat puterea de a impune o
guvernare directă, iar prim-ministrul Rajoy a dizolvat parlamentul catalan și a convocat
noi alegeri.[110] Nicio țară nu a recunoscut Catalonia ca stat separat. [111]
La 1 iunie 2018, Congresul Deputaților a adoptat o moțiune de neîncredere împotriva lui
Rajoy și l-a înlocuit cu liderul PSOE, Pedro Sánchez.[112]
La 31 ianuarie 2020, s-at confirmat răspândirea în Spania a virusului ce cauzează
COVID-19, Spania fiind din martie 2021 este țara cu al optulea cel mai mare număr de
cazuri.
La 18 martie 2021, Spania a devenit a șasea națiune din lume care a legalizat
eutanasierea activă(d).[113]

Geografie[modificare | modificare sursă]

Harta fizică a Spaniei

Cu 505.992 kilometri pătrați (195.365 mi2), Spania este a cincizeci și a doua țară ca

întindere din lume și a patra din Europa(d). Este cu circa 47.000 kilometri pătrați
(18.000 mi2) mai mică decât Franța și cu 81.000 kilometri pătrați (31.000 mi2) mai mare
decât statul american California. Muntele Teide (Tenerife) este cel mai înalt punct din
Spania și este al treilea vulcan ca mărime din lume de la baza sa. Spania este o țară
transcontinentală(d), având teritoriu atât în Europa, cât și în Africa.
Spania se află între paralelele de 27 °(d) și 44° latitudine nordică(d) și meridianele de 19°
longitudine vestică(d) și 5° longitudine estică(d).
La vest, Spania se învecinează cu Portugalia; la sud, se învecinează
cu Gibraltarul (un teritoriu britanic de peste mări) și cu Marocul, prin exclavele(d) sale din
Africa de Nord (Ceuta și Melilla și prin peninsula Vélez de la Gomera). La nord-est, de-a
lungul lanțului muntos Pirinei, se învecinează cu Franța și cu Andorra. De-a lungul
Pirineilor în Girona, există o mică exclavă, numită Llívia, complet înconjurată de Franța.
Cu o lungime de 1.214 kilometri (754 mi), frontiera între Portugalia și Spania(d) este
cea mai lungă frontieră neîntreruptă(d) din Uniunea Europeană . [114]
Insulele[modificare | modificare sursă]
Spania cuprinde și Insulele Baleare din Marea Mediterană, Insulele Canare din Oceanul
Atlantic și o serie de insule nelocuite pe partea mediteraneană a strâmtorii Gibraltar,
cunoscute sub numele de plazas de soberanía („locuri de suveranitate”, sau teritorii
aflate sub suveranitate spaniolă), precum Insulele Chafarinas și Alhucemas(d).
Peninsula Vélez de la Gomera este, de asemenea, considerată o plaza de soberanía.
Insula Alborán, situată în Marea Mediterană între Spania și Africa de Nord, este
administrată și de Spania, în special de comuna Almería, Andaluzia. Micuța Insulă a
Fazanilor(d) din râul Bidasoa(d) este condominiu hispano-francez.
Există 11 insule majore în Spania, toate având propriile organe de conducere (Cabildos
insulares(d) în Canare, Consells insulars în Baleare). Aceste insule sunt menționate în
mod specific de Constituția spaniolă, la stabilirea reprezentării lor senatoriale (Ibiza și
Formentera sunt grupate, deoarece formează împreună insulele Pityusice(d), parte a
arhipelagului Balearelor). Aceste insule sunt:

Muntele Teide, Tenerife, Insulele Canare

Populație Arhipelag /
Insulă Capitală Provincie
(2020[115]) comunitate autonomă

Santa Cruz de
Tenerife 928.604 Santa Cruz de Tenerife Insulele Canare
Tenerife

Mallorca 912.171 Palma Baleare (Balears) Insulele Baleare

Gran Canaria 855,521 Las Palmas de Gran Canaria Las Palmas Insulele Canare

Lanzarote 155.812 Arrecife Las Palmas Insulele Canare

Ibiza (Eivissa
151,827 Ibiza (Eivissa, oraș) Baleare (Balears) Insulele Baleare
)
Fuerteventura 119.732 Puerto del Rosario Las Palmas Insulele Canare

Menorca 95.641 Mahón(d) (Maó) Baleare (Balears) Insulele Baleare

Santa Cruz de
La Palma 83.458 Santa Cruz de La Palma Insulele Canare
Tenerife

Santa Cruz de
La Gomera 21.678 San Sebastián de La Gomera Insulele Canare
Tenerife

Formentera (San Francisco

Formentera 11.904 Baleare (Balears) Insulele Baleare
Javier(d), Sant Francesc Xavier)

Santa Cruz de
El Hierro 11.147 Valverde Insulele Canare
Tenerife

Munți și râuri[modificare | modificare sursă]

Parcul Național Ordesa y Monte Perdido din Pirinei, un sit în Patrimoniul Mondial UNESCO

Spania continentală este o țară muntoasă, dominată de platouri înalte și lanțuri

montane. După Pirinei, principalele lanțuri montane sunt Cordillera Cantábrica (Munții
Cantabrici), Sistema Ibérico(d) (Sistemul Iberic), Sistema Central(d) (Sistemul
Central), Montes de Toledo(d), Sierra Morena(d) și Sistema Bético(d) (Sistemul Baetic) al
cărui vârf cel mai înalt, Mulhacén(d), de 3.478 metri (11.411 ft), situat în Sierra Nevada,
este cea mai înaltă altitudine din Peninsula Iberică. Cel mai înalt punct din Spania
este Teide, un vulcan activ de 3.718 m din Insulele Canare. Meseta Central(d) (adesea
tradus ca „Podișul Interior”) este un vast platou în inima Spaniei peninsulare.
Există mai multe râuri importante în Spania, cum ar
fi Tajo, Ebru, Guadiana, Douro (Duero), Guadalquivir, Júcar, Segura(d), Turia și Minho(d) (
Miño). De-a lungul coastei se găsesc câmpii aluvionare, dintre care cea mai mare este
cea a Guadalquivirului, din Andaluzia.
Clima[modificare | modificare sursă]
Coasta de la nord de Munții Cantabrici prezintă un climat oceanic umed

Capătul cel mai sud-estic al peninsulei iberice are un climat arid.

Pot fi identificate trei zone climatice principale, în funcție de situația geografică și

condițiile orografice:[116][117][118]

 Clima mediteraneană, caracterizată prin veri calde/călduroase și uscate, este

dominantă în peninsulă. Are două variații: Csa și Csb conform clasificării climatice
Köppen.
o Zona Csa este asociată zonelor cu veri călduroase. Este predominantă pe
coasta mediteraneană și sudică a Atlanticului și în interiorul Andaluziei,
Extremadura și în mare parte, dacă nu chiar în cea mai mare parte a centrului
țării. Zona Csa acoperă zonele climatice atât cu ierni relativ calde, cât și cu ierni
reci, care sunt considerate extrem de diferite între ele la nivel local, motiv pentru
care clasificarea Köppen este adesea evitată în Spania. Hărțile climatice locale
împart în general zona mediteraneană (care acoperă cea mai mare parte a țării)
între zonele cu ierni blânde și cele cu ierni reci, mai degrabă decât în funcție de
temperaturile de vară.
o Zona Csb are veri calde, dar nu chiar călduroase, și se extinde în zone
suplimentare cu ierni reci, care nu sunt asociate de obicei cu clima
mediteraneană, cum ar fi o mare parte din centrul și nord-centrul Spaniei (de
exemplu, vestul Castilei-Leónului, nord-estul Castiliei-La Mancha și
nordul Madridului) și în zone mult mai ploioase (în special Galicia). Zonele cu
precipitații relativ ridicate, cum ar fi Galicia, nu sunt considerate mediteraneene
în cadrul clasificărilor locale, ci sunt clasificate ca oceanice.
 Clima semi-aridă (BSk, BSh), este predominantă în sfertul sud-estic al țării, dar este
răspândită și în alte zone ale Spaniei. Acoperă cea mai mare parte a regiunii
Murcia, sudul Valenciei și estul Andaluziei, unde există și adevărate climate
călduroase deșertice. Mai la nord, este predominantă în partea superioară și
mijlocie a văii Ebrului, care traversează sudul Navarrei, centrul Aragonului și vestul
Cataluniei. De asemenea, se găsește în Madrid, Extremadura, Castilla-La Mancha
și în unele locații din vestul Andaluziei. Sezonul uscat se extinde și dincolo de
limitele calendaristice ale verii, iar temperatura medie depinde de altitudine și
latitudine.
 Clima oceanică (Cfb), situată în sfertul nordic al țării, în special în regiunea atlantică
(Țara Bascilor, Cantabria, Asturia și parțial Galicia și Castilia-León). În plus, se
găsește și în nordul Navarrei, în majoritatea zonelor de munte de-a
lungul Sistemului Iberic(d) și pe văile Pirineilor, unde apare și o variantă subtropicală
umedă (Cfa). Temperaturile de iarnă și de vară sunt influențate de oceane și nu au
secetă sezonieră.
În afară de aceste tipuri principale, pot fi găsite și alte subtipuri, cum ar fi clima alpină în
zone cu altitudine foarte mare, clima subtropicală umedă(d) în zonele din nord-estul
Spaniei și climatele continentale (Dfc, Dfb/Dsc, Dsb) din Pirinei precum și în părți
din lanțul Cantabric, Sistemul Central(d), Sierra Nevada și Sistemul Iberic(d) și o climă
deșertica(d) tipică (BWk, BWh) în zona Almería, Murcia și în estul Insulelor Canare.
Zonele joase din Insulele Canare au o medie peste 18,0 °C (64,4 °F) în luna lor cea mai
rece, având astfel un climat tropical.
Fauna și flora[modificare | modificare sursă]

Lupul iberic(d) în Castilia și Leon . Regiunea deține 25% din suprafața acoperită de spațiile naturale
protejate Natura 2000.

Fauna prezintă o mare diversitate care se datorează în mare parte poziției geografice a

Peninsulei Iberice între Atlantic și Marea Mediterană și între Africa și Eurasia, precum și
marea diversitate de habitate și biotopuri, rezultatul unei varietăți considerabile de
climat și regiuni bine diferențiate.
Vegetația din Spania este variată din cauza mai multor factori, inclusiv diversitatea
terenului, clima și latitudinea. Spania include diferite regiuni fitogeografice(d), fiecare cu
propriile sale caracteristici florale care rezultă în mare parte din interacțiunea dintre
climă, topografie, tipul de sol și foc și factori biotici(d). Țara a avut un scor mediu de
4,23/19 la indicele integrității peisajului forestier(d) în 2019, clasându-se pe locul 130 la
nivel global din 172 de țări.[119]

Politică[modificare | modificare sursă]
Istoria constituțională a Spaniei datează de la constituția din 1812. În iunie 1976, noul
rege al Spaniei Juan Carlos l-a demis pe Carlos Arias Navarro(d) și l-a numit pe
reformatorul Adolfo Suárez în funcția de prim-ministru.[120][121] Alegerile generale din
1977 care au rezultat au convocat Cortesul Constituant(d) (Parlamentul spaniol, în
calitatea sa de adunare constituțională) în scopul redactării și aprobării constituției din
1978.[122] După un referendum național din 6 decembrie 1978, 88% dintre alegători au
aprobat noua constituție — punctul culminant al tranziției Spaniei spre democrație.
Drept urmare, Spania este acum alcătuită din 17 comunități autonome și două orașe
autonome cu diferite grade de autonomie datorită Constituției sale, care afirmă totuși în
mod explicit unitatea indivizibilă a națiunii spaniole. Constituția specifică, de asemenea,
că Spania nu are religie de stat și că toți sunt liberi să practice și să aibă orice credință
doresc.
Administrația spaniolă a aprobat în 2007 Legea privind egalitatea de gen, care vizează
promovarea egalității între sexe(d) în viața politică și economică spaniolă. [123] Conform
datelor Uniunii Interparlamentare de la 1 septembrie 2018, 137 din cei 350 de membri ai
Congresului erau femei (39,1%), în timp ce în Senat erau 101 femei din 266 (39,9%),
Spania fiind astfel pe locul 16 în lista țărilor clasificate în funcție de proporția femeilor
din camera inferioară (sau camera unică).[124] Indicele de participare a
femeilor(d) în Raportul Națiunilor Unite privind dezvoltarea umană este de 0,794 pentru
Spania, a 12-a țară în lume.[125]
Guvernarea[modificare | modificare sursă]

Congresul Deputaților

Spania este o monarhie constituțională, cu un monarh ereditar și un parlament

bicameral, Cortes Generales (Curțile generale).[126]
Ramura legislativă este alcătuită din Congresul Deputaților (Congreso de los
Diputados), o cameră inferioară cu 350 de membri, aleși prin vot popular pe liste de
alianțe sau partide, prin reprezentare proporțională pentru a îndeplini mandate de patru
ani, și Senatul (Senado), o cameră superioară cu 259 de locuri din care 208 sunt aleși
direct prin vot popular, folosind metoda votului limitat(d), iar ceilați 51 sunt numiți de
legislativele regionale pentru a îndeplini mandate tot de patru ani.
Ramura executivă este formată dintr-un Consiliu de Miniștri(d) prezidat de prim-ministru,
care este nominalizat drept candidat de către monarh(d) după consultări cu reprezentanți
ai diferitelor grupuri parlamentare, votat de membrii camerei inferioare în timpul unei
sesiuni de învestitură și apoi numit formal de monarh.

Șeful de stat, Felipe al VI-lea; și șeful guvernului, Pedro Sánchez

 Șef de stat (rege)
o Felipe VI, din 19 iunie 2014
 Guvern
Prim-ministrul, viceprim-miniștrii și restul miniștrilor se reunesc în Consiliul de Miniștri(d).
Spania este organizată administrativ ca un așa-numit Estado de las Autonomías („statul
autonomiilor”); este una dintre cele mai descentralizate țări din Europa, alături de
Elveția, Germania și Belgia;[127] de exemplu, toate comunitățile autonome au propriile
parlamentele alese, propriile guverne, administrații publice(d), bugete și resurse.
Sistemele de sănătate și educație, printre altele, sunt gestionate de comunitățile
spaniole individuale și, în plus, Țara Bascilor și Navarra își gestionează și propriile
finanțe publice pe baza dispozițiilor forale.(d) În Catalonia, Țara Bascilor, Navarra și
Insulele Canare, un corp de poliție autonom cu drepturi depline înlocuiește unele dintre
funcțiile poliției de stat.
Relațiile externe[modificare | modificare sursă]

Palau Reial de Pedralbes(d) din Barcelona, sediul Uniunii Mediteraneene.

În urma revenirii la democrație după moartea lui Franco în 1975, prioritățile politicii

externe ale Spaniei erau ieșirea din izolarea diplomatică a perioadei franchiste și
extinderea relațiilor diplomatice, intrarea în Comunitatea Europeană și definirea relațiilor
de securitate cu Occidentul.
Ca membră a NATO din 1982, Spania s-a impus ca participantă la activități
internaționale multilaterale de securitate. Aderarea Spaniei la UE reprezintă o parte
importantă a politicii sale externe. Chiar și în multe probleme internaționale dincolo de
Europa de Vest, Spania preferă să își coordoneze eforturile cu partenerii săi din UE prin
mecanismele de cooperare politică europeană. 
Spania și-a menținut relațiile speciale cu America hispanică(d) și cu Filipinele. Politica sa
subliniază conceptul de comunitate ibero-americană(d), în esență reînnoirea conceptului
de „Hispanidad” sau „Hispanismo(d)”, așa cum este adesea menționat, care încearcă să
lege Peninsula Iberică de America Hispanică prin limbă, comerț, istorie și cultură. Este
fundamental „bazat pe valori comune și pe recuperarea democrației”. [128]
Dispute teritoriale
Spania revendică Gibraltar(d), un teritoriul de peste mări al Regatului Unit, având
6 kilometri pătrați și aflat în partea de sud a Peninsulei Iberice. Pe atunci oraș spaniol, a
fost cucerit de o forță anglo-olandeză în 1704 în timpul Războiului de Succesiune
Spaniolă în numele arhiducelui Carol, pretendent la tronul spaniol.
Situația juridică a Gibraltarului a fost soluționată în 1713 prin Tratatul de la Utrecht, în
care Spania a cedat teritoriul pentru totdeauna coroanei britanice, [129] cu stipularea că,
în cazul în care britanicii ar abandona acest post, el trebuie să fie oferit mai întâi
Spaniei. Din anii 1940, Spania a revendicat retrocedarea Gibraltarului. Majoritatea
covârșitoare a gibraltarienilor(d) se opune cu tărie acestui lucru, împreună cu orice
propunere de suveranitate comună. [130] Rezoluțiile ONU solicită Regatului Unit și
Spaniei să ajungă la un acord cu privire la statutul Gibraltarului. [131][132]
Vedere aeriană care prezintă Stânca Gibraltar(d), istmul Gibraltarului(d) și Golful Gibraltar(d).

Revendicarea Spaniei face o distincție între istmul(d) care leagă stânca de zona

continentală spaniolă, pe de o parte, și stânca și orașul Gibraltar, pe de altă parte. În
timp ce stânca și orașul au fost cedate prin Tratatul de la Utrecht, Spania afirmă că
„ocupația istmului este ilegală și contra principiilor dreptului internațional”.[133] Regatul
Unit se bazează pe argumente de facto ale posesiuni prin prescripție(d) în legătură cu
istmul,[134] întrucât a existat „posesiune continuă [a istmului] pe o perioadă îndelungată
de timp”.[135]
O altă revendicare a Spaniei este despre Insulele Savage(d), deținute de Portugalia.
Spre deosebire de poziția portugheză, Spania susține ele sunt mai degrabă stânci decât
insule și, prin urmare, Spania nu acceptă nicio extindere a Zonei Economice
Exclusive portugheze (200 de mile marine) generată de insule, recunoscând în același
timp că Selvagens au ape teritoriale (12 mile marine). La 5 iulie 2013, Spania a trimis
ONU o scrisoare exprimând aceste opinii.[136][137]
Spania revendică suveranitatea asupra insulei Perejil, o insuliță mică, stâncoasă și
nelocuită situat pe malul sudic al Strâmtorii Gibraltar. Insula se află la 250 metri (820 ft)
în largul coastei Marocului, la 8 kilometri (5,0 mi) de Ceuta și 13,5 kilometri (8,4 mi) de
Spania continentală. Suveranitatea este disputată între Spania și Maroc. A fost
subiectul unui incident armat între cele două țări în 2002. Incidentul s-a încheiat atunci
când ambele țări au fost de acord să revină la status quo ante dinainte de ocuparea
insulei de către marocani. Insula este acum pustie și fără niciun semn de suveranitate.
Pe lângă Insula Perejil, teritoriile deținute de Spania revendicate de alte țări sunt două:
Marocul revendică orașele spaniole Ceuta și Melilla și insulițele plazas de soberanía de
pe coasta de nord a Africii. Portugalia nu recunoaște suveranitatea Spaniei asupra
teritoriului Olivenza care a fost anexat de Spania în 1801 după războiul portocalelor(d).
Poziția Portugaliei a fost că teritoriul este de iure portughez și de facto spaniol.[138]
Armata[modificare | modificare sursă]

Almirante Juan de Borbón (F-102)(d), o fregată de clasa F100 a Marinei Spaniole care încorporează sistemul de
luptă Aegis .

Forțele armate ale Spaniei sunt cunoscute sub numele de Forțele Armate Spaniole
(Fuerzas Armadas Españolas). Comandantul suprem al acestora(d) este regele
Spaniei(d), Felipe al VI-lea.[139] Următoarele autorități militare în linie sunt prim-ministrul și
ministrul apărării. A patra autoritate militară a statului este șeful Statului Major al
Apărării(d) (JEMAD).[140] Statul Major al Apărării(d) (Estado Mayor de la Defensa) îl asistă
pe JEMAD ca organism auxiliar.
Forțele armate spaniole sunt împărțite în trei ramuri:[141]

 Armata de Uscat (Ejército de Tierra)(d)

 Marina (Armada)(d)
 Armata Aeriană (Ejército del Aire)(d)
Serviciul militar obligatoriu a fost eliminat în 2001. [142]
Drepturile omului[modificare | modificare sursă]

Europride la Madrid. În 2017 a avut loc un summit cu privire la drepturile LGBTI în același timp cu
sărbătorile World Pride. [143]

Constituția spaniolă din 1978 „protejează toți spaniolii și toate popoarele Spaniei în

exercitarea drepturilor omului, a culturilor și tradițiilor, a limbilor și a instituțiilor lor”. [144]
Potrivit Amnesty International (AI), anchetarea de către autorități privind presupusele
abuzuri ale poliției durează adesea excesiv de mult, iar pedepsele aplicate celor
vinovați sunt prea ușoare.[145] Violența împotriva femeilor este o problemă, pe care
Guvernul a luat măsuri pentru a o aborda.[146][147]
Spania oferă unul dintre cele mai înalte grade de libertate din lume pentru
comunitatea LGBT. Printre țările studiate de Pew Research Center(d) în 2013, Spania
este clasată pe primul loc în ceea ce privește acceptarea homosexualității, 88% dintre
cei chestionați spunând că homosexualitatea ar trebui acceptată. [148]
Împărțire administrativă[modificare | modificare sursă]
Statul spaniol este împărțit în 17 comunități autonome și 2 orașe autonome, ambele
grupuri fiind cea mai înaltă sau prima divizie administrativă a țării. Comunitățile
autonome sunt împărțite în provincii, 50 în total, iar la rândul lor, provinciile sunt
împărțite în comune. În Catalonia, există două divizii
suplimentare, comarques (sing. comarca) și vegueries (sing. vegueria), ambele având
puteri administrative; comarques fiind comuniuni de comune, iar vegueries fiind
agregări de comarques. Conceptul de comarca există în toate comunitățile autonome,
dar, spre deosebire de Catalonia, acestea sunt doar subdiviziuni istorice sau
geografice.
Comunitățile autonome[modificare | modificare sursă]
 Galicia
Navarra
Madrid
La Rioja
Aragon
Catalonia
Valencia
Castilla–
La Mancha
Extremadura
Portugalia
Castilla
și León
Asturiile
Cantabria
Țara Bascilor
Murcia
Andaluzia
Ceuta
Melilla
Franța
Insulele
Baleare
Insulele
Canare
Marea Mediterană
Oceanul
Atlantic
Andorra
Oceanul
Atlantic
 Gibraltar (UK)

Comunitățile autonome din Spania sunt diviziunile administrative de primul nivel ale
țării. Ele au fost create după intrarea în vigoare a actualei constituții (în 1978) ca
recunoaștere a dreptului la autoguvernare al „naționalităților și regiunilor Spaniei(d)”.
[149]
 Comunitățile autonome trebuia să cuprindă provincii adiacente cu trăsături istorice,
culturale și economice comune. Această organizare teritorială, bazată pe devoluție, este
cunoscută în Spania drept „statul autonomiilor”.
Legea instituțională de bază a fiecărei comunități autonome este Statutul de
autonomie(d). Statutele de autonomie stabilesc numele comunității în funcție de
identitatea lor istorică și contemporană, limitele teritoriilor sale, numele și organizarea
instituțiilor de guvernare și drepturile de care se bucură conform constituției. [150]
Guvernele tuturor comunităților autonome trebuie să se bazeze pe o împărțire a
puterilor și să cuprindă

 o adunare legislativă ai cărei membri trebuie să fie aleși prin vot universal conform

sistemului de reprezentare proporțională și în care toate zonele care integrează
teritoriul sunt reprezentate în mod echitabil;
 un consiliu guvernamental, cu funcții executive și administrative condus de un
președinte, ales de Adunarea Legislativă și desemnat de regele Spaniei(d);
 o instanță supremă, aflată sub instanța supremă a Spaniei, care conduce sistemul
judiciar din comunitatea autonomă.
Cataloniei, Galiciei și Țării Bascilor, care s-au identificat ca naționalități, li s-a acordat
autoguvernarea printr-un proces rapid. Andaluzia a preluat această denumire și în
primul său statut de autonomie, chiar dacă a urmat procesul mai lung stipulat în
constituție pentru restul țării. În mod progresiv, alte comunități în revizuirea Statutelor lor
de autonomie au luat și ele această denumire în conformitate cu identitățile lor istorice
și moderne, cum ar fi Comunitatea Valenciană, [151] Insulele Canare,[152] Insulele Baleare,
[153]
 și Aragonul.[154]
Comunitățile autonome au o largă autonomie legislativă și executivă, cu propriile lor
parlamente și guverne regionale. Distribuția puterilor poate fi diferită pentru fiecare
comunitate, în conformitate cu Statutele lor de autonomie, deoarece intenția
descentralizării a fost să fie asimetrică. Doar două comunități — Țara Bascilor și
Navarra — au autonomie fiscală deplină. Dincolo de autonomia fiscală, naționalitățile —
Andaluzia, Țara Bascilor, Catalonia și Galicia — au preluat mai multe puteri decât restul
comunităților, printre care și capacitatea președintelui regional de a dizolva parlamentul
și de a convoca alegeri în orice moment. În plus, Țara Bascilor, Catalonia și Navarra au
corpuri de poliție proprie: Ertzaintza(d), Mossos d'Esquadra(d) și, respectiv, Policía Foral(d).
Alte comunități au forțe mai limitate sau deloc, cum ar fi Policía Autónoma
Andaluza[155] din Andaluzia sau BESCAM(d) din Madrid.
Cu toate acestea, modificările recente aduse Statutelor de Autonomie existente sau
promulgarea de noi Statute în totalitate au redus asimetria dintre puterile acordate
inițial naționalităților și cele ale restului regiunilor.
În cele din urmă, alături de cele 17 comunități autonome, două orașe autonome fac
parte, de asemenea, din statul autonomiilor și sunt diviziuni teritoriale de prim
ordin: Ceuta și Melilla. Acestea sunt două exclave situate în coasta nordică a Africii.
Provincii și comune[modificare | modificare sursă]
Comunitățile autonome sunt împărțite în provincii, care au servit drept elemente
teritoriale constitutive ale primelor. La rândul lor, provinciile sunt împărțite în comune.
Existența atât a provinciilor, cât și a comunelor este garantată și protejată de constituție,
nu neapărat de Statutele de autonomie în sine. Comunelor li se acordă autonomie
pentru a-și gestiona afacerile interne, iar provinciile sunt unități teritoriale menite să
desfășoare activitățile statului.[156]
Structura actuală a diviziunii provinciale se bazează — cu modificări minore —
pe împărțirea teritorială(d) din 1833 realizată de către Javier de Burgos(d) și, în total,
teritoriul spaniol este împărțit în 50 de provincii. Comunitățile din Asturias, Cantabria, La
Rioja, Insulele Baleare, Madrid, Murcia și Navarra sunt singurele comunități care
cuprind o singură provincie, care este coextensivă cu comunitatea însăși. În aceste
cazuri, rolul instituțiilor administrative ale provinciei este jucat și de instituțiile
guvernamentale ale comunității.

Economia[modificare | modificare sursă]

Spania este membră a spațiului Schengen, a zonei euro și a pieței unice europene.

Economia mixtă capitalistă a Spaniei este a 14-a ca mărime la nivel mondial și a 4-a ca
mărime(d) din Uniunea Europeană, precum și a 4-a ca mărime din zona euro.
Guvernul de centru-dreapta al fostului prim-ministru José María Aznar a reușit să obțină
admiterea în grupul de țări care au lansat moneda euro în 1999. Șomajul s-a situat la
17,1% în iunie 2017, [157] sub rata șomajului de la începutul anilor 1990 din Spania, de
peste 20%. Rata șomajului în rândul tinerilor(d) (35% în martie 2018) este extrem de
ridicată în comparație cu media UE.[158] Punctele slabe perene ale economiei Spaniei
includ o economie informală amplă,[159][160][161] și un sistem de educație despre care
OECD raportează că este printre cele mai slabe din țările dezvoltate, împreună cu
Statele Unite și Regatul Unit.[162]
La mijlocul anilor 1990, economia reluat creșterea întreruptă de recesiunea globală de
la începutul anilor 1990. Creșterea economică puternică a ajutat guvernul să reducă
datoria guvernamentală ca procent din PIB, iar rata ridicată a șomajului din Spania a
început să scadă constant. Cu bugetul guvernamental echilibrat și inflația sub control,
Spania a fost admisă în zona euro în 1999.
Din anii 1990, unele companii spaniole au câștigat statutul de multinațională,
extinzându-și deseori activitățile în America Latină, apropiată din punct de vedere
cultural. Spania este al doilea cel mai mare investitor străin de acolo, după Statele
Unite. Companiile spaniole s-au extins și în Asia, în special în China și India.
[163]
 Această expansiune globală timpurie este un avantaj competitiv față de concurenții
și vecinii săi europeni. Motivul acestei expansiuni timpurii este interesul în plină
expansiune față de limba și cultura spaniolă în Asia și Africa și o cultură corporativă
care a învățat să își asume riscuri pe piețe instabile.

Cartierul Abando(d) , Bilbao

Companiile spaniole au investit în domenii precum comercializarea energiei

regenerabile(d) (Iberdrola a fost cel mai mare operator de energie regenerabilă din
lume[164]), companii de tehnologie precum Telefónica, Abengoa(d), Mondragon
Corporation(d) (care este cea mai mare cooperativă muncitorească din
lume(d)), Movistar, Hisdesat(d), Indra(d), producătorii de trenuri precum CAF(d), Talgo(d),
corporații globale precum firma de textile Inditex, companii petroliere
precum Repsol sau Cepsa(d) și infrastructură, șase dintre cele mai mari zece firme
internaționale de construcții specializate în transport fiind spaniole,
precum Ferrovial(d), Acciona(d), ACS(d), OHL(d) și FCC.[165]
În 2005, sondajul privind calitatea vieții(d) derulat de Economist Intelligence Unit(d) a
plasat Spania printre primele 10 din lume. [166] În 2013, același sondaj (numit acum
„indicele Unde să te naști”), a clasat Spania pe locul 28 în lume. [167]
În 2010, orașul basc Bilbao a fost distins cu premiul Lee Kuan Yew World City(d),[168] iar
primarul său la acea vreme, Iñaki Azkuna(d), a primit premiul World Mayor(d) în 2012.
[169]
 Capitala bască Vitoria-Gasteiz a primit premiul Capitala Verde Europeană în 2012.
[170]

Industria auto[modificare | modificare sursă]

Fabrica Renault din Valladolid

Industria auto este unul dintre cei mai mari angajatori din țară. În 2015, Spania era a
opta țară producătoare de automobile din lume și al doua din Europa după Germania.
[171]

Până în 2016, industria auto a generat 8,7 la sută din produsul intern brut al Spaniei,
angajând aproximativ nouă la sută din industria prelucrătoare. [171] Până în 2008,
industria automobilelor era a doua cea mai exportată industrie, [172] în timp ce în 2015,
aproximativ 80% din producția totală era destinată exportului.
Companiile germane au investit 4,8 miliarde de euro în Spania în 2015, făcând din
această țară cea a doua cea mai mare destinație pentru investiții străine
directe(d) germane, după SUA. Cea mai mare parte a acestei investiții — 4 miliarde de
euro — a revenit industriei auto a țării.[171]
Agricultură[modificare | modificare sursă]
Suprafețele de cultură au fost cultivate în două moduri extrem de diverse. Suprafețele
care se bazează pe cultivarea neirigată (secano), care reprezentau 85% din întreaga
suprafață de cultură, depindeau numai de precipitații ca sursă de apă. Acestea
includeau regiunile umede din nord și nord-vest, precum și vaste zone aride care nu
fuseseră irigate. Regiunile mult mai productive dedicate cultivării irigate (regadío)
reprezentau 3 milioane de hectare în 1986, iar guvernul spera că această suprafață se
va dubla în cele din urmă, deoarece deja se dublase din 1950. Almería — una dintre
cele mai aride și pustii provincii din Spania — s-a dezvoltat puternic, devenind un centru
de cultivare a culturilor de iarnă de diverse fructe și legume pentru export către Europa.

O podgorie în Rioja

Deși doar aproximativ 17% din suprafețele cultivate ale Spaniei au fost irigate, s-a
estimat că ele ar fi sursa a între 40 și 45% din valoarea brută a producției vegetale și
50% din valoarea exporturilor agricole. Mai mult de jumătate din suprafața irigată a fost
cultivată cu porumb, pomi fructiferi și legume. Printre alte produse agricole care au
beneficiat de irigații se numără struguri, bumbac, sfeclă de zahăr,
cartofi, leguminoase, măslini, mango, căpșuni(d), roșii și plante furajere. În funcție de
natura culturii, a fost posibilă recoltarea a două culturi succesive în același an pe
aproximativ 10% din terenul irigat al țării.
Citricele, legumele, cerealele, uleiul de măsline și vinul — produsele agricole
tradiționale ale Spaniei‍—‌au continuat să fie importante în anii 1980. În 1983, acestea
reprezentau 12%, 12%, 8%, 6% și respectiv 4% din producția agricolă a țării. Din cauza
dietei modificate a unei populații din ce în ce mai bogate, a existat o creștere notabilă a
consumului de animale, păsări de curte și produse lactate. Producția de carne destinată
consumului intern a devenit cea mai importantă activitate agricolă, reprezentând 30%
din toată producția agricolă în 1983. O atenție sporită la animale a fost motivul pentru
care Spania a devenit un importator net de cereale. Condițiile ideale de creștere,
combinate cu apropierea de piețele importante din nordul Europei, au făcut ca citricele
să fie principala marfă de export a Spaniei. Legumele și fructele proaspete produse prin
irigare intensivă au devenit, de asemenea, mărfuri importante pentru export, la fel ca
și uleiul de floarea soarelui, care a fost produs pentru a concura cu uleiurile de măsline
mai scumpe și existente în exces din toate țările mediteraneene ale Comunității
Europene.
Turism[modificare | modificare sursă]

Benidorm, una dintre cele mai mari destinații turistice litorale din Europa

În 2017, Spania a fost a doua cea mai vizitată țară din lume, înregistrând 82 de milioane
de turiști, ceea ce a marcat al cincilea an consecutiv de cifre record.
[173]
 Sediul Organizației Mondiale a Turismului este situat la Madrid.
Amplasarea geografică a Spaniei, litoralurile, peisajele diverse, patrimoniul istoric,
cultura vibrantă și infrastructura excelentă au făcut din industria turistică internațională a
țării una dintre cele mai mari din lume. În ultimele cinci decenii, turismul internațional din
Spania a crescut pentru a deveni al doilea ca mărime din lume în ceea ce privește
cheltuielile, în valoare de aproximativ 40 miliarde de euro sau aproximativ 5% din PIB în
2006.[174][175]
Castilia și Leon reprezintă liderul spaniol în turismul rural(d) datorită patrimoniul ecologic
și arhitectural.
Energie[modificare | modificare sursă]

Centrale fotovoltaice (prim-plan) și centrale solare termice (fundal) în provincia Sevilla

În 2010, Spania a devenit liderul mondial al energiei solare(d) când a depășit Statele

Unite cu o centrală masivă numită La Florida(d), lângă Alvarado, Badajoz.[176] [177] Spania
este și principalul producător european de energie eoliană. [178][179] În 2010, turbinele
eoliene spaniole au generat 42.976 GWh, ceea ce a reprezentat 16,4% din toată
energia electrică produsă în Spania.[180][181][182] La 9 noiembrie 2010, energia eoliană
instantaneu generată a atins un maxim istoric, acoperind 53% din cererea de
electricitate din Spania continentală[183] și generând o cantitate de energie echivalentă
cu cea a 14 reactoare nucleare.[184] Alte energii regenerabile utilizate în Spania
sunt hidroelectrică, de biomasă(d) și marină(d) (2 centrale electrice în construcție). [185]
Sursele de energie neregenerabile utilizate în Spania sunt nucleare (8 reactoare
operative), pe gaz(d), cărbune(d) și petrol(d). Combustibilii fosili au generat împreună 58%
din energia electrică a Spaniei în 2009, puțin sub media OCDE de 61%. Energia
nucleară a reprezentat încă 19%, iar cele eoliană și hidroelectrică aproximativ 12%
fiecare.[186]
Transport[modificare | modificare sursă]

Portul Valencia(d), unul dintre cele mai aglomerate din Banana de Aur

Sistemul rutier spaniol este centralizat, cu șase autostrăzi care leagă Madridul de Țara

Bascilor, Catalonia, Valencia, Andaluzia de Vest, Extremadura și Galicia. În plus, există
autostrăzi de-a lungul coastelor Atlanticului (Ferrol–Vigo), cantabrică (Oviedo–San
Sebastián) și mediteraneană (Girona–Cádiz). Spania își propunea să pună un milion
de mașini electrice în circulație până în 2014, ca parte a planului guvernului de a
economisi energie și de a spori eficiența energetică(d).[187] Fostul ministru al
industriei Miguel Sebastián(d) spunea că „vehiculul electric este viitorul și motorul unei
revoluții industriale”.[188]
Spania are cea mai extinsă rețea feroviară de mare viteză din Europa și a doua din
lume după China.[189][190] Începând din 2019, Spania are în total peste 3.400 km de linii
de mare viteză[191] care leagă Málaga, Sevilla, Madrid, Barcelona, Valencia și Valladolid,
cu trenuri operate la viteze comerciale de până la 310 km/h.[192] În medie, trenurile
spaniole de mare viteză sunt cele mai rapid din lume, urmate de shinkansenul japonez
și TGV-ul francez.[193] În ceea ce privește punctualitatea, Spania este a doua în lume
(98,5% la sosire la timp) după shinkansen (99%). [194] Prin ambițiosul program
AVE (trenurile spaniole de mare viteză), Spania își propunea ca până în 2020 să aibă
7.000 km de trenuri de mare viteză care leagă aproape toate orașele de provincie de
Madrid în mai puțin de trei ore și Barcelona în patru ore.
Există 47 de aeroporturi publice în Spania. Cel mai aglomerat este aeroportul din
Madrid (Barajas), cu 50 de milioane de pasageri în 2011, fiind al 15-lea cel mai
aglomerat aeroport din lume, precum și al patrulea cel mai aglomerat aeroport al Uniunii
Europene. Aeroportul din Barcelona(d) (El Prat) este un alt aeroport important, cu 35 de
milioane de pasageri în 2011, al 31-lea cel mai aglomerat aeroport din lume. Alte
aeroporturi principale sunt situate în Mallorca(d) (23 de milioane de
pasageri), Málaga(d) (13 milioane de pasageri), Las Palmas (Gran
Canaria)(d) (11 milioane de pasageri), Alicante(d) (10 milioane de pasageri), iar altele mai
mici, cu numărul de pasageri între 4 și 10 milioane, de exemplu Tenerife(d) (două
aeroporturi), Valencia(d), Sevilla(d), Bilbao(d), Ibiza(d), Lanzarote(d), Fuerteventura(d). Sunt și
peste 30 de aeroporturi cu un număr de pasageri sub 4 milioane.
Știință și tehnologie[modificare | modificare sursă]

Observatorul Roque de los Muchachos(d), Instituto de Astrofísica de Canarias

În secolele al XIX-lea și al XX-lea, știința din Spania a rămas înapoiată din cauza gravei
instabilități politice și din cauza subdezvoltării economice cronice. În ciuda acestor
condiții, au apărut câțiva oameni de știință și ingineri importanți. Cei mai notabili au
fost Miguel Servet, Santiago Ramón y Cajal, Narcís Monturiol(d), Celedonio
Calatayud(d), Juan de la Cierva(d), Leonardo Torres y Quevedo, Margarita
Salas(d) și Severo Ochoa(d) .
Consejo Superior de Investigaciones Científicas (CSIC) este cea mai importantă
agenție publică dedicată cercetării științifice din țară. S-a clasat a cincea în topul
instituțiilor științifice guvernamentale din lume (și a 32-a în ansamblu) în clasamentul
SCImago Institutions 2018.[195]
Din 2006, Mobile World Congress se ține la Barcelona.

Demografie[modificare | modificare sursă]
În 2019, populația Spaniei a atins oficial 47 de milioane de oameni, după cum este
înregistrat de Padrón municipal (Registrul Comunelor Spaniei).[196] Densitatea populației
Spaniei, la 91 de locuitori/km2, este mai mică decât cea a majorității țărilor din Europa
de Vest, iar distribuția sa în toată țara este foarte inegală. Cu excepția regiunii care
înconjoară capitala, Madrid, cele mai populate zone se află în jurul coastei. Populația
Spaniei a crescut de 2 ori și jumătate din 1900, când se ridica la 18,6 milioane, în
principal datorită spectaculoasei explozii demografice din anii 1960 și de la începutul
anilor 1970.[197]

Piramida populației(d) din Spania din 1950 până în 2014

În 2017, rata medie a fertilității totale(d) (TFR) în toată Spania a fost de 1,33 copii născuți
pe femeie,[198] una dintre cele mai mici din lume, sub rata de înlocuire de 2,1, rămâne
considerabil sub nivelul maxim de 5,11 copii născuți pe femeie înregistrat în 1865.
[199]
 Ca urmare, Spania are una dintre cele mai îmbătrânite populații din lume, cu vârsta
medie de 43,1 ani.[200]
Spaniolii localnici reprezintă 88% din populația totală a Spaniei. După ce rata
natalității(d) și rata de creștere a populației din Spania au scăzut în anii 1980, populația a
revenit din nou pe creștere prin revenirea multor spanioli care emigraseră în alte țări
europene în anii 1970 și, mai recent, alimentată de un număr mare de imigranți care
alcătuiesc acum 12% din populație. Imigranții provin în principal din America Latină
(39%), Africa de Nord (16%), Europa de Est (15%) și Africa Subsahariană (4%).[201] În
2005, Spania a instituit un program de amnistie de trei luni prin care anumitor străini
nedocumentați până atunci li s-a acordat rezidență legală. [202]
În 2008, Spania a acordat cetățenie pentru 84.170 de persoane, în principal
persoanelor din Ecuador, Columbia și Maroc.[203] O mare parte din rezidenții străini din
Spania provin și din alte țări din Europa de Vest și Centrală. Aceștia sunt în mare parte
britanici, francezi, germani, olandezi și norvegieni. Ei locuiesc în principal pe coasta
mediteraneană și în insulele Baleare, unde mulți aleg să-și trăiască pensionarea sau
să lucreze de la distanță.
Populații substanțiale descendente din coloniști spanioli și imigranți există în alte părți
ale lumii, mai ales în America Latină. Începând cu sfârșitul secolului al XV-lea, un
număr mare de coloniști iberici s-au stabilit în ceea ce a devenit America Latină și în
prezent majoritatea latino-americanilor albi(d) (care reprezintă aproximativ o treime din
populația Americii Latine) sunt de origine spaniolă sau portugheză. Aproximativ 240.000
de spanioli au emigrat în secolul al XVI-lea, mai ales în Mexic.[204] Alți 450.000 au pleat
în secolul al XVII-lea.[205] Estimarea între anii 1492 și 1832 este de 1,86 milioane de
emigranți.[206] Între 1846 și 1932 se estimează că aproape 5 milioane de spanioli au
emigrat în America, în special în Argentina și Brazilia.[207] Aproximativ două milioane de
spanioli au migrat în alte țări din Europa de Vest între 1960 și 1975. În aceeași
perioadă, aproximativ 300.000 au mers în America Latină. [208]
Urbanizarea[modificare | modificare sursă]
Zone metropolitane

 v • d • m  Cele m
Instituto Nac

Loc Numele orașului Comunitate autonomă

1 Madrid Madrid
2 Barcelona Catalonia
3 Valencia Comunitatea Valenciană
4 Sevilla Andaluzia
5 Zaragoza Aragon
6 Málaga Andaluzia
7 Murcia Murcia
Madrid 8 Palma de Mallorca Insulele Baleare
9 Las Palmas de Gran Canaria Insulele Canare

10 Bilbao Țara Bascilor

Barcelona

Distribuția geografică a populației spaniole în 2008

Sursa: „ Áreas urbanas +50 ”, Ministerul Lucrărilor Publice și Transporturilor (2013) [209]

Popoare[modificare | modificare sursă]
Constituția spaniolă din 1978, în al doilea articol, recunoaște mai
multe entități contemporane —naționalități — [e] și regiuni, în contextul națiunii spaniole.
Spania a fost descrisă ca un stat plurinațional de facto.[210][211] Identitatea Spaniei se
datorează mai mult unei suprapuneri a diferitelor identități teritoriale și etnolingvistice și
mai puțin unei singure identități spaniole. În unele cazuri, unele dintre identitățile
teritoriale pot intra în conflict cu cultura spaniolă dominantă. Printre iIdentitățile
tradiționale distincte din Spania se numără bascii, catalanii, galicienii, andaluzii și
valencienii,[212] deși într-o oarecare măsură toate cele 17 comunități autonome pot
revendica o identitate locală distinctă.
Această ultimă caracteristică a „identității partajate” între nivelul mai local sau
comunitatea autonomă și nivelul spaniol este cea care face ca problema identității în
Spania să fie complexă și departe de a fi univocă.
Grupuri minoritare[modificare | modificare sursă]

Sărbătoarea Zilei Romilor pe 24 mai 2018 la Madrid

Spania are mai mulți urmași ai populațiilor din fostele colonii, în special America Latină
și Africa de Nord. Un număr mai mic de imigranți din mai multe țări sub-sahariene s-au
stabilit recent în Spania. Există și un număr considerabil de imigranți asiatici, dintre care
majoritatea sunt originari din Orientul Mijlociu, Asia de Sud și China. Cel mai mare grup
de imigranți este european; reprezentat de un număr mare de români,
britanici, germani, francezi și alții.[213]
Sosirea Gitanos(d), un popor rom, a început în secolul al XVI-lea; estimările populației
rome spaniole variază de la 750.000 la peste un milion. [214][215][216][217][218] Există
și mercheros(d) (sau quinquis), un grup minoritar anterior nomad. Originea lor este
neclară.
Din punct de vedere istoric, evreii sefarzi și moriscos(d) sunt principalele grupuri
minoritare originare din Spania și cu o contribuție la cultura spaniolă. [219] Guvernul
spaniol oferă cetățenie spaniolă evreilor sefarzi.[220]
Imigrația[modificare | modificare sursă]

Distribuția populației străine în Spania în 2005 pe procente

Conform statisticilor oficiale spaniole ( INE ) erau 5,4 milioane de rezidenți străini în

Spania în 2020 (11,4%)[221] în timp ce toți cetățenii născuți în afara Spaniei erau în
număr de 7,2 milioane în 2020, 15,23% din populația totală.
Potrivit datelor statistice despre permisele de ședere pentru 2011, peste 860.000 erau
români, aproximativ 770.000 erau marocani(d), aproximativ 390.000 erau britanici, iar
360.000 erau ecuadorieni(d).[222] Alte comunități străine considerabile sunt columbienii,
bolivienii, germanii, italienii, bulgarii și chinezii. În Spania trăiesc peste 200.000 de
imigranți din Africa Subsahariană, în principal senegalezi și nigerieni(d).[223] Din 2000,
Spania a cunoscut o creștere demografică(d) ridicată ca urmare a fluxurilor de imigrație,
în ciuda ratei natalității care este doar la jumătate din nivelul de înlocuire. Acest flux
brusc și continuu de imigranți, în special cei care sosesc ilegal pe mare, a provocat
tensiuni sociale notabile.[224]
În cadrul UE, Spania a avut a doua cea mai mare rată a imigrației în termeni procentuali
după Cipru, dar a fost, de departe, cea mai mare în cifre absolute, până în 2008.
[225]
 Numărul imigranților din Spania a crescut de la 500.000 de persoane în 1996 la
5,2 milioane în 2008 dintr-o populație totală de 46 de milioane.[226][227] Numai în 2005, un
program de regularizare a crescut populația legală de imigranți cu 700.000 de
persoane.[228] Există o serie de motive pentru nivelul ridicat al imigrației, inclusiv
legăturile culturale ale Spaniei cu America Latină, poziția sa geografică, porozitatea
frontierelor sale, dimensiunea mare a economiei subterane și ponderea mare a
sectoarelor agricol și de construcții, care cer forță de muncă mai ieftină decât poate fi
oferită de forța de muncă națională.
Un alt factor semnificativ din punct de vedere statistic este numărul mare de rezidenți
de origine din UE care se pensionează de obicei pe coasta mediteraneană a Spaniei.
De fapt, Spania a fost cel mai mare absorbant de migranți din Europa din 2002 până în
2007, populația sa de imigranți crescând de peste două ori, după ce au sosit
2,5 milioane de oameni.[229] În 2008, înainte de declanșarea crizei economice, Financial
Times relata că Spania este cea mai favorizată destinație pentru europenii occidentali
care doresc să plece din țara lor și care caută un loc de muncă în altă parte a UE. [230]
În 2008, guvernul a instituit un „Plan de întoarcere voluntară” care încuraja imigranții
șomeri din afara UE să se întoarcă în țările lor de origine și să primească mai multe
stimulente, inclusiv dreptul de a-și păstra ajutorul de șomaj și de a-și transfera
contribuțiile efectuate la sistemul spaniol de asigurări sociale. [231] Programul a avut un
efect redus; în primele sale două luni, doar 1.400 de imigranți au acceptat oferta.
[232]
 Ceea ce nu a reușit acest program, a reușit criza economică puternică și prelungită
a făcut-o din 2010 până în 2011, în care zeci de mii de imigranți au părăsit țara din
cauza lipsei locurilor de muncă. Numai în 2011, peste jumătate de milion de persoane
au părăsit Spania. Pentru prima dată în decenii, rata migrației nete a devenit negativă,
iar nouă din 10 emigranți erau străini.[233]
Limbile[modificare | modificare sursă]

Limbile Spaniei

Spania este multilingvă din punct de vedere legal [234] iar Constituția stabilește că
națiunea va proteja „toți spaniolii și popoarele Spaniei în exercitarea drepturilor omului,
a culturilor și tradițiilor lor, a limbilor și a instituțiilor”. [235]
Spaniola (español) — recunoscută în constituție cu numele de castiliană (castellano) —
este limba oficială a întregii țări și este dreptul și datoria fiecărui spaniol să o cunoască.
Constituția stabilește, de asemenea, că „celelalte limbi spaniole” — adică celelalte limbi
ale Spaniei — vor fi și ele oficiale în comunitățile lor autonome în conformitate cu
statutele lor, cu legislațiile lor organice regionale și că „bogăția modalităților lingvistice
distincte ale Spaniei reprezintă un patrimoniu care va face obiectul unui grad special de
respect și protecție."[236]
Celelalte limbi oficiale ale Spaniei, co-oficiale cu spaniola sunt:

 Catalana (català sau valencià) în Catalonia, Comunitatea Valenciană și Insulele

Baleare;
 Galiciana (galego) în Galicia;
 Basca (euskara) în Țara Bascilor și Navarra; și
 Occitana (aranés) în Catalonia.
Ca procent din populația generală din toată Spania, spaniola este vorbită nativ de 74%,
catalana de 17%, galiciana de 7% și basca de 2% din toți spaniolii. Occitana este
vorbită de mai puțin de 5.000 de persoane, doar în mica regiune Val d'Aran.[237]
Alte limbi romanice minoritare, deși nu sunt oficiale, au o recunoaștere specială, cum ar
fi limba astur-leoneză(d) (asturianu, bable [238] sau llionés) în Asturia și în nord-
vestul Castiliei și Leónului, și aragoneza (aragonés) în Aragon.
În orașul autonom spaniol nord-african Melilla, berbera rifană(d) este vorbită de o parte
semnificativă a populației. Similar, în Ceuta, un procent semnificativ din populație
vorbește araba Darija(d). În zonele turistice de pe coasta mediteraneană și a insulelor,
engleza și germana sunt vorbite pe scară largă de turiști, rezidenți străini și lucrători în
turism.[239]
Educație[modificare | modificare sursă]

Campusul Poblenou, Universitat Pompeu Fabra — Barcelona

Învățământul de stat din Spania este gratuit și obligatoriu de la șase la șaisprezece ani.
Sistemul educațional actual este reglementat de legea educațională din 2006, LOE (Ley
Orgánica de Educación) sau Legea organică a educației.[240] În 2014, LOE a fost parțial
modificată de noua și controversata lege LOMCE (Ley Orgánica para la Mejora de la
Calidad Educativa) sau Legea organică pentru îmbunătățirea sistemului de învățământ,
denumită în mod obișnuit Ley Wert (Legea Wert).[241] Din 1970 până în 2014, Spania a
avut șapte legi diferite ale educației (LGE, LOECE, LODE, LOGSE, LOPEG, LOE și
LOMCE).[242]
Nivelurile educației sunt învățământul preșcolar, învățământul primar, [243] învățământul
secundar[244] și învățământul post-16. [245] În ceea ce privește educația de dezvoltare
profesională sau învățământul profesional, există trei niveluri în afară de diplomele
universitare: Formación Profesional Básica (învățământ profesional de bază); Ciclo
Formativo de Grado Medio sau CFGM (învățământ profesional de nivel mediu) care
poate fi studiat după terminarea învățământului secundar și Ciclo Formativo de Grado
Superior sau CFGS (învățământ profesional de nivel superior), care poate fi studiat
după terminarea educației post-16.[246]
Sănătatea[modificare | modificare sursă]
Sistemul sanitar din Spania este considerat unul dintre cele mai bune din lume, pe
poziția a 7-a în clasamentul elaborat de Organizația Mondială a Sănătății.[247] Asistența
medicală este publică, universală și gratuită pentru orice cetățean legal al
Spaniei. [248] Cheltuielile totale pentru sănătate sunt de 9,4% din PIB, ușor peste media
de 9,3% din OCDE.
Religia[modificare | modificare sursă]

Interiorul Schitului El Rocío(d) în timpul unei ceremonii catolice.

Romano-catolicismul, care are o lungă istorie în Spania, rămâne religia dominantă. Deși
nu mai are statut oficial prin lege, în toate școlile publice din Spania studenții trebuie să
aleagă fie lecții de religie, fie de etică. Catolicismul este religia cel mai frecvent predată,
deși învățăturile despre islam,[249] iudaism,[250] și creștinismul evanghelic[251] sunt și ele
recunoscute prin lege. Potrivit unui studiu realizat în 2020 de Centrul Spaniol pentru
Cercetări Sociologice, aproximativ 61% dintre spanioli se autoidentifică drept catolici,
3% de alte credințe și aproximativ 35% se identifică fără religie.[252] Majoritatea
spaniolilor nu participă regulat la slujbele religioase. Un studiu din 2019 arată că dintre
spaniolii care se identifică ca fiind religioși, 62% merg la biserică foarte rar sau
niciodată, 16% merg la biserică de câteva ori pe an, 7% o dată pe lună și 13% în fiecare
duminică sau de mai multe ori pe săptămână. Sondajele recente sugerează că între
20% și 27% din populația spaniolă este nereligioasă. [253][254][255]
Constituția spaniolă consacră laicismul în guvernare, precum și libertatea de religie sau
credință pentru toți, spunând că nicio religie nu ar trebui să aibă un „caracter de stat”,
permițând în același timp statului să „coopereze” cu grupurile religioase.
Au fost patru papi spanioli. Damasus I, Calixt al III-lea, Alexandru al VI-lea și Benedict al
XIII-lea. Misticismul spaniol a furnizat o resursă intelectuală importantă împotriva
protestantismului. Carmelitele, precum Tereza din Ávila, o călugăriță reformistă, și Ioan
al Crucii, preot, au preluat conducerea mișcării lor de reformare. Mai târziu, ei au
devenit Doctori ai Bisericii. Societatea lui Isus a fost cofondată de Ignațiu de Loyola, ale
cărui exerciții spirituale și a cărui mișcare au condus la înființarea a sute de colegii și
universități din lume, inclusiv 28 doar în Statele Unite. Cofondatorul Societății, Francisco
de Xavier, a fost un misionar care a ajuns în India și mai târziu în Japonia. În anii 1960,
iezuiții Pedro Arrupe și Ignacio Ellacuría(d) au susținut mișcarea Teologiei Eliberării(d).
Bisericile protestante au aproximativ 1.200.000 de membri. [256] Există aproximativ
105.000 de martori ai lui Iehova. Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din
Urmă are aproximativ 46.000 de adepți în 133 de congregații din toate regiunile țării și
are un templu(d) în districtul Moratalaz(d) din Madrid.[257]
Un studiu realizat de Uniunea Comunităților Islamice din Spania (d) a demonstrat că în
2019 erau peste 2.100.000 de locuitori musulmani în Spania, reprezentând 4–5% din
populația totală a Spaniei. Marea majoritate era compusă din imigranți și descendenți
originari din Maghreb (în special Maroc) și alte țări africane. Peste 879.000 (42%) dintre
ei aveau cetățenia spaniolă.[258]
Valurile recente de imigrație au dus, de asemenea, la un număr tot mai mare
de hinduși, budiști, sikhi(d) și musulmani. După Reconquista din 1492, nu au mai trăit în
Spania musulmani timp de secole. Expansiunea colonială de la sfârșitul secolului al
XIX-lea în nord-vestul Africii a adus cetățenia deplină unui număr de rezidenți
din Marocul spaniol(d) și Sahara Occidentală. De atunci, rândurile lor au mai fost
consolidate de imigrația recentă, în special din Maroc și Algeria. 
Iudaismul a fost practic inexistent în Spania de la expulzarea din 1492 până în secolul
al XIX-lea, când evreilor li s-a permis din nou să intre în țară. În prezent, există în jur de
62.000 de evrei în Spania, adică 0,14% din populația totală. Majoritatea sunt sosiți în
secolul trecut, în timp ce unii sunt descendenți ai evreilor spanioli anteriori. Se crede că
aproximativ 80.000 de evrei trăiau în Spania înainte de expulzarea acestora. [259] Totuși,
Enciclopedia Evreiască afirmă că numărul de peste 800.000 este prea mare și că cel de
235.000 este prea mic: 165.000 sunt dați ca expulzați, numărul acesta fiind mai
degrabă 200.000, iar numărul de convertiți după pogromurile din 1391 este mai mic.
Alte surse sugerează 200.000 de convertiți, mai ales după pogromurile din 1391 și
peste 100.000 expulzați. Descendenții acestor evrei sefarzi expulzați în 1492 primesc
cetățenia spaniolă dacă o solicită.[260]

Cultura[modificare | modificare sursă]
Spania este o țară occidentală. Aproape fiecare aspect al vieții spaniole este pătruns de
patrimoniul cultural latin, făcând din Spania una dintre principalele țări latine din Europa.
Cultura spaniolă este marcată de puternice legături istorice cu catolicismul, care a jucat
un rol esențial în formarea și identitatea ulterioară a țării. Arta, arhitectura, bucătăria și
muzica spaniole au fost modelate de valuri succesive de invadatori străini, precum și de
clima și geografia mediteraneană a țării. Epoca colonială lungă de secole a globalizat
limba și cultura spaniolă, Spania absorbind și produsele culturale și comerciale ale
diversului său imperiu.
Situri din patrimoniul mondial[modificare | modificare sursă]
Spania are 47 de situri în Patrimoniul Mondial. Printre acestea se numără
peisajul Monte Perdido din Pirinei, care este comun cu Franța, siturile preistorice de
artă rupestră din Valea Côa(d) și Siega Verde(d), care este comun cu
Portugalia, Patrimoniul lui Mercur(d), comun cu Slovenia și pădurile primare și bătrâne de
fagul, comun cu mai multe alte țări din Europa.[261] În plus, Spania are și 14 elemente
de patrimoniu cultural imaterial(d), sau „comori umane”.[262]
Literatură[modificare | modificare sursă]
Statui de bronz ale lui Don Quijote și Sancho Panza, în Plaza de España din Madrid

Cele mai vechi exemple înregistrate de literatură populară în limbi romanice datează din
aceeași perioadă și din aceeași zonă, bogatul amestec de culturi musulmană, evreiască
și creștină din Spania musulmană, în care au lucrat Maimonide, Averroes și
alții, harjalele(d) (jarchas).
În timpul Reconquistei, a fost scris poemul epic Cantar de Mio Cid despre un personaj
real — luptele sale, cuceririle și viața de zi cu zi. Este remarcabilă și povestea
romantică cavalerească valenciană Tirant lo Blanch scrisă în valenciană.
Alte opere majore din epoca medievală au fost Mester de Juglaría(d), Mester de
Clerecía(d), Coplas por la muerte de su padre sau El Libro de buen amor(d) (Cartea bunei
iubiri).
În timpul Renașterii, piesele cele mai mari sunt La Celestina și El Lazarillo de Tormes(d),
în timp ce multă literatură religioasă a fost creată de poeți precum Luis de León, San
Juan de la Cruz, Santa Teresa de Jesús etc.
Barocul a fost cea mai importantă perioadă pentru cultura spaniolă, în
vremurile Imperiului Spaniol. Faimosul Don Quijote de La Mancha de Miguel de
Cervantes a fost scris în această epocă. Alți scriitori din acea perioadă sunt: Francisco
de Quevedo, Lope de Vega, Calderón de la Barca sau Tirso de Molina.
În timpul iluminismului găsim nume precum Benito Jerónimo Feijóo, Gaspar Melchor de
Jovellanos sau Leandro Fernández de Moratín.
În perioada romantică, José Zorrilla(d) a creat una dintre cele mai emblematice figuri din
literatura europeană în Don Juan Tenorio(d). Alți scriitori din această perioadă
sunt Gustavo Adolfo Bécquer, José de Espronceda, Rosalía de Castro sau Mariano
José de Larra.
Miguel Delibes descrie situația Spaniei rurale după exodul rural din anii 1950.

Artiști precum Benito Pérez Galdós, Emilia Pardo Bazán(d), Leopoldo

Alas (Clarín), Concepción Arenal(d), Vicente Blasco Ibáñez și Menéndez Pelayo au creat
opere de artă realiste. Realismul a oferit descrieri ale vieții și societății contemporane
„așa cum erau”. În spiritul „realismului” general, autorii realiști au optat pentru
reprezentări ale activităților și experiențelor cotidiene și banale, în loc de prezentări
romantizate sau stilizate.
Grupul care a devenit cunoscut sub numele de Generația lui 1898 a fost marcat de
distrugerea flotei Spaniei în Cuba de către vapoarele armate americane în 1898, ceea
ce a provocat o criză culturală în Spania. „Dezastrul” din 1898 i-a determinat pe scriitorii
consacrați să caute soluții politice, economice și sociale practice în eseuri grupate sub
rubrica literară Regeneracionismo. Pentru un grup de scriitori mai tineri, printre
care Miguel de Unamuno, Pío Baroja și José Martínez Ruiz (Azorín), Dezastrul și
repercusiunile sale culturale au inspirat o schimbare literară mai profundă, mai radicală,
care a afectat atât forma, cât și conținutul. Acești scriitori, alături de Ramón del Valle-
Inclán, Antonio Machado, Ramiro de Maeztu(d) și Ángel Ganivet, au ajuns să fie
cunoscuți ca Generația lui '98.
Generația lui 1914 sau Novecentismo a fost următoarea „generație” de scriitori spanioli
după cea de la 98. Ea punea deja sub semnul întrebării valoarea unei astfel de
terminologii. Până în anul 1914 — anul izbucnirii Primului Război Mondial și al publicării
primei opere majore a vocii principale a generației, José Ortega y Gasset — mai mulți
scriitori puțin mai tineri își găsiseră propriul loc în cadrul culturii spaniole.

Mercè Rodoreda
Printre vocile principale se numără poetul Juan Ramón Jiménez, academicienii și
eseiștii Ramón Menéndez Pidal, Gregorio Marañón(d), Manuel Azaña, Maria
Zambrano(d), Eugeni d'Ors(d), Clara Campoamor(d) și Ortega y Gasset, precum și
romancierii Gabriel Miró, Ramón Pérez de Ayala(d) și Ramón Gómez de la Serna. Încă
mânați de chestiunile naționale și existențiale care îi obsedau pe scriitorii din '98, ei au
abordat aceste subiecte cu un mai pronunțat sentiment de distanțare și
obiectivitate. Salvador de Madariaga, un alt intelectual și scriitor proeminent, a fost unul
dintre fondatorii Colegiului Europei și redactorul manifestului constitutiv al Internaționalei
Liberale.
Generația lui 1927 a cuprins poeții Pedro Salinas, Jorge Guillén, Federico García
Lorca, Vicente Aleixandre, Dámaso Alonso. Toți erau erudiți ai moștenirii lor literare
naționale, o altă dovadă a impactului cererilor regeneracioniștilor și ale generației din
1898 pentru ca informațiile spaniole să se întoarcă cel puțin parțial spre interior.

José Ortega y Gasset

Cei mai importanți doi scriitori ai Spaniei din a doua jumătate a secolului al XX-lea au
fost laureații Premiului Nobel pentru literatură Camilo José Cela și Miguel
Delibes din generația lui '36(d). Spania este una dintre țările cu cei mai mulți laureați
ai Premiului Nobel pentru literatură și, inclusiv laureații Nobel latino-americani, literatura
în limba spaniolă se situează printre cele cu cei mai mulți laureați. Scriitori spanioli
sunt: José Echegaray, Jacinto Benavente, Juan Ramón Jiménez, Vicente
Aleixandre și Camilo José Cela. Scriitorul portughez José Saramago, de asemenea
laureat al Nobelului, a trăit mulți ani în Spania și vorbea atât portugheză, cât și spaniolă.
Saramago era de asemenea bine cunoscut prin ideile sale iberiste(d).
Generația lui ’50 este cunoscută și sub numele de „copiii războiului civil”: Rosa
Chacel(d), Gloria Fuertes(d), Jaime Gil de Biedma(d), Juan Goytisolo, Carmen Martín
Gaite(d), Ana María Matute, Juan Marsé, Blas de Otero, Gabriel Celaya(d), Antonio
Gamoneda(d), Rafael Sánchez Ferlosio(d) sau Ignacio Aldecoa(d).
Premiul Planeta de Novela(d) și Premiul Miguel de Cervantes sunt principalele două
premii actuale ale literaturii spaniole.
Filozofie[modificare | modificare sursă]
Școala din Salamanca(d), unde savantul umanist Francisco de Vitoria a dezvoltat teorii despre dreptul
internațional.

Seneca(d) a fost un filozof care locuia în Spania actuală în timpul Imperiului Roman. În

perioada stăpânirii musulmane din Al-Andalus, au înflorit filozofiile musulmană,
evreiască și creștină, cu lucrările unor filozofi precum Ibn
Arabi, Averroes și Maimonides.[263][264]
În Evul Mediu Ramon Llull a activat în Spania.
Umanistul Luis Vives(d) a lucrat în Spania în timpul Renașterii, la fel ca Francisco de
Vitoria (creatorul Școlii din Salamanca(d) și cărturar în dreptul internațional) și Bartolomé
de las Casas.
Iluminismul a sosit mai târziu în Spania și a fost mai puțin puternic decât în alte țări
europene, dar în secolul al XIX-lea ideile liberale au ajuns în societatea spaniolă. La
sfârșitul secolului, au înflorit și ideile socialiste și libertariene, cu gânditori
precum Francisco Pi y Margall, Ricardo Mella(d) și Francisco Ferrer Guardia(d).
În prima jumătate a secolului al XX-lea, printre cei mai proeminenți filozofi s-au
numărat Maria Zambrano(d), José Ortega y Gasset, și Miguel de Unamuno.[265]
Între filozofii contemporani se înscriu Fernando Savater și Adela Cortina(d), creatoarea
termenului de aporofobie. 
Artele plastice[modificare | modificare sursă]

Las Meninas(d) de Diego Velázquez

Artiștii din Spania au fost extrem de influenți în dezvoltarea diferitelor mișcări

artistice europene și americane. Datorită diversității istorice, geografice și generaționale,
arta spaniolă a cunoscut un număr mare de influențe. Patrimoniul mediteranean în
Spania, în special în Andaluzia, cu influențe greco-romane și unele maure este încă
evident astăzi. Printre influențele europene se numără Italia, Germania și Franța, în
special în perioadele Renașterii, Barocului spaniol și Neoclasică. Există multe alte stiluri
autohtone, cum ar fi arta și arhitectura preromanescă(d),
arhitectura herreriană(d) sau goticul isabelin(d).
În timpul Epocii de Aur, printre pictorii care au lucrat în Spania s-au numărat El
Greco, José de Ribera, Bartolomé Esteban Murillo și Francisco Zurbarán. Tot în
perioada barocă, Diego Velázquez a creat unele dintre cele mai faimoase portrete
spaniole, precum Las Meninas(d) și Las Hilanderas.[266]
Francisco Goya a pictat în timpul unei perioade istorice care a cuprins și războiul de
independență spaniol, luptele dintre liberali și absolutiști și ascensiunea statelor
naționale contemporane.
Joaquín Sorolla(d) este un cunoscut pictor impresionist modern și există mulți pictori
spanioli importanți care aparțin mișcării de artă modernistă, între care Pablo
Picasso, Salvador Dalí, Juan Gris și Joan Miró. 
Sculptura[modificare | modificare sursă]

Pieptenele vântului de Eduardo Chillida(d), în San Sebastián

Stilul plateresc s-a extins de la începutul secolului al XVI-lea până în ultima treime a
secolului, iar influența sa stilistică a pătruns în lucrările tuturor marilor artiști spanioli ai
vremii. Alonso Berruguete(d) (școala de la Valladolid) este supranumit „prințul sculpturii
spaniole”. Principalele sale lucrări au fost lojele superioare ale corului Catedralei din
Toledo, mormântul cardinalului Tavera din aceeași catedrală și retablul Vizitei Fecioarei
Maria din biserica Santa Úrsula din aceeași localitate. Alți sculptori notabili au
fost Bartolomé Ordóñez(d), Diego de Siloé(d), Juan de Juni(d) și Damián Forment(d).
Au existat două școli cu un fler și un talent deosebit: Școala de la Sevilla(d), căreia îi
aparținea Juan Martínez Montañés(d), ale cărei lucrări cele mai celebre sunt Crucifixul
din Catedrala din Sevilla, altul din Vergara și un Sfânt Ioan; și Școala de la Granada(d),
al cărei reprezentat era Alonso Cano(d), căreia îi sunt atribuite o Imaculată Concepție și
o Fecioară a Rozariului.
Alți sculptori notabili ai barocului andaluz au fost Pedro de Mena(d), Pedro Roldán(d) și
fiica sa Luisa Roldán(d), Juan de Mesa(d) și Pedro Duque Cornejo(d). În secolul al XX-lea,
cei mai importanți sculptori spanioli au fost Julio González(d), Pablo Gargallo(d), Eduardo
Chillida(d) și Pablo Serrano(d).
Cinematografie[modificare | modificare sursă]

Pedro Almodóvar și Penélope Cruz în Oviedo

Cinematograful spaniol a obținut succese internaționale majore, inclusiv premii
Oscar pentru filme recente precum Labirintul lui Pan și Volver.[267] În lunga istorie a
cinematografiei spaniole, marele cineast Luis Buñuel a fost primul care a obținut
recunoașterea mondială, urmat de Pedro Almodóvar în anii 1980 (La Movida
Madrileña).
Filmul spaniol a cunoscut succesul internațional de-a lungul anilor cu filme ale unor
regizori precum Segundo de Chomón(d), Florián Rey(d), Luis García Berlanga, Carlos
Saura, Julio Medem(d), Isabel Coixet(d), Alejandro Amenábar, Icíar Bollaín(d) și
frații David(d) și Fernando Trueba(d). 
Actrițele Sara Montiel(d) și Penélope Cruz sau actorul Antonio Banderas se numără
printre cei care au devenit vedete la Hollywood.
Arhitectura[modificare | modificare sursă]

Case suspendate în Cuenca(d)

Datorită diversității sale istorice și geografice, arhitectura spaniolă își trage influențele
dintr-o serie de surse diferite. Oraș de provincie important fondat de romani și cu o
vastă infrastructură din epoca romană, Córdoba a devenit capitala culturală,
îmbogățindu-se cu arhitectură fină în stil arab, în timpul dinastiei umayyade(d) islamice.
[268]
 Mai târziu, arhitectura în stil arab a continuat să se dezvolte în cadrul dinastiilor
islamice succesive, încheindu-se cu Nasrizii(d), care și-au construit faimosul complex de
palate din Granada. 
În același timp, regatele creștine au apărut treptat și și-au dezvoltat propriile stiluri;
dezvoltând un stil preromanesc în perioada când au fost izolate de influențele
arhitecturale europene contemporane în Evul Mediu timpuriu, ele au integrat ulterior
fluxurile romanești(d) și gotice. A existat atunci o înflorire extraordinară a stilului gotic,
care a dus la construirea a numeroase construcții în acest stil pe întreg teritoriul. Stilul
mudéjar, din secolele al XII-lea–al XVII-lea, a fost dezvoltat prin introducerea de motive,
modele și elemente în stil arab în arhitectura europeană. 
Sosirea modernismului în arena academică a produs o mare parte din arhitectura
secolului al XX-lea. Un stil influent centrat în Barcelona, cunoscut sub numele
de modernisme, a produs o serie de arhitecți importanți, dintre care unul
este Gaudí. Stilul internațional(d) a fost promovat de grupuri precum GATEPAC(d). Spania
trece în prezent printr-o revoluție în arhitectura contemporană(d), iar arhitecții
spanioli precum Rafael Moneo(d), Santiago Calatrava, Ricardo Bofill(d), precum și mulți
alții, au câștigat renume la nivel mondial.
Muzică și dans[modificare | modificare sursă]

Flamenco este o formă artistică andaluză care a evoluat de la Seguidilla(d).

Muzica spaniolă este adesea considerată în străinătate ca fiind sinonimă cu flamenco,

un gen muzical vest-andaluz care, contrar credinței populare, nu este răspândit în afara
acelei regiuni. Diverse stiluri regionale de muzică populară abundă în Aragon,
Catalonia, Valencia, Castilia, Țara Bascilor, Galicia, Cantabria și Asturias. Pop, rock, hip
hop și heavy metal sunt și ele populare.
În domeniul muzicii clasice, Spania a produs un număr de compozitori notabili
precum Isaac Albéniz, Manuel de Falla și Enrique Granados și cântăreți și interpreți
precum Plácido Domingo, José Carreras, Montserrat Caballé, Alicia de
Larrocha, Alfredo Kraus(d), Pablo Casals, Ricardo Viñes(d), José Iturbi, Pablo de
Sarasate, Jordi Savall și Teresa Berganza. În Spania există peste patruzeci de
orchestre profesioniste, inclusiv Orquestra Simfònica de Barcelona(d), Orquesta Nacional
de España(d) și Orquesta Sinfónica de Madrid(d). Între principalele teatre de operă se
numără Teatro Real(d), Gran Teatre del Liceu(d), Teatro Arriaga(d) și El Palau de les Arts
Reina Sofía(d).
Mii de fani ai muzicii călătoresc în Spania anul pentru festivalurile muzicale de vară
recunoscute la nivel internațional: Sónar(d), în care se produc adesea artiști pop și
techno de top în ascensiune, și Benicàssim(d), cunoscut pentru rockul alternativ și dans.
[269]
 Ambele festivaluri fac ca Spania să fie o prezență muzicală internațională și reflectă
gusturile tinerilor din țară. Festivalul de jazz din Vitoria-Gasteiz(d) este unul dintre
principalele din genul său.
Cel mai popular instrument muzical tradițional, chitara, își are originea în Spania.
[270]
 Tipice pentru nord sunt cimpoaiele tradiționale sau gaiteros, în principal în Asturias
și Galicia.
Bucătăria[modificare | modificare sursă]

Paella, un fel de mâncare tradițional valencian[271]

Bucătăria spaniolă constă dintr-o mare varietate de feluri de mâncare care provin din
diversitatea geografică, culturală și climatică. Este puternic influențată de fructele de
mare disponibile din apele care înconjoară țara și reflectă profundele
rădăcini mediteraneene ale țării. Complexa istorie a Spaniei, cu multe influențe
culturale, a dus la o bucătărie unică. În special, sunt identificate cu ușurință trei areale
principale:
Spania mediteraneană — toate regiunile de coastă, din Catalonia până în Andaluzia —
utilizarea intensă a fructelor de mare, precum pescaíto frito (pește prăjit); mai multe
supe reci precum Gazpacho(d); și multe feluri de mâncare pe bază de orez, cum ar
fi paella din Valencia[271] și Arròs negre(d) (orez negru) din Catalonia.[272]
Spania interioară — Castilia — supe fierbinți, groase, cum ar fi supa castiliană pe bază
de pâine și usturoi, împreună cu tocănițe substanțiale, cum ar fi Cocido madrileño(d).
Alimentele sunt conservate în mod tradițional prin sărare, cum ar fi jamónul spaniol, sau
scufundate în ulei de măsline, cum ar fi brânza Manchego(d).
Spania atlantică — întreaga coastă de nord, inclusiv
bucătăria asturiană(d), bască(d), cantabrică(d) și galiciană — tocănițe pe bază de legume și
pește, cum ar fi Caldo gallego(d) și Marmitako(d). De asemenea, șunca lacón(d) puțin
sărată. Cea mai cunoscută bucătărie din teritoriile din nord se bazează adesea pe fructe
de mare oceanice, cum ar fi codul în stil basc, tonul(d) sau hamsiile sau mâncarea
galiciană Polbo á feira(d) pe bază de caracatiță și preparate din crustacee.
Sport[modificare | modificare sursă]

Fotbalul este cel mai popular sport din țară. Spania a câștigat Cupa Mondială FIFA 2010.

Se jucau unele precursoare ale fotbalului în Spania încă din epoca romană, dar sportul
din Spania a fost dominat de fotbal abia de la începutul secolului al XX-lea. Real Madrid
CF și FC Barcelona sunt două dintre cele mai de succes cluburi de fotbal din
lume. Echipa națională de fotbal a țării a câștigat Campionatul European de Fotbal
UEFA în 1964, 2008 și 2012 și Cupa Mondială FIFA în 2010 și este prima echipă care a
câștigat trei turnee internaționale majore consecutive.
Baschetul, tenisul, ciclismul, handbalul, futsalul(d), motociclismul(d) și, în ultima
vreme, Formula 1 se pot lăuda și cu campioni spanioli. Astăzi, Spania este o mare forță
sportivă mondială, mai ales de la Jocurile Olimpice de vară și paralimpice(d) din 1992
care au avut loc la Barcelona, ceea ce a stimulat la nivelul țării un mare interes pentru
sport. Industria turismului a condus la o îmbunătățire a infrastructurii sportive, în special
pentru sporturile nautice, golf și schi. În regiunile lor, sunt populare și jocurile
tradiționale de pelota bască și pelota valenciană. 
Sărbători legale și festivaluri[modificare | modificare sursă]
Festivalul San Fermín, Pamplona

Sărbătorile publice ținute în Spania conțin un amestec de evenimente religioase

(romano-catolice), naționale și locale. Fiecare comună are dreptul să declare maximum
14 sărbători legale pe an; până la nouă dintre acestea sunt alese de guvernul național
și cel puțin două sunt alese local.[273] Ziua Națională a Spaniei (Fiesta Nacional de
España) este sărbătorită pe 12 octombrie, aniversarea Descoperirii Americii(d) și
comemorează Fecioara Stâlpului(d), patronă a Aragonului și a întregii Spanii. 
Există multe festivaluri și festivități în Spania. Unele dintre ele sunt cunoscute în
întreaga lume și milioane de turiști din întreaga lume merg anual în Spania pentru a
participa la unele dintre aceste festivaluri. Unul dintre cele mai faimoase este San
Fermín, din Pamplona. Deși cel mai faimos eveniment al său este encierro sau fuga
taurilor(d), care are loc la orele 8:00 în fiecare zi între 7 și 14 iulie, sărbătoarea de șapte
zile implică multe alte evenimente tradiționale și folclorice. Evenimentele au jucat un rol
important în acțiunea cărții The Sun Also Rises, de Ernest Hemingway, care l-a adus pe
acesta în prim-planul literaturii de limbă engleză. Drept urmare, a devenit unul dintre
cele mai renumite festivaluri internaționale din Spania, cu peste 1.000.000 de persoane
care participă în fiecare an.
Alte festivaluri sunt: festivalul roșiilor La Tomatina(d) din Buñol, Valencia, carnavalurile
din Insulele Canare, Falles din Valencia sau Săptămâna Sfântă din Andaluzia și Castilia
și León.

Note de completare[modificare | modificare sursă]

1. ^ Latifundiile(d) (în latină latifundium, plural latifundia), mari moșii controlate de aristocrație, se
suprapuneau peste sistemul iberic existent de proprietate funciară.
2. ^ Ca și poeții Martial, Quintilian și Lucan.
3. ^ Berberii au renunțat în curând să mai încerce să colonizeze terenurile dificile din nordul Meseta
Central(d) (Platoul Interior) pe care li le alocaseră conducătorii arabi.
4. ^ Pentru expulzările din acest context, vezi Morisco(d).
5. ^ Termenul „naționalitate” a fost ales cu grijă pentru a evita termenul cu încărcare politică mai mare
„națiune”, dar în anii mai recenți s-a propus utilizarea acestui termen în Constituție pentru a
recunoaște oficial Spania ca stat multinațional („națiune de națiuni”).

Note bibliografice[modificare | modificare sursă]

1. ^ a b c d „World Economic Outlook Database, October 2020”. IMF.org. International Monetary Fund.
Accesat în 11 februarie 2021.
2. ^ „Human Development Report 2011” (PDF). United Nations. 2011. Accesat în 5 noiembrie 2011.
3. ^ http://hdr.undp.org/en/media/HDR_2009_EN_Complete.pdf Human Development Report 2009[ (p.
171, 204)
4. ^ „CIA World Factbook”. Accesat în 13 august 2008.
5. ^ http://juanbautistamr.blogspot.com.es/2012/02/como-descubri-cual-es-el-punto-mas-bajo.html Lipse
ște sau este vid: |title= (ajutor)
6. ^ LA MEDIDA DEL TEIDE: HISTORIA:DESCRIPCIONES, ERUPCIONES Y CARTOGRAFÍA (în
spaniolă), accesat în 31 decembrie 2019
7. ^ a b c d e Brockhaus Enzyklopädie, accesat în 31 mai 2021
8. ^ (PDF) https://www.ine.es/en/prensa/cp_j2018_p_en.pdf Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
9. ^ Constituția Spaniei
10. ^ „Spain | Facts, Culture, History, & Points of Interest”. Encyclopedia Britannica.
11. ^ News, Morocco World (29 august 2012). „Spanish Military Arrest Four Moroccans after they Tried to
Hoist Moroccan Flag in Badis Island”. Morocco World News (în engleză). Accesat în 17 martie 2019.
12. ^ a b „Iberia vs Hispania: Origen etimológico”. Arhivat din original la 27 decembrie 2016.
13. ^ „572 millones de personas hablan español, cinco millones más que hace un año, y aumentarán a
754 millones a mediados de siglo”. www.cervantes.es.
14. ^ „La Constitución española de 1978. Título preliminar” (în spaniolă). Página oficial del Congreso de
los Diputados. Arhivat din original la 27 octombrie 2017. Accesat în 30 septembrie 2017.
15. ^ Whitehouse, Mark (6 noiembrie 2010). „Number of the Week: $10.2 Trillion in Global
Borrowing”. The Wall Street Journal. Arhivat din original la 20 septembrie 2017.
16. ^ Henley, Peter H.; Blokker, Niels M. „The Group of 20: A Short Legal Anatomy” (PDF). Melbourne
Journal of International Law. 14: 568. Accesat în 23 octombrie 2018. Spain’s peculiar but seemingly
secure position within the G20 also appears to have facilitated their greater participation in the G20s
work: Spain is the only outreach participant to have made policy commitments comparable to those of
G20 members proper at summits since Seoul. Spain therefore appears to have become a de facto
member of the G20.
17. ^ ABC. „"I-span-ya", el misterioso origen de la palabra España”. Arhivat din original la 13 noiembrie
2016.
18. ^ Linch, John (director), Fernández Castro, María Cruz (del segundo tomo), Historia de España, El
País, volumen II, La península Ibérica en época prerromana, p. 40. Dossier. La etimología de
España; ¿tierra de conejos?, ISBN: 978-84-9815-764-2
19. ^ Burke, Ulick Ralph (1895). A History of Spain from the Earliest Times to the Death of Ferdinand the
Catholic, Volume 1. London: Longmans, Green & Co. p. 12.
20. ^ „Rabbits, fish and mice, but no rock hyrax”. Understanding Animal Research.
21. ^ a b Anthon, Charles (1850). A system of ancient and mediæval geography for the use of schools and
colleges. New York: Harper & Brothers. p. 14.
22. ^ Abrabanel, Commentary on the First Prophets (Pirush Al Nevi'im Rishonim), end of II Kings, pp.
680–681, Jerusalem 1955 (Hebrew).
23. ^ a b Pike, A. W. G.; Hoffmann, D. L.; Garcia-Diez, M.; Pettitt, P. B.; Alcolea, J.; De Balbin, R.;
Gonzalez-Sainz, C.; de las Heras, C.; Lasheras, J. A. (2012). „U-Series Dating of Paleolithic Art in 11
Caves in Spain”. Science. 336 (6087): 1409–
1413. Bibcode:2012Sci...336.1409P. doi:10.1126/science.1219957. ISSN 0036-8075. PMID 2270092
1.
24. ^ „'First west Europe tooth' found”. BBC. 30 iunie 2007. Arhivat din original la 21 octombrie 2009.
Accesat în 9 august 2008.
25. ^ Typical Aurignacian items were found in Cantabria (Morín, El Pendo, El Castillo(d)), the Basque
Country (Santimamiñe) and Catalonia.
26. ^ Bernaldo de Quirós Guidolti, Federico; Cabrera Valdés, Victoria (1994). „Cronología del arte
paleolítico” (PDF). Complutum. 5: 265–276. ISSN 1131-6993. Accesat în 17 noiembrie 2012.
27. ^ a b Payne, Stanley G. (1973). „A History of Spain and Portugal; Ch. 1 Ancient Hispania” (în engleză).
The Library of Iberian Resources Online. Accesat în 9 august 2008. Eroare la citare:
Etichetă  <ref>  invalidă; numele "hispania" este definit de mai multe ori cu
conținut diferit
28. ^ Rinehart, Robert; Seeley, Jo Ann Browning (1998). „A Country Study: Spain. Chapter 1 – Hispania”.
Library of Congress Country Series. Arhivat din original la 22 septembrie 2008. Accesat în 9 august
2008.
29. ^ a b   Herbermann, Charles, ed. (1913). „article name needed”. Catholic Encyclopedia. New York: Robert
Appleton Company.
30. ^ A History of Portugal and the Portuguese Empire: Volume 1, Portugal: From Beginnings to 1807.
Cambridge University Press. 2009. ISBN 978-1-107-71764-0.
31. ^ Marcolongo, Andrea (2017). La lengua de los dioses: Nueve razones para amar el griego (în
greacă). Penguin Random House Grupo Editorial España. ISBN 978-84-306-1887-3.
32. ^ H. Patrick Glenn (2007). Legal Traditions of the World. Oxford University Press. pp. 218–
219. Dhimma provides rights of residence in return for taxes.
33. ^ Lewis, Bernard (1984). The Jews of Islam. Princeton: Princeton University Press. p. 62. ISBN 978-0-
691-00807-3. Dhimmi have fewer legal and social rights than Muslims, but more rights than other non-
Muslims.
34. ^ Islamic and Christian Spain in the Early Middle Ages.
35. ^ a b c d Payne, Stanley G. (1973). „A History of Spain and Portugal; Ch. 2 Al-Andalus”. The Library of
Iberian Resources Online. Accesat în 9 august 2008.
36. ^ Moa, Pío (2010). Nueva historia de España : de la II Guerra Púnica al siglo XXI (ed. 1.). Madrid:
Esfera de los Libros. ISBN 978-84-9734-952-9.
37. ^ Classen, Albrecht (31 august 2015). Handbook of Medieval Culture. Walter de Gruyter GmbH & Co
KG. ISBN 9783110267303.
38. ^ Haywood, John (8 octombrie 2015). Northmen. ISBN 9781781855225.
39. ^ Kendrick, Sir Thomas D. (24 octombrie 2018). A History of the Vikings. ISBN 9781136242397.
40. ^ Keary, Charles. The Viking Age. Jovian Press.
41. ^ Rinehart, Robert; Seeley, Jo Ann Browning (1998). „A Country Study: Spain – Castile and Aragon”.
Library of Congress Country Series. Accesat în 9 august 2008.
42. ^ Dapueto Reyes, María de los Ángeles (2015). „Literatura hispanorromance primigenia : la glosa
conoajutorio del Codex Aemilianensis 60”. Letras. Pontificia Universidad Católica Argentina Santa
María de los Buenos Aires(d). 2 (72): 90. ISSN 0326-3363.
43. ^ „Catholic Encyclopedia: Isabella I”. Newadvent.org. 1 octombrie 1910. Arhivat din original la 7 iulie
2014. Accesat în 1 martie 2014.
44. ^ „BBC – Religions – Islam: Muslim Spain (711–1492)”. Arhivat din original la 27 februarie 2017.
45. ^ „Islamic History”. Arhivat din original la 12 martie 2016.
46. ^ „Europe & the Islamic Mediterranean AD 700–1600”. Arhivat din original la 6 martie 2016.
47. ^ Payne, Stanley G. (1973). „A History of Spain and Portugal; Ch. 5 The Rise of Aragon-Catalonia”.
The Library of Iberian Resources Online. Accesat în 9 august 2008.
48. ^ „The Black Death”. Channel 4. Arhivat din original la 9 iulie 2008. Accesat în 13 august 2008.
49. ^ Hinojosa Montalvo, José (2000). „Los judíos en la España medieval: de la tolerancia a la
expulsión” (PDF). Los marginados en el mundo medieval y moderno : Almería, 5 a 7 de noviembre de
1998. p. 28. ISBN 84-8108-206-6.
50. ^ Berger, Julia Phillips; Gerson, Sue Parker (24 septembrie 2006). Teaching Jewish History. Behrman
House, Inc. ISBN 9780867051834.
51. ^ Kantor, Máttis (24 septembrie 2005). Codex Judaica: Chronological Index of Jewish History,
Covering 5,764 Years of Biblical, Talmudic & Post-Talmudic History. Zichron
Press. ISBN 9780967037837.
52. ^ Aiken, Lisa (1 februarie 1997). Why Me God: A Jewish Guide for Coping and Suffering. Jason
Aronson, Incorporated. ISBN 9781461695479.
53. ^ Ember, Melvin; Ember, Carol R.; Skoggard, Ian (30 noiembrie 2004). Encyclopedia of Diasporas:
Immigrant and Refugee Cultures Around the World. Volume I: Overviews and Topics; Volume II:
Diaspora Communities. Springer Science & Business Media. ISBN 9780306483219.
54. ^ Schaff, Philip (24 martie 2015). „The Christian Church from the 1st to the 20th Century”. Delmarva
Publications, Inc.
55. ^ Gilbert, Martin (24 septembrie 2003). The Routledge Atlas of Jewish History. Psychology
Press. ISBN 9780415281508.
56. ^ Anti-Jewish Riots in the Crown of Aragon and the Royal Response, 1391–1392. Cambridge
University Press. 2016. p. 19. ISBN 978-1-107-16451-2.
57. ^ „Spanish Inquisition left genetic legacy in Iberia”. New Scientist. 4 decembrie 2008. Arhivat
din original la 28 martie 2014. Accesat în 18 ianuarie 2014.
58. ^ The Kingfisher History Encyclopedia. 9 septembrie 2004. p. 201. ISBN 978-0-7534-5784-9.
59. ^ Beck, Bernard (24 septembrie 2012). True Jew: Challenging the Stereotype. Algora
Publishing. ISBN 9780875869032.
60. ^ Strom, Yale (24 septembrie 1992). The Expulsion of the Jews: Five Hundred Years of Exodus. SP
Books. p. 9. ISBN 9781561710812.
61. ^ „The Treaty of Granada, 1492”. Islamic Civilisation. Arhivat din original la 24 septembrie 2008.
Accesat în 13 august 2008.
62. ^ a b Rinehart, Robert; Seeley, Jo Ann Browning (1998). „A Country Study: Spain – The Golden Age”.
Library of Congress Country Series. Arhivat din original la 9 august 2008. Accesat în 9 august 2008.
63. ^ Spanish Royal Patronage 1412–1804: Portraits as Propaganda. Cambridge Scholars
Publishing. 2018. p. 111. ISBN 978-1-5275-1229-0.
64. ^ Jaleel, Talib (11 iulie 2015). „Notes on Entering Deen Completely: Islam as its followers know it”.
EDC Foundation.
65. ^ Majid, Anouar (24 septembrie 2009). We are All Moors: Ending Centuries of Crusades Against
Muslims and Other Minorities. U of Minnesota Press. ISBN 9780816660797.
66. ^ The Spanish Empire: A Historical Encyclopedia [2 volumes]: A Historical Encyclopedia. ABC-
CLIO. 2016. p. 221. ISBN 978-1-61069-422-3.
67. ^ Naimark, Norman M. (2017). Genocide: A World History. Oxford University Press. p. 35. ISBN 978-
0-19-976527-0.
68. ^ Naimark 2017, p. 35.
69. ^ Guillermo, Artemio (2012) [2012]. Historical Dictionary of the Philippines. The Scarecrow Press Inc.
p. 374. ISBN 9780810875111. Accesat în 11 septembrie 2020. To pursue their mission of conquest,
the Spaniards dealt individually with each settlement or village and with each province or island until
the entire Philippine archipelago was brought under imperial control. They saw to it that the people
remained divided or compartmentalized and with the minimum of contact or communication. The
Spaniards adopted the policy of divide et impera (divide and conquer).
70. ^ Reviving the Reconquista in Southeast Asia: Moros and the Making of the Philippines, 1565–1662
By: Ethan P. Hawkley
71. ^ „Imperial Spain”. University of Calgary. Arhivat din original la 29 iunie 2008. Accesat în 13 august
2008.
72. ^ Handbook of European History. Penguin Random House Grupo Editorial España. 1994. ISBN 90-
04-09760-0.
73. ^ Payne, Stanley G. (1973). „A History of Spain and Portugal; Ch. 13 The Spanish Empire”. The
Library of Iberian Resources Online. Accesat în 9 august 2008.
74. ^ Thomas, Hugh (2003). Rivers of gold: the rise of the Spanish Empire. London: George Weidenfeld &
Nicolson. pp. passim. ISBN 978-0-297-64563-4.
75. ^ „The Seventeenth-Century Decline”. The Library of Iberian resources online. Arhivat
din original la 21 septembrie 2013. Accesat în 13 august 2008.
76. ^ Payne, Stanley G. (1973). „A History of Spain and Portugal; Ch. 14 Spanish Society and Economics
in the Imperial Age”. The Library of Iberian Resources Online. Accesat în 9 august 2008.
77. ^ Rinehart, Robert; Seeley, Jo Ann Browning (1998). „A Country Study: Spain – Spain in Decline”.
Library of Congress Country Series. Arhivat din original la 9 august 2008. Accesat în 9 august 2008.
78. ^ Rinehart, Robert; Seeley, Jo Ann Browning (1998). „A Country Study: Spain – Bourbon Spain”.
Library of Congress Country Series. Arhivat din original la 9 august 2008. Accesat în 9 august 2008.
79. ^ David A. Bell (7 martie 2007). „Napoleon's Total War”. TheHistoryNet.com. Arhivat din original la 22
septembrie 2012.
80. ^ (Gates 2001, p.20)
81. ^ (Gates 2001, p.467)
82. ^ Jaime Alvar Ezquerra (2001). Diccionario de historia de España. Ediciones Akal(d). p. 209. ISBN 978-
84-7090-366-3.
83. ^ Rodríguez. Independence of Spanish America. Cambridge University Press. It met as one body, and
its members represented the entire Spanish world
84. ^ Cruz Artacho, Salvador (2003). „Caciquismo y mundo rural durante la Restauración”. În Gutiérrez,
Rosa Ana; Zurita; Camurri. Elecciones y cultura política en España e Italia (1890–1923).
Valencia: Universitat de València. p. 33. ISBN 84-370-5672-1.
85. ^ Costa, Joaquín. Oligarquía y caciquismo, Colectivismo agrario y otros escritos: (Antología).
86. ^ Meaker, Gerald H. (1974). The Revolutionary Left in Spain, 1914–1923. Stanford University Press(d).
p. 159 ff. ISBN 0-8047-0845-2.
87. ^ Spanish Civil War fighters look back, BBC News, 23 February 2003
88. ^ „Relatives of Spaniards who fled Franco granted citizenship”. The Daily Telegraph. London. 28
decembrie 2008. Arhivat din original la 23 iulie 2013. Accesat în 18 ianuarie 2014.
89. ^ „US to clean up Spanish radioactive site 49 years after plane crash”. The Guardian. 19 octombrie
2015.
90. ^ „El contubernio que preparó la democracia”. EL PAÍS. Arhivat din original la 5 aprilie 2013.
91. ^ „Contubernio de Múnich: 50 años”. Arhivat din original la 21 octombrie 2014.
92. ^ „El contubernio de Munich”. La Vanguardia.
93. ^ „Speech by Mrs Nicole FONTAINE, President of the European Parliament on the occasion of the
presentation of the Sakharov Prize 2000 to Basta ya!”. Arhivat din original la 2 octombrie 2016.
94. ^ „King Orders army to crush coup”. The Guardian. 23 februarie 1981. Accesat în 19 martie 2020.
95. ^ Pfanner, Eric (11 iulie 2002). „Economy reaps benefits of entry to the 'club' : Spain's euro
bonanza”. International Herald Tribune. Arhivat din original la 1 mai 2011. Accesat în 9 august 2008.
96. ^ „Al-Qaeda 'claims Madrid bombings'”. BBC. 14 martie 2004. Arhivat din original la 24 iunie 2006.
Accesat în 13 august 2008.
97. ^ Bailey, Dominic (14 martie 2004). „Spain votes under a shadow”. BBC. Arhivat din original la 25
august 2004. Accesat în 13 august 2008.
98. ^ „An election bombshell”. The Economist. 18 martie 2004. Accesat în 19 martie 2020.
99. ^ Ortiz, Fiona (22 aprilie 2013). „Spain's population falls as immigrants flee crisis”. Reuters. Arhivat
din original la 2 septembrie 2017. Accesat în 2 septembrie 2017.
100. ^ „Spain legalises gay marriage”. The Guardian. 30 iunie 2005. Accesat în 19 martie 2020.
101. ^ Tremlett, Giles (5 septembrie 2010). „Basque separatists Eta announce ceasefire”. The
Guardian. Accesat în 19 martie 2020.
102. ^ „Spain's Indignados protest here to stay”. BBC News. 15 mai 2012. Accesat în 19 martie
2020.
103. ^ „Rajoy ahoy”. The Economist. 21 noiembrie 2011. Accesat în 19 martie 2020.
104. ^ Tremlett, Giles (11 iulie 2012). „Mariano Rajoy announces €65bn in austerity measures for
Spain”. The Guardian. Accesat în 19 martie 2020.
105. ^ „Spain king: Juan Carlos signs his abdication”. BBC News. 18 iunie 2014. Accesat în 19
martie 2020.
106. ^ Alandete, David (27 octombrie 2017). „Análisis | Is Catalonia independent?”. El País. Arhivat
din original la 28 octombrie 2017.
107. ^ Piñol, Pere Ríos, Àngels (27 octombrie 2017). „El Parlament de Cataluña aprueba la
resolución para declarar la independencia”. El País (în spaniolă). Arhivat din original la 29 octombrie
2017.
108. ^ „Catalan crisis: Regional MPs debate Spain takeover bid”. BBC. 26 octombrie 2017. Arhivat
din original la 26 octombrie 2017. Accesat în 27 octombrie 2017.
109. ^ „Catalan crisis: Spain PM Rajoy demands direct rule”. BBC. 27 octombrie 2017. Arhivat
din original la 29 octombrie 2017. Accesat în 27 octombrie 2017.
110. ^ „Catalonia independence: Rajoy dissolves Catalan parliament”. BBC News. Barcelona,
Madrid. 27 octombrie 2017. Arhivat din original la 28 octombrie 2017. Accesat în 27 octombrie 2017.
111. ^ Sandford, Alasdair (27 octombrie 2017). „Catalonia: what direct rule from Madrid could
mean”. euronews. Arhivat din original la 27 octombrie 2017. Accesat în 27 octombrie 2017.
112. ^ „Spain's Prime Minister, Mariano Rajoy, Is Ousted in No-Confidence Vote”. Accesat în 18
iunie 2018.
113. ^ Borraz, Marta (18 martie 2021). „Luz verde definitiva: la ley de eutanasia ya es una realidad
en España tras superar su último trámite en el Congreso”. ElDiario.es (în spaniolă). Accesat în 19
martie 2021.
114. ^ Medina García, Eusebio (2006).
115. ^ „Población por islas y sexo(2910)”. INE (în spaniolă). Accesat în 27 februarie 2021.
116. ^ „World Map of the Köppen-Geiger climate classification updated – (see p.3)” (PDF). Accesat
în 30 aprilie 2011.
117. ^ World Map of Köppen-Geiger Climate Classification Arhivat în 23 iulie 2013, la Wayback
Machine., city-data.com, April 2006.
118. ^ Media:Koppen World Map.png
119. ^ Grantham, H. S.; et al. (2020). „Anthropogenic modification of forests means only 40% of
remaining forests have high ecosystem integrity – Supplementary Material”. Nature
Communications. 11 (1): 5978. doi:10.1038/s41467-020-19493-3. ISSN 2041-1723. PMC 7723057 
. PMID 33293507.
120. ^ John Hooper, The New Spaniards, 2001, From Dictatorship to Democracy
121. ^ Spain's fast-living king turns 70 Arhivat în 6 ianuarie 2010, la Wayback Machine. BBC News
Friday, 4 January 2008 Extracted 18 June 2009
122. ^ „Spanish Constitution”. Senado.es. Arhivat din original la 4 noiembrie 2011. Accesat în 1
noiembrie 2011.
123. ^ „SPAIN: No Turning Back from Path to Gender Equality”. Ipsnews.net. 15 martie 2007.
Arhivat din original la 19 aprilie 2014. Accesat în 5 mai 2014.
124. ^ „Women in National Parliaments”. Ipu.org. 28 februarie 2010. Arhivat din original la 28
martie 2014. Accesat în 1 mai 2010.
125. ^ „Human Development Report 2007/2008” (PDF). Hdr.undp.org. p. 330. Arhivat
din original (PDF) la 29 aprilie 2011. Accesat în 18 ianuarie 2014.
126. ^ Fred M. Shelley (2015). Governments around the World: From Democracies to Theocracies:
From Democracies to Theocracies. ABC-CLIO. p. 197. ISBN 978-1-4408-3813-2.
127. ^ „Catalonians vote for more autonomy”. CNN. 18 iunie 2006. Arhivat din original la 4 iunie
2008. Accesat în 13 august 2008.
128. ^ Garcia Cantalapiedra, David, and Ramon Pacheco Pardo, Contemporary Spanish Foreign
Policy (Routledge, 2014).
129. ^ „Tratado de Utretch – Gibraltar (Spanish)”. mgar.net. Arhivat din original la 10 mai 2008.
Accesat în 9 august 2008.
130. ^ „Q&A: Gibraltar's referendum”. BBC News. 8 noiembrie 2002. Arhivat din original la 14
martie 2007. Accesat în 19 februarie 2010.
131. ^ „Resolution 2070: Question of Gibraltar” (PDF). United Nations. 16 decembrie 1965. Arhivat
din original (PDF) la 3 mai 2011. Accesat în 19 februarie 2010.
132. ^ „Resolution 2231: Question of Gibraltar” (PDF). United Nations. 20 decembrie 1966. Arhivat
din original (PDF) la 3 mai 2011. Accesat în 19 februarie 2010.
133. ^ „La cuestión de Gibraltar” (în spaniolă). Ministry of Foreign Affairs and Cooperation of Spain.
ianuarie 2008. Arhivat din original la 29 mai 2009. Accesat în 3 ianuarie 2010.
134. ^ Peter Gold (2005). Gibraltar: British or Spanish?. Routledge. p. 4. ISBN 978-0-415-34795-2.
135. ^ UK Secretary of State for Foreign and Commonwealth Affairs (1999). „Partnership for
Progress and Prosperity: Britain and the Overseas Territories. Appendix 1: Profiles for Cayman
Islands, Falkland Islands & Gibraltar” (PDF). Partnership for Progress and Prosperity: Britain and the
Overseas Territories. Arhivat din original (PDF) la 13 decembrie 2005. Accesat în 19 decembrie 2005.
136. ^ Spain's letter to the UN (PDF) (în spaniolă), UN, septembrie 2013, arhivat
din original (PDF) la 25 mai 2017
137. ^ "Spain disputes Portugal islands" Arhivat în 8 septembrie 2013, la Wayback Machine. The
Portugal News.
138. ^ Fernández Liesa, Carlos R. (2004). „La cuestión de Olivenza, a la luz del Derecho
internacional público” (PDF). Encuentros: Revista luso-española de investigadores en Ciencias
humanas y sociales. Separatas. Ayuntamiento de Olivenza (4): 234–235. ISSN 1138-6622. Arhivat
din original (pdf) la 29 august 2014.
139. ^ „Article 62 of the Spanish Constitution of 1978”. Official site of the Royal Household of HM
the King. Arhivat din original la 12 decembrie 2007. Accesat în 13 august 2008.
140. ^ „El jefe del Estado Mayor del Ejército de Tierra y 11 tenientes generales aspiran a
JEMAD”. La Vanguardia(d). 6 noiembrie 2016.
141. ^ „Article 8 of the Spanish Constitution of 1978”. Official site of the Spanish Senate. Arhivat
din original la 8 decembrie 2008. Accesat în 29 noiembrie 2008.
142. ^ Julve, Rafa (9 martie 2016). „Señores, se acabó la mili”. El Periódico(d).
143. ^ „Summit”. worldpridemadrid2017.com (în spaniolă). Arhivat din original la 12 septembrie
2017. Accesat în 12 septembrie 2017.
144. ^ „La Constitución española de 1978. Preámbulo” (în spaniolă). Página oficial del Congreso
de los Diputados. Arhivat din original la 17 mai 2017. Accesat în 8 octombrie 2017.
145. ^ Spain 2015/2016 Arhivat în 8 august 2016, la Wayback Machine. Amnesty International.
146. ^ „Analysis of 8 years of Gender Violence Law in Spain | Gender violence and justice”.
justiciadegenero.com. Arhivat din original la 25 mai 2017. Accesat în 9 mai 2017.
147. ^ Rincón, Reyes (25 noiembrie 2015). „The successes and failures of Spain's fight against
domestic abuse”. EL PAÍS. Arhivat din original la 25 mai 2017. Accesat în 9 mai 2017.
148. ^ „Global Acceptance of Homosexuality”. Pew Research Center(d). 4 iunie 2013. Arhivat
din original la 10 noiembrie 2014.
149. ^ Articolul 143 al Constituției Spaniei din 1978 cu referire la Articolul 2
150. ^ Capitolul 3.
151. ^ „Estatut” (PDF) (în spaniolă). Arhivat din original (PDF) la 26 martie 2009. Accesat în 20 iulie
2009.
152. ^ „Nuevo Estatuto de Autonomía de Canarias”. .gobiernodecanarias.org. Arhivat
din original la 20 ianuarie 2011. Accesat în 30 aprilie 2011.
153. ^ „BOCAe32.QXD” (PDF) (în catalană). Arhivat din original (PDF) la 11 iulie 2009. Accesat în 20
iulie 2009.
154. ^ „Estatuto de Autonomía de Aragón”. Narros.congreso.es. Arhivat din original la 11
decembrie 2009. Accesat în 20 iulie 2009.
155. ^ „Unidad de Policía de la Comunidad Autónoma de Andalucía” (în spaniolă). Cartujo.org.
Arhivat din original la 7 noiembrie 2007. Accesat în 23 octombrie 2007.
156. ^ Articles 140 and 141.
157. ^ „Euro area unemployment rate at 11%” (PDF). Eurostat. Arhivat din original la 31 iulie 2017.
158. ^ „Youth unemployment rate in EU member states as of March 2018”. Statista.
159. ^ Lauren A. Benton (1990). Invisible Factories: The Informal Economy and Industrial
Development in Spain. SUNY Press.
160. ^ Roberto A. Ferdman, Spain's Black Market Economy Is Worth 20% of Its GDP: One million
Spanish people have jobs in the underground economy Arhivat în 11 septembrie 2017, la Wayback
Machine., The Atlantic (16 July 2013)
161. ^ Angel Alañón & M. Gómez-Antonio, [Estimating the size of the shadow economy in Spain: a
structural model with latent variables], Applies Economics, Vol 37, Issue 9, pp. 1011–1025 (2005).
162. ^ „OECD report for 2006” (PDF). OECD. Arhivat din original (PDF) la 19 august 2008. Accesat
în 9 august 2008.
163. ^ „A good bet?”. The Economist. Madrid. 30 aprilie 2009. Arhivat din original la 4 mai 2009.
Accesat în 14 mai 2009.
164. ^ „Spain's Iberdrola signs investment accord with Gulf group Taqa”. Forbes. 25 mai 2008.
Arhivat din original la 7 iunie 2010.
165. ^ „Big in America?”. The Economist. Madrid. 8 aprilie 2009. Arhivat din original la 12 aprilie
2009. Accesat în 14 mai 2009.
166. ^ „The Economist Intelligence Unit's quality-of-life index” (PDF). The Economist Intelligence
Unit. p. 4. Arhivat din original (PDF) la 2 august 2012. Accesat în 19 august 2010.
167. ^ „The lottery of life”. The Economist. Arhivat din original la 20 iulie 2014.
168. ^ „Prize Laureates”. leekuanyewworldcityprize.com.sg. Arhivat din original la 28 februarie
2012.
169. ^ „World Mayor: The 2012 results”. worldmayor.com. Arhivat din original la 11 ianuarie 2013.
170. ^ „European Green Capital”. Europa (web portal). Arhivat din original la 18 decembrie 2013.
171. ^ a b c Méndez-Barreira, Victor. „Car Makers Pour Money into Spain”. WSJ.
172. ^ „>> Spain in numbers”. Invest in Spain. Arhivat din original la 26 martie 2013. Accesat în 13
martie 2013.
173. ^ „Spain posts record number of 82 million inbound tourists in 2017”. 10 ianuarie 2018.
Accesat în 10 februarie 2018.
174. ^ „Global Guru | analysis”. The Global Guru. Arhivat din original la 6 ianuarie 2011. Accesat
în 13 august 2008.
175. ^ „Economic report” (PDF). Bank of Spain(d). Arhivat din original (PDF) la 26 iulie 2008. Accesat
în 13 august 2008.
176. ^ „Spain Is World's Leader in Solar Energy”. NPR. 15 iulie 2010. Arhivat din original la 19
septembrie 2010. Accesat în 4 septembrie 2010.
177. ^ „Spain becomes solar power world leader”. Europeanfutureenergyforum.com. 14 iulie 2010.
Arhivat din original la 24 noiembrie 2010. Accesat în 4 septembrie 2010.
178. ^ Villalobos, Alvaro (6 mai 2018). „Spain's Bilbao fights to lead European wind power
sector”. Phys.org(d) (în spaniolă). Accesat în 6 iulie 2018.
179. ^ AFP (6 mai 2018). „Spain's Bilbao fights to lead European wind power sector”. The
Local(d) (în spaniolă). Accesat în 6 iulie 2018.
180. ^ „Spain becomes the first European wind energy producer after overcoming Germany for the
first time”. Eolic Energy News. 31 decembrie 2010. Arhivat din original la 27 aprilie 2011. Accesat
în 30 aprilie 2011.
181. ^ „Asociación Empresarial Eólica – Spanish Wind Energy Association – Energía Eólica”.
Aeeolica.
182. ^ Méndez, Rafael (9 noiembrie 2009). „La eólica supera por primera vez la mitad de la
producción eléctrica”. El País (în spaniolă). Ediciones El País. Arhivat din original la 13 mai 2011.
Accesat în 8 august 2010.
183. ^ „Wind power in Spain breaks new instantaneous power record”.
renovablesmadeinspain.es. 9 noiembrie 2010. Arhivat din original la 14 decembrie 2011. Accesat în 5
iunie 2011.
184. ^ „14 reactores nucleares movidos por el viento”. El País. 9 noiembrie 2010. Accesat în 5
iunie 2011.
185. ^ „La Fuerza del Mar”. revista.consumer.es. Arhivat din original la 26 august 2011. Accesat
în 5 iunie 2011.
186. ^ Energy in Sweden, Facts and figures, The Swedish Energy Agency, (in Swedish:
Energiläget i siffror), Table for figure 49.
187. ^ „Algae Based Biofuels in Plain English: Why it Matters, How it Works. (algae algaebiofuels
carbonsequestration valcent vertigro algaebasedbiofuels ethanol)”. Triplepundit.com. 30 iulie 2008.
Arhivat din original la 18 mai 2013. Accesat în 19 noiembrie 2008.
188. ^ „Spain to Put 1 million Electric Cars on the Road”. Triplepundit.com. 30 iulie 2008. Arhivat
din original la 23 noiembrie 2008. Accesat în 19 noiembrie 2008.
189. ^ „The Need for Speed–High Speed Rail in Europe: Do You Speak Spanish? Europe on
Track”. Blog.raileurope.com. Arhivat din original la 2 februarie 2011. Accesat în 1 noiembrie 2011.
190. ^ „Spain has developed Europe's largest high-speed rail network | Olive Press Newspaper”.
Theolivepress.es. 17 noiembrie 2010. Arhivat din original la 10 decembrie 2011. Accesat în 1
noiembrie 2011.
191. ^ „La Moncloa. 19/11/2019. Transporte y Vivienda [España/España Hoy 2018-2019/Otras
políticas]”. www.lamoncloa.gob.es (în spaniolă). Accesat în 1 februarie 2020.
192. ^ Lara Galera, Antonio L. (2015). „El AVE Madrid-Barcelona, una obra de
mérito” (PDF). Revista de Obras Públicas (3569): 57. ISSN 0034-8619.
193. ^ „El AVE español, el más veloz del mundo y el segundo en puntualidad”. El Mundo.
Spain. 10 noiembrie 2010. Arhivat din original la 9 noiembrie 2011. Accesat în 5 iunie 2011.
194. ^ „Spain powers ahead with high-speed rail”. railpro.co.uk. ianuarie 2010. Arhivat
din original la 21 iulie 2011. Accesat în 5 iunie 2011.
195. ^ „Scimago Institution Rankings”. Accesat în 5 ianuarie 2018.
196. ^ „Population Figures”. Instituto Nacional de Estadística (National Statistics Institute). Arhivat
din original la 24 mai 2008. Accesat în 13 august 2008.
197. ^ Joseph Harrison, David Corkill (2004).
198. ^ „Indice coyuntural de fecundidad”. Instituto Nacional de Estadística.
199. ^ Max Roser (2014), „Total Fertility Rate around the world over the last centuries”, Our World
in Data(d), Gapminder Foundation(d)
200. ^ „World Factbook EUROPE : SPAIN”, The World Factbook, 12 iulie 2018
201. ^ „Población extranjera por sexo, país de nacionalidad y edad”. Instituto Nacional de
Estadística. Arhivat din original la 25 martie 2008. Accesat în 13 august 2008.
202. ^ „700.000 inmigrantes en la mayor regularización en España”. EL PAÍS. 8 mai 2005. Arhivat
din original la 23 mai 2018.
203. ^ "EU27 Member States granted citizenship to 696 000 persons in 2008 Arhivat în 6
septembrie 2014, la Wayback Machine." (PDF).
204. ^ „Migration to Latin America”. Leiden University. Arhivat din original la 20 mai 2014. Accesat
în 18 ianuarie 2014.
205. ^ Axtell, James (1991). „The Columbian Mosaic in Colonial America”. Humanities. 12 (5): 12–
18. Arhivat din original la 17 mai 2008. Accesat în 8 octombrie 2008.
206. ^ Macias, Rosario Marquez, 1995 La Emigracion espanola a America 1765–1824 ISBN: 978-
84-7468-856-6
207. ^ „Spain – People”. Encyclopædia Britannica. 20 martie 2013. Arhivat din original la 8 august
2014. Accesat în 18 ianuarie 2014.
208. ^ „Spain”. Focus-migration.de. Arhivat din original la 16 aprilie 2009. Accesat în 18 ianuarie
2014.
209. ^ „Áreas urbanas +50”. Ministry of Public Works and Transport. 2013. Arhivat din original la 26
august 2014.
210. ^ „Rival nationalisms in a plurinational state: Spain, Catalonia and the Basque Country”.
Oxford University Press. Arhivat din original la 25 mai 2017.
211. ^ „España, una nación de naciones” (PDF). University of Navarre. Arhivat
din original (PDF) la 25 mai 2017.
212. ^ „Nacionalidades históricas”. El País. Arhivat din original la 28 aprilie 2016. Accesat în 9 mai
2016.
213. ^ „Immigration statistics”. BBC. 11 decembrie 2006. Arhivat din original la 8 aprilie 2013.
Accesat în 13 august 2008.
214. ^ „Diagnóstico social de la comunidad gitana en España” (PDF). Msc.es. Arhivat
din original (PDF) la 27 decembrie 2016. Accesat în 21 mai 2016.
215. ^ „Estimations”. Gfbv.it. Arhivat din original (JPG) la 5 aprilie 2016. Accesat în 21 mai 2016.
216. ^ „The Situation of Roma in Spain” (PDF). Open Society Institute. 2002. Arhivat
din original (PDF) la 1 decembrie 2007. Accesat în 15 septembrie 2010. The Spanish government
estimates the number of Gitanos at a maximum of 650,000.
217. ^ Recent Migration of Roma in Europe, A study by Mr. Claude Cahn and Professor Elspeth
Guild Arhivat în 25 mai 2017, la Wayback Machine., pp. 87–88 (09.2010 figures)
218. ^ „The Situation of Roma in Spain” (PDF). Open Society Institute. Arhivat
din original (PDF) la 26 iunie 2008. Accesat în 14 august 2008.
219. ^ Sephardim – Jewish Virtual Library Arhivat în 7 septembrie 2012, la Wayback Machine. by
Rebecca Weiner
220. ^ „El regreso de los judíos sefardíes a España”. euronewses. Arhivat din original la 8
septembrie 2014.
221. ^ „Instituto Nacional de Estadística. Estadística del Padrón Continuo”. ine.es. Instituto
Nacional de Estadística(d).
222. ^ INE Arhivat în 23 iulie 2013, la Wayback Machine., 2011.
223. ^ "Financial crisis reveals vulnerability of Spain's immigrants – Feature".
224. ^ „Avance del Padrón Municipal a 1 de enero de 2006. Datos provisionales” (PDF). Instituto
Nacional de Estadística. Arhivat din original (PDF) la 26 iulie 2008. Accesat în 13 august 2008.
225. ^ „Population in Europe in 2005” (PDF). Eurostat. Arhivat din original (PDF) la 19 august 2008.
Accesat în 13 august 2008.
226. ^ Spain to increase immigration budget Arhivat în 30 august 2008, la Wayback Machine., 10
October 2007
227. ^ Spain's Immigration System Runs Amok Arhivat în 20 noiembrie 2008, la Wayback
Machine., 17 September 2008
228. ^ Tremlett, Giles (9 mai 2005). „Spain grants amnesty to 700,000 migrants”. The Guardian.
London. Arhivat din original la 29 august 2013. Accesat în 20 iulie 2009.
229. ^ „Population series from 1998”. INE(d) Spanish Statistical Institute. Arhivat din original la 2
noiembrie 2007. Accesat în 14 august 2008.
230. ^ „Europeans Favour Spain for Expat Jobs”. News.bg. Arhivat din original la 10 octombrie
2008. Accesat în 13 august 2008.
231. ^ Plan de Retorno Voluntario Arhivat în 18 octombrie 2011, la Wayback Machine. Gobierno
de España
232. ^ Spain's Jobs Crisis Leaves Immigrants Out of Work Arhivat în 10 iulie 2017, la Wayback
Machine., The Wall Street Journal, 24 January 2009
233. ^ 580.000 personas se van de España Arhivat în 15 noiembrie 2011, la Wayback Machine..
234. ^ Conversi, Daniele (2002). „The Smooth Transition: Spain's 1978 Constitution and the
Nationalities Question” (PDF). National Identities, Vol 4, No. 3. Carfax Publishing, Inc. Arhivat
din original (PDF) la 11 mai 2008. Accesat în 28 ianuarie 2008.
235. ^ Preamble to the Constitution Cortes Generales (27 decembrie 1978). „Spanish Constitution”.
Tribunal Constitucional de España. Arhivat din original la 17 ianuarie 2012. Accesat în 28 ianuarie
2012.
236. ^ Third article. Cortes Generales (27 decembrie 1978). „Spanish Constitution”. Tribunal
Constitucional de España. Arhivat din original la 17 ianuarie 2012. Accesat în 28 ianuarie 2012.
237. ^ „CIA – The World Factbook – 5pain”. Cia.gov. Accesat în 30 aprilie 2011.
238. ^ „Junta General del Principado de Asturias”. Junta General del Principado de Asturias.
Arhivat din original la 16 ianuarie 2009. Accesat în 13 august 2008.
239. ^ „El semanario alemán Stern retrata la cara más oscura de Mallorca”. eldiario.es (în
spaniolă). 9 august 2013. Arhivat din original la 31 decembrie 2014. Accesat în 31 decembrie 2014.
240. ^ La Ley Orgánica 2/2006 Arhivat în 25 mai 2011, la Wayback Machine..
241. ^ Ley Orgánica 8/2013 Arhivat în 12 februarie 2015, la Wayback Machine..
242. ^ De la LGE a la LOMCE: Así son las siete leyes educativas españolas de la
democracia Arhivat în 12 februarie 2015, la Wayback Machine.. teinteresa.es
243. ^ „Educación Primaria │Ministerio de Educación y Formación Profesional” (în spaniolă).
Accesat în 26 noiembrie 2020.
244. ^ „Educación Secundaria Obligatoria (ESO)│Ministerio de Educación y Formación
Profesional” (în spaniolă). Accesat în 26 noiembrie 2020.
245. ^ „Bachillerato│Ministerio de Educación y Formación Profesional”. Accesat în 26 noiembrie
2020.
246. ^ „La Formación Profesional actual en el sistema educativo – TodoFP│Ministerio de
Educación y Formación Profesional” (în spaniolă). Accesat în 26 noiembrie 2020.
247. ^ World Health Organisation, World Health Staff, (2000), Haden, Angela; Campanini, Barbara,
eds., The world health report 2000 – Health systems: improving performance (PDF), Geneva: World
Health Organisation, ISBN: 92-4-156198-X
248. ^ „Health care in Spain: Beneficiairies”. seg-social.es. Arhivat din original la 25 mai 2017.
Accesat în 24 septembrie 2017.
249. ^ Ley 26/1992 Arhivat în 26 noiembrie 2016, la Wayback Machine., Documento BOE-A-1992-
24855, Agencia Estatal Boletín Oficial del Estado
250. ^ Ley 25/1992 Arhivat în 27 decembrie 2016, la Wayback Machine., Documento BOE-A-1992-
24854, Agencia Estatal Boletín Oficial del Estado
251. ^ Ley 24/1992 Arhivat în 26 noiembrie 2016, la Wayback Machine., Documento BOE-A-1992-
24853, Agencia Estatal Boletín Oficial del Estado
252. ^ Centro de Investigaciones Sociológicas: Barómetro de Julio 2020, página 21.
253. ^ Centro de Investigaciones Sociológicas (Centre for Sociological Research) (octombrie
2019). „Macrobarómetro de octubre 2019, Banco de datos” (în spaniolă). p. 160. Accesat în 17
decembrie 2019.
254. ^ „WVS Database”. World Values Survey. Institute for Comparative Survey Research. martie
2015. Arhivat din original la 5 ianuarie 2016.
255. ^ „Gallup International Religiosity Index” (PDF). The Washington Post. WIN-Gallup
International. aprilie 2015. Arhivat din original (PDF) la 1 februarie 2016.
256. ^ „Federación de Entidades Religiosas Evangélicas de España – FEREDE”. Ferede.org.
Arhivat din original la 30 septembrie 2011. Accesat în 4 septembrie 2010.
257. ^ „Spain – Newsroom”. churchofjesuschrist.org. Accesat în 4 septembrie 2010.