Cînd în primăvara anului 1956, fascinat de cele citite încă din anii copilăriei într-un manual şcolar,

păşeam pentru prima dată în Peştera de la Măgura pentru a inaugura o campanie de cercetări, nu îmi închipuiam
că după 22 ani voi reveni la această peşteră animat de dorinţa de a o revedea în vederea prefaţării propriului ei
album de fotografii.
Sînt autori care, din condescendenţă sau din interes, solicită personalităţilor un „Cuvînt înainte" menit să
ridice valoarea lucrării şi făcind-o, totodată, mai puţin vulnerabilă. În cazul de faţă însă, am considerat că, aidoma
unei femei frumoase, Peştera de la Măgura nu are nevoie de o supraprezentare. Pentru că ea s-a impus
dintotdeauna şi va mai continua să se impună încă multă vreme, prin farmecul şi prin originalitatea ei.
Sînt în lume peşteri care şi-au cîştigat notorietatea fie datorită vastităţii golurilor subpămîntene, fie în
urma laborioaselor lor etape de explorare şi de cunoaştere, lăsîndu-se anevoie cucerite de om. Aşa sînt, de pildă :
sistemul „Skocjanske jame" din R.S.F. Iugoslavia, cu extraordinarul său curs de apă subteran, „Grotte de la
Cigalere" din Franţa, cu cele 52 cascade ale sale (explorate din aval în spre amonte !), sau la noi Cetăţile
Ponorului, Peştera Topolniţei şi a Vîntului, precum şi numeroase alte peşteri de curînd explorate. Peştera de la
Măgura face parte dintr-o categorie de elită şi anume deşi am putea-o considera aproape în totalitatea ei o
,,peşteră-bulevard", fiind constituită dintr-un sistem de galerii orizontale deosebit de uşor accesibile, ea a rămas
decenii de-a rîndul ascunsă privirii şi mai ales acţiunii nefaste a omului, printr-un adevărat miracol !
Dar va reuşi oare omul zilelor noastre, cînd centrele urbane devin tot mai aglomerate şi cînd nevoia de a
ieşi „la aer liber" este din ce în ce mai imperioasă, să păstreze nealterat acest muzeu al naturii, creat şi impodobit
fără nici o cheltuială bănească timp de milenii ?
Vor reuşi oare vizitatorii de astăzi (şi de mîine !) ai Peşterii de la Măgura să renunţe la ambiţia de a se
iscăli cu funingine sau cu vopsea pe pereţi, domuri şi alte formaţiuni, sau la „plăcerea" de a sustrage, a rupe sau
chiar a distruge integral alte formaţiuni, în ciuda măsurilor de protecţie luate ?
El şi numai el, Homo sapiens, creatorul atîtor bunuri materiale şi spirituale, va trebui sa decidă ce
atitudine va lua şi ce fel de mesaj va transmite generaţiilor viitoare

Curriculum vitae

Ca multe alte peşteri cu intrare mare, Peştera de la Măgura a fost „descoperită", vizitată şi chiar locuită cu
milenii în urmă de animalele pămîntului, dintre care urşii de peşteră şi liliecii au jucat fără îndoială un rol
preponderent. Omul o descoperit-o mult mai tîrziu cînd, mînat de necesităţile sale economice, s-a aventurat şi în
zonele din amonte ale sălbaticelor văi biho-rene. Secolul al 19-lea a fost cel care -a marcat în istoria speologiei
mondiale o etapă de avînt şi de pionierat în oare omul, în căutarea comorilor pămîntului, pătrunde şi în peşteri. El
descoperă, scoate la zi şi exploatează însemnatele cantităţi de chiropterit (numit impropriu şi „guano") aflate în
numeroase peşteri, folosindu-le ca îngrăşămînt agricol. Este interesant de semnalat că pe alocuri acest tip de
îngrăşămînt mai este folosit încă şi astăzi !
Alţi scotocitori descoperă şi scot la lumină mii de oase de urs de peşteră provenite din adîncuri, care vor
împodobi decenii de-a rîndul vitrinele unor muzee celebre din Europa, urmînd a fi studiate temeinic de paleontologi
abia mai tîrziu. Zoologii şi îndeosebi entomologii, în căutarea febrilă a noului, nu rămîn nici ei mai prejos,
descoperind aproape în fiecare peşteră forme noi de vieţuitoare, necunoscute pînă atunci în ştiinţă. Multe dintre
acestea vor fi botezate în onoarea descoperitorilor lor, altele vor fi dedicate unor personalităţi din acele vremuri.
Sfîrşitul secolului al 19-lea şi începutul celui de-a! 20-lea marchează totodată şi începutul „erei denumirilor
patronimice" acordate atît formelor noi de vieţuitoare, cît şi peşterilor, galeriilor, sălilor şi chiar formaţiunilor
calcaroase. Din păcate însă, în marea lor majoritate, denumirile patronimice s-au dovedit a fi improprii sau chiar de
prost gust. Omenirea dispune astăzi de suficientă experienţă pentru a conchide că flatarea a jucat întotdeauna un rol
nefast în ştiinţă.
În contextul acestor căutări, geograful austriac Adolf Schmidl explorează munţii Bihorului, pu-blicînd în
anul 1863 celebra sa lucrare „Dos Bihar-Gebirge". Este surprinzător însă faptul că nu aminteşte nimic de această
peşteră, deşi a parcurs pitoreasca vale a Sighiştelului, din care semnalează alte 4 cavităţi importante. Se pare că prima
semnalare în literatură a Peşterii de la Măgura se datoreşte zoologului Gyula Hazay (1887), iar pînă la alte dovezi
sîntem îndreptăţiţi să-l considerăm pionier. Iată ce scrie, printre altele, Hazay în lucrarea sa : „...Starea splendida a
peşterii, curăţenia formaţiunilor, intrarea lipsită de orice urmă de murdărire, lipsa inscripţiilor lăsate de oameni —
prezente pe pereţii celorlalte peşteri - au dovedit că torţele noastre au fost primele care au luminat această beznă.
Pentru a ajunge la Peştera de la Măgura, cea mai frecventata cale de acces o constituie Valea Sighiştelului,
pornind de la ultima casă din sat. Călătorului care, cu un veac în urmă, dorea să parcurgă această pitorească vale,
geograful Schmidt îi recomanda drumul călare. Acum, însă, formula a rămas de domeniul filmelor „western" ; o
potecă turistică pe care cineva a avut chiar ideea să o şi marcheze (triunghi albastru) parcurge întreaga vale care,
după 4,5 km, se termină cu un impresionant canion, pitoresc numit de localnici ,,în crăpături". Cu puţin înaintea
canionului se află şi locul de urcuş spre Peştera de la Măgura. Spre deosebire de alte văi bihorene, Valea
Sighiştelului beneficiază de o toponimie bogată, aproape fiecare ţanc, fiecare loc avînd cîte un nume.
Părăsim ultima casă, situată la o altitudine de 350 m, parcurgînd larga lunca cu nuci a văii şi după numai
600 m ajungem în dreptul Sodolului Pietrei, afluent sec în cea mai mare parte a anului, dominat de Faţa Pietrei. În
aceasă regiune, sub denumirea de „sodol" se înţelege o vale seacă, numită în alte părţi sohodol. Exact la km 1, în
dreapta (distanţele le vom dă avînd ca punct de plecare casa amintită), ia baza unei faleze de calcar, se vede izvorul
„La Hidre", un izbuc carstic a cărui origine a rămas încă o enigmă. O frumoasă arcadă, cu „Peştera cea cu punte"
domină valea la km 1,2, iar la km 1,6 se deschide în dreapta noastră Valea Rea, o vale îngustă şi greu de străbătut,
vizavi de care, la marginea unei poieni, peretele denumit „Piatra Lungă", cu faţa sa orientată spre amonte, oferă un
loc bun de popas. În apropierea km 2 se profilează în dreapta „Stînca cu nas", dedesubtul căreia, pe malul opus, chiar
lîngă potecă, observăm un nou izbuc : „La Cămiţă". Pătrundem în zona în care versantul din dreapta noastră se
numeşte Corbaşca. Locul este marcat de un perete de calcar surplombat (pe lîngă care trecem) de pe care „o picat
lupu", această zonă fiind de asemenea cunoscută şi sub numele de „Văltaie". Două pante de grohotiş (Siliuşul
Corbeştilor şi Svîrluşul Corbeşti) marchează şi ele masivul Corbaşca, iar după o trecătoare puternic îngustată a văii
(„La Strîmtură") ajungem în dreptul Dîmbului Colibii care se întinde pînă la o zonă în care talvegul se lărgeşte brusc
pe o porţiune scurtă : Pîrîul Blidarului (km 2,9), dominat de o faleză de calcar pe care se prelinge de obicei apa.
Împreună cu toate ramificaţiile sale, Pîrîul Blidarului furnizează un debit important de apă care îi dublează pe cel al
văii în acest punct, mai ales pe timp de primăvară. Urmează un cot în dreptul unei văi cu apă, care se deschide larg în
stînga noastră, după care Valea Sighiştelului se îngustează puternic, devenind mai sălbatică. În curînd ajungem la
„Drăcoaia" (km 3,2), o peşteră cu uriaşă deschidere semicirculară asemănătoare unei guri de tunel, pe care o
semnalase şi Schmidl, iar la km 3,5, în dreapta, o altă deschidere perfect circulară — „Gaura Fetii" — ne atrage
atenţia. În continuare, lîngă acelaşi bloc stîncos, se revarsă un nou afluent : „Pîrîul Frăpsinesei". Mai în amonte,
trecem de mai multe ori de-a curmezişul apei (cizmele de cauciuc sînt binevenite) şi vom ajunge aproape pe
neaşteptate în dreptul unei aglomerări de bolovani acoperiţi în cea mai mare parte cu vegetaţie, peste care mai multe
fire de apă se prăvălesc în cursul principal, avîndu-şi obîrşia în peştera „Pişolca" (km 3,8), a cărei gură întunecoasă şi
neospitalieră este vizibilă din vale. Valea prezintă în continuare cîteva şerpuiri, pentru ca la km 4,4, după un ultim
cot, să ne aflăm în faţa unei uriaşe pante de grohotiş deasupra căreia se află Peştera de la Măgura. Pentru a ajunge
însă la peşteră, va trebui să mai mergem încă puţin, pînă în zona lărgita situată pe vechiul terasament de decovil, în
dreptul Pîrîului Chifului — un afluent lung şi ramificat în zona sa din amonte. De aici, după un scurt popas la malul
apei, vom urmări poteca pieziş de pe versantul drept (geografic), care în numai 10 minute ne va conduce la peşteră.

Peştera

Intrarea (alt. 500 m) e mare, semicirculară, înaltă de 6 şi lată de 10 m. Fiind orientată spre sud-est, ea este
scăldată de razele soarelui în cea mai mare parte a zilei, fapt ce conferă un avantaj drumeţului. Un popas în faţa
peşterii devine, astfel, plăcut. Dedesubtul bolţii se află şi zidul de piatră, cu poarta de fier.
Galeria principala în totalitatea ei este un spaţiu vast şi rectiliniu. Podeaua orizontală, tapisată în cea mai
mare parte a ei cu un sol provenit din exterior, e alcătuită de fapt - ceea ce se poate vedea foarte bine în gropile
săpate ici-colo de „căutătorii" din trecut — dintr-o succesiune de straturi avînd o structură diferită şi al căror studiu a
furnizat date importante asupra evoluţiei în timp a peşterii. Vom vedea dealtfel această structură puţin mai departe, în
Galeria Cangurului.
La 30 m de la intrare, se pătrunde în prima sală mai spaţioasă a peşterii : Vestibulul. Abia aici ochii noştri
încep să se acomodeze luminii lămpilor. În Vestibul, ne impresionează cîteva mameloane uriaşe care atîrnă din tavan
şi al căror şir se continuă în prima galerie laterală din stînga : Garderoba. Spre capătul ei, Garderoba devine uşor
ascendentă şi este împodobită pe dreapta cu un grup de coloane albe. Revenind în Vestibul, ne vom continua drumul
spre adîncul peşterii. La „capătul" său, Vestibulul se îngustează, iar pe podea încep să apară, răsărite parcă din
pămînt ca nişte ciuperci uriaşe, primele stalagmite. Spaţiul se lărgeşte considerabil ; în stînga ne apare o formaţiune
gigantică - „Ciocanul şi Nicovala" — şi grupul de coloane groase alcătuind Balcoanele. Toate sînt albe. Printre ele s-
au individualizat cîteva diverticule care devin treptat tot mai scunde, pentru ca pînă la urmă să se înfunde,
zădărnicind orice speranţă de explorare. Întreaga sală are un aspect destul de haotic, cu atît mai mult cu cît lumina
zilei pătrunde parţial pînă aici. Liniştea care s-a instaurat este din cînd în cînd tulburată de ţiuitul unui ,,uliac" care,
deranjat în somnul său diurn, caută parcă să sperie şi să alunge vizitatorii. Neregularităţile de pe podeaua sălii, care
ne fac uneori să ne împiedicăm, nu sînt altceva decît contururile unor bazinaşe calcaroase de mărimi variate, goale
sau umplute cu apă în funcţie de anotimp şi de regimul de precipitaţii de la exterior. Ele poartă denumirea de gururi
(sing. gur) şi le vom reîntîlni pe aproape întregul parcurs al peşterii : mari sau mici, uneori de-a dreptul minuscule (=
microgururi), avînd formele cele mai variate (dantelate, festonate, etajate etc.), unele fiind scunde, altele mai adînci.
Datorită frecvenţei acestor bazinaşe în aproape toate galeriile peşterii, ea ar fi putut să fie denumită şi... „Peştera
gururilor". Din păcate, vizitatorii neavizaţi le-au călcat pe alocuri în picioare.
După această primă sală mare, a cărei lăţime este de 25 m, galeria principală se bifurcă : în stînga, dinspre
zona Balcoanelor coboara Culoarul Baldachinelor, iar din dreapta, un al doilea culoar, mai spaţios — Culoarul
Conopidei —, pentru ca după un parcurs egal, de cîte 20 m, ambele să se deschidă în Sala Mare propriu-zisă.
Vom trece mai întîi prin Culoarul Baldachinelor pentru a vizita peştera în continuare, îar la reîntoarcere vom
parcurge Culoarul Conopidei. Această variantă este recomandabilă din 2 motive : în primul rînd, Culoarul
Baldachinelor este descendent, ceea ce face ca parcurgerea lui să fie mai uşoară şi mai plăcută : apoi, toate
formaţiunile calcaroase mai importante din ambele culoare pot fi văzute cel mai bine din mers, avîndu-le în faţă în
sensul indicat. Culoarul Baldachinelor a primit această denumire din cauza prezenţei pe tavanul său a cîtorva
formaţiuni cu aspect de baldachin şi care sînt destul de rar întîlnite în alte peşteri de la noi. Aici, în Peştera de la
Măgura, le găsim din abundenţă, fapt remarcat încă de Racoviţă şi Jeannel cu ocazia campaniei lor biospeologice din
1921-22. Coborîm pe lîngă gururi pînă în Sala Mare, unde podeaua redevine orizontală. Cu toate acestea, trebuie să
păşim cu atenţie, deoarece în planşeul sălii, uşor spre dreapta, se găseşte o groapă mare, dreptunghiulară, adîncă de 2
m şi care a fost săpată cîndva de „căutătorii" amintiţi poate chiar de Haziay. În afară de măreţia ei, această zonă a
galeriei principale nu prezintă un interes deosebit. De aici însă se deschide, în dreapta, prima galerie laterală mai
mare a peşterii - Galeria Amforelor.
Galeria Amforelor este marcată printr-o stalagmită (Paznicul) prezentă exact în mijlocul intrării, lăţimea
galeriei avînd aici 10 m. În întunecimea peşterii, stalagmita se aseamănă unei siluete umane care parcă ar fi aplecată,
ceea ce l-a îndemnat pe Hazay să o boteze „Cerşetorul". Îndată după intrare, dedesubtul peretelui din dreapta,
podeaua este presărată cu numeroase formaţiuni mici, sferoidale, uneori dispuse în cuiburi : sînt perlele de peşteră,
datorită cărora această zonă a galeriei a primit denumirea de Culoarul Perlelor. Ocolim prin stînga seria de gururi
scunde şi late, cu pereţii fragili, pentru a admira în curînd pe peretele stîng un grup de splendide formaţiuni de
prelingere. În timpul primăverii, întreaga podea a Galeriei Amforelor este inundată, iar uneori apa scaldă chiar şi
cuiburile de perle. Culoarul Perlelor se termină cu o bifurcaţie. Şi aici ne vom continua drumul prin culoarul din
stînga, mai larg, în care vom desluşi îndată, pe podea, mai multe grupuri de formaţiuni tipice a căror prezenţă aici a
dat numele galeriei: Amforele. Modul lor de formare este dependent de variaţiile frecvente ale nivelului apei, uşurate
de consistenţa buretoasă a podelei, într-adevăr, aceste formaţiuni originale par a fi nişte amfore îngropate de milenii
în planşeul peşterii, dar eie pot fi asemuite în egală măsură şi cu nişte cuiburi de flamingo. Această zonă este lărgită,
evidenţiind mai degrabă o sală dominată de un dom larg pe care au crescut 2 formaţiuni de prelingere remarcabile,
totul laolaltă alcătuind ceea ce s-a numit Fereastra. Pe domul larg de la bază se poate observa o cută perfect
orizontală, martor al nivelului maxim pe care apa l-a atins cîndva aici. În partea opusă Ferestrei, se găseşte un
diverticul care după 7 m se termină într-un ic. Trecem în continuare prin dreptul gurii culoarului cotit — prin care ne
vom reîntoarce — şi pătrundem, după ce vom urca o mică diferenţă de nivel la stînga peste nişte gururi mari şi
etajate, în Culoarul Stăvilarelor. Stăvilarele sînt de fapt marginile de gururi, care constituie parcă un obstacol în calea
apei care se prelinge prin culoar pe timp de viitură. Podeaua acestui frumos culoar rectiliniu şi avînd o lăţime
constantă de 2,5-3 m este tapisată în totalitatea ei de 4 gururi principale mai mari, lungi şi destul de adînci. Peretele
drept al culoarului, mai ales spre sfîrşitul acestuia, este în întregime brăzdat de hieroglife de coroziune. Ieşirea din
Culoarul Stăvilarelor este marcată de prezenţa, în dreapta, a unei formaţiuni de prelingere masivă. O trecătoare largă
de 1,5 m ne duce mai departe în Sala Fermecată. Cîteva formaţiuni de un tip destul de bizar şi nemaiîntîlnit pînă
acum constituie principalul punct de atracţie al sălii şi îi justifică în bună măsură denumirea. Îndată după trecătoare,
vizavi de straniile scurgeri stalagmitice din dreapta, distingem pe podea, într-o zonă în care tavanul devine mai scund
pe o scurtă porţiune, contururile unor splendide gururi cu pereţii sinuoşi care ne dau impresia că ne aflam în faţa unor
valuri împietrite. Deodată însă spaţiul se lărgeşte, tavanul se înalţă şi ajungem în faţa domului de prelingere denumit
Claia de Fîn (sau Coiful lui Gingis Han). Pentru a-l admira în toată plenitudinea, ne vom posta în dreptul carenelor
de lingă peretele stîng al sălii, aproape de capătul acesteia. O galerie ascendentă permite accesul mai departe, însă
după un urcuş de 15 m ea se înfundă. Un alt punct de atracţie al Sălii Fermecate îl constituie Lacul Alb, ascuns în
dreptul peretelui cu nere-gularităţi din faţa marelui dom pe care l-am admirat înainte. Lacul, a cărui denumire i-a fost
atribuită în urma prezenţei a miliarde de cristale mici şi sclipitoare de calcit, care îi tapisează în întregime fundul şi
pereţii, poate fi văzut trecînd printr-o mică strîmtoare de acces.
Aşa stăteau lucrurile pînă în vara anului 1958... Deocamdată ne vom reîntoarce în Galeria Principală,
trecînd prin Culoarul Stăvilarelor, iar după aceea parcurgînd culoarul cotit pe care I-am omis la venire. Acesta este
orizontal şi foarte comod de străbătut cu condiţia să nu fie inundat de viiturile de primăvară. La începutul său, cîteva
excavaţii avînd aspectul unor hornuri ne atrag privirile spre tavan. Sistemul lor aparent întortocheat îşi aşteaptă încă
şi astăzi exploratori l Peretele stîng este brăzdat în întregime de hieroglife de coroziune identice cu cele întîlnite în
Culoarul Stăvilarelor, iar după un cot de 90°, în dreptul căruia se află un frumos dom de prelingere asemănător unei
pagode, ieşim din nou în zona cu amfore de unde, luînd-o de data aceasta spre stînga, prin Culoarul Perlelor, revenim
în curînd în Galeria Principală, salutînd Paznicul.
În stînga, apar siluetele mai multor stalagmite alburii şi neregulate, cîteva dintre ele fiind crescute pieziş.
Grupul din faţa intrării în Galeria Amforelor constituie o aglomerare haotică de domuri mici : Ruinele Cetăţii ;
printre stalagmitele piezişe se remarcă una mai masivă, cere domină locul : Turnul din Pisa, avînd înălţimea unui om.
Pătrundem în Sala Pagodelor, o porţiune lărgită a Galeriei Principale. Mai întîi, în dreapta, în direcţia spre care sînt
aplecate formaţiunile oblice, observăm Leul — o stalagmită compusă, mare, conică, acoperită de grămezi de
chiropterit. În această pastă negricioasă şi urît mirositoare, care este chiropteri-tul, forfoteşte o lume de vieţuitoare
mărunte din care unele sînt adevărate „guanobii" pentru care acest mediu aparent insalubru reprezintă un biotop
preferenţial ! De gustibus et coloiibus non disputandum...

Spaţiul în care ne aflăm este larg. La intrarea în Galeria Cangurului, a cărei deschidere mare apare în stînga,
parcă ascunsă, se distinge în dreapta grupul de Pagode ; dintre acestea, Pagoda Mare, din stînga, este cea mai mare şi
mai frumoasă.
Galeria Cangurului este marcată şi ea de o formaţiune masivă, o coloană în mijlocul intrării, care insă spre
deosebire de Paznicul Galeriei Amforelor este de vreo 3 ori mai mare, unindu-se cu tavanul. Hazay o denumise
„Altarul". Culoarul de acces al Galeriei Cangurului este orizontal, avînd planşeul tapisat cu o mulţime de gururi şi
„vălurele împietrite", acoperite de o pojghiţă superficială de montmilch (lapte de piatra, în denumire românească)
compact. Tavanul culoarului este eliptic, devenind treptat tot mai scund. Pentru uşurarea parcurgerii acestei zone au
fost săpate încă de pe vremea exploatării forestiere 3 şanţuri, din acest motiv, această porţiune a galeriei fiind numită
Culoarul Şanţurilor. Prin săparea şanţurilor, a fost pusă aici în evidenţă mai bine ca oriunde structura podelei
peşterii : cîndva, aceasta a fost acoperită cu grohotiş adus de un curs de apă subteran care se scurgea dinspre capătul
culoarului spre ieşirea din acesta ; apoi peste grohotiş s-a depus argilă, îngropînd totodată oasele de urs de peşteră
care se aflau aici, iar la sfîrşit, într-o perioadă mai recentă, probabil în era noastră, s-a depus un planşeu de calcar
peste care s-au format gururile de astăzi. În argila interstiţială din straturile de sub planşeu, am găsit o falcă de urs cu
2 dinţi.
Spre sfîrşitul său Culoarul Şanţurilor se îngustează, podeaua este împodobită cu cîteva domuri minuscule
conice, dar după cel de al 3-lea şanţ, pătrundem într-un spaţiu vast, ramificat spre stînga şi spre dreapta. Vom vizita
mai întîi sectorul din dreapta (cel nordic) : Sala Domurilor. Dintre domurile uriaşe prezente aici, se remarcă de
departe Turnul Babei, înalt, atingînd cu vîrful său tavanul. În faţa Turnului Babei, Sala Domurilor se bifurcă : la
dreapta se afla Galeria Diaclazei, lungă de 30 metri, avînd podeaua presărată cu bolovani mari, desprinşi cîndva din
tavanul înalt. Această galerie este total lipsită de concreţiuni. Cealaltă (din stînga), dimpotrivă, este bogat
ornamentată, ea constituind în totalitatea ei Sala Cangurului. Trecînd pe sub bolta bogat împodobită cu o multitudine
de stalactite mici şi în general scurte (Lacrimile Pămîntului), ajungem în sfîrşit la formaţiunea care a dat numele
întregii galerii : Cangurul. Hazay o denumise „Vulturul Alb", iar după alţii ea s-ar asemăna unei pisici sau chiar
unui... porumbel ! Depinde din ce unghi este privită şi cum este luminată. În dreapta Cangurului se află un masiv
stalagmitic ciudat. Examinat de aproape, în porţiunea situată înspre perete, se pot desluşi prin cîteva goluri rămase
sub forma unor mici ferestre stalactite sfărîmate in... interiorul domului ; cîndva — fără îndoială cu milenii în urmă
— acestea au căzut din tavan, fiind apoi încetul cu încetul acoperite de pojghiţele calcaroase care s-au depus de către
apa de picurare. După Cangur, porţiunea terminală a sălii devine slab concreţionată, doar podeaua continuîndu-se cu
un şir de gururi scunde şi late. Revenim spre gura Culoarului Şanţurilor, trecînd pe lîngă Domul Mare, înconjurat de
numeroase gururi de mărimi variate şi Domul cu Corali (denumit astfel din cauza unor mici concreţiuni cristaline
asemănătoare coralilor), dupâ care ajungem în sectorul sudic şi ultim al Galeriei Cangurului. Acesta este uşor
ascendent la început, terminîndu-se cu o zonă bogat concreţionată, avînd în mijlocul ei Cimitirul. Aici podeaua,
constituită tot din gururi, a fost ulterior acoperită cu numeroase stalagmita scurte şi groase cu aspect de pietre
funerare dintre care uneie s-au rupt; ne aflăm de data aceasta în faţa rezultatului unei acţiuni conjugate : natură + om.
În continuarea ieşirii din Galeria Cangurului, Galeria Principală este îndată barată de o aglomerare de
depuneri neregulate din mijlocul cărora răsare parcă o coloană uriaşă oare împreună cu baldachinul de deasupra, cu
care s-a sudat, constituie una dintre cele mai mari formaţiuni din Peştera de la Măgura : Palmierul. Vom ocoli această
barieră naturală prin dreapta, chiar lîngă perete, pentru a pătrunde într-un Spaţiu vast al galeriei : Sala Tronului.
Podeaua întregii săli este căptuşită cu gururi scunde avînd pereţi groşi. Dacă ne întoarcem privirile spre Palmier, o
imagine de-a dreptul feerică ne încînta ochii : de pe tavanul înalt şi oblic al sălii, o mulţime de baldachine etajate
atîrnă deasupra barierei pe lîngă care am trecut. Pe timp de primăvară, său în urma ploilor, această zonă cunoaşte o
activitate hidrologică intensă : totul se transformă într-un duş imens, inundînd într-un timp scurt întreaga sală. Tronul
e constituit dintr-un dom gigantic, retezat, pe care însă nu ne vom putea aşeza, deoarece în cea mai mare parte a
timpului plouă !... Ne rămîne doar să-l admirăm în tăcere.
Galeria Scăldătorilor, a cărei intrare largă de 6 m se deschide chiar în faţa Tronului, are şi ea un „paznic",
dar acesta este mult mai modest faţă de formaţiunile similare precedente ; Hazay îi dăduse numele de „Isis". Pe o
distanţă de 15 m, unde urmează o cotitură de 90° spre stingă; podeaua este acoperită de o suită de gururi mari, dintre
care ultimul este şi cel mai remarcabil, fiind lung de peste 10 m şi avînd peretele („barajul") înalt. După o cotitură,
urcăm pe o platformă cu gururi colmatate iar o săritoare verticală de 1,5 m ne permite coborîrea în fundul unui gur
uriaş, alimentat ocazionar de apa care se prelinge din nişte hornuri mici. Urmează un nou cot de 90°, tot spre stînga şi
după o ultimă trecere peste un obstacol (un gur) vom coborî pe verticală 2 m, pentru a reintra în partea terminală a
galeriei principale.
Galeria Urşilor este cea mai mare galerie laterală cunoscută pînă astăzi, fiind constituită din 2 zone mai mari
şi mai importante. Acestea au fost delimitate convenţional, datorită particularităţilor lor de vizitare. Primul sector
(cuprinzînd Sala Liliecilor şi Sala Gururilor, pînă la Baraj) este foarte uşor de vizitat ; al doilea, mai accidentat, nu
intră deocamdată în circuitul turistic al peşterii.
Pătrundem în Sala Liliecilor - prima zonă a galeriei — ocolind Tronul. În dreapta, chiar la intrarea în sală,
se află Estrada Mare, o platformă delimitată de pereţii unui gur uriaş, colmatat. Numărul mare de lilieci prezent aici
este trădat atît de ţiuitul lor, cît şi de stratul moale şi urît mirositor al chiropteritului recent care căptuşeşte podeaua
constituită şi aici din gururi joase şi largi. La baza peretelui din stînga, în partea opusă Estradei Mari, se deschide
gura mică şi scundă a unei galerii laterale de proporţii modeste care dă acces spre un puţ în care în anul 1958 am
descoperit un zăcămînt important de oase de urs de peşteră ; de aici î s-a tras denumirea de Puţul Urşilor.
După Sala Liliecilor spaţiul se lărgeşte, iar cîteva gropi săpate în podea (in special una centrală, circulară)
trădează iarăşi activitatea febrilă a „căutătorilor" din deceniile trecute. Apoi, în timp ce înălţimea tavanului se
menţine constantă, lăţimea galeriei se reduce la un moment dat la jumătate (10 m), iar pe podea încep să apară
felurite concreţiuni : în mijlocul galeriei, stalagmite de înălţimi variate, iar în stînga podeaua întreagă este
împodobita cu un grup remarcabil de gururi scunde, foarte late şi cu nişte ondulaţii fine pe pereţi, asemănătoare unor
creneluri. Consistenţa lor este buretoasă. Pătrundem astfel, treptat, într-o sală mare şi bogat concreţionată : Sala
Gururilor, dominată de un masiv stalagmitic larg, presărat cu gururi etajate dintre care cel mai mare — Gurul Mare,
avînd dimensiunile de 3X5 m şi o adîncime maximă de 1 m — se află chiar în vîrf. Masivul .a fost denumit Muntele
Alb. Atît în Gurul Mare, în Lacul Alb (din Galeria Amforelor), cît şi în celelalte bazine acvatice de acelaşi tip din
peşteră, nivelul apei este întotdeauna variabil, în funcţie de sezon şi de precipitaţiile din exterior. Galeria continuă în
dreapta, fiind împodobită cu cîteva stalagmite şi coloane de mari dimensiuni, dintre care se remarcă îndeosebi o
coloană uriaşă unită cu un baldachin. În curînd drumul este blocat de Baraj.
Ajunşi la Baraj, vizitarea întregii zone turistice a peşterii a luat sfîrşit. Vom face, deci, cale întoarsă spre
lumina zilei...
Dar pe parcursul reîntoarcerii, după ce vom revedea din sensul opus Tronul, Palmierul, Turnul din Pisa, din
Sala Mare vom urma de data aceasta drumul din stînga care ne va duce în Culoarul Conopidei. Abia ajunşi în acest
culoar spaţios, dacă ne vom arunca privirile în sus vom distinge un desen de-a dreptul hidos în tavan, de culoare
brun-închisă, care nu este altceva decît urma lăsată de o imensă colonie de lilieci care s-a instalat cîndva aici. Şi
înainte de a părăsi culoarul - spre a pătrunde iarăşi în sală inundată parţial de razele de lumină din afară - vom admira
aglomerarea de concreţiuni albe oare atîrnă din tavan şi căreia îi datorăm denumirea culoarului : Conopida…

Descoperiri noi

Eram în primăvara anului 1956, cînd Institutul de speoiogie Emil Racoviţă, dependent pe vremea aceea de
Universitatea din Cluj şi compus din numai 4 cercetători (!) - printre care mă număram şi eu - căuta noi regiuni
pentru explorări şi mai ales pentru cercetări biospeologice. Atunci, împreună cu colega mea Mimi Pintea, cu soţia
mea Nela şi avîndu-l ca „Special Guest Star" pe amicul meu Bebe Frazzei din Bucureşti (astăzi profesor de judo), am
inaugurat o campanie de cercetări sistematice în Valea Sighiştelului, acţiune care avea să antreneze în anii următori o
adevărată armată de colaboratori şi să ţină pînă prin toamna anului 1962.
Aşa am ajuns şi la „Peştera Domnilor", avîndu-l călăuză pe neobositul „badea Ioane".
ÎN GALERIA URŞILOR. După o primă recunoaştere, am ajuns încă pe la începutul lui iunie 1956 pînă la
Baraj. Acesta este. de fapt, o uriaşă scursură stalagmitică, o „săritoare" pe care Frazzei, dornic de a face descoperiri
care să-i îmbogăţească palmaresul, o escaladează de unul singur şi ne strigă, entuziasmat, că „drumul se continuă cu
un puţ" ! La lumina lămpii de carbid, acesta părea a fi insă destul de adînc, iar în lipsa unei scări speologice sau
măcar a unei cordeline, nu l-am putut atunci cobori. „Puţul lui Bebe" — cum l-am botezat atunci — urma să fie
escaladat de Nela, Mimi Pintea şi de mine abia în august 1958, cînd am descoperit fi explorat în continuare şi cea
mai mare parte a Galeriei Urşilor. Vom reda, în cele ce urmează, descrierea în continuare a Galeriei Urşilor, de la
Baraj şi pînă la capăt.
Cu ajutorul unui „pirpilig" (lemn cu clenciuri, adică cu ramuri), am escaladat panta abrupta şi spălată a
Barajului, ajungînd la o diferenţă de nivel de 3 m faţă de podeaua galeriei. O largă platformă de regrupare, constituita
din cîteva gururi suspendate, oferă un loc sigur mai multor persoane, pentru ca apoi să se poată începe coborîrea în
partea opusă, în „puţ". Aici diferenţa de mivel este mai mare (5 m) şi panta mai abruptă, motiv pentru oare o
cordelină de asigurare este absolut necesară (moi ales pentru reîntoarcere). Coborîm într-un spaţiu larg, în care bolta
prezintă nişte ciudate excavaţii hemisferice, unele dintre ele fiind ocupate de colonii de lilieci. Pe jos, moviliţe de
chiropterit le trădează dealtfel prezenţa. Sala se bifurcă.
În stînga, Culoarul Hieroglifelor este spaţios ţi rectiliniu, cu pereţii brăzdaţi de hieroglife de coroziune. Spre
sfîrşitul culoarului se află un frumos grup concreţionar, dominat de o coloană.
În dreapta se deschide Culoarul întortocheat, atît de scund încît se străbate aproape în întregime tîrîş. La 27
august 1958, prin spargerea planşeului unei găuri de şoarece depistate de soţia mea anterior, am pătruns pentru prima
dată într-o splendidă săliţa pe care am denumit-o Sala Albă. Deşi de dimensiuni reduse (5x12 m), această încăpere
deţine o serie de formaţiuni albe, imaculate, dintre care se remarcă un sta-lagmit pitic şi un grup de macaroane lungi
de 20—30 cm. După „gaura" de acces în Sala Albă, Culoarul întortocheat prezintă mai multe cotloane, spre stînga şi
spre dreapta, în care am găsit oase de urs de peşteră.
Ambele culoare dau acces într-un spaţiu larg şi haotic, obstruat pe alocuri de blocuri uriaşe de calcar : ne aflăm în
Sala Prăbuşirilor, în care spaţiile dintre blocuri formează un adevărat labirint. La ieşirea din Culoarul întortocheat,
Galeria Urşilor se lărgeşte, tavanul se înalţă treptat, astfel încît tot restul galeriei este uşor de străbătut. Întreaga zonă
terminală este bogat concreţionată, însă parcurgerea ei nu este prea agreabilă din cauza mirosului înţepător al
depozitelor de chiropterit care acoperă parţial frumoasele gururi de pe podea, într-un spaţiu uşor lărgit, se află una
dintre formaţiunile cele mai interesante din întreaga galerie, pe care am denumit-o — datorită formei ei expresive -
Cagula.
Aproape de capătul ei, Galeria Urşilor se bifurcă : în stînga se deschide un culoar ascendent care devine
apoi treptat tot mai scund ; în dreapta galeria este uşor descendentă, tapisată cu o succesiune de gururi scunde şî late
pentru ca după puţin timp să se termine cu nişte sorburi impenetrabile. Şi din aceste sorburi am scos la iveală
numeroase oase de urs.
Tot vara anului 1958 a prilejuit o serie de explorări şi descoperiri dintre care 3 au fost mai remarcabile :
Puţul Urşilor, Baia Urşilor şi Sala Minunilor.
Pe urmele ursului de peşteră tatonările din 1956 şi primele descoperiri făcute de nci în 1958 au dus la
constatarea certă că în Peştera de la Măgura trebuie să mai existe importante zăcăminte de oase de urs de peşteră
(Ursus spe-laeus). Acest animal a avut cîndva o răspîndire largă în întreaga Europă şi se pare că a dispărut spre
sfîrşitul perioadei pleistocene (în cuaternar). Una din principalele sale particularităţi era că... locuia în peşteri ! De
aceea, aproape că nu exista gol subpămîntean la latitudinile noastre geografice în care să nu se fi găsit său să nu se
găsească în continuare urmele sale. Ceea ce este însă aparent bizar e că s-au găsit şi se scot la iveală încă oase ale
acestui mare animal din cotloane sau spaţii strimte în care omul — fie el oricît de zvelt — abia mai poate pătrunde
astăzi. De aceea, mulţi descoperitori ai acestor urme se întreabă „cum a putut ajunge ursul aici ?". Răspunsul e
simplu, dacă ne gîndim la vechimea de 15—20 mii de ani a acestor urme sau depozite, cînd în multe cazuri peştera
ca atare avea o configuraţie a galeriilor cu totul deosebită de cea actuală ! Gropile din Galeria Principala său din
Culoarul Şanţurilor sînt concludente în această privinţă, dovedindu-ne încă o dată că spaţiile subterane erau cu mult
mai largi în urmă cu milenii faţă de ceea ce sînt ele astăzi. Spre sfîrşitul pleistocenului, în urma răcirii climatului,
întreaga Europă a fost invadată de animale mari venite fie din nord, fie dinspre marile stepe răsăritene : mamuţi,
bizoni, reni, hiene de peşteră şi urşi de peşteră. În a-celaşi timp, fauna care popula aceste locuri în timpul climatului
cald a dispărut definitiv ; aşa se explică faptul că astăzi se mai găsesc Ia latitudinile noastre resturi fosile de elefanţi,
rinoceri şi chiar hipopotami. Amicul şi colaboratorul nostru Tibi Jurcsăk, de la Muzeul Crişurilor din Oradea, căruia
i-am trimis pentru studiu oasele găsite, ne semnalase imediat că acestea aparţineau în majoritatea lor ursului de
peştera, îar printre ele se aflau şi cîteva oase de urs brun (Ursus arctos), care trăieşte încă şi astăzi pe meleagurile
noastre.
Puţul Urşilor fusese reperat de noi încă din 1956, însă abia în 1958 l-am coborît în premieră, cartîndu-l la 2
august 1959 împreună cu cercetătorul Puiu Bosica, Deşi de dimensiuni modeste (diametru 0,6-0,7 m ; lungime totală
a cotloanelor interioare 10 m ; adîncime totală 7 m), Puţul Urşilor s-a dovedit a fi un adevărat tezaur paleontologic.
Colega noastră Lenuţa Terzea, pe care am cooptat-o ulterior, avea să dezgroape de aici oase cu care a umplut mai
mulţi saci scoşi cu multă trudă din peşteră.
Baia Urşilor reprezintă un lac pe argilă, situat într-o săliţa superioară la care se ajunge foarte greu, urcînd
printr-o gaura de şoarece piezişă cu un diametru de 0,5 m. Meritul explorării acestui „miniculoar" de acces revine
unui alt colaborator de-al nostru, care avea deja la activul său un palmares bogat din alte peşteri — Goe Danieflo,
astăzj medic. Strigătele pline de entuziasm ale lui Goe, pe care acesta le-a scos odată ajuns în spaţiul mai larg în care
se află Baia Urşilor, ne-a făcut pe toţi cei prezenţi să ne „subţiem" cît putem şi să urcăm să vedem ce se află acolo
sus. Un perete întreg păstrase aproape intacte urmele - sub formă de zgîrieturi său de frecări ale blănii - ursului de
peşteră ! în timp ce podeaua suferise schimbări substanţiale datorită straturilor de depunere, acest perete, tapisat cu
un strat gros de argila roşcată în care ursul îşi lăsase urmele, rămăsese intact... Urme asemănătoare aveau să fie
regăsite 2 decenii mai tîrziu şi într-o peşteră situată în apropiere : Peştera Urşilor de la Chişcău.
Studiul amplu al materialului paleontologic scos din Peştera de la Măgura a dus la concluzia că populaţia de
urs de peşteră care a trăit în această regiune a Bihorului era constituită din indivizi de talie mai mică decît cea a
semenilor lor de pe alte meleaguri. Împreună cu ursul de peşteră, tot aici mai trăiau în acele timpuri şi hiena de
peştera, lupul, vulpea, jderul, mai multe specii de guzgani şi de şoareci, precum şi o formă alpină de capră ( Capra
ibex) ale cărei oase le-am găsit chiar în fundul peşterii (Sala Prăbuşirilor).
VIEŢUITOARELE ACTUALE ALE PEŞTERII. În afară de cîteva specii de lilieci, pe care îi întilnim fie
în colonii, pentru care peştera reprezintă un simplu „dormitor" în timpul zilei său loc de hibernare în sezonul rece, în
bezna neospitalieră nu trăiesc animale mai mari. Singurele vieţuitoare pe care le putem vedea sînt de talie mică. Pe
podea, mai ales pe lemne putrede (resturi ale torţelor de odinioară), mişună răcuşori albi din grupul izopodelor —
Mesoniscus graniger -iar în zonele mai adînci ale peşterii întîlnim gîndacul de peşteră — reprezentat aici de
Pholeuon leptoderum hazayi — de culoare brun-roşcată. În apa gururilor s-a indentificat un răcuşor microscopic din
grupul ciclopilor - Megocyclops reductus propinquus - descris pentru prima oară de aici. În rest - fluturii maronii,
păianjenii, miriapodele şi multe alte nevertebrate mărunte care îşi duc traiul în diferite cotloane ale peşterii sînt în
majoritatea lor forme „troglofile", care trăiesc şi în exterior.
Pentru vieţuitoarele cavernicole actuale, spaţiile vaste ale Peşterii de la Măgura reprezintă un fel de
„carusel" în care pot fi întîlnite forme provenite atît din exterior, cît şi din spaţiile înguste şi impenetrabile pentru om
existente cu duiumul în masivul calcaros. În acestea din urmă îşi au obîrşia formele numite „troglobionte", adică cele
care trăiesc numai în domeniul subteran, „fosilele vii din peşteri" — cum le-au denumit biospeologii.
SALA MINUNILOR. După o serie de încercări nereuşite de a escalada hornurile de la începutul
Culoarului Stăvilarelor, tatonam porţiunea marginală şi superioară a Sălii Fermecate. Aşa am ajuns, spre sfîrşitul
verii anului 1958. să ne căţărăm pe peretele nordic al sălii, acolo unde se zărea un spaţiu larg, întunecat. Ajungînd pe
o platformă strimtă, mărginită de un mic obstacol, am pătruns în continuare în cea mai frumoasă şi mai bogat
concreţionată zonă a peşterii, pe care am botezat-o Sala Minunilor. Grupurile de stalagmite cunoscute sub denumirea
de „lumînări" şi de concreţiuni dintre cele mai variate şi mai frumos colorate (ca, de pildă, „corcritele") dau într-
adevăr întregii încăperi un aspect cu totul feeric, de basm. ...Şî astfel Peştera de la Măgura a ajuns să fje cunoscută şi
cartată pe o lungime totală a galeriilor de 1,5 km.
Prin conştiinţa şi abnegaţia localnicilor, precum şi a celor ce au vizitat-o ulterior, Peştera de la Măgura şi-a
păstrat neştirbită frumuseţea ei pînă astăzi.
Fiind declarată „monument al naturii", ea s-a bucurat ani de-a rîndul de un statut privilegiat în rîndul
golurilor subpămîntene de la noi. În anii ce au urmat descoperirilor noastre, i s-a construit un zid masiv din blocuri
de calcar, Ia intrare, în mijlocul căruia s-a montat o trainică poartă de fier. Vizitarea peşterii a fost reglementată, prin
desemnarea unui ghid permanent însoţitor. Realizarea protejării peşterii a necesitat din partea multora o muncă
imensă, plină de dăruire, iar dintre cei ce au făcut cel mai mult în această privinţă se numără îndeosebi prietenii şi
colaboratorii noştri din acea perioadă Ana Marossi şi Nicu Mailat, astăzi răsfiraţi pe alte meleaguri ale ţări.
Lor, tuturor colaboratorilor mei din acea perioadă de pionierat, precum şi tuturor vizitatorilor anonimi de
mai tîrziu, care au ştiut să respecte aşa cum se cuvine acest muzeu al naturii, le dedic prezentul album.

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/