Moneda-si-Credit Univ Dunarea de Jos

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI
FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR
Viorica IOAN
MONEDA ŞI CREDIT
ISBN 978-606-8216-32-4
Editura EUROPLUS
Galaţi, 2010
1
Edited by Foxit Reader
Copyright(C) by Foxit Software Company,2005-2007
For Evaluation Only.
Cuprins
Capitolul 1
MONEDA ŞI ROLUL SĂU ÎN ECONOMIE............................................................................... 5
1.1. Conceptul monedei................................................................................................................ 5
1.2. Caracteristicile monedei ....................................................................................................... 6
1.3. Funcţiile monedei.................................................................................................................. 6
1.4. Evoluţia monedei şi clasificarea semnelor monetare............................................................ 7

1.3.1. Etape în evoluţia monedei ............................................................................................. 7
1.3.2. Clasificarea semnelor monetare................................................................................... 12
1.4. Puterea de cumpărare a monedei........................................................................................ 14
Capitolul 2
ORGANIZAREA MONETARĂ.................................................................................................. 17
2.1. Sistemele monetare naţionale.............................................................................................. 17
2.2. Analiza elementelor structurale ale sistemului monetar ..................................................... 20
2.3. Convertibilitatea monetară şi evoluţia ei ............................................................................ 23

2.3.1. Convertibilitatea monetară în condiţiile etalonului aur-monedă şi aur lingouri .......... 23
2.3.2. Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur-devize.................................................... 25
2.3.3. Convertibilitatea în cadrul Sistemului Monetar Internaţional...................................... 26
2.3.4. Convertibilitatea în condiţii actuale............................................................................. 26
2.3.5. Convertibilitatea leului ................................................................................................ 27
Capitolul 3
MASA MONETARĂ .................................................................................................................... 28
3.1. Definirea şi structura masei monetare ................................................................................ 28
3.2. Indicatori monetari ............................................................................................................. 28
3.3. Agregatele monetare ........................................................................................................... 30
Capitolul 4
APECTE GENERALE DESPRE CREDIT ................................................................................ 32
4.1. Ce este creditul? Concept.................................................................................................... 32
4.2. Trăsăturile caracteristice ale creditului.............................................................................. 33
4.3. Funcţiile creditului.............................................................................................................. 35

4.3.1 Sursele creditării........................................................................................................... 36
4.4 TIPURI DE CREDITE. CLASIFICARE ............................................................................... 37

4.4.1. Creditul comercial - este o formă de împrumut practicată între vânzător şi cumpărător,atunci când
vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea mărfurilor este separată în timp de plata preţului
ei. Creditul comercial contribuie astfel la accelerarea circulaţiei mărfurilor şi prin aceasta la dezvoltarea
economiei naţionale............................................................................................................... 38
2
4.4.2. Creditul bancar – este creditul care se acordă agenţilor economici sub formă bănească de către
instituţiile bancare în aşa-numitul ,,comerţ cu bani”. ............................................................ 38
4.4.3. Creditul obligatar......................................................................................................... 40
4.4.4. Creditul ipotecar .......................................................................................................... 44
4.4.5. Creditul de consum...................................................................................................... 46
Capitolul 5
ACTIVITATEA DE CREDITARE ŞI LOCUL EI
ÎN OPERAŢIUNILE BANCARE................................................................................................ 49
5.1. Activitatea de creditare - conţinut, principii şi reguli generale în cadrul băncilor comerciale româneşti
.................................................................................................................................................... 49
5.2. Riscul în activitatea de creditare......................................................................................... 52
Capitolul 6
PRINCIPII DE CREDITARE SI URMARIRE A CRTDITELOR.......................................... 73
6.1. Obiectivele procesului de studiu................... Error! Bookmark not defined.
6.2. Crdite neperformante si operatiuni de recuperare.......................................................... 84

Capitolul 7
MODALITATI DE DETERMINARE A BONITATII AGEBTILOR ECONOMICI 101
7.1 Modelul Bancii Agricole
7.2 Modelul Bancii Comerciale
7.3 Modelul Altman cu 5 variabile
7.4 Modelul Bancii Centrale Franceze
7.5 Modelul Camasoiu -Negoescu
7.6 Modelul"Conan - Hodler"
7.7 Modelul Bancii Romane de Dezvoltare
7.8 Modelul SWATEK
7.9 Modelul de rating URS
Capitolul 8
TIPURI DE BĂNCI CARE FUNCŢIONEAZĂ ÎN MEDIUL NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL.
IMPLICAŢII ASUPRA MANAGEMENTULUI 128
Bibliografie .................................................................................................................................. 137
3
4
Capitolul 1
MONEDA ŞI ROLUL SĂU ÎN ECONOMIE
Din totdeauna, moneda a constituit pentru monetarişti, un subiect de controverse. De

exemplu, mercantiliştii susţineau că moneda este un semn al bogăţiilor, clasicii prin Stuart
Mill, afirmau că nimic nu este mai semnificativ ca moneda, iar în epoca contemporană, dacă
aspectul monetar al celor patru mari dezechilibre – inflaţia, şomajul, deficitul bugetar, şi
deficitul balanţei de plăţi, cărora trebuie se le facă faţă toate ţările, este recunoscut de o
manieră unanimă, o divergenţă fundamentală apare, chiar din momentul în care se
examinează natura intervenţiei monedei în aceste manifestări de insolvabilitate.
1.1. Conceptul monedei
Monedei îi sunt atribuite două accepţiuni:

- moneda este un bun, o marfă cu calităţi deosebite şi care are o existenţă
deosebită;
- moneda este un semn, o creanţă asupra emitentului, o expresie a voinţei
oamenilor, deci un instrument cu însuşiri subiective. Moneda apare ca o
convenţie socială se interpune între cel care o emite şi cel care o foloseşte.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au înţeles ca la tranzacţiile comerciale să dea şi
să primească un anumit lucru, ca fiind el însuşi folositor, dar care avea avantajul că era uşor
de numit pentru obţinerea mijloacelor de trai. Acestea erau fierul, argintul, aurul şi alte
metale.
La început oamenii îi determinau valoarea monedei numai după mărime şi greutate.
Aceştia au bătut efigii pentru a fi scutiţi de măsurători, iar efigiile reprezentau un semn al
valorii. Înscrierea efigiei pe această marfă – etalon reprezintă actul de naştere al monedei.
Moneda este marfa de o anumită valoare proprie, într-un volum mic, relativ omogenă,
cu posibilitatea de a fi uşor divizată fără a pierde valoare. Această marfă este uşor de
identificat ea serveşte ca etalon şi ca unitate, pentru a exprima cifric valoarea acelor mărfuri.
Pentru definirea monedei, majoritatea cercetărilor ai încercat şi încearcă să surprindă
aspecte de esenţă, legate îndeosebi de funcţiile şi rolul său în economie. De exemplu,
economistul J. K. Galbraith afirmă că banul are trei creator5i: moneda, tezaurul şi băncile.
Thomas Gresham (1519 – 1579) scria la vremea sa „moneda rea alungă pe cea bună”
Adam Smith (Anglia) – „moneda este o creanţă, un semn, o guinee care serveşte drept
poliţă pentru procurarea unei cantităţi de bunuri”.
5
Sammuelson /SUA) – „ moneda este un mijloc modern de schimb şi unitate etalon în

care se exprimă preţurile şi obligaţiile”.
1.2. Caracteristicile monedei
Aflându-se în centrul vieţii economice, moneda, sub toate formele sale, a devenit în
prezent un instrument de utilitate economică pentru toţi agenţii economici.
Moneda prezintă trei caracteristici importante şi anume:
a) moneda apare ca un bun, o marfă şi reprezintă un drept de creanţă;
b) latura juridică a monedei – Recunoaşterea oficială a fost şi este necesară pentru
ca folosirea monedei să fie accesibilă fără obiecţii din partea persoanelor care o pot
deţine, asigurând şi un control asupra circulaţiei monetare.
c) utilitatea monedei ca instrument monetar de schimb decurge din acceptarea
generală şi universală a acesteia de către toţi agenţii economici.
Aceste accepţiuni se sprijină pe trei motivaţii:
• este fundamentul material, potrivit căruia moneda este un bun cu valoare
proprie;
• este fundamentul instituţional, moneda este un simbol căruia legea monetară îi
conferă şi conservă valoarea;
• este fundamentul psiho-social: potrivit căruia moneda este acceptată ca
instrument de schimb şi de plată. Valoarea ei decurge din încrederea celui care o
deţine pentru cel care o emite.
1.3. Funcţiile monedei
a) funcţia de instrument unic de schimb;

b) funcţia de etalon al valorii;
c) funcţia de rezervă a valorii;
d) funcţia de mijloc de plată;
e) funcţia de lichiditate.
a) Funcţia de instrument unic de schimb este funcţia cea mai importantă – Moneda
joacă un rol de intermediar între agenţii economici. Moneda este aceea care garantează
libertatea de opţiune pentru anumite bunuri şi servicii oferite pe piaţă. Valoarea acesteia
provine şi din faptul că ea poate fi folosită ulterior în aceleaşi scopuri ale agenţilor economici.
b) Funcţia de etalon al valorii – Moneda este un etalon de valoare, datorită
proprietăţii sale are capacitatea de a aduce la acelaşi numitor bunurile eterogene, aceste bunuri
şi servicii putând fi astfel ierarhizate. Cu ajutorul monedei, folosite ca etalon al valorii, toate
bunurile devin comparabile.
6
c) Funcţia de rezervă a valorii– Moneda este purtătoare de valoare, îşi conservă

valoarea. Practic, această valoare se reflectă în puterea de cumpărare a monedei care se
modifică odată cu raportul dintre masa monetară şi masa de bunuri şi servicii.
d) Funcţia de mijloc de plată – Obligaţia de plată se efectuează în mare măsură cu
ajutorul monedei. Folosirea monedei ca mijloc de plată dovedeşte puterea liberatorie,
universală şi nelimitată a monedei.
e) Funcţia de lichiditate – Această funcţie este legată de funcţia de mijloc de plată.
Ea permite agenţilor economici să-şi constituie depozite de tranzacţii, depozite de precauţie şi
depozite de speculaţie, permiţându-le să acţioneze pe piaţă ca factori de producţie a
capitalului şi a bunurilor de consum.
1.4. Evoluţia monedei şi clasificarea semnelor monetare
Moneda apare de timpuriu în istoria societăţii româneşti, fiind prezentă în tranzacţii

sub forma unor mărfuri obişnuite şi foarte variat. Exteriorizarea valorii se realiza o dată cu
schimbul, prin raportarea mărfurilor la marfa care îndeplinea rolul de monedă. De la sfârşitul
preistoriei, în Europa, vitele se utilizau ca monedă. În Africa Neagră, etnologii au observat în
societăţile tradiţionale folosirea monetară a sării şi a scoicilor rare care serveau de obicei, ca
podoabe. Acelaşi lucru s-a întâmplat mult timp în Tibet cu ceaiul.
Odată ce omul utilizează o marfă unică drept intermediar în tranzacţii, el iese din sfera
trocului primitiv pentru a intra în cea a economiei de schimb; marfa aleasă permite vânzarea
şi cumpărarea bunurilor obişnuite, măsurarea precisă a valorii şi economisea. Deci locul
trocului este luat de o marfă care, pe lângă utilizarea sa normală – ca bun de consum sau de
producţie, servea drept instrument de schimb.
Evoluţia monedei, de la concret la abstract, demonstrează valabilitatea celor două
accepţiuni date monedei, calitatea sa de marfă şi de creanţă.
1.3.1. Etape în evoluţia monedei

a) Primul moment
Apariţia monedei. Moneda este prezentă în operaţiunile de schimb şi de evaluare sub
forma unor mijloace cu valoare de întrebuinţare obişnuită. Măsurarea valorii are la bază un
etalon care trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:
- concentrare de valoare mare în volum mic;
- divizibilitate fără afectare sau pierdere de valoare;
- rezistenţă la acţiunea factorilor fizico-chimici.
Aceste calităţi au fost îndeplinite de metalele preţioase care au cucerit treptat poziţia
de etalon.
7
b) Al doilea moment
Apariţia monedei de hârtie şi de cont (moneda semn). Cauzele care au generat
momentul respectiv au fost:
- deteriorarea şi pierderea de valoare a monedei de aur, fie prin uzură, fie prin
falsificare;
- greutatea în transport şi păstrarea aurului;
- cuantificarea monedei potrivit căreia, baterea de monedă de metal preţios era o
povară.
Acest moment are la baza apariţia băncilor (sfârşitul sec. XV – începutul XVI).
Caracteristici ale acestei etape:
- la început rolul primordial îl avea moneda-marfă (aur), care ulterior a fost înlocuită
cu moneda;
- treptat moneda de hârtie şi de cont contribuie alături de moneda-marfă (aur) la
realizarea funcţiilor monedei; moneda de hârtie devine instrument monetar ideal;
- iese din circulaţie moneda aur-marfă care se depozitează în bănci.
Prin punerea în circulaţie a monedei-semn, s-a realizat legătura cu moneda-marfă prin
convertibilitate. Deşi aurul era depozitat, în bănci, era etalon fără să participe la operaţiuni de
schimb.
c) Al treilea moment
Desprinderea monedei-semn de moneda-marfă din punct de vedere fizic şi
cantitativ. Aurul devine insuficient pentru operaţiuni de convertibilitate, astfel, se naşte o
contradicţie între posibilităţile băncii de a bate monedă şi nevoile de monedă ale schimburilor
comerciale.
Alături de aur în depozitele bancare, sunt aduse efecte comerciale şi publice (titluri de
creanţă). Legătura dintre moneda-semn şi depunerile băneşti slăbeşte convertibilitatea, care
ulterior a fost exclusă de pe piaţa internă.
Moneda de hârtie şi de cont rămân singurele semene vizibile în circulaţie, sprijinindu-
se pe bunuri şi servicii faţă de care se află într-o dependenţă directă.
d) Al patrulea moment
Crearea sistemului monetar în anul 1944
Moneda-semn, sub denumirea de valută preia integral rolul de instrument de schimb
pe plan internaţional, fiind legată însă de metalul monetar prin mecanismul convertibilităţii
externe. Dolarul garanta emisiunea de monedă naţională.
În depozitele băncilor de emisiune, alături de aur, efectiv intră şi valutele garantate de
bunuri şi servicii produse în ţara de emisiune. Dolarul era convertibil numai la extern.
În anul 1971 se impune convertibilitatea în aur a dolarului, moment care marchează
excluderea totală de la baza sistemului monetar naţional şi internaţional a aurului. Aurul
devine o marfă obişnuită, se alătură celorlalte bunuri şi contribuie la formarea unui nou tip de
etalon, etalonul puterii de cumpărare.
8
e) Al cincilea moment:
Emisiunea de monede internaţionale
Prezentul cuprinde şi el, la rându-i, evenimente deosebite şi inedite în privinţa
monedei – semn. Are loc emisiunea de monedă în context internaţional de către:
- Fondul Monetar Internaţional sub denumirea de DST (Drepturi Speciale de Tragere).
În anul 1969 are loc primul amendament la Statutul FMI privind crearea de către acest
organism a unui nou activ de rezervă definit prin raportare la aur şi anume DST. În anii 1976
– 1978, are loc punerea în funcţiune a Acordurilor de la Jamaica privind reglarea florării
monedelor şi demonetizarea aurului, iar redefinirea DST se face pe baza unui coş de 16
monede, iar în anul 1980, redefinirea DST se face pe baza unui coş de 5 monede (cele liber
utilizabile).
- Sistemul Monetar European sub denumirea de ECU (Unitate de cont European). În
anul 1979, este pus în funcţiune Sistemul Monetar European şi are loc crearea unei noi
monede ECU, care era definită pe baza unui coş de 9 monede ale ţărilor comunitare.
- Tratatul asupra Uniunii Europene (sau tratatul de la Maastricht) a fost adoptat în
decembrie 1991 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1993. Tratatul reprezintă o a doua
revizuire a tratatelor de bază şi abordează două teme majore şi anume: uniunea politică şi
uniunea economică şi monetară.
Uniunea Monetară Europeană (European Monetary Union – EMU) a adoptat moneda
Euro ca monedă unică pentru cele 11 state din zona Euro de la 1 ianuarie 1999, la care s-au
adăugat al 12-lea stat de 1 ianuarie 2001, moment când moneda ECU a fost înlocuită de Euro
la o rată de schimb de 1 la 1; Contractele care au fost încheiate în ECU sau monedă naţională
se continuă.
În prezent zona EURO este formată din următoarele state: Belgia, Germania, Grecia,
Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda.
Moneda Euro a intrat în circulaţie de la data de 1 ianuarie 2002. Ea se prezintă sub
forma de bancnote de 200, 200, 100, 50, 20, 10 şi 5 Euro şi sunt identice în toate cele 12 state.
Monedele sunt de 1 şi 2 Euro, 50, 20, 10, 5, 2 şi 1 cent. Monedele sunt emise de fiecare stat şi
au faţa identică iar pe verso sunt individualizate cu motive specifice fiecărui stat. Statele din
Europa de Est îşi păstrează încă monedele naţionale. Monedele naţional au o rată de schimb
fixă faţă de moneda unică. Putem afirma că trecerea la moneda unică aduce beneficii nu
numai întreprinzătorilor, marilor companii, prestatorilor de servicii, cât şi consumatorilor. Ele
se referă în principal la:
• Stabilitatea monetară (se schimbă riscul ratei de schimb pentru ţările din zona
Euro);
• Scăderea preţurilor datorită creşterii transparenţei în domeniul costurilor dar şi al
concurenţei;
• Transferul fondurilor se va mai uşor şi mai ieftin;
9
• Reducerea inflaţiei (politica monetară comună va împiedica inflaţia dintr-o ţară
membră să afecteze celelalte state membre);
• Schimburile comerciale între statele membre vor fi impulsionate datorită
eliminării costurilor legate de schimbul valutar;
• EURO are potenţial de a deveni una din principalele valute de tranzacţie pe plan
mondial, alături de yen, ducând, în acest mod, la creşterea stabilităţii mediului
economic internaţional şi la stimularea comerţului internaţional.
Cele mai semnificative momente pe care l-ea cunoscut moneda în evoluţia sa de la
apariţie şi până în zilele noastre sunt prezentate în tabelul următor1:
TABELUL 1.1.
Evoluţia monedei înainte de Bretton Woods
• Secolul VII î.e.n.: apariţia primelor • 1870 - 1878; curs forţat al francului
piese metalice din aur şi argint francez
• Secolul II: cursul de schimb între • 1871 - 1874: abandonarea
monedele metalice la Roma: aurul bimetalismului aur-argint şi adoptarea
cota de 2 ori mai mult decât argintul etalonului aur în Germania şi ţările
scandinave. Crearea Uniunii Monetare
Latine; Debutul demonetizării
argintului în S.U.A.
• 1447: stabilirea la Geneva a aurului ca • 1874 - 1875: instalarea de facto a
singurul tip de monedă având curs monometalismului aur în Franţa
legal
• 1519: apariţia talerului emis de • 1897: adoptarea etalonului aur in
bancherul Fugger, devenind monedă Rusia şi Japonia
dominantă în Europa; Talerul va da • 1890: abandonarea bimetalismului şi
naştere, dolarului adoptarea monometalismului aur în
• Secolul XVI: creşterea de şase ori a România
numerarului şi de trei ori a preţurilor • 1900: adoptarea etalonului aur iu
şi efectuarea de importuri masive de S.U.A.
metale preţioase (argint, in special) • 1913: crearea unei bănci centrale
provenind din America federale în S.U.A. (Sistemul
Rezervelor Federale)
• 1650: crearea unei pieţe monetare • 1914: suspendarea convertibilităţii
mondiale la Amsterdam bancnotelor în aur în toate ţările
• 1690: emiterea monedei-hârtie în beligerante (inclusiv România)
1
Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA,
Bucureşti, 1997, pg. 19-21
10
Imperiul Britanic • 1922: recunoaşterea principiilor
• 1697: Banca Angliei monopolizează etalonului aur-devize (gold-exchange
emisiunea bancnotelor standard) la Conferinţa Monetară de la
• 1720: curs forţat al biletelor emise de Geneva
bancă în Franţa (John Law)
• 1774: curs legal în exclusivitate • 1925: restabilirea etalonului aur in
acordat aurului in Anglia Anglia; £ regăseşte paritatea sa
• 1792: instituirea bimetalismului aur- dinainte de război
argint în S.U.A. • 1928: restabilirea convertibilităţii
• 1797: suspendarea convertibilităţii in francului-francez
aur a biletelor de bancă în Anglia şi • 1928 - 1930: crearea Băncii
stabilirea unui curs forţat al acestora Reglementelor Internaţionale
(România – membru fondator)
• 1800: crearea In Franţa a Băncii de • 1931: suspendarea convertibilităţii £
emisiune în Anglia. Generalizarea controlului
• 1803: crearea francului germinai şi schimburilor şi flotarea monedelor.
instituţionalizarea bimetalismului. Crearea blocurilor monetare
Raport legal între argint şi aur este de • 1933: eşecul Conferinţei de la Londra
15,5 la 1 privind stabilizarea cursurilor de
• 1816: limitarea puterii liberatorii a schimb ale monedelor
monedei în Anglia • 1934: fixarea parităţii $ S.U.A. la 35
• 1821: restabilirea convertibilităţii in % uncia (1 uncie = 31,102 grame aur
Anglia fin). Aplicarea etalonului aur-devize
• 1867: instituirea bimetalismului in care permite guvernelor străine să
România; crearea sistemului monetar convertească în aur dolarii pe care-i
naţional deţin în rezervă ia banca centrală
Evoluţia monedei după Bretton Woods (1944)

• 1944: crearea sistemului monetar • 1946: reforma monetară în Germania şi
internaţional şi a Fondului Monetar crearea DM
Internaţional • 1949: devalorizarea monedelor europene şi
• 1946 - 1958: punerea in funcţiune a SMI implicit a lirei sterline (£)
bazat pe principiile etalonului aur-devize pe • 1958: restabilirea convertibilităţii externe a
dolarul S.U.A. ca principală monedă de monedelor europene între ele
rezervă
• 1961 - 1908: pool-ul aurului. 8 ţări se • 1976 - 1978: punerea in funcţiune a
angajează să intervină pe piaţa aurului Acordurilor de la Jamaica privind reglarea
pentru menţinerea preţului la 35 S uncia flotării monedelor şi demonetizarea aurului.
11
• 1967 - 1971: revizuirea grilelor de paritate; Redefinirea DST pe baza unui coş de 16
devalorizarea £, revalorizarea DM, monede
devalorizarea francului francez etc. • 1979: punerea in funcţiune a Sistemului
• 1969: primul amendament la statutul FMI Monetar European. Crearea ECU definit pe
privind crearea de către acest organism a baza unui coş de 9 monede ale ţărilor
unui nou activ de rezervă definit prin comunitare
raportare la aur şi anume DST • 1980: redefinirea DST pe baza unui coş de 5
monede (cele liber-utilizabile)
• 1985: acordurile de la Piaza privind
• 1971: suspendarea convertibilităţii in aur a $ coordonarea politicilor de schimb între 5
S.U.A. şi prăbuşirea etalonului aur-devize. (apoi 7) mari ţări industriale
Prima devalorizare a S S.U.A. după 1934. • 1986: punerea în funcţiune de către FMI a
Lărgirea marjelor de fluctuare a cursurilor unui mecanism de supraveghere monetară,
de schimb ale monedelor aderente bazat pe un set de indicatori
• 1990: Conferinţa interguvernamentală a
• 1972: crearea şarpelui monetar european, CEE privind Uniunea Economică şi
limitând marjele de fluctuare ale monedelor Monetară Europeană
aderente • 1992: Tratatul de la Maastricht privind
• 1973: a doua devalorizare a $ S.U.A: integrarea economică şi monetară a celor 12
generalizarea flotării monedelor şi
amplificarea volatilităţii cursurilor de
schimb
Sursa: Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997
1.3.2. Clasificarea semnelor monetare

1. după circulaţia efectivă – monedă materială:
a. de metal;
b. de hârtie;
2. după unitatea emitentă:
a. creată de agenţii economic;
b. creată de guvern;
c. creată de bănci:
i. bilete de bancă;
ii. monedă scripturală;
3. după valoarea pe care o exprimă;
a. monedă cu valoare integrală;
b. monedă semn;
4. după obligaţiile asumate de emitent;
a. monedă convertibilă;
12
b. monedă neconvertibilă;
5. după capacitatea liberatorie
a. monedă legală;
b. monedă facultativă;
c. monedă tracţionară.
În decursul evoluţiei economice, aşa cum am prezentat, de altfel, în paragraful
precedent, moneda şi semnele ei au evoluat şi ele; unele semne monetare au apărut şi s-au
extins, altele au dispărut s-au impus rapid sau treptat.
Paralel cu această evoluţie, diferitele teorii monetare au imprimat monedei sau
semnelor monetare semnificaţii, funcţii şi acţiuni specifice potrivit propriilor lor susţineri.
Pentru a înţelege atât interpretările diferitelor şcoli monetare, cât şi evoluţiile istorice
este necesar să avem o reprezentare clară a semnelor monetare într-o corelare de ansamblu, în
cadrul unei clarificări semnificative dar şi cuprinzătoare. De altfel, teoriile mai vechi sau mai
noi privind moneda ne orientează în a reţine şi folosi expresia de „semn monetar” ca fiind cea
mai exactă cu privire la reprezentările contemporane şi anterioare ale monedei.
Practica a confirmat că, atunci când au circulat monede cu valoare integrală şi unde
utilizarea expresiei de monedă ca purtător de valoare ar fi putut fi considerată obligatorie,
moneda nu era decât un semn. Aceasta pentru că, intrând în circulaţie, moneda îşi pierde
treptat o parte din substanţa sa materială, devenind cu timpul reprezentanta propriei valori,
chiar dacă această reprezentare este sensibil apropiată de valoarea sa. În plus în economia de
piaţă acţionează factori multipli ce determină modificarea frecventă şi de substanţă a valorii
monedei, indiferent de formele ei de reprezentare.
Pentru a răspunde acestor cerinţe vom încerca să clasificăm semnele monetare în
raport de anumite criterii:
a) Un prim criteriu este forma de existenţă a monedei, în raport de care avem moneda
materială (moneda metalică şi moneda de hârtie) şi moneda de cont (scripturală). Moneda
metalică îşi are originea în antichitate, când moneda era reprezentată de bunurile materiale şi
apoi de metalele preţioase. Astăzi, moneda metalică se rezumă la rolul de monedă divizionară.
Moneda de hârtie se prezintă sub forma bancnotelor, iniţial convertibile în metal preţios,
astăzi prezentându-se ca o monedă fiduciară, neconvertibilă în aur sau argint. Moneda de cont
(scripturală) a apărut şi s-a dezvoltat o dată cu apariţia şi creşterea rolului băncilor. Pe baza
depozitelor constituite de agenţi economici la bănci şi înregistrate, ca atare, în conturile lor,
acestea pot dispune de plăţi către alţi titulari de depozite. Circulaţia monedei se rezumă doar
la înregistrări în conturile bancare, transferul având loc prin diminuarea depozitului dintr-un
cont şi majorarea depozitului în alt cont. Soldurile creditoare ale conturilor agenţilor
economici reprezintă de fapt moneda scripturală temporar statică şi care devine mobilizabilă
prin instrumente specifice: cecuri, ordine de plată, ordine de virament etc. O formă a acesteia
este moneda electronică.
13
b) O altă clasificare a semnelor monetare o putem face având drept criteriu emitentul.
în raport de acest criteriu, putem grupa moneda în:
- monedă creată de agenţii economici: a funcţionat în cadrul sistemelor monetare
bazate pe etalonul aur-monedă pe baza unui mecanism simplu. Agenţii economici
se prezentau la monetărie cu lingouri de aur şi primeau în contrapartidă
echivalentul lor în aur-monedă;
- moneda creată de tezaur: vizează îndeosebi moneda divizionară, fără a exclude
însă rolul pe care îl exercită statul în economia modernă, atât în ce priveşte creaţia
monetară de ansamblu, cât şi în domeniul politicilor monetare;
- moneda creată de bănci: relevă rolul decisiv pe care îl au băncile în creaţia
monetară, pe de o parte, prin emiterea biletelor de bancă (de către banca centrală)
şi, pe de altă parte, prin crearea monedei de cont sau scripturală (de către băncile
comerciale).
c) Un alt criteriu este valoarea intrinsecă, în raport de care moneda cunoaşte două
forme: moneda cu valoare integrală şi moneda-semn. Moneda cu valoare integrală este
moneda care conţine o cantitate de metal preţios egală cu cantitatea de metal preţios ce i se
atribuie prin valoarea nominală. Moneda-semn este reprezentată de monedele sau de alte
alcătuiri de hârtie pe care sunt imprimate valori exprimate printr-un anumit număr de unităţi
monetare. Acestea sunt valori fiduciare, acceptate şi utilizate prin încrederea reciprocă,
atribuindu-li-se o anumită putere de cumpărare.
d) Obligaţiile pe care şi le asumă emitentul reprezintă un alt criteriu în raport de care
putem grupa monedele în convertibile şi neconvertibile. Moneda convertibilă a fost
reprezentată iniţial de bancnote care puteau fi preschimbate în metal preţios. Aceasta era o
formă a convertibilităţii interne. Mai târziu, ca şi astăzi, unica formă de convertibilitate este
cea externă. Moneda neconvertibilă înseamnă în exclusivitate moneda care circulă numai în
cadrul graniţelor naţionale.
e) O ultimă clasificare pe care o luăm în considerare are în vedere capacitatea
liberatorie (stabilită juridic) a monedei, caz în care avem: monedă legală, cu capacitate
liberatorie sau circulatorie nelimitată, recunoscută prin lege, atribuită monedei naţionale;
moneda fracţionară, cu capacitate liberatorie limitată, atribuită monedei de argint (când
circula paralel cu moneda de aur în cadrul monometalismului aur) şi monedei divizionare;
moneda facultativă, care este, de regulă, o monedă străină.
1.4. Puterea de cumpărare a monedei2
Valoarea monedei, respectiv puterea ei de cumpărare, decurge din nivelul preţurilor.

Puterea de cumpărare a unei cantităţi de monedă este variabilă, deoarece valoarea bunurilor şi
2
Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA,
Bucureşti, 1997, pg. 21-24
14
serviciilor ce pot fi achiziţionate cu această cantitate nu este constantă – datorită variaţiilor
condiţiilor conjuncturale ale pieţei. Pentru a cumpăra aceleaşi cantităţi de bunuri şi servicii, în
perioade şi locuri diferite, de fiecare dată avem nevoie de cantităţi diferite de monedă. Deci,
relaţia dintre cantităţi variabile de bunuri şi servicii şi o masă monetară fixă sau invers, între
cantităţi fixe de bunuri şi variaţii în volumul masei monetare, se evidenţiază prin fluctuaţiile
de preţ.
Teoretic, puterea de cumpărare este reciproca unui indice de preţ. în general, indicii de
preţ utilizaţi sunt de trei tipuri:
- indici speciali, cu referire la un anume sector economic, unde ritmul modificărilor
de preţuri poate afecta nivelul general al preţurilor;
- indicele general al preţurilor, care reuneşte într-o expresie finală produsele şi
serviciile cele mai reprezentative ale economiei;
- indicii de consum, în cadrul cărora pentru exprimarea evoluţiei puterii de
cumpărare cel mai reprezentativ este indicele costului vieţii. Tot în această categorie includem
şi indicii preţurilor de consum (cu amănuntul sau cu ridicata), foarte importanţi, prin
construcţia lor, la determinarea puterii de cumpărare.
a) Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional. În calitatea sa de etalon al
valorii sau unitate de calcul este relativ simplu de a determina valoarea unei monede în raport
cu un bun. Ea se măsoară prin cantitatea din acest bun ce poate fi cumpărată cu această
monedă. Dacă o unitate dintr-un bun „A” este echivalentă cu două unităţi monetare, valoarea
reală a monedei este de 1/2 din acel bun. Preţul monedei în raport cu un bun este inversul
preţului monetar al bunului respectiv.
Determinarea valorii unei monede în raport de toate bunurile sau în raport de cele mai
reprezentative, este mult mai dificilă. Pentru aceasta este necesara utilizarea unui „coş” de
bunuri, în care fiecare bun particular este ponderat cu un coeficient, calculat în funcţie de
locul ocupat în tranzacţiile comerciale. Dacă considerăm acest „coş” ca un produs nou, el are
un preţ „P” egal cu media ponderată a preţurilor monetare ale fiecărui bun component. Acesta
poartă denumirea de nivelul absolut al preţurilor sau simplu nivelul preţurilor şi se calculează
pe baza relaţiei:
P = ∑ ai ⋅ pi
în care:
ai = ponderea fiecărui produs în total tranzacţii;
pi = preţul monetar al produselor.
b) Puterea de cumpărare externă a monedei. Pe plan internaţional, puterea de
cumpărare a monedelor naţionale este adesea utilizată pentru stabilirea cursurilor reale
(fundamentate economic) de schimb. Deşi, inoperante pe pieţele monetare, cursurile reale
sunt urmărite de marile corporaţii financiar bancare.
15
Acest curs real nu se calculează în mod curent, nefiind, deci, operativ Ia tranzacţiile
comerciale şi valutar-financiare.
Cursul real de schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire a mărfurilor
comercializate de o ţară în tranzacţiile cu o altă (e) ţară (i), utilizând relaţia:
C RS = ∑ a i ⋅ Cri
în care:
ai = ponderea produsului „i” în volumul tranzacţiilor internaţionale ale unei ţări sau în
totalul produsului social al ţării respective;
Cri = cursul de revenire realizat la produsul „i” în relaţiile cu ţara de referinţă.
La rândul său, cursul de revenire poate fi calculat ca raport al preţurilor interne din
fiecare ţară pentru fiecare produs astfel:
Pi A
Cri =
Pi B
în care:
PiA şi PiB = preţurile de vânzare exprimate în moneda naţională a
ţărilor luate în analiză.
16
Capitolul 2
ORGANIZAREA MONETARĂ
2.1. Sistemele monetare naţionale
Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale şi al instituţiilor, care

reglementează organizarea şi supraveghează relaţiile monetare din cadrul unei economii.
Aceste norme şi instituţii servesc realizării politicii monetare şi de credit a fiecărei ţări.
Elementele structurale – ale sistemului monetar sunt următoarele:
- unitatea monetară
- metalul monetar
- baterea şi punerea în circulaţie a monedei cu valoare integrală
- emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor, a monedei de hârtie
Tipuri de sisteme monetare
¾ Sistem monetar pe argint (monometalismul)
¾ Sistem monetar etalon aur-argint (bimetalismul)
¾ Sistem monetar etalon aur (monometal) – care a cunoscut patru forme:
o sistem monetar bazat pe etalon aur clasic
o sistem etalon aur-lingouri
o sistem etalon aur-devize
o sistem monetar bazat pe etalon putere de cumpărare (actual)
Sistemul monetar pe argint sau monometalismul argint
Până la începutul secolului XIX argintul era etalon aproape universal. Acest etalon a
fost cel mai frecvent utilizat în ţările asiatice. A funcţionat în condiţiile în care rolul monetar
al aurului a fost relativ minor în cadrul economiilor. Aurul cunoaşte în secolul XIX o evoluţie
pozitivă, cucerind poziţii în cadrul sistemului monetar.
Cauza principală a abandonării argintului a fost schimbarea raportului de valoare
dintre argint şi aur în favoarea aurului. Se trece la sistemul monetar bimetal argint-aur ca
instrument de schimb.
Bimetalismul a existat în două variante:
a) raportul de valoare dintre cele două metale era fixat prin lege –sistemul monedei
duble (bimetalism integral);
b) raportul dintre cele două monede argint – aur era lăsat să floteze liber pe piaţă –
sistemul monedei paralele (bimetalism şchiop).
17
În realitate, în sfera circulaţiei monetare numai o singură marfă poate servi ca monedă.
Bimetalismul rezultă ca fiind o creaţie artificială a legii, de fapt funcţionând efectiv fie aurul
fie argintul, potrivit teoriei lui Thomas Gieshman:
„Când într-o ţară circulă concomitent două monede, dintre care una este considerată
ca fiind mai bună şi cealaltă ca fiind mai rea, moneda rea goneşte din circulaţie pe cea bună.
Moneda mai bună realizează pe piaţă o creştere a preţului şi este tezaurizată sau folosită în
plăţi cu străinătatea. În aceste condiţii raportul dintre valoarea celor două monede era din
nou modificată prin lege, dar foarte curând noua valoare nominală intra în acelaşi conflict
cu raportul real al valorii.”
Sistemul bimetal a funcţionat în anii 1803 - 1885. România a adoptat bimetalismul
prin legea monetară din 1867, care reprezintă cadrul de instituţionalizare a primului sistem
monetar al României, până în anul 1890 când se trece la moneda aur.
Datorită dificultăţilor provocate de diferite creşteri între preţul celor două metale
monetare, Franţa împreună cu alte ţări (Belgia, Italia, Grecia) au înfiinţat Uniunea Monetară
Latină.
Scopul uniunii, era de unificare a sistemelor lor monetare naţionale, ca modalitate de
înlăturare a dificultăţilor bimetalismului. Au adoptat un sistem monetar comun având ca
unitate monetară francul francez ca monedă din aur. Această uniune monetară a dat unele
rezultate pentru puţină vreme, renunţându-se la sistemul bimetalul şi generalizându-se
moneda aur.
Sistemul monetar bazat pe etalon – aur
Înainte de primul război, forma generală de aplicare a etalonului aur a fost etalonul
aur-monedă. Aurul a cucerit funcţiile monetare şi a cunoscut mai multe evoluţii pentru ca prin
1973-1974 să-şi înceteze rolul monetar.
În cadrul monometalismului aur există unele caracteristici ale elementelor:
- o unitate monetară definită legal printr-o cantitate de aur;
- o convertibilitate liberă şi nelimitată în aur a bancnotelor (a monedei de hârtie);
- deţinerea unei rezerve de aur de către autorităţile monetare (Banca Centrală);
- libera transferabilitate a fondurilor.
Caracteristici ale etalonului aur-clasic (aur monedă)
- aurul monedă circulă liber pe piaţa internă şi internaţională;
- alături de aurul monedă funcţiile monetare erau îndeplinite în paralel şi de
bancnote;
- baterea liberă a monedelor de aur asigura echivalenţa între valoarea nominală şi
valoarea comercială (de piaţă);
- convertibilitatea este mecanism intern al economiei de piaţă.
Sistemul monetar bazat pe etalon aur-lingouri
Apare după primul război mondial fiind o formă limitată de etalon aur. Aurul nu mai
circulă efectiv pe piaţă fiind ţinut în regim băncii emitente de banc. sub formă de lingouri. Pe
18
piaţa internă circulă moneda de hârtie. Convertirea lor nu se mai face în aur-monedă ci în aur-
lingouri.
Deţinerea unei rezerve oficiale de aur.
Sistemul etalon aur-devize
Este pus în practică de ţările europene în urma măsurilor adoptate de Conferinţa
Monetară din 1922 de la Geneva, şi anume:
- A constituit prima derogare de la caracterul mecanic al etalonului clasic, datorită
introducerii în sistemul monetar alături de aur, a valutelor şi devizelor (CEC, cambii,
trate) ca instrumente de completare a rezervei monetare.
- Definirea unităţii monetare se face fie printr-o cantitate de aur, fie în funcţie de o
anumită valută;
- Convertibilitatea bancnotelor era la alegerea băncii de emisiune, în aur, sau în valută,
în mijloc de plată al unei ţări în care moneda era convertibilă în aur.
- Deţinerea unei rezerve de mijloace de plată internaţionale formată din aur, valută de
rezervă, alte active. Transferabilitatea fondurilor era liberă sau cu anumite restricţii.
- Etalonul aur – devize (gold exchange standard) a fost pus la baza sistemelor
monetare naţionale după Conferinţa Monetară din 1922 de la Geneva, pentru ca în
1944 la Conferinţa Monetară şi Financiară de la Bretton Woods să fie adoptat şi de
sistemul monetar internaţional nou creat.
România a adoptat acest etalon în 1929 concomitent cu celelalte forme ale etalonului
aur, fiind abandonate prin reforma monetară din 1947. În perioada 1971 – 1974 s-a renunţat
şa acest etalon ca bază a sistemelor monetare naţionale şi a celui internaţional, lucru consfinţit
şi prin statutul modificat al FMI.
În prezent aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare, nu se mai bat monede decât în
scopuri jubiliare, metalul galben fiind cotat la bursă ca o marfă obişnuită. Specialiştii au însă
păreri diferite în legătură cu viitorul aurului ca metal monetar. Unii, din ce în ce mai puţini ca
număr, apreciază că acest rol nu s-a încheiat; alţii, reprezentând majoritatea, susţin că
procedeul demonetizării sale este ireversibil. Nu este mai puţin adevărat că, cu cât semnele
monetare se depreciază tot mai mult, accentuându-se dezechilibrele monetare şi fenomenele
inflaţioniste, cu atât mai multe sunt şi părerile care invocă revenirea la acest etalon. Tot atât
de adevărat este, însă, şi faptul că dacă aceste dezechilibre nu pot fi controlate şi corectate
prin actualele instrumente monetare, revenirea la etalonul aur nu mai este posibilă.
Deocamdată, locul metalului monetar în această funcţie a fost luat de etalonul putere de
cumpărare.
Moneda emisă şi pusă azi în circulaţie pe plan naţional şi internaţional are drept
corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei
economii naţionale. Tocmai, diversitatea acestor bunuri şi servicii face imposibilă redarea sub
forma fizică a valorii de întrebuinţare care ar corespunde la un moment dat unităţii monetare.
Valoarea etalon cuprinsă în puterea de cumpărare este înmagazinată în dimensiunile
19
cantitativ-calitative ale valorilor de întrebuinţare corespunzătoare puterii de cumpărare. Din
aceste motive, etalonul devine o noţiune abstractă imposibil de vizualizat, deosebindu-se
radical, din acest punct de vedere, de etalonul aur care, după cum arătat, era dimensionat fizic
printr-o cantitate de metal. Metodele practicate pentru determinarea puterii de cumpărare a
monedelor şi pe această bază a cursurilor de schimb au în vedere tocmai dimensiunile
multiple ale acestui etalon şi urmărirea lui prin intermediul indicilor de preţ.
2.2. Analiza elementelor structurale ale sistemului monetar
Elementul structural al sistemului monetar îl reprezintă unitatea monetară. Sistemul

monetar defineşte moneda ca element fundamental. Stabilirea valorii oficiale a unei unităţi
monetare naţionale este în toate ţările un atribut al suveranităţii.
Această valoare oficială, în principiu, trebuie să fie cât mai apropiată de valoarea
reală, respectiv de puterea de cumpărare a monedei, întrucât o monedă nu poate avea decât o
singură valoare şi anume cea reală.
Definirea prin lege a unităţii monetare, s-a realizat diferit în funcţie de etalonul care a
fost adoptat ca bază a sistemului monetar şi implică analiza a trei elemente caracteristice:
a) valoarea paritară;
b) paritatea monetară;
c) cursul de schimb al monedei.
a) Valoarea paritară
În condiţiile etalonului aur clasic şi lingouri, valoarea paritară a unităţii monetare era
definită invariabil printr-o cantitate de aur. Şi astăzi unele monede metalice îşi definesc
valoarea paritară printr-o cantitate de aur. Acestea nu sunt definite printr-un conţinut real de
aur ci unul convenţional. Această situaţie este specifică ţărilor cu monedă neconvertibilă;
În condiţiile etalonului aur-devize şi al etalonului aur-putere de cumpărare valoarea
paritară a unei monede putea şi este definită printr-o cantitate de aur sau prin raportare la
conţinutul valoric al unei monede, ca monedă de referinţă.
Numeroase ţări în 1944 şi-au legat unitatea monetară conţinutul valoric prin raportare
la conţinutul în aur a dolarului. În prezent, unele monede îşi exprimă conţinutul valoric prin
raportarea la un coş de monedă.
Valoarea paritară nu este o mărime constantă şi se modifică la intervale mai mari sau
mai mici de timp, prin devalorizare respectiv revalorizare.
Devalorizarea reprezintă scăderea oficială a conţinutului valoric al unităţii monetare
printr-o lege a autorităţii monetare din fiecare ţară.
Revalorizarea este creşterea oficială a conţinutului valoric al unităţii monetare
Devalorizare ↔ Depreciere
Revalorizare ↔ Apreciere
20
Practica monetară a cunoscut mai multe valori paritare: fixe, glisante, mobile.
Valorile paritare fixe, au reprezentat unul din principiile de funcţionare a sistemului
monetar bazat pe etalon aur-devize. În perioada postbelică, îndeosebi în anii '70, datorită
instabilităţii raporturilor valorice dintre monede, aceste valori paritare fixe nu s-au mai putut
menţine. S-a născut o contradicţie între rigiditatea acestor valori (modificate la intervale mari
de timp) şi variaţia continuă a valorii reale a monedelor.
Valoarea paritară glisantă – Unele ţări au practicat această metodă, care constă în
ajustarea periodică la intervale scurte de timp a conţinutului valoarea unităţii monetare.
Aceasta se făcea prin devalorizare sau revalorizare. În acest fel s-a apreciat că se poate
rezolva contradicţia dintre fixitatea valorii paritare clasice şi mobilitatea preţului de
cumpărare a monedei. Această ajustare era foarte costisitoare.
Valorile paritare mobile – Acestea constau în modificarea anuală a valorii paritare, a
conţinutului valoarea unităţii monetare în conformitate cu tendinţele ce se manifestă în cursul
anului pe piaţă în legătură cu moneda respectivă.
b) Paritatea monedei reprezintă raportul valoric dintre două monede, dintre valorile
paritare a două monede. În funcţie de felul cum se exprimă valoarea paritară, şi paritatea poate
fi:
- paritate aur sau metalică în cazul în care valorile paritare sunt exprimate printr-o
cantitate de aur;
- paritate valutară în cazul în care valorile paritare sale unor monede naţionale erau
exprimate într-o valută (de regulă $ SUA);
- paritate DST dacă valorile paritare sunt definite pe baza unui coş de monedă.
Toate aceste parităţi se mai numesc şi parităţi teoretice. Ele sunt stabilite prin acte
normative şi de cele mai multe ori concordă cu realitatea, adică cu raportul efectiv dintre
puterea de cumpărare a monedelor naţionale.
c) Cursul de schimb. Compararea valorică a unităţilor monetare se realizează prin
mecanismul cursului de schimb (valutar). Ca ordin de mărime, paritatea era sinonimă cu
cursul oficial. Având în vedere că valorile paritare au fost menţinute, aşa cum am arătat, în
Condiţiile etalonului aur (cu variantele sale) multă vreme nemodificate, parităţile erau şi ele
mărimi fixe, reflectându-se în final în fixitatea cursurilor oficiale (paritare). Cursul reprezintă,
deci, preţul unei monede (naţională sau internaţională) exprimat într-o altă monedă cu care se
compară valoric.
În perioada de aplicare a etalonului aur, comparaţia unităţilor monetare se realiza,
deci, prin raportarea a două valori, fie direct, prin conţinutul de aur, fie indirect, prin
raportarea la o altă monedă ($ SUA). în cadrul sistemelor monetare actuale comparaţia are în
vedere puterile de cumpărare ale unităţilor monetare intrate în raportul de schimb. Conţinutul
actualului etalon, mult mai complex, de altfel, şi imposibilitatea dimensionării puterii de
cumpărare printr-o singură unitate de măsură (ca în cazul etalonului aur) au implicat
reconsiderări majore în ce priveşte mecanismul cursului de schimb.
21
După renunţarea la paritatea aur, băncile de emisiune determinau aşa-numitul curs
central, sau paritatea la nivelul puterii de cumpărare, acest curs înlocuind cursul oficial (la
paritate). în prezent, acest curs este cunoscut sub forma parităţii puterilor de cumpărare şi
reprezintă punctul de plecare în explicarea cursului pieţii, stabilit pe bază de cerere şi ofertă
pentru o monedă sau alta.2.3. Sistemul monetar internaţional (SMI)
Obiectivele Sistemului Monetar Internaţional sunt următoarele:

- promovarea cooperării monetare internaţionale;
- facilitarea şi dezvoltarea echilibrată a comerţului internaţional printr-o echilibrare
monetară corespunzătoare;
- promovarea stabilităţii monetare internaţionale;
- realizarea de acorduri şi angajamente monetare şi valutare între membrii Fondului
Monetar Internaţional şi evitarea devalorizărilor repetate în scop competitiv;
- instituirea unui sistem multilateral de plăţi în legătură cu tranzacţiile curente dintre
venitul fondului;
- eliminarea restricţiilor.
Aceste obiective nu au fost aplicate în practică decât parţial şi numai pentru perioade
scurte de timp. Astfel prin stabilitatea cursului valutar, prin asigurarea unei lichidităţi
corespunzătoare au fost stimulate schimburile economice interne, iar prin creditele puse la
dispoziţie de F.M.I., ţările membre au putut face faţă unor nevoi temporare ale balanţelor lor
de plăţi externe. Unele ţări au realizat convertibilitatea monedei începând cu 1959, singura
monedă convertibilă până la acea dată fiind dolarul american. Aceste obiective ale
funcţionării sistemului monetar internaţional au fost rezolvate parţial, întrucât sistemul creat
în 1944 avea un viciu de structură, el a fost conceput în condiţii în care economia SUA era de
departe puterea economică numărul unu, iar dolarul era moneda cea mai puternică.
În aceste condiţii SUA au impus moneda naţională ca instrument de circulaţie, de plăţi
şi de rezervă pe plan internaţional şi pe această bază au finanţat lichiditatea internaţională pe
seama deficitului de balanţă.
Conferinţa Monetară şi Financiară din 1944 de la Bretton Woods a abordat pentru
întâia oară problema creării unui sistem monetar internaţional, bazat pe etalonul aur-devize şi,
în cadrul acestuia, pe dolar ca principală monedă de rezervă. Propunerea făcută de John M.
Keynes de creare a unei monede internaţionale, denumită „bancor” nu a fost acceptată. A
prelevat concepţia americană cuprinsă în Planul White de a se utiliza pe plan internaţional
monedele naţionale. Iniţial acest plan cuprindea propunerea unei monede internaţionale
denumită „unitas”. în final, dolarul SUA, garantat cu importante rezerve de aur a câştigat,
devenind moneda de rezervă a sistemului care se năştea. Propunerea creării unei monede
internaţionale a fost numai un adevăr prematur, mecanismele monetare ulterioare fiind
favorabile punerii în circulaţie şi utilizării în proporţie tot mai mare a unei astfel de monede
(DST) emisă de FMI.
22
Crearea în 1944 a sistemului monetar internaţional a însemnat primul mare succes al
ideii de cooperare internaţională în domeniul monetar, un succes al concepţiei potrivit căreia o
monedă naţională poate îndeplini funcţii internaţionale şi ca atare poate servi ca pivot al
sistemului.
Sistemul monetar internaţional din 1944 a fost conceput ca un ansamblu de norme şi
tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate, menite să
coordoneze comportamentul monetar al ţărilor în relaţiile de plăţi şi de stingere a
angajamentelor reciproce, generate de schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările
de capital pe plan internaţional. Ansamblul acestor norme de conduită monetară internaţională
au fost incluse în statutul FMI, organism creat în scopul supravegherii şi sprijinirii aplicării de
către ţările membre a principiilor de funcţionare ale sistemului nou creat.
Abandonarea în lanţ a principiilor de funcţionare, aşa cum au fost concepute iniţial, au
dus în final la prăbuşirea sistemului creat la Bretton Woods. Pe fondul acestor realităţi au
început lucrările de reformă a sistemului în cadrul cărora s-a reafirmat necesitatea realizării, în
continuare, a cooperării monetare prin adaptarea principiilor sale de funcţionare la noile
condiţii existente pe plan internaţional. Rezultatele s-au concretizat în introducerea de
elemente noi în funcţionarea sistemului şi care şi-au găsit reglementarea prin modificările
aduse statutului FMI.
Ca urmare, mecanismele monetare statuate la Bretton Woods funcţionează astăzi într-
o formă mult schimbată, monedele naţionale continuând să deţină locul principal în cadrul
sistemului monetar internaţional. Cu toate acestea, teoria şi practica monetară au contribuit la
naşterea şi funcţionarea unei monede internaţionale (DST) care a schimbat conţinutul
etalonului monetar şi mecanismele de funcţionare a cursului de schimb şi ale convertibilităţii.
2.3. Convertibilitatea monetară şi evoluţia ei
2.3.1. Convertibilitatea monetară în condiţiile etalonului aur-monedă şi

aur lingouri
Din punct de vedere istoric convertibilitatea este legată de emisiunea şi punerea în

circulaţie a bancnotelor.
Convertibilitatea în aceste condiţii, reprezintă obligaţia necondiţionată a băncii de
emisiune de a achita la prezentarea bancnotelor, suma în metal corespunzătoare atât valorii
nominale a acestora, cât şi conţinutul de metal preţios stabilit prin lege, pentru unitatea
monetară respectivă.
Pentru a face faţă operaţiunii de convertire, banca de emisiune avea la dispoziţia sa o
rezervă de metal monetar numită stoc de acoperire.
23
Mărimea acestui stoc, reprezintă 25-40% din cantitatea de bancnote emisă şi pusă în
circulaţie.
În cazul în care, prin legea monetară se stabileşte includerea în rezervă alături de
metalul monetar şi a monedei naţionale a altei ţări (valută), este de la sine înţeles că moneda
proprie era convertită în valuta respectivă la cursul oficial.
Rolul convertibilităţii în condiţii acestui etalon:
a) rol psihologic;
b) rol economic;
a) Rolul psihologic – din acest punct de vedere, convertibilitatea era mijlocul prin care
deţinătorul de bancnote, putea verifica în permanenţă capacitatea băncii de emisiune, de a face
dovada caracterului reprezentativ al biletelor emise de aceasta, şi a echivalenţei lor cu metalul
monetar.
b) Rolul economic - din punct de vedere economic se pot desprinde două idei:
- prin mecanismul convertibilităţii se asigura echilibrul monetar intern;
- mecanismul convertibilităţii a jucat un rol important în formarea cursurilor valutare.
Prin mecanismul convertibilităţii, se asigura menţinerea echilibrului între masa

monetară în circulaţie (cantitate de bancnote) şi nevoile de monedă ale agenţilor economici.
Mecanismul era relativ simplu, dacă masa monetară depăşea aceste nevoi, exista riscul
deprecierii bancnotelor. Pentru a se evita acest fenomen, bancnotele erau retrase din circulaţie
şi convertite în metalul monetar care avea un preţ fix. Metalul monetar era tezaurizat de
posesorii acestuia. Dacă masa monetară era în scădere, o parte din metalul monetar tezaurizat
era scos şi predat băncii pentru obţinerea bancnotelor care erau introduse în circulaţie, pentru
a acoperi nevoile de masă monetară în creştere.
În relaţiile de plăţi externe, debitorul (importatorul) putea plăti la alegere în aur, sau în
valută sumele datorate, după cum şi creditorul (exportator) putea solicita încasarea sumelor în
aur şi valută.
Existau două situaţii:
- Când cursul valutar creştea datorită unei cereri masive de valută, pentru debitor putea
deveni mai avantajos să convertească moneda naţională în aur şi să expedieze aurul
creditorului extern.
În acest fel, cursul nu putea depăşi paritatea legală plus cheltuielile de ambalaj,
asigurare şi transport ale aurului.
Această limită superioară de fluctuaţie a cursului valutar, determinată de
convertibilitate, se numeşte punct superior al aurului (punct de export al aurului sau punct
de ieşire a aurului de pe piaţa importatoare).
- Invers, cursul valutar nu putea să scadă sub limita de intrare a aurului în ţara
exportator, se numeşte şi punct inferior al aurului (punct de import sau punct de intrare). În
24
acest caz, dacă contravaloarea este mai mare decât acest punct, exportatorul va solicita plata
în aur.
Punctele aurului au asigurat o stabilitate relativă a cursurilor valutare şi ele au
funcţionat până la primul război mondial (1914)
Această formă clasică a convertibilităţii, a fost un mecanism intern al economiei de
piaţă.
Convertibilitatea era liberă şi nelimitată şi presupunea existenţa unei rezerve a statului
administrată de banca de emisiune.
Convertibilitatea se realiza relativ automat, atâta timp cât banca de emisiune îşi
respecta obligaţiile de a schimba la cerere totalitatea bancnotelor în metalul monetar aflat în
rezervă.
Treptat această convertibilitate liberă şi nelimitată a încetat să mai funcţioneze.
Inevitabil, bancnotele de emisiune au ajuns să nu-şi mai poată respecta obligaţiile de
convertire, întrucât nevoile de semne monetare întreceau cu mult posibilităţile de acoperire a
lor în metal cu mult posibilităţile de acoperire a lor în metal monetar. Asistăm la un proces de
limitare a convertibilităţii clasice şi în final la renunţarea ei. S-a trecut de la convertibilitatea
în aur-monedă la convertibilitatea în aur-lingouri iar de acest drept beneficiau numai cei care
deţineau sume mari echivalente cu un lingou de aur.
2.3.2. Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur-devize
Bazele acestui etalon aur-devize au fost puse în 1922 la Conferinţa Monetară de la

Geneva, el fiind creat în scopul înlocuirii metalului monetar cu valute.
Caracteristicile convertibilităţii în condiţiile acestui etalon
- Dispare legătura directă dintre bancnotele aflate în circulaţie şi metalul monetar
deţinut de banca de emisiune.
- Convertibilitatea se efectua în valute convertibile la rândul lor în aur.
- Convertibilitatea, consta practic în dreptul deţinătorilor de bancnote de a solicita
băncii de emisiune, moneda naţională a altei ţări (valută) la cursul oficial şi de a dispune liber
de sumele astfel obţinute.
- Pentru a funcţiona acest mecanism, era necesar ca banca de emisiune să-şi constituie
o rezervă monetară, în structura căreia, ponderea principală o deţinea valutele de rezervă (lira
sterlină şi ulterior dolarul.
- Aurul, în care avea loc, eventual convertirea finală, nu mai aparţinea băncii emitente
a monedei supusă operaţiei de convertire ci el aparţinea băncii străine care a emis valuta de
rezervă.
25
- Dispar şi limitele de fluctuare a cursurilor valutare între cele două puncte ale aurului,
drept urmare, cel puţin teoretic cursurile erau supuse unei ample variaţii, în funcţie de cererea
şi oferta de valută de pe piaţă.
În aceste condiţii, convertibilitatea reciprocă la un curs oficial, nu mai era posibilă
decât atunci când cursul pieţii era sensibil apropiat de cel oficial.
În asemenea situaţii solicitatorul de valută, nu mai era obligat să apeleze la banca de
emisiune pentru a cumpăra valuta, el se adresa direct la orice bancă autorizată să efectueze
operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută.
2.3.3. Convertibilitatea în cadrul Sistemului Monetar Internaţional
În concepţia Fondului Monetar Internaţional, convertibilitatea propriu-zisă (oficială)

era limitată la relaţiile dintre autorităţile monetare, dintre băncile de emisiune ale ţărilor
membre. Toate celelalte operaţii de convertire, pentru plăţi în străinătate se efectuează liber pe
piaţă la cursul variabil al acesteia. Din aceste motive, această convertibilitate se mai numeşte
şi convertibilitate de piaţă sau convertibilitate reciprocă între valute. Singura monedă
convertibilă în aur rămăsese numai dolarul american.
În 1971 se suspendă convertibilitatea dolarului în aur, iar valutele trec la flotarea liberă
în funcţie de cerere şi ofertă. În condiţiile acestei flotări libere pe piaţă, convertibilitatea este o
convertibilitate neoficială.
Atât convertibilitatea oficială cât şi cea neoficială, de piaţă presupune existenţa
anumitor rezerve valutare, pentru susţinerea cursului monedei.
Convertibilitatea de piaţă dispensează autoritatea monetară de efectuarea propriu-zisă
a operaţiilor de convertire. Aceste operaţii fiind de competenţa băncii comerciale.
2.3.4. Convertibilitatea în condiţii actuale
În prezent convertibilitatea monetară este bazată pe etalonul puterii de cumpărare şi

constă în aceea, că fiecare monedă naţională este garantată cu cantitatea de bunuri şi servicii
create în economie. În aceste garanţii, este inclus metalul monetar şi aurul, dar nu ca metal
monetar.
În accepţiunea sa cea mai deplină, convertibilitatea monetară reprezintă dreptul unui
deţinător de monedă naţională, de a o schimba pe valuta (moneda) altei ţări, fără nici o
restricţie în ceea ce priveşte mărimea sumei, calitatea persoanei deţinătoare şi scopul
operaţiunii pentru care se face convertirea.
26
Spre deosebire de convertibilitatea clasică, cea actuală este în general îngrădită de o
serie de restricţii, fiecare ţară subordonând convertibilitatea unei anumite politici monetare,
menite să protejeze interesele ţării respective.
În timp ce convertibilitatea clasică, în aur, avea caracteristici universal valabile, cea
actuală are foarte multe forme de manifestare, fiecare cu trăsături specifice.
2.3.5. Convertibilitatea leului
Pentru a trece o monedă la convertibilitate, sunt necesare anumite premize:

- economice;
- financiar valutare;
- organizatorice.
Premizele economice presupun:
- înaltă competitivitate a mărfurilor româneşti pe piaţa externă la nivelul
exigenţelor pieţei mondiale;
- realizarea pe termen scurt şi chiar pe termen lung a unei balanţe de plăţi
echilibrată pentru ca în condiţiile existenţei acestui echilibru, riscurile ca
rezervele valutare să fie consumate prin convertirea monedei naţionale să
fie minime;
Premizele financiar valutare presupun:
- liberalizarea preţurilor – alinierea preţurilor interne la nivelul preţurilor
practicate pe piaţa internaţională;
- stabilirea unui curs real al monedei naţionale în raport cu alte monede şi
care să răspundă puterii efective de cumpărare a acesteia;
- crearea unor rezerve valutare corespunzătoare cel puţin din trei motive:
- pentru a fundamenta încrederea internaţională în realitatea
convertibilităţii;
- pentru a răspunde efectiv la cererea de preschimbare a monedei
noastre în alte valute, cerere ce se poate ivi din partea
deţinătorilor monedei noastre naţionale, din străinătate;
- pentru menţinerea stabilităţii cursului valutar al monedei noastre
naţionale prin intervenţii pe piaţă în caz de dificultate.
Premizele organizatorice presupun:
- desfiinţarea restricţiilor în domeniul valutar al decontărilor (pe piaţa
internă);
- renunţarea la clearing.
27
Capitolul 3
MASA MONETARĂ
3.1. Definirea şi structura masei monetare
Masa monetară este o mărime eterogenă, constând din totalitatea activelor monetare,
care pot fi utilizate pentru procurarea de bunuri şi servicii şi pentru plata datoriilor.
Sintetizând aprecierile monetariştilor, putem spune că în structura masei monetare
trebuie incluse următoarele active:
- moneda de hârtie şi moneda de cont (formele clasice ale monedei, reprezentând
partea cea mai activă a masei monetare - masa monetară cu cel mai înalt grad de
lichiditate şi putere de circulaţie. Specialiştii o notează cu M1.
- depunerile la vedere şi la termen sub formă de depozite la bănci, case de
economii şi care reprezintă cvasimoneda. Specialiştii o simbolizează cu M2.
Aceste active care staţionează în depozite cu un grad relativ mare de lichiditate ele
îndeplinind unele funţii ale monedei (îndeosebi funcţia cea de mijloc de plată).
- alte active financiare cu grade diferite de lichiditate, sunt simbolizate cu M3, în
structura cărora sunt incluse efectele comerciale (trate, cambii, bilete la ordin,
CEC-uri), efecte publice, efecte particulare.
Aceste active, au grade mai mari sau mai mici de lichiditate şi sunt incluse în structura
masei monetare, ele având trăsături asemănătoare, comune cu cele ale monedei. Nu toate
aceste active sunt la fel de frecvent folosite pentru plăţi curente. Unii specialişti nu le includ
în masa monetară.
Cu toate acestea, deţinerea unor asemenea active influenţează volumul şi structura
cheltuielilor posesorului aproape la fel ca şi deţinerea unui disponibil în cont la bancă.
În condiţiile în care, agenţii economici inovează noi modalităţi de plasare a activelor
lor financiare are loc şi o modificare în structura masei monetare. Sunt necesare conceperea
unor noi instrumente de reglare a masei monetare.
În aceste condiţii determinarea calitativă a masei monetare are un accentuat caracter
relativ, tocmai datorită gamei variate de active financiare pe care le poate crea o piaţă
financiar-monetară dinamică şi complexă.
3.2. Indicatori monetari
28
Dimensionarea masei monetare şi urmărirea evoluţiei acesteia, a diferitelor tendinţe pe
care le înregistrează activele componente, cu- grade diferite de lichiditate, se realizează
folosind anumiţi indicatori monetari, integraţi într-un model de analiză monetară de natură să
explice şi să orienteze procesele şi politica monetară.
Definirea, calcularea şi interpretarea indicatorilor monetari trebuie apreciată în
contextul elaborării unei concepţii generale de analiză a interacţiunii dintre variaţiile masei
monetare şi a celorlalte fenomene monetare, pe de o parte, şi principalele procese economice,
pe de altă parte, cum sunt: plasarea şi utilizarea resurselor, producţia şi comercializarea
bunurilor şi serviciilor; formarea preţurilor; oscilaţiile cursurile de schimb; situaţia generală a
balanţei de plăţi externe etc. De derularea acestor procese depinde în ultimă instanţă mărimea
şi dinamica masei monetare, iar evoluţia şi tendinţele acesteia din urmă influenţează la rândul
lor procesele respective.
Pentru ca indicatorii monetari să permită cuantificarea acestor influenţe reciproce este
necesar ca ei să reliefeze dinamica masei monetare şi evoluţia ei şi să permită evaluarea
conexiunilor între procesele monetare şi cele economice.
În raport de aceste aprecieri, monetariştii grupează indicatorii monetari în două
categorii. Un prim set de indicatori sunt cei care oferă informaţii privind estimarea evoluţiei
masei monetare şi care exprimă caracterul politicii monetare, ca expansionistă sau restrictivă.
A doua categorie grupează acei indicatori care oferă informaţii privind estimarea efectelor
exercitate de politica monetară asupra celei economice, ei exprimând în acest caz obiectivele
politicii monetare. Unii monetarişti fac distincţie în cadrul acestei din urmă categorii de
indicatori, între cei care exprimă obiectivele pe termen scurt (short term targets) de cei care
exprimă obiectivele pe termen lung (long term targets) ale politicii monetare. Primii sunt
consideraţi „indicatori monetari propriu-zişi" oferind informaţii atât despre caracterul
evoluţiei masei monetare, cât şi despre obiectivele pe termen scurt urmărite de autorităţile
monetare pentru influenţarea proceselor extramonetare. Cei din urmă sunt consideraţi
„indicatori economici", ei reflectând legătura dintre obiectivele politicii monetare şi scopurile
politicii economice generale.
Utilizarea acestor două categorii de indicatori este necesară şi posibilă în condiţiile în
care în economia unei ţări funcţionează o piaţă financiar-monetară dezvoltată şi complexă. în
schimb, în economiile cu procese monetare relativ simple, unde relaţiile monetare şi structura
financiar-bancară sunt puţin diversificate, opţiunea pentru utilizarea unei singure categorii de
indicatori care să exprime, atât caracterul, cât şi obiectivele politicii monetare, este o soluţie
acceptabilă. O asemenea soluţie se justifică prin numărul redus de produse monetare şi prin
gama extrem de restrânsă a activelor lichide.
În practica monetară din ţările dezvoltate se utilizează ca indicatori de reflectare a
caracterului şi obiectivelor politicii monetare rata dobânzii şi agregatele monetare.
În prezent, predomină practica utilizării agregatelor monetare, ca indicatori monetari,
chiar şi în ţări ca SUA, unde există o îndelungată tradiţie în folosirea ratei dobânzii ca
29
instrument important în aprecierea evoluţiei şi dinamicii masei monetare. Această realitate se
explică prin faptul că utilizarea ratei dobânzii, ca indicator monetar, are, totuşi, anumite limite
determinate de factori cum sunt: influenţa intensă a factorilor nemonetari asupra nivelului,
structurii şi evoluţiei ratei dobânzii; decalajul în timp cu care se manifestă interacţiunea dintre
rata dobânzii şi unele procese economice fundamentale cum sunt cele privind economiile şi
investiţiile; unele procese economice sunt influenţate de nivelul previzibil al ratei dobânzii şi
nu de cel efectiv, ceea ce este dificil de exprimat cu mijloace statistice; slaba reacţie, uneori, a
ratei dobânzii la măsurile de politică monetară; insuficienţa sau slaba dezvoltare a pieţelor
financiar-monetare din unele ţări, caz în care rata dobânzii se fundamentează pe criterii
administrative şi drept urmare are o importanţă redusă ca instrument de politică monetară şi,
implicit, ca indicator monetar.
Utilizarea cu prioritate a agregatelor monetare ca indicatori monetari nu exclude, însă,
folosirea ratei dobânzii în analizele monetare, inclusiv pentru aprecierea caracterului politicii
monetare promovate de autorităţi. Creşterea masei monetare are ca efect, dacă aceasta
depăşeşte rata de creştere a produsului naţional brut, o reducere a nivelului dobânzii, fapt ce
stimulează investiţiile, ieftinind creditul şi, deci, cererea totală. Ca urmare, utilizarea
agregatelor monetare ca indicatori ai politicii monetare nu se poate dispensa de folosirea în
acelaşi scop şi a ratei dobânzii. De altfel, numeroase modele de analiză monetară elaborate
până în prezent, îndeosebi cele de factură keynesistă şi neo-keynesistă cuprind ambele
variabile, adică rata dobânzii şi agregatele monetare.
3.3. Agregatele monetare
Agregatele monetare diferă în general de la o economie la alta, dar în ansamblu au

anumite caracteristici comune şi pot fi grupate în trei categorii:
a) Moneda primară
b) Moneda ca mijloc de plată
c) Moneda ca avuţie netă.
a) Moneda primară
Reprezintă moneda emisă de banca centrală şi a cărei cantitate este controlată de
această instituţie. Moneda primară constituie baza pentru crearea monedei de cont
(scripturale) realizată de băncile comerciale.
Agregatele monetare din această categorie servesc ca indicatori de apreciere a politicii
monetare a caracterului ei restrictiv sau expansionist. Moneda primară se defineşte ca
diferenţă dintre active şi pasive nemonetare din bilanţul Băncii Centrale. Activul băncii
centrale reflectă, în general modalităţile prin care aceasta creează moneda, iar pasivul exprimă
mărimea şi repartizarea pe deţinători a monedei primare.
30
b) Moneda ca mijloc de plată – denumită masa monetară în sens restrâns sau moneda
suplă şi cuprinde mijloace de plată create de Banca Centrală, celelalte bănci şi instituţii de
credit.
Agregatele monetare din această categorie corespund lui M1 din structura masei
monetare. Ele exprimă scopurile, obiectivele politicii monetare, reflectând şi acţiunea acestor
politici monetare asupra procesului economic.
c) Moneda ca avuţie netă – cuprinde mijloace de plată adică M1 şi alte active
lichide care nu se utilizează ca mijloace de plată în mod curent, dar care se pot transforma în
astfel de mijloace de plată). Aceste alte active corespund lui M2, M3 formează lichiditatea
secundară şi cvasimoneda.
31
Capitolul 4
APECTE GENERALE DESPRE CREDIT
4.1. Ce este creditul? Concept
Creditul, ca şi moneda,este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la

rezolvarea unor probleme economice,sociale legate de procesul de schimb.
Creditul a apărut după schimbul în natură şi ca o consecinţă imediată a acestuia. Creditul este
tot un schimb însă are paricularitatea că între momentele de schimb se intercalează factorul
timp.
Cu alte cuvinte, creditul este un schimb care începe în prezent şi se termină în viitor.
În timp practica creditului s-a diversificat,în sensul că dacă în fazele incipiente avea o formă
naturală presupunând acordarea unui bun în aşteptarea restituirii lui viitoare la o perioadă
cuvenită (creditul natural) ulterior au apărut forme noi, respectiv creditul în mărfuri şi creditul
în monedă.
La creditul în mărfuri,obiectul creditului îl constituie mărfurile vândute,deşi atât rambursarea
lui cât şi a dobânzii aferente se efectuează în bani.
Creditul în monedă formează principala activitate a organizaţiilor financiar-bancare şi a altor
instituţii de credit. În această formă,atât obiectul creditului cât şi rambursarea lui împreună cu
dobânda se onorează în numerar sau în dispoziţii asupra numerarului (viramente, cecuri,
ordine de plată).
Creditul constituie un contract prin care o bancă (o firmă sau o persoană) transmite
unei firme sau unei persoane fizice o sumă de bani pentru a o folosi o anumită perioadă
de timp pentru realizarea unui scop (afacere, investiţie), cu obligaţia de a restitui suma
şi dobânda aferentă conform prevederilor stipulate în contract.1
Creditul a format obiectul unor ample cercetări în latura de specialitate ,constatându-se o
diversitate de opinii.
Profesorul W. Sombrat oferă o definiţie sintetică atunci când spune: ,,Creditul este puterea de
cumpărare,fără a deţine numerar. „Într-o manieră asemănătoare, profesorul C. Gide defineşte
creditul ca fiind ,,schimbul unei bogăţii prezente, contra unei bogăţii viitoare.”
Profesorul F. Leitner defineşte creditul ca un ,,act economic care face să nască în favoarea
unui individ un drept de a dispune în mod permanent de bunurile sau serviciile puse la
dispoziţia lui ,de un alt individ,în cadrul termenului pentru care a fost acordat.”
1
Imireanu, Mihai - Ghe. A - ,,Tehnica şi practica operaţiunilor bancare” , Ed. Tribuna Economică, 2000, pag.214
32
La rândul său profesorul A. Page defineşte creditul ca fiind ,,schimbul unei valori monetare
prezente contra unei valori monetare viitoare.2
Succint,creditul este operaţiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse, în schimbul
unei promisiuni de rambursare viitoare,în mod normal însoţite de plata unei dobânzi ce
remunerează pe împrumutat.
Operaţiunile de credit pot intervenii într-o gamă amplă de relaţii între indivizi sub forma unor
acorduri personale simple,până la tranzacţii formalizate ce se efectuează pe pieţe monetare
sau financiare foarte dezvoltate şi formulate în cadrul unor contracte complexe. Aşadar o
parte importantă a relaţiilor de credit priveşte mobilizarea capitalurilor disponibile şi a
economiilor.
Părţile implicate,tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care creditul este consimţit,sunt
extrem de diverse şi în continuă evoluţie,dar în esenţă el concentrează o valoare actuală ce se
transmite de un creditor (investitor, împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se
angajează să-l ramburseze după un timp, în condiţiile specificate în acordul de credit, în
cadrul căruia debitorul promite, de asemenea a plăti dobândă pentru a remunera pe creditor.
4.2. Trăsăturile caracteristice ale creditului
În amplitudinea sa,esenţa raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor

caracteristice ale creditului.
Trăsăturile caracteristice ale creditului bancar se referă la:
• Subiecţii raportului de credit:
- creditorul − partea care acordă creditul (banca comercială, instituţia
financiară şi de credit)
- debitorul − partea care primeşte creditul (agenţi economici, populaţia,
statul)
• Promisiunea de rambursare – este un element esenţial al raportului de credit şi este
supusă evitării a două riscuri: riscul de nerambursare şi riscul de imobilizare
Riscul de nerambursare se manifestă atunci când apar amânări de la scadenţă ce
micşorează resursele creditorului,încetinesc viteza de rotaţie a capitalului ducând la diminuări
ale profitului băncii sau atunci când debitorul este în imposibilitatea de a rambursa suma de
bani împrumutată, ce conduce la pierderi efective de capital pentru creditor.
Riscul de imobilizare afectează creditorul întrucât acesta nu poate să-şi recupereze o
parte din capital, nepermiţându-i să reia activitatea de creditare. În această situaţie creditorul
este nevoit să apeleze la alte bănci pentru a-şi procura resursele necesare,devenind din
2
Şaguna Drosu Dan - ,,Drept Financiar şi Fiscal” , Ed. Oscar Print, 2001, pag. 221
33
creditor debitor şi fiind nevoit să achite pentru aceste resurse dobânzi care îi diminuează
profitul.3
Pentru a evita astfel de riscuri,băncile solicită garanţii din partea debitorilor.
• Termenul de rambursare (scadenţa) – reprezintă momentul sau momentele stabilite
pentru rambursarea creditului şi a dobânzilor aferente.
Termenul de rambursare are o mare varietate: de la termene foarte scurte (24 ore,
termen practicat între bănci pe pieţele monetare) până la termene de 30-50 ani pentru
împrumuturi privind construirea de locuinţe.
Potrivit art.19 din Legea 33/1991 privind activitatea bancară,creditele care nu
depăşesc 12 luni sunt credite pe termen scurt,creditele pe termen mediu sunt rambursate între
1- 5 ani,iar creditele care depăşesc durata de 5 ani sunt considerate credite pe termen lung.
• Ratele parţiale – sunt rate care se rambursează eşalonat,la anumite termene,conform
înţelegerii stipulate în contractul de credit.
• Termenul de graţie – reprezintă perioada cuprinsă între momentul angajarii creditului
şi începerea rambursării lui.
•Garanţiile asiguratorii – sunt formate din bunuri care se constituie la dispoziţia
creditorului sau a unui terţ pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a obligaţiilor
asumate prin contractul de credit. Garantarea creditului de către agentul economic care
îl solicită este o problemă esenţială aflată în atenţia bancherului care va căuta să evite
orice risc care ar prejudicia interesele băncii.
Prin garanţia care se constituie se urmăreşte atât încasarea integrală a creditului la
scadenţă (în cazul creditului pe termen scurt),cât şi a dobânzilor aferente,a comisionului,a
spezelor bancare,etc.
Garantarea creditelor se realizează în principal prin gaj şi ipotecă.
• Costul creditului (dobânda) – reprezintă preţul plătit de debitor creditorului său pentru
împrumutul acordat pe un termen determinat. Nivelul dobânzii diferă în funcţie de
conjunctura economică,de cererea şi oferta de capital.
În practica social-economică a creditului se cunosc mai multe categorii de dobândă:
- dobânda cămătărească − este calculată cu procente excesiv de mari sau
percepută sub forme diferite
- dobânda convenţională − este calculată cu un procent stabilit prin
înţelegerea dintre debitori şi creditori şi care,de regulă,este mai ridicat
decât cel stabilit prin lege
- dobânda la dobândă (anatocismul) − este preţul plătit de împrumutat pentru
suma care reprezentă capitalul,plus dobânda capitalizată pe o perioadă.
- dobânda legală − este dobânda calculată cu procentul stabilit prin lege.
3
Manual de creditare, Bucureşti, 2005, pag. 106 – Banc Post
34
- dobânda majorată − este dobânda percepută de unităţile bancare, în cazul în

care creditele nu sunt rambursate la termenele stabilite
- dobânda moratorie − este dobânda care se plăteşte de către debitor de la
data acordării moratoriului până în momentul stingerii datoriilor.
- dobânda fixă − este stabilită la încheierea contractului de împrumut între
părţile participante la raportul de credit.
- dobânda variabilă − se recalculează periodic,de regulă la 3 luni, în funcţie
de evoluţia dobânzii pe piaţă.4
Generic,dobânda se calculează după relaţia:
C ∗d ∗t
D= ∗ 100
360
unde:
D = dobânda
C = valoarea creditului
d = procentul dobânzii
t = timpul în zile pentru care se acordă creditul
În bancă dobânda se calculează astfel:
D=
∑N
Df
unde:
N =sunt numere calculate astfel:
Ni = Ci × Ti
Ci = volumul creditului
Ti = timpul în care se păstrează soldul Ci în cont
Df – reprezintă divizorul fix calculat după relaţia:
360 × 100
Df =
t
• Alte costuri ale creditului sunt comisioanele de mişcare sau de conturi curente pentru
operaţiunile legate de viramente,decontări şi gestionare a creditului.
4.3. Funcţiile creditului
Avantajele creditului sunt evidenţiate prin funcţiile sale:

• funcţia distributivă – constă în mobilizarea resurselor băneşti disponibile la un
moment dat în economie şi redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre
anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanţare.
35
Tot prin funcţia distributivă,creditul participă la concentrarea capitalului şi dirijarea

acestuia spre acţiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăţi.
•funcţia de transformare a economiilor în investiţii – contribuie la realizarea
echilibrului macro-economic conform ecuaţiei E = I, unde E = economii iar I =
investiţii.
Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând
transformarea economiilor, astfel inactive în investiţii. Creditul devine astfel un factor
important al creşterii economice prin proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale
noului, ceea ce favorizează concurenţa cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.
•funcţia de emisiune monetară
Consolidarea ideii de credit bazat pe încredere între participanţii la actul economic a
determinat crearea monedei fiduciare (cu valoare fictivă,întemeiată pe încredere) la biletele la
bancă şi apariţia a diverse instrumente şi tehnici de plată prin care s-a realizat o importantă
reducere a cheltuielilor cu circulaţia monetară, asigurând o creştere a volumului şi valorii
tranzacţiilor economice.
Instrumente şi tehnici de plată precum viramentul,cecul,trata,cambia au dus la
diminuarea numerarului din circulaţie şi la creşterea în mari proporţii a monedei scripturale.
• funcţia de asigurare a stabilităţii preţului – se realizează prin reglarea
dimensiunilor cererii şi ofertei de mărfuri şi servicii, creditându-se consumul, pe de o
parte şi stocurile pe de altă parte.
Prin finanţarea producţiei şi consumului,precum şi prin crearea unor instrumente şi
tehnici foarte flexibile, creditul a devenit o prezenţă sine qua non în viaţa socială şi economică
din orice ţară civilizată. De asemenea, prezenţa sistemului de credit şi a formelor sale în
societăţile avansate, oferă numeroase facilităţi, inclusiv protecţia participanţilor la actul
economic.
Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale,
stimulând exporturile şi importurile, asigurând o desfăşurare normală, rapidă şi în deplină
siguranţă a operaţiunilor de export-import. Trebuie avut în vedere şi rolul creditului în
acoperirea deficitului bugetar al statului sub forma creditului public.4
4.3.1 Sursele creditării

Surse proprii (capitalul propriu). Ca orice societate comercială,banca posedă un
capital propriu (fonduri proprii) constituit din capitalul subscris şi vărsat de acţionari, precum
şi o serie de fonduri (de dezvoltare, de rezervă, rezerva generală pentru riscul de credit)
prelevate din profit.
4
Şaguna Drosu Dan - ,,Drept financiar şi fiscal “, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001, pag 224
36
Un mijloc de majorare a surselor proprii bancare este emiterea de obligaţiuni, însă
trebuie să avem în vedere costurile de lansare şi dobânzile bancare cu implicaţii asupra
profitului.
Sursele atrase. Una din funcţiile importante ale unei bănci este aceea de a ,,capta”
interesul persoanelor fizice şi juridice prin atragerea de surse disponibile, în acest caz banca
având titlul de împrumutat.
Atragerea de capital de către o bancă trebuie să se facă în deplină siguranţă şi cu o
renumerare corespunzătoare. Îndeplinirea acestor condiţii determină dimensiunea volumului
plasamentelor la o bancă.
Atragerea fondurilor îmbracă forma:
• Depozitelor care
- reprezintă pentru bănci principala resursă financiară
- se formează din două mari categorii: - depozite la vedere
- depozite la termen
Depozitele la vedere sunt constituite din disponibilităţile depuse în toate conturile
deschise la bănci,din care se pot face plăţi la cerere şi pentru care banca nu-şi rezervă dreptul
de a solicita o înştiinţare scrisă asupra unei viitoare retrageri de numerar.
Depozitele la termen sunt cea mai importantă sursă financiară între pasivele bancare
şi au o scadenţă prestabilită astfel încât eventualele retrageri efectuate înainte de a se ajunge la
maturitate sunt penalizate prin dobânzi.
• Soldurilor creditoare ale conturilor societăţilor comerciale
• Plasamentelor interbancare
• Refinanţare solicitată de la BNR (numai pe termen scurt prin cele 4 tipuri de
credite: structural, licitaţie, special, lombard)
• Linii de creditare externă
Această enumerare delimitează sursele atrase de pe piaţa monetar-financiară de cele
de pe piaţa externă.
Colectarea de pe piaţă a surplusului de disponibilităţi de către băncile comerciale este
limitată de costul pe care le implică,bonificarea unei anumite dobânzi,reglementările de
prudenţă bancară,adică asigurarea unei lichidităţi minime în funcţie de rezerva minimă
obligatorie.
4.4 Tipuri de credite. Clasificare
Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piaţă sunt:

- creditul comercial;
- creditul bancar;
37
- creditul obligatar;
- creditul ipotecar;
- creditul de consum.
4.4.1. Creditul comercial - este o formă de împrumut practicată între vânzător şi

cumpărător,atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea mărfurilor
este separată în timp de plata preţului ei. Creditul comercial contribuie astfel la accelerarea
circulaţiei mărfurilor şi prin aceasta la dezvoltarea economiei naţionale.
Creditul comercial este acordat cumpărătorului de către furnizor sub formă de vânzări
de mărfuri , executări de lucrări şi prestări de servicii cu plata la o dată ulterioară. Creditul
comercial este utilizat de către întreprinzători la vânzarea-cumpărarea pe credit a maşinilor,
utilajelor, materiilor prime, materialelor, combustibilului,precum şi a obiectelor de consum.
De regulă,creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza cambiei. Pe această
cale, creditul comercial înlesneşte şi accelerează circulaţia capitalului, constituind totodată
baza sistemului de credit.
4.4.2. Creditul bancar – este creditul care se acordă agenţilor economici sub formă
bănească de către instituţiile bancare în aşa-numitul ,,comerţ cu bani”.
Definiţia legală a creditului bancar este cuprinsă în art. 3 lit. g) alin.1 al Legii bancare
nr.58/1998 iar această definiţie este următoarea: ,,Creditul bancar reprezintă orice angajament
de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite,precum şi la
plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a
scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o
creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani”.
Această formă de credit este foarte larg răspândită având ca obiect acea parte
disponibilă a capitalului numită capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă
pentru asigurarea fondurilor băneşti necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei
naţionale. El intră în categoria împrumuturilor în bani.
Tipuri de credite bancare
a) Avansurile în cont curent – credite de casă sau de trezorerie.

Aceste credite sunt destinate să acopere nevoile curente ale agenţilor economici
(cheltuielile de producţie imprevizibile şi greu de localizat pe obiecte).
Acordarea creditului are la bază depozitele compensatorii. Agenţii economici îşi
păstrează disponibilităţile în cont, fapt ce permite băncilor să acopere nevoile curente prin
redistribuirea acestor depozite din conturile curente.
38
b) Liniile de credit
Băncile deschid agentului economic linii de credite în cadrul cărora stabilesc un plafon
maxim de credite, ce urmează a fi puse la dispoziţia agentului economic. Se cunosc mai multe
feluri de linii de credite:
- credite provizorii (neconfirmate)
- credite confirmate
În cazul creditelor provizorii, băncile comerciale, pot cere agentului economic în
orice moment acoperirea debitului.
Creditele confirmate sunt mult mai avantajoase pentru debitor. Ele se bazează pe un
acord scris, în cadrul căruia posibilităţile de acordare a creditului se stabilesc pentru o anumită
perioadă prevăzută în contract, în cadrul căruia sunt prevăzute termene precise de rambursare.
Linia de credit este o modalitate de creditare a agenţilor economici, care funcţionează
după sistemul revolving, respectiv se pot efectua trageri şi rambursări pe toată durata de
valabilitate a liniei, cu condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul
liniei de credite aprobat.
Acest tip de credite se acordă clienţilor cu performanţe economico-financiare bune,
care sunt clienţi permanenţi ai băncii.
Liniile de credite se acordă pe o perioadă de 12 luni, volumul acestora se stabileşte
astfel:
Cifra de afaceri Durata medie de încasare
Creditul sub ×
pe perioada creditării a clienţilor (în zile)
forma liniei =
Perioada de creditare (în zile)
de credite
Durata medie de încasare a clienţilor, reprezintă amânarea medie a plăţii, acordată
clienţilor, şi se calculează utilizând următoarea formulă:
Soldul mediu lunar al clienţilor
neîncasaţi pe o perioadă × Perioada de creditare (zile)
precedentă egală cu creditarea
Nz =
Cifra de afaceri realizată în perioada precedentă,
egală cu perioada de creditare
c) Credite pe stocuri sau credite sezoniere – sunt menite să asigure resursele necesare
în cazul apariţiei unui dezechilibru în circuitul aprovizionării, producţiei şi desfacerii.
Acordarea creditelor este garantată cu stocul de marfă aflat în procesul de producţie sau de
circulaţie al acestora.
d) Warantul – este un titlu, un instrument care atestă existenţa mărfurilor într-un

depozit general (porturi, vămi). Prin natura lui el permite transmiterea proprietăţii pentru
obţinerea şi garantarea creditului bancar. Acest instrument poate fi utilizat fie ca un efect de
39
comerţ, fie mobilizat, negociat, vândut băncii, dându-se astfel posibilitatea acesteia să acorde
un credit (resursă de recreditare). În practica ţărilor vest-europene, warantul îmbracă forme
diversificate după cum urmează.
– warantul agricol – în acest caz se pune gaj pe culturi şi echipamente de
exploatare agricole;
– warantul hotelier – gaj pentru materiale şi echipament hotelier;
– warantul petrolier - gaj asupra stocurilor minime petroliere;
– warantul industrial - posibilă gajarea asupra produselor industriale.
Toate aceste tipuri de credite bancare sunt majoritare în activitatea băncilor în general,
a celor comerciale în special. Aceste credite sunt destinate acoperirii necesităţilor agenţilor
economici.
Acoperirea financiară a nevoilor de investiţii are la bază ale modalităţi de mobilizare
ale activelor financiare disponibile, una din aceste modalităţi reprezintă aceea a creditului
obligatar.
4.4.3. Creditul obligatar
Creditul obligatar reprezintă o grupă a operaţiilor de credit cu existenţă seculară care

se referă la relaţiile de credit în care partenerii sunt instituţiile statale sau întreprinderile
economice în calitate de debitori, care emit obligaţiunile, în această calitate, pe de o parte, şi
creditorii, subscriitori şi deţinători ai acestor obligaţiuni, care-şi angajează astfel capitalurile,
în vederea obţinerii unui venit sigur sub formă principală de dobânzi.
Deci obligaţiunea este înscrisul care consemnează raportul de credit şi forma prin care,
în principal, se desfăşoară. De aci expresia de credit obligatar. Să ne reamintim elementele
caracteristice ale obligaţiunii.
Obligaţia este un titlu de recunoaştere a datoriei care reprezintă o creanţă financiară,
pe care deţinătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul), sau altfel spus, este o
promisiune scrisă de a plăti o sumă de bani (principal) la o dată stabilită. Deţinătorul
încasează de regulă, periodic dobânzile convenite în raportul de credite.
O mare parte a obligaţiunilor sunt emise de stat. Fie către Tezaur (Ministerul sau
Departamentul Finanţelor), fie de instituţii locale (primării, prefecturi, comitate, state federale
etc.). O serie de alte aspecte privind particularităţile datoriei publice sunt cunoscute, întrucât
au fost tratate în cadrul disciplinei Finanţe publice.
Ne vom referi în continuare la obligaţiile societăţilor, deci raporturi de credit obligator
în care întreprinderile emitente sunt debitori, iar subscriitorii, creditori.
Specificul acestor raporturi în economia de piaţă, este faptul că ele se angajează
primordial în sfera publică, respectiv este deschis tuturor doritorilor de a investi. Pe de o
parte, subscrierile au caracter public, ele fiind, de regulă, precedate de campanii publicitare
40
susţinute. Pe de altă parte, subscrierea încheiată, obligaţiile fac obiectul negocierii la bursa de
valori. Ele sunt solicitate la achiziţie de investitori şi oferite de deţinători care au nevoie de
lichidităţi, prin natura lor şi a condiţiilor de piaţă, obligaţiunile reprezentând unul din activele
financiare uşor lichidabile. în aceste condiţii obligaţiile sunt preferate primordial de
investitori, în special de cei care doresc o investiţie, necondiţionată de timp, şi în măsură să le
asigure, oricând, rapid şi fără mari diferenţe valorice, schimbarea opţiunii.
Emisiunea de obligaţii este o sursă preferată de capital pentru întreprinderi.
Există mai multe motivaţii bine întemeiate a acestui fapt.
Întreprinderile; de regulă societăţi pe acţiuni, având o structură dată a deţinerilor (şi
deţinătorilor de capital) şi prin aceasta, o repartizare dată în poziţia puterii în consiliul de
administraţie, evită noile emisiuni de acţiuni ca sursă de sporire a capitalurilor, situaţie care ar
putea duce la schimbarea raportului de forţe. Acest fapt explică, preponderent, preferinţa
pentru împrumut, în opoziţie cu posibilitatea de sporire a capitalului propriu prin emitere de
acţiuni.
De fapt apar şi alte avantaje decurgând din ieftinătatea şi comoditatea soluţiei. In
primul rând, creditorul este remunerat prin dobânzi, care, fie mobile, fie fixe (cum sunt de
regulă) incumbă o prestaţie mai mică, decât dividendul ce ar reveni furnizorilor de capital, în
condiţiile în care aceştia ar avea calitatea de acţionari. Apare din aceasta o diferenţă în
favoarea întreprinderii şi, respectiv, a veniturilor repartizate acţionarilor.
Pe de altă parte, creditorul este un factor comod în activitatea întreprinderii, creanţa
nu-i permite imixtiunea în activitatea unităţii, ci numai aşteptarea pacientă a termenelor de
plată.
Aceste avantaje specifice, pentru ambele părţi, determină opţiunea deschisă pentru
acest sistem, fapt evident, prin dimensiunile covârşitoare ale creşterii sale în toată lumea (vezi
tabelul 5.1).
TABELUL 5.1
Creşterea emisiunii pe pieţele obligatare (în mld dolari)
*
Pieţe obligatare naţionale 1962- 1971- 1976- 1981- 1986
1970 1975 1980 1985
America de Nord 48,4 112,1 233,4 466,7 750,5
OECO – Europa 24,6 83,4 191,8 283,7 430,8
Japonia 9,8 44,5 134,5 212,6 428,4
Pieţe obligatare internaţionale 2,0 6,7 19,7 71,8 187,0
Sursa : G. Broker — Competition in banking OECD 1989.
Este evident că accelerarea ritmurilor, în ultimele perioade reprezentate, tendinţa ce se

menţine, subliniază, încă o dată, predominanţa creditului obligatar şi creşterea rolului acestuia
în economia întreprinderii, în asigurarea premiselor de înfăptuire, în ritmuri înalte, a
reproducţiei.
41
Există o gamă largă de forme de existenţă a obligaţiunilor şi prin aceasta, de
posibilităţi de stimulare a deţinătorilor de capital în a participa la subscriere şi deci de a
deveni creditori ai acestor societăţi. Aceste aspecte vor fi amănunţite în cadrul unei alte
discipline (Pieţe de capital şi burse de valori).
Urmărind fenomenul obligatar, ca fenomen economic şi ca raport de credit, trebuie să
subliniem importanţa în creşterea accelerată a acestei componente în formarea surselor de
dezvoltare a întreprinderilor economice, deci la asigurarea înfăptuirii investiţiilor.
Între sursele împrumutate, sumele obţinute din emisiunea de obligaţii sunt utilizate cu
prioritate sau în exclusivitate, în majorarea capitalului fix, fie în noi investiţii, în clădiri,
echipamente, utilaje, componente ale noilor tehnologii, fie în operaţii de preluare şi achiziţii
de întreprinderi.
Sumele obţinute din plasarea de obligaţii fiind utilizate cu prioritate pentru
satisfacerea nevoilor de investiţii ale întreprinderilor de producţie, circulaţia mărfurilor şi
servicii, şi având prin acestea o destinaţie specială, au de regulă, ca sursă de provenienţă,
capitalurile disponibile specifice. Cu alte cuvinte, există creditori specializaţi ai
întreprinderilor decurgând din deţinerea de obligaţii. Astfel, potrivit datelor existente în SUA,
companiile de asigurări pe viaţă asigură mai mult de o treime, iar fondurile de pensii
particulare şi publice acoperă o altă treime din deţinerile de obligaţii emise de societăţi.
A treia treime îşi găseşte acoperirea printr-o gamă largă de resurse provenind de la
băncile mutuale de economii, fondurile comune de plasament, fondurile fundaţiilor,
instituţiilor de educaţie, religioase şi de caritate, investitorii străini etc.
Procurarea de resurse prin emiterea de obligaţii s-a dezvoltat şi în domeniul
capitalului circulant, obligaţii cunoscute sub numele de bonuri de depozit, certificate de
depozit şi în special sub denumirea de amplă utilizare în SUA, „commercial papers”.
Prin natura lor hârtiile comerciale (commercial papers) sunt bilete de ordin,
negarantate, pe care întreprinderile le Vând pe piaţă, pentru a-şi acoperi necesităţile de resurse
pe termen scurt. Aceasta reprezintă pentru deţinătorii de capitaluri, disponibile pe termen
scurt, o modalitate de valorificare superioară, vis-a-vis de alte utilizări, în special faţă de
posibilităţile de a constitui depozite bancare pe termen scurt, slab remunerate. Ofertanţii sunt
adesea alte întreprinderi deţinătoare, temporar, de asemenea disponibilităţi, care îşi găsesc
astfel o bună valorificare, asigurându-şi concomitent o lichiditate înaltă, acestea putând fi
operativ revândute pe piaţă.
Bineînţeles, mai ales pentru hârtiile comerciale puse pe piaţă, oferite publicului deci,
firmele emitente trebuie să prezinte o încredere fermă, sau cum se exprimă curent – să aibă un
credit excelent. De fapt numai societăţile importante şi puternice din punct de vedere
financiar, cunoscute şi sub denumirea de „debitori de prim ordin", pot practica, cu rezultate, o
asemenea emisiune, dat fiind că, aşa cum s-a precizat, aceste obligaţii nu au garanţii decât
bunul mers al întreprinderii.
42
Din aceste cauze o serie de societăţi recurg la plasarea privată a acestor hârtii,
adresându-se băncilor de afaceri sau altor instituţii de credit specializate, în aceste condiţii
plasamentele se fac în-condiţii individuale (în SUA pentru sume ce variază de la 10.000 $ la
5.000.000 şi pentru scadenţe situate de regulă între 35 şi 270 zile).
Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligator a reactivat şi extins activitatea
instituţiilor de rating. Ratingul este un proces de evaluare a standingului financiar al unui
titlu de împrumut, în scopul de a exprima o apreciere asupra riscurilor legate de
rambursarea sau plata dobânzilor.
Agenţiile de rating se situează ca instituţii neutre desfăşurând o activitate de
expertizare, în ultimă instanţă, în favoarea investitorilor. De fapt, emitenţii sunt interesaţi să
aibă o bună apreciere a acestor agenţii pe această cale promovându-şi propriile emisiuni.
Agenţiile desfăşurând o activitate de interes public trebuie să se bucure de o deplină
independenţă financiară. Independenţa şi calitatea, integritatea aprecierilor sale, fiind o
premisă a bunului său renume şi credibilităţii sale, asigură prin aceasta îndeplinirea scopului
propus. De regulă, expertiza se desfăşoară la cererea emitentului şi prin contribuţia financiară
a acestuia.
Analiza se desfăşoară pe baza rezultatelor economice şi financiare a întreprinderii
emitente pe câţiva ani, se apreciază calitatea organizării, eficienţa comercială şi tehnică,
situaţia firmei pe piaţă, sector, zonă etc.
Notaţiile specifice având valoarea unui calificativ şi exprimând o ordine ierarhică. Se
publică cu consimţământul emitentului, şi sunt folosite de investitori pentru orientare.
Exemple de categorii graduale de rating:
Categoria Standard and Mody's investors ADEF (Agence d'evolution
Poo/S.U.A. service/S.U.A. financiere/Franţa)
1 AAA Aa, a AA
2-4 AA+AA, AA–, Aa1 Aa2 Aa3 AA1, AA2, AA3
5-7 A+A, A- A1, A2 A3 A1, A2, A3
8-10 BB+, BBB, BBB– Baa1 Baa2 Baa3 BBB2, BBB2, BBB3,
11-13 BB+, BB, BB– Ba1 Ba2 Ba3 BB1, BB2, BB3
Numărul termenilor graduali totali este diferit.
Astfel firma Duff and Phelphs are 17, iar ADEF 26.
Sursa: 1) M. A. Himes Financing Real Estate with securities, John Wiley – New York 1988.
2) J. M. Castre, A. Fulpin – L'emergence du rating en France, Problemes economiques nr. 2094/1988.
Obligaţiile, ca obiect de sine, reprezintă temeiul desfăşurării unor alte operaţii de

credit. Obligaţiile pe termen scurt şi lung, emise de stat sau întreprinderi particulare, de
regulă, societăţi, reprezintă, prin cantitatea lor, active substanţiale în patrimoniul fiecărei
întreprinderi sau bănci .Ele reprezintă în forme specifice modalitatea, preferată de deţineri de
43
lichidităţi pe termen scurt, întrucât obligaţiile se caracterizează prin siguranţă şi facilitate, prin
valorificare imediată.
Obligaţiile se vând în mod curent între întreprinderi şi bănci şi între lănci şi banca
centrală, în cadrul operaţiilor de optimizare a plasamentelor pe care le urmăresc fiecare. De
asemenea, activele în obligaţiuni creează temei umor operaţii de împrumut declanşate de
deţinătorii care primesc credite, prin gajarea acestora. Prin aceasta, pe de o parte, deţinătorii
obţin cu uşurinţă disponibilităţile lichide în momentele considerate oportune, în condiţii
avantajoase, iar pe de altă parte, păstrează în continuare calitatea de proprietar al acestor
obligaţiuni şi, deci, privilegiul de a încasa, la termenele stabilite, dobânzile ce li se cuvin.
Iată de ce obligaţiunile, în sine, prezintă fondul material al unor ample operaţii
bancare active, şi generează şi susţin, aşa cum se va vedea, numeroase şi felurite operaţii de
credit bancar.
Desfăşurarea largă a operaţiilor de împrumut pe gaj de efecte publice, denumite şi
operaţii de lombard, rolul lor uneori prioritar, a desemnat dobânda specifică acestor
operaţiuni, taxa de lombard, ca un instrument important al reglării creditului, similar cu taxa
scontului (în RFG în special). în acest context, creditul bancar îşi sporeşte substanţial sfera de
cuprindere şi îşi măreşte elasticitatea şi eficienţa în a acoperi necesităţile tuturor clienţilor şi,
în special, ale întreprinzătorilor.
4.4.4. Creditul ipotecar
Creditul destinat activităţii imobiliare prezintă una din cele mai importante categorii
de credit din sistemul naţional în economia de piaţă, economie care cultivă şi dezvoltă,
sprijină şi susţine, proprietatea individuală.
Creditul ipotecar avea la sfârşitul anului 1987, în SUA proporţii considerabile,
reprezentând 2 906 miliarde dolari. Numai băncile comerciale susţineau în calitate de
creditori 507,5 miliarde $, ceea ce reprezintă cea. 31 % din totalul creditelor acordate de către
acestea (aproximativ 1 900 miliarde).
Creditul ipotecar se afirmă deci, ca principală modalitate de sprijinire a proprietăţii
imobiliare.
Creditul ipotecar presupune o convenţie între creditor şi împrumutai, în care se
prevede, în general:
– proprietatea ce serveşte ca garanţie a rambursării împrumutului;
– condiţiile de remunerare şi scadenţele de rambursare ;
– penalităţile în caz de rambursare anticipată, parţială sau completă, a
împrumutului;
– circumstanţele în care prin nerespectarea condiţiilor de împrumut, debitorul
poate pierde proprietatea.
44
Principalul tip de împrumut pe ipotecă comportă o sumă de rambursare şi o rată a
dobânzii fixă (constantă şi identică). Rambursările periodice sunt prevăzute pe întreaga
perioadă şi fiecare rambursare cuprinde, deopotrivă, dobânda şi suma cu care se reduce
datoria în curs (interest and principal). De regulă, în cadrul ratei fixe, în timp, scade partea
privind dobânzile şi creşte partea privind rambursarea propriu-zisă.
În ultimul timp s-au dezvoltat şi alte tipuri de credite ipotecare cum ar fi:
- împrumut pe ipotecă cu dobânzi variabile ;
- împrumut pe ipotecă cu rambursare progresivă ;
- împrumut pe ipotecă inversat, purtător de anuităţi.
Împrumutul pe ipotecă cu dobânzi variabile s-a instituit în special datorită creşterii şi
variaţiei ratei dobânzii în anii '80, în care s-a produs creşterea costurilor de procurare a
fondurilor de împrumut.
Creditul pe ipotecă cu dobânzi variabile presupune variaţia acestora, în funcţie de un
indicator precis al pieţii financiare.
Creditele pe ipotecă cu rambursarea progresivă satisfac cerinţele crescânde ale
familiilor cu venituri modeste, aflate la începutul activităţii, care au perspectiva ameliorării
veniturilor lor. Formulele propuse prevăd pentru perioadele iniţiale, reduceri între 9 şi 95%
faţă de rambursările constante.
Creditul ipotecar inversat, purtător de anuităţi, urmăreşte să valorifice capitalul
imobilizat în locuinţe proprietate, fără a se renunţa la dreptul de proprietate şi la uzufruct. Ca
atare, împrumutul obţinut prin ipotecarea unei părţi a proprietăţii serveşte la achiziţionarea
unui contract de anuităţi şi aduce astfel proprietarului un venit regulat. Este un sistem
considerat de perspectivă.
Dimensiunile ample ale creditului ipotecar în toate ţările dezvoltate, implică o
mobilizare vastă de resurse, de regulă, capitalurile disponibile pe termen lung.
Întrucât o serie de instituţii de credit şi financiare constituie asemenea resurse pe
termen lung, care în mod necesar implică valorificare şi garanţii sigure de rambursare, s-a
creat în toate ţările o piaţă ipotecară firească.
Între băncile şi instituţiile ce constituie asemenea resurse, se afirmă primordial: casele
de economii, respectiv băncile mutuale de economii, companiile de asigurări pe viaţă, băncile
şi societăţile ipotecare şi chiar băncile comerciale.
Într-o epocă mai depărtată aceste instituţii deţinătoare de resurse desfăşurau pe cont
propriu operaţii de credit ipotecar, asumându-şi rolul de creditor în cadrul unor contracte de
credit.
Într-o etapă mai apropiată, fluxurile de constituire şi redistribuire s-au organizat în
forme distincte. In unele ţări cum ar fi SUA funcţionează sistemul fondurilor comune de
plasament1 constituite prin obligaţii emise de agenţiile ipotecare federale cum sunt: GNMA
(Governement National Mort-gage Association), FNMA (Federal National Mortgage
Association), FALMC (Federal Home Loan Mortgage Corporation).
45
Sistemul francez este caracterizat printr-o piaţă distinctă a creditului ipotecar unde
operaţiile se desfăşoară sub supravegherea unei instituţii de credit specializate, Creditul
Funciar. Pe această piaţă, obligaţiile ipotecare nu sunt decât obiect-gaj al operaţiunii.
Creditele se negociază prin instrumente speciale, efecte de mobilizare subscrise în favoarea
ofertanţilor de capitaluri disponibile de către utilizatorii lor, bănci sau instituţii, care acordă
efectiv credit ipotecar.
Operaţiile pe această piaţă se desfăşoară între instituţii de credit după modelul pieţii
monetare, iar influenţele reciproce orientează adesea evoluţia preţurilor de piaţă, în acelaşi
sens, deşi nivelul acestora este, pe fiecare piaţă diferit.
Întrucât creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea şi propăşirea proprietăţii,
sprijinul statului se manifestă pe scară largă în toate ţările, pe multiple planuri: supraveghere,
asigurare, impozitare, gestiunea datoriei etc.
4.4.5. Creditul de consum
Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu, acordat persoanelor
individuale destinat a acoperi costul bunurilor şi serviciilor de care beneficiază prin reţeaua de
comercializare şi servicii, sau pentru recreditarea creanţelor contractate în acest scop.
Pentru a avea în vedere dimensiunile acestor credite subliniem că în SUA în 1988,
creditul de consum atingea 625 miliarde $, dacă se consideră creditorii majori, incluzând şi
companiile financiare, uniunile de credit, instituţiile de economii, comercianţii de detaliu etc.
O pondere importantă revine băncilor comerciale cu 329,5 miliarde (ceea ce reprezintă
aproximativ 20% din totalul creditelor acordate de ele).
Creditul de consum s-a afirmat, de timpuriu, între celelalte forme de credit, şi, într-o
formă iniţială, a existat sub forma „creditului deschis", respectiv a posibilităţii pe care
comerciantul o acordă clienţilor, de regulă celor solvabili; de a achiziţiona mărfuri potrivit
necesităţilor, urmând ca lichidarea sau regularizarea datoriilor să se facă ulterior, potrivit
angajamentelor personale diferite de la caz la caz. Forma astfel practicată a fost considerată
drept credit cu"rambursarea neeşalonată.
Producţia de masă de bunuri de folosinţă îndelungată şi necesitatea de a asigura
accesul deschis la acestea a cumpărătorilor a determinat, îndeosebi de la începutul secolului
XX, statuarea, în fiecare din ţările dezvoltate, a unor norme precise de creditare, precum şi a
unei reţele ample şi diversificate de instituţii de credit, în mare parte legate de firmele
producătoare. Astfel că, cea mai mare parte a creditelor de consuni există şi se acordă sub
forma creditelor eşalonate, formă în care termenii creditării; scadenţe, cuantumul ratelor etc.,
se stabilesc la acordarea creditului.
La polul opus, creditul cu scadenţă nedeterminată implică operaţii de credit deschis,
credite acordate comercianţilor cu amănuntul, sau de către aceştia, credite privind anumite
46
servicii. In aceste operaţiuni, înseamnă că debitorul va efectua plata în timp util (maximum
fiind convenit) dar în momente prielnice lui, pe care le stabileşte personal.
O formă deosebită, în deplină dezvoltare ce aparţin creditelor eşalonate îl reprezintă
creditul revolving, apărut la sfârşitul anilor '30. Îndeosebi această formă s-a extins odată cu
amplificarea utilizării cărţilor de credit.
Elementele caracteristice acestui credit sunt:
- se acordă în cadrul unei convenţii stabilite între părţi;
- permite consumatorului să efectueze cumpărările sau să obţină împrumuturi fie
direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cărţile de credit, în momentul oportun
pentru el;
- consumatorul are posibilitatea să efectueze plata fie în totalitate pentru creditul în
curs, fie prin plăţi parţiale, periodice, după posibilităţi.
Prin facilităţile acordate beneficiarului de credit şi prin costurile diminuate, această
formă s-a impus în ultima vreme şi tinde să devină preponderentă în operaţiile de credit de
consum.
Utilitatea economică şi socială este preponderentă în aprecierea creditului de consum.
Creditul comercial a avut şi are un rol deosebit în dezvoltarea economiei de consum,
respectiv a producţiei şi circulaţiei mărfurilor, destinate marii mase a consumatorilor.
Creditul de consum anticipează momentul intrării în posesia bunurilor şi permite
accesul cumpărătorilor cu venituri mai mici la bunurile de folosinţă îndelungată de valoare
mare. Prin aceasta se acţionează pe două planuri, pe de o parte, se asigură satisfacerea facilă a
dorinţelor şi necesităţilor marii mase de consumatori, iar pe de altă parte, se promovează pe
scară largă producţia şi circulaţia unei game extinse de mărfuri, dincolo de cererea solvabilă a
populaţiei şi chiar, după unele aprecieri, dincolo de capacităţile normale de plată a populaţiei,
luată în ansamblul ei.
De aici s-a tras şi concluzia că, pe unele planuri acţiunea creditului de consum este
destabilizatoare pentru economie, oferind terenul unor producţii supradimensionate, ea
acţionând ca un factor de expansiune a economiei de consum.
Pe plan general, aşa cum experienţa a arătat în marea majoritate a cazurilor, creditul de
consum a contribuit direct la creşterea în ritmuri rapide a nivelului de trai a unei părţi mari a
populaţiei, iar responsabilitatea vis-a-vis de datoriile contractate a acţionat ca un factor al
întăririi disciplinei în muncă şi, în ansamblu, a contribuit la afirmarea progresului economic şi
social.
Totodată, o cerere sporită şi stabilă de mărfuri de larg consum a contribuit la aplicarea
rapidă a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, a tehnologiilor în producţie, în folosul întregii societăţi.
Creditul de consum acţionează astfel în sensul recuperării rapide a cheltuielilor avansate în
producţie, spre realizarea constantă şi oportună a produselor puse pe piaţă. Acest fapt permite
producătorului reluarea imediată a proceselor de producţie, desfăşurarea lor accelerată,
creşterea cifrei de afaceri şi implicit a profitului.
47
De aci şi interesul sporit al producătorilor de automobile, echipamente
electromenajere etc., în a dezvolta, ei înşişi, reţeaua de creditare privind, vânzarea propriilor
produse, implicit prin înfiinţarea sau dirijarea unor bănci sau societăţi financiare cu asemenea
profil.
Dată fiind importanţa economico-socială a creditelor de consum, aceasta reprezintă
sfera cu cea mai mare implicare a reglementărilor şi controlului de stat.
În această sferă s-a exercitat cu precădere controlul selectiv pe linia îngrădirii şi
eliminării înlesnirilor acordate beneficiarilor de credit în scopul limitării producţiei de
asemenea bunuri, atunci când interesele naţionale aveau alte priorităţi.
De asemenea, cerinţele specifice în această sferă au orientat către desfăşurarea unor
măsuri de protejare a debitorului pe multiple planuri, dispoziţii care privesc limitarea
sarcinilor financiare ale persoanelor şi familiilor, folosirea mijloacelor legale privind plăţile,
asigurarea unităţii şi evitarea discriminării în relaţiile de credit de consum.
48
Capitolul 5
ACTIVITATEA DE CREDITARE ŞI LOCUL EI
ÎN OPERAŢIUNILE BANCARE
5.1. Activitatea de creditare - conţinut, principii şi reguli generale în

cadrul băncilor comerciale româneşti
Conform Legii bancare nr.58/1998, „credit” - este orice angajament de plată a unei
sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei
dobânzi sau a altor cheltuieli legate de aceasta sumă sau orice prelungire a scadenţei unei
datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui
drept la plata unei sume de bani.
Operaţiunile de aprobare şi acordare a creditelor au la bază prudenţa bancara, ca
principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate a băncii.
Conform prevederilor art.44 din Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară, 1a
acordarea creditelor societăţile bancare vor urmări ca solicitanţii de credite să prezinte
credibilitate pentru rambursarea sumelor la scadenţă. In acest scop, băncile cer solicitanţilor
garantarea creditelor în condiţiile stabilite prin normele lor de creditare.
Activitatea de creditare se bazează în primul rând pe analiza viabilităţii şi realismului
afacerilor în vederea identificării şi evaluării capacităţii de plată a clienţilor, respectiv de a
genera venituri şi lichidităţi ca principală sursă de rambursare a creditului şi de plată a
dobânzii. Determinarea capacităţii de plată a clienţilor se face prin analiza aspectelor
financiare şi nefinanciare ale afacerilor, atât din perioadele expirate cât şi cele prognozate.
Prin Legea bancara nr.58/1998 se prevede ca documentaţia de credit este acea
documentaţie care stă la baza unei convenţii intervenite între bancă şi o altă persoană pentru
acordarea unui credit şi cuprinde cel puţin:
- situaţii financiare curente ale solicitantului de credit şi ale oricărui garant al acestuia,
inclusiv proiecţia fluxurilor financiare pentru perioada de rambursare a creditului şi de plată a
dobânzilor;
- o descriere a modalităţilor de garantare pentru plata integrală a datoriei şi, după caz,
o evaluare a bunurilor care fac obiectul garanţiei;
- o descriere a condiţiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, rata dobânzii,
schema de rambursare şi obiectivul debitorului sau scopul pentru care a solicitat creditul;
- semnătura fiecărei persoane care a autorizat creditul în numele băncii.
Documentaţia necesară pentru obţinerea creditelor4:
• Cererea de credit semnată de personale autorizate;
49
• Bilanţul contabil, raportul de gestiune, contul de profit şi pierdere, încheiate pentru
ultimii 2 ani, ultima balanţă de verificare;
• Bugetul de venituri şi cheltuieli întocmit conform precizărilor Ministerului de
Finanţe;
• Fluxul de lichidităţi prognozat (cash-flow al agentului economic);
• Situaţia stocurilor si cheltuielilor pentru care se solicită creditul, care să cuprindă
cantităţile, valorile, cauzele formării şi termenele de valorificare;
• Situaţia contractelor de livrare pentru produsele ce constituie obiectul creditului;
• Proiectul graficului de rambursare a creditului si plată a dobânzilor;
• Lista garanţiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat;
• Planul de afaceri;
• Orice alte documente necesare, solicitate de bancă.
Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă pentru toţi participanţii:
- pentru bancă deoarece, prin extinderea şi diversificarea portofoliului de credite, poate
obţine profit suplimentar;
- pentru clienţi, care pe seama creditelor pot să-şi dezvolte afacerile, să obţină profit şi, pe
această bază să ramburseze împrumuturile şi să-şi achite dobânzile.
Analiza şi acordarea creditelor trebuie să aibă în vedere influenţa factorilor externi
asupra proiectelor propuse de clienţi, respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte
neprevăzute asupra desfăşurării afacerilor şi rambursării creditelor.
Banca are obligaţia să analizeze şi să verifice, iar împrumutatul să pună la dispoziţie
toate documentele şi actele din care să rezulte natura activităţilor desfăşurate, credibilitatea,
situaţia patrimonială, rezultatele economico-financiare, capacitatea managerială şi orice alte
documente şi date care să permită evaluarea potenţialului economic, organizatoric şi financiar
al clientului.
Legea bancară nr. 58/1998 la art. 56 prevede că „toate operaţiunile de credit şi
garanţie ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar
toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii. Aceste documente trebuie păstrate de
bănci şi puse la dispoziţie personalului autorizat al Băncii Naţionale a României, 1a cererea
acestuia. Contractele de credit bancar, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în
scopul garantării creditului bancar, constituie titluri executorii. De la data investirii cu
formula executorie a contractului de credit, dobânzile se vor calcula în continuare şi se vor
evidenţia de către bancă, în afara bilanţului contabil, împreună cu creditele respective.
Creditele şi scrisorile de garanţie solicitate, indiferent de suma sau durata de
rambursare, respectiv de valabilitate, se acordă pentru destinaţia stabilită prin contracte,
aceasta fiind obligatorie pentru împrumutaţi.
Utilizarea creditului aprobat pentru o altă destinaţie decât cea stabilită ,dă dreptul
băncii să întrerupă creditarea şi să retragă împrumutul acordat.
50
La creditele acordate şi scrisorile de garanţie eliberate, banca percepe dobânzi şi
comisioane, precum şi penalităţi stabilite conform prevederilor legale în vigoare, în cazul
nerambursării la scadenţă a creditelor şi neachitării dobânzilor datorate.
Creditele trebuie să fie în toate cazurile garantate, iar volumul minim al garanţiilor
constituite trebuie să acopere datoria maximă a împrumutatului către bancă, formată din
credite şi dobânzi. Banca are dreptul să verifice la clienţii săi existenţa permanentă şi
integritatea garanţiilor asigurătorii pe toată perioada creditării, respectarea condiţiilor în care
s-a acordat creditul, modul cum acesta este utilizat, iar în cazul în care se constată încălcarea
prevederilor contractuale să retragă creditele înainte de scadenţa stabilită sau, în lipsă de
disponibilităţi, să le treacă la creditele restante şi să urmărească rambursarea acestora în
ordinea stabilită prin lege.
Pe toată durata creditării, agenţii economici beneficiari de credite au obligaţia să pună
la dispoziţia băncii un exemplar din bilanţul contabil, situaţiile contabile periodice şi orice
alte documente solicitate de bancă. Aceasta obligaţie este prevăzută ca o clauză distinctă în
contractul de credite.
Creditele5 se acordă la cererea agenţilor economici care îndeplinesc următoarele
condiţii:
• Sunt constituiţi potrivit legii;
• Posedă capital social vărsat potrivit statutului;
• Desfăşoară activităţi legale şi eficiente potrivit actului de înfiinţare şi statutului de
funcţionare. Pot beneficia de credite şi agenţii economici ale căror activităţi sunt
subvenţionate, cu condiţia ca rezultatele financiare să se încadreze în subvenţia
cuvenită;
• Îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate;
• Din analiza fluxurilor de lichidităţi rezultă că există posibilităţi reale de
rambursare la scadenţă a ratelor din credit şi plata dobânzilor aferente;
• Valoarea garanţiilor materiale acceptate este mai mare sau cel puţin la nivelul
creditelor solicitate şi a dobânzilor aferente, calculate pe întreaga perioadă de
creditare în cazul creditelor pe termen mediu şi lung, valoarea garanţiilor va trebui
să acopere la acordare nivelul împrumutului şi a dobânzilor aferente, cauzate
pentru o perioadă de cel puţin 12 luni:
• Au deschise conturi la una din unităţile teritoriale ale băncii;
• Prezintă situaţia angajamentelor din conturile deschise la alte societăţi bancare şi a
garanţiilor aferente;
• Acceptă clauzele din contractul de credite.
51
5.2. Riscul în activitatea de creditare
Acordarea unui credit poate fi în general descrisă ca fiind procesul prin care o anumită
valoare este împrumutată unei entităţi sau persoane, acceptându-se un risc financiar asupra
posibilităţii ca acea entitate/persoană să fie capabilă în viitor să-şi achite obligaţiile.
Creditul bancar se referă la procesul de acceptare a unui risc asupra unui potenţial
debitor care desfăşoară o anumită activitate. Riscul asumat este influenţat de capacitatea reală
a debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile în viitor.
În luarea deciziei de asumare a unui risc acceptabil precum şi a unei datorii
acceptabile, este foarte important sa se înţeleagă modul în care acest risc poate fi micşorat la
maximum, în condiţiile obţinerii unui profit corespunzător.
Acest lucru necesită utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de
risc, a riscului global, care pot fi împărţite în trei categorii:
• Riscul tranzacţiei - vizează diferite aspecte funcţionale şi operaţionale ale riscului
afacerii;
• Riscul clientului - se refera la capacitatea clientului de a-şi achita datoriile faţa de
bancă;
• Riscul garanţiei - se referă la posibilitatea băncii de a recupera creanţele sale din
ultima sursa pe care o are la dispoziţie
Riscul tranzacţiei, riscul clientului şi riscul garanţiei se afla într-o strânsă legătură
fiind necesară o bună cunoaştere, în vederea aprecierii riscului general (de ansamblu) pe care
îl implică creditul respectiv. înţelegerea în profunzime a tuturor componentelor identificabile
şi cuantificabile ale riscului general, dă posibilitatea comparării riscului general în raport cu
recompensa viitoare şi, în acest sens ,a luării deciziei de acordare sau nu a creditului.
Riscul tranzacţiei
Acest risc necesită identificarea, înţelegerea şi acceptarea tuturor aspectelor
funcţionale şi operaţionale ale riscului implicat. Riscul tranzacţiei vizează:
- natura şi structura afacerii;
- implicaţiile juridice, politice, economice şi practice vis-a-vis de împrumutat;
- orice alte circumstanţe care pot afecta sau schimba riscul în sine.
Foarte important în riscul tranzacţiei este cunoaşterea naturii şi structurii afacerii
propuse de client, şi anume:
- tipul de produs creditat;
- scopul pentru care este solicitat(activităţi legale sau ilegale);
- termenul pe care se acorda (pe termen scurt, mediu sau lung)
- sursa de rambursare a creditului (identificabila sau neidentificabila);
- mecanismul prin care se face plata din sursa de rambursare;
52
- calitatea sursei de rambursare;

Calitatea sursei de rambursare este o componenta de mare importanţa în cunoaşterea şi
comensurarea riscului. Este preferabil ca banca să încheie tranzacţii în care sursa de
rambursare sa fie identificabila, deoarece poate fi analizată calitatea acesteia şi urmărit
mecanismul prin care debitorii clientului efectuează plăţile.
Riscul clientului
Acesta presupune asumarea de către bancă a riscului ca la data scadenţei clientul nu va
putea să-şi achite obligaţiile pe care le are faţă de bancă.
Creditul constituie, din perspectiva băncii , un plasament cu un risc cunoscut şi asumat
în vederea obţinerii unui profit, iar din punct de vedere al clientului o sursa de finanţare
necesară desfăşurării, continuării, dezvoltării sau restructurării activităţii acestuia.
Banca trebuie să fie convinsă ,în urma analizei pe care o efectuează asupra datelor
istorice şi a prognozelor financiare, că debitorul are posibilităţi să-şi achite obligaţiile în
viitor. Este necesară înţelegerea şi evaluarea tuturor componentelor vis-a vis de client, precum
şi a activităţii desfăşurate de acesta în vederea stabilirii unei opinii prudente vizând
posibilităţile de rambursare ale acestuia.
Întreaga analiză a riscului de creditare este realizată pe baza evaluării bonităţii
clientului, a posibilităţilor sale reale de rambursare a creditului la scadenţă. Aceasta presupune
organizarea analizei clientului în cadrul unei metodologii care să asigure luarea în considerare
a tuturor aspectelor financiare şi nefinanciare care au impact asupra clientului, a activităţii
sale, a profitului său, a capacităţii sale de rambursare.
Aceste principii sunt cunoscute în plan internaţional sub denumirea de cei şase C ai
creditului - Caracterul, Capacitatea, Cash-ul (numerarul), Colateralul, Condiţiile şi
Controlul5.
Pentru a acorda creditul banca trebuie să fie satisfăcută de toate aceste aspecte care
privesc fiecare principiu în parte (tabelul nr.3).
Tabelul nr.3.-”Cei şase C ai creditului”

Caracterul Capacitatea Cash
Istoricul clientului Identitatea clientului şi a giranţilor Evidenţa istorică a vânzărilor,
privind rambursarea profiturilor şi dividendelor
creditului
Experienţa altor bănci Copii ale statului, convenţiilor, Acurateţea fluxului prognozat de
cu acest client contractelor de societate şi ale altor fonduri
documente care atestă capacitatea legală
a clientului de a lua credit
5
V. Dediu, A. Enciu - „Contabilitate bancară”,
53
Performanţele clientului Descrierea istoricului, a structurii legale, Disponibilitatea rezervelor de
în prognozarea a proprietarilor, a obiectului de lichidităţi
rezultatelor activităţii activitate, a produselor şi a principalilor
sale clienţi şi furnizori ai activităţii
solicitantului de credit
Ratingul de credit Viteza de rotaţie a stocurilor,
clienţilor şi creditorilor
Existenţa unor garanţii, Structura capitalului şi gradul de
giranţi pentru credit îndatorare
Controlul cheltuielilor
Evoluţia acţiunilor clientului (dacă
sunt negociate pe o piaţă)
Raportul de audit Calitatea
managementului
Colateral Condiţii Control
Proprietatea asupra Poziţia clientului în cadrul ramurii şi Reglemetările bancare aplicabile în
activelor segmentului său de piaţă ceea ce priveşte trăsăturile şi
calitatea creditelor acceptabile
Vechimea activelor Performanţa clientului prin comparaţie Documentaţie adecvată
cu firme similare
Vulnerabilitatea la Climatul competitiv pentru produsele Documentaţie de credit întocmită
uzura morală clientului corespunzător
Valoarea de realizare Expunerea clientului la ciclul de Înscrierea cererii de credit în liniile
activitate şi la schimbarea tehnologiei politicii băncii privind activitatea
de creditare
Gradul de specializare a Condiţiile pieţei forţei de muncă Informaţii din surse externe
activelor specializate (ex.: experţi politici)
privind factorii externi care ar
putea afecta rambursarea creditului
Gajuri, ipoteci şi Impactul inflaţiei asupra situaţiilor
restricţii financiare
Active în leasing
Acoperirea cu asigurare
Garanţii şi waranturi
emise
Poziţia băncii faţă de Perspectiva pe termen lung a ramurii
ceilalţi creditori
Situaţia obligaţiilor faţă Reglementările, factorii politici şi de
de fisc şi a proceselor mediu
intentate clientului
Necesităţi viitoare
probabile de finanţare
54
Riscul garanţiei
Riscul garanţiei rezultă din incertitudinea băncii asupra posibilităţilor de a-şi recupera
creanţele din ultima sursă pe care o are la dispoziţie, după epuizarea tuturor celorlalte căi.
Gestionarea riscului garanţiei presupune două nivele de analiză:
• Primul nivel este cel al cuantificării valorii garanţiei înainte de acordarea
creditului, în procesul de elaborare a deciziei de creditare. Modul în care se constituie
garanţia, direct de la client sau indirect de la o terţă persoană fizică sau juridică, care îl
garantează pe acesta, implică forme diferite de identificare şi cunoaştere a riscului. Pentru
bancă, calitatea girantului este la fel de importantă ca şi calitatea clientului garantat, banca
asumându-şi în felul acesta un risc egal cu acela fată de clientul care beneficiază direct de
credit.
• Al doilea nivel de analiză a riscului garanţiei se referă la momentul lichidării
garanţiei în cazul în care banca va trebui să procedeze la executarea acesteia. Procesul de
preluare a controlului asupra garanţiei necesită timp, iar la sfârşitul acestui proces, dacă nu va
fi posibil ca această garanţie să fie vândută la un preţ care să acopere datori, banca va obţine
foarte puţin sau chiar nimic din executarea ei.
Garanţiile trebuie să reprezinte ultima sursă de rambursare a creditului care să se
utilizeze în cazul în care nu mai există alte posibilităţi de rambursare a acestuia şi a plăţii
dobânzii.
Valoarea minimă a garanţiilor acceptate de bancă va fi în toate cazurile cel puţin egală
cu datoria cea mai mare a debitorului, formată din creditul aprobat plus dobânda până la
rambursarea primei rate din împrumut.
Potrivit reglementarilor legale în vigoare, garanţiile ce pot fi acceptate de bancă se
împart în două categorii, respectiv garanţii reale şi garanţii personale.
I. Garanţiile reale - sunt acele garanţii care constau în afectarea specială a unor bunuri
individualizate pentru garantarea creditului şi sunt formate din ipoteci şi gajuri.
a) Ipoteca este o garanţie imobiliară care nu comportă deposedarea celui ce o
constituie de bunul adus în garanţie. Ipoteca practicată de bancă în relaţia cu clienţii săi este o
ipotecă convenţională, întrucât are la bază înţelegerea intervenită între bancă şi constitutorii
ipotecii, care poate fi debitorul sau un garant persoană fizică sau juridică. Obiectul ipotecii îl
constituie numai bunurile imobile actuale, nu cele viitoare, aflate în proprietatea
constitutorilor şi în circuitul civil.
Pentru a fi acceptate în garanţie, bunurile imobile propuse trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
• Să fie în proprietatea constitutorului şi să se afle în circuitul civil (să facă obiectul
vânzării-cumpărării);
• Să existe o piaţă sigură pentru bunurile ipotecate;
55
• Bunurile să fie situate în zone de interes pentru o categorie largă de potenţiali
cumpărători;
• Clădirile să permită amenajări şi adaptări pentru utilizări multiple;
• Bunurile ipotecate să fie asigurate la o societate de asigurări pe toată perioada
contractului de credit, iar drepturile cuvenite din despăgubiri să fie concesionate
băncii;
• Bunurile ipotecate să nu fie afectate de sarcini;
• Existenţa unui înscris (contract) autentificat de notar, în care se descrie imobilul
ipotecat şi valoarea creditului negarantată;
• Persoana ce constituie ipoteca să aibă o deplină capacitate de exerciţiu, respectiv
persoanele fizice să aibă 18 ani, iar persoanele juridice să fie legal constituite.
b) Gajul este un contract accesoriu contractului de credit, prin care debitorul sau
garantul, după caz, remite băncii un bun mobil pentru garantarea creditului. În temeiul
prevederilor codului civil şi codului comercial gajul este de două feluri:
• Gajul cu deposedare, numit şi „amanet”, care presupune deposedarea de bunul mobil
al constitutorului şi depunerea acestuia ia bancă. Această formă de gaj se
materializează printr-un contract care se întocmeşte în două exemplare, dintre care
unul se păstrează la bancă şi unul se înmânează constitutorului. Obiectul gajului cu
deposedare îl constituie bunurile mobile cu volum mic şi valoare ridicată, cum ar fi
metalele şi pietrele preţioase, tablourile, sculpturile, bijuteriile şi altele asemenea;
• Gajul fără deposedare, prevăzut de art.480 alin.4 cod comercial, nu presupune
deposedarea de bunurile mobile aduse în garanţie, el fiind posibil de aplicat asupra
produselor solului prinse în rădăcini sau deja culese, precum şi asupra materiilor prime
industriale, în stare de fabricaţie sau deja fabricate şi aflate în unităţi sau depozite. În
înţelesul prevederii legale sus menţionate, produsele ce pot constitui obiect al
contractului de gaj fără deposedare sunt numai produsele cerealiere, plantele tehnice,
şi oleaginoase, leguminoase boabe, legumele, cartofii, pepenii, fructele şi plantaţiile
furajere.
Pentru ca produsele menţionate să poată fi luate în garanţie este necesar să se
îndeplinească următoarele condiţii:
• Să existe o posibilitate reală în obţinerea produselor menţionate, în sensul că la
data constituirii garanţiei culturile din care rezultă acestea să fie cel puţin
înfiinţate sau produsele să se afle în stare de fabricaţie sau deja fabricate aflate
în unităţi sau depozite, după caz;
• Să existe o piaţă sigură pentru valorificarea respectivelor produse.
Pentru valabilitate, în afara condiţiilor specifice menţionate anterior, cele două forme
de gaj trebuie să mai îndeplinească şi următoarele condiţii:
56
- constitutorul, persoana fizică sau juridică, împrumutat sau garant, trebuie să fie
proprietarul bunului gajat şi să aibă deplină capacitate de exerciţiu, respectiv 18 ani împliniţi
pentru persoane fizice sau calitatea de persoană juridică legal constituită, după caz;
- bunurile gajate sa fie în circuitul civil, adică să facă obiectul vânzării — cumpărării;
- bunurile gajate să fie asigurate la o societate de asigurări pe toată perioada
contractului de credit, iar drepturile rezultate din despăgubiri să fie cesionate băncii;
- în contractul de gaj, indiferent de forma acestuia, să se menţioneze creditul pentru
care se constituie gajul, felul şi natura bunurilor gajate care se vor descrie, menţionându-se
greutatea, cantitatea, calitatea şi alte elemente de identificare, specifice după caz şi locul unde
se găsesc bunurile gajate.
Ipoteca şi gajul sunt singurele garanţii ce asigură băncii un privilegiu (întâietate) în
raport cu alţi creditori, motiv pentru care în procesul garantării creditelor, acestora li se va da
importanţa cuvenită, cu atât mai mult cu cât prin intermediul lor anumite bunuri din
patrimoniul împrumutaţilor sau garanţilor, după caz, sunt destinate să acopere sumele de bani
datorate băncii şi rambursate de împrumutaţi.
I I Garanţii personale
Garanţia personala este angajamentul asumat de o persoana fizica sau juridica, după
caz, prin care aceasta se obligă să execute obligaţia debitorului (împrumutatului), în cazul
neexecutării ei de către împrumutat. Garanţia personala mai poartă denumirea de fideiusiune
sau cauţiune.
Alte garanţii
III.a. Gajul general. Acesta reprezintă în fapt cea mai generala garanţie, ea fiind în
acelaşi timp un gaj comun la dispoziţia tuturor creditorilor, care au cu toţii poziţie egală faţă
de bunurile debitorului împotriva căruia s-a pornit executarea silită. Din aceasta egalitate
decurge consecinţa ca, în caz de insuficienţă a sumelor obţinute prin executarea silită, sumele
realizate efectiv se împart între bancă şi ceilalţi eventuali creditori proporţional cu valoarea
creanţelor fiecăruia.
III.b. Depozitele în lei şi valută. Disponibilităţile băneşti existente în conturile
împrumutaţilor sau altor persoane fizice şi juridice cu cont la unităţile bancare pot constitui
garanţii la creditele solicitate, dacă acestea se constituie în depozite distincte, create în scopul
exclusiv al garantării creditelor. Constituirea depozitelor în scopul garantării împrumuturilor
se realizează pe baza unui contract de garanţie prin constituirea unui depozit bancar, în care în
mod obligatoriu se va menţiona scopul creării depozitului, respectiv garantarea creditului
acordat de bancă.
57
5.3 ANALIZA CREDITULUI
• Creditul este datoria reala sau potentiala:
- reala - cand debitorul foloseste creditul, de exemplu, pentru a face plati sau
pentru a reesalona platile pe care, altfel, ar trebui sa le faca;
- potentiala – cand s-a aprobat un credit, dar debitorul inca nu l-a folosit.
• Creditul poate lua mai multe forme, de exemplu:
- Obligatiuni;
- Imprumutul contra efecte de comert sau bilete la ordin;
- Linii de credit;
- Imprumuturi de la banca;
- Descoperit de cont;
- Reesalonarea platilor.
• Creditul este acordat de banca, in calitate de creditor si este incasat de debitor, care
poate fi o societate comerciala sau persoana fizica.
6.1 Analiza creditului
Scopul analizei creditului este reprezentat de evitarea pierderilor din profit, sau in
afaceri din cauza datoriilor nerecuperabile, adica din cauza acordarii de credite unor clienti
care nu ramburseaza datoria, sau din cauza neacordarii de credite unor clienti potentiali buni.
In opinia oamenilor de stiinta care s-au ocupat de-a lungul anilor de studiul
fenomenului creditarii, intrbarile esentiale la care este indicat sa se gandeasca analistul de
credite sunt:
1. Doreste banca mea sa faca afaceri cu acest solicitant de credit?

Aceasta intrebare trimite la o apreciere a caracterului si a reputatiei respectivului
solicitant .
2. Trebuie ca banca mea sa faca afaceri cu acest solicitant?

Aceasta necesita o evaluare a calitatilor sale ca om de afaceri sau de manager.
3. Cat de mare sa fie creditul de care are nevoie solicitantul (si nu cat ar dori el)?
Aceasta necesita o evaluare a scopului si modului de utilizare a creditului.
4. Poate societatea comerciala sa ramburseze imprumutul?

Aceasta necesita o evaluare a fluxului de numerar viitor al societatii comerciale, precum si a
riscului creditului.
5. Ca ultima posibilitate,din ce alte surse poate fi rambursat creditul, in cazul in care

societatea comerciala nu va putea sa faca acest lucru?
Aceasta necesita o evaluare a garantiei.
58
Datorita nivelului inalt al indatorarii raportate la capitalul bancii, constituirea
creditului nu admite erori. Intregul personal din sistemul de gestionare a creditelor si mai ales
analistii de credite trebuie sa actioneze conform celor mai inalte standarde.
Daca deprinderile profesionale si tehnicile nu au la baza o cultura serioasa privind
creditele, nu vor putea fi evitate, in cazul luarii deciziei de creditare, capcanele obisnuite.
O banca poate deveni rapid neprofitabila sau chiar insolvabila, ca urmare a unor decizii
necorespunzatoare privind creditele, care au ca rezultat active neperformante.
Sistemul de gestionare al creditelor pune accentul pe analiza profesionala a cererilor
pentru credite si determinarea solvabilitatii.
A. SOLVABILITATEA
Analiza solvabilitatii are trei functii importante:

- sa contribuie la dezvoltarea intreprinderii prin gasirea unor clienti solvabili;
- sa evalueze cererile pentru noi credite;
- sa ajute debitorii existenti sa isi mentina sau sa isi imbunatateasca solvabilitatea.
Analiza sistematica si obiectiva a solvabilitatii are trei elemente principale:
1. Folosirea unor concepte contabile obiective si intelese de cat mai multi oameni,
pentru:
- a elimina riscurile excesive si necuantificate care il afecteaza pe creditor;
- a stabili conditii de creditare realiste pe baza fluxului de lichiditati actual;
- a evalua si a intelege care este solvabilitatea clientului;
- a permite creditorului sa stabileasca termene pentru credite pe baza
evaluarii riscurilor la zi.
2. O analiza financiara comprehensiva care cuprinde:
- analiza performantelor financiare, a indatorarii si alichiditatilor clientului;
- identificarea si interpretarea tendintelor financiare ale intreprinderii
clientului;
- un raport realist intre valoarea creditului si fluxul de lichiditati al clientului;
- structurarea facilitatilor de creditare pentru a realiza o corelare intre
necesitatile intreprinderii clientului si intrarile si iesirile de lichiditati.
3. Folosirea tehnicilor consacrate pentru identificarea si evaluarea riscurilor, precum
si pentru evaluarea si organizarea facilitatilor de creditare, si anume:
- o forma comuna de organizare a sistemului de informatii financiare pentru
a face analiza mai usoara;
- o analiza standard a indicatorilor financiari si a tendintelor;
- un sistem de corelare directa a valorii si atermenelor creditelor cu nevoile
actuale ale clientului si proiectiile fluxului de lichiditati;
- o structura pentru credite care sa protejeze banca impotriva riscurilor
principale si care sa stabileasca o corelatie intre intrarile si iesirile posibile
de lichiditati.
B. FOI DE CALCUL: UTILIZARE, ELEMENTE, CERINTE
59
Foile de calcul financiare sunt instrumente folosite de analistii de creite pentru a
evalua solvabilitatea si pentru a stabili facilitatile de creditare. Ele permit analistului de
credite sa analizeze fluxurile viitoare de numerar dupa criterii uniforme si sa identifice
informatiile si indicatorii critici.
Principalele cinci componente ale foilor de calcul standard pentru analiza creditelor
sunt:
1. – situatia profiturilor si pierderilor dintr-o perioada data;

2. – bilantul, care indica activele, pasivele si valoarea neta la o data anume;
3. – situatia fluxului de numerar;
4. – corelarea activului net cu imobilizarile corporale si financiare;
5. – fise cu principalii indicatori financiari.
Foile de calcul se bazeaza pe date si informatii furnizate de client, iar proiectiile

financiare ale acestuia vor acoperi circa trei ani si vor cuprinde urmatoarele:
1. – situatia profiturilor si pierderilor;
2. – bilantul;
3. – situatia fluxului de numerar;
4. – conturile sau notele financiare relevante pentru activitatea firmei.
Completarea unei foi de calcul presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
1.OBTINEREA DATELOR DE LA CLIENT

↓
2.VERIFICAREA DATELOR*
↓
3.INTRODUCEREA DATELOR IN FOAIA DE CALCUL A
CREDITORULUI
↓
4.CORELAREA ACTIVULUI NET CU IMOBILIZARILE
FINANCIARE
↓
5.VERIFICARI LA FATA LOCULUI SI CLARIFICAREA
NECONCORDANTELOR
↓
6.VERIFICAREA CHELTUIELILOR DE INVESTITIE
↓
7.CALCULAREA PRINCIPALILOR INDICATORI FINANCIARI
↓
8.FINALIZAREA ANALIZEI FLUXULUI DE NUMERAR
* Certitudinea ca situatia profiturilor si a pierderilor prezentata de client acopera exercitii

financiare cu o durata egala si ca acestea se incheie la datele prevazute pentru bilanturi.
C. INDICATORII FINANCIARI
60
Indicatorii financiari sunt instrumente utile pentru compararea performantelor
firmelor concurente din cadrul aceleiasi industrii.Acesti indicatori ajuta analistii de credite sa
aprecieze solvabilitatea clientului.
Cei patru indicatori esentiali in determinarea gradului de solvabilitate al unui potential
client sunt:
1.RENTABILITATE;
2.EFICIENTA;
3.INDATORARE;
4.LICHIDITATE.
Cele patru tipuri esentiale de indicatori enumerati mai sus reunesc in acelasi cadru
financiar masura in care o societate a realizat vanzari ce depasesc costul activitatii respective,
eficienta unei societati comerciale in administrarea resurselor si a activitatilor sale, masura in
care fondurile folosite de o societate comerciala provin de la creditori si nu de la proprietarii
sai (indatorarea reprezinta un indicator principal al capacitatii societatii comerciale de a face
fata unor situatii dificile si de a absorbi pierderile), lichiditatile si alte active de care dispune o
societate comerciala pentru indeplinirea obligatiilor sale, inclusiv plata dobanzii si a creantei.
De remarcat este faptul ca indicatorii financiari sunt extrem de importanti pentru

analiza eficienta a cresitelor. In acest context nu trebuie sa uitam ca indicatorii sunt siguri
numai daca situatiile financiare din care sunt preluati sunt sigure. In acelasi timp, indicatorii
sunt foarte utili daca sunt luati in considerare in ansamblul lor si nu izolat, precum si
indicatorii suplimentari din cadrul fiecarei “familii” mai sus mentionate.
Folosirea unui singur indicator, izolat de ceilalti, poate duce la erori; Indicatorii multipli
ajuta, in mod normal, la identificarea tendintelor, care sunt factori importanti pentru
determinarea solvabilitatii.
RENTABILITATEA – Reprezinta masura in care o societate comerciala

realizeaza vanzari care depasesc costul activitatilor.
EFICIENTA – Reprezinta eficacitatea unei societati comerciale in ceea ce
priveste administrarea resurselor si conducerea activitatilor.
INDATORAREA – Reprezinta masura in care fondurile folosite de o
societate comerciala sunt asigurate de creditori si nu de proprietari.
LICHIDITAEA – Reprezinta numerarul si alte active la dispozitia societatii
comerciale pentru a-si indeplini obligatiile, iclusiv plata dobanzii pentru imprumuturile
acordate de creditori.
D. ANALIZA FLUXULUI DE LICHIDITATI

Fluxul de lichidati al unei firme indica rulajul numerarului in amonte si in aval pe o
perioada data. Numerarul include activele “aproape devenite lichidati”, asa cum sunt conturile
de depozit curente sau pe termen scurt. Balanta fluxului de lichiditati pentru perioada
respectiva se adauga sau se scade de la pozitia numerarului la sfarsitul periodei de raportare
anterioare.
61
Analiza fluxului de lichiditati este un instrument vital pentru verificarea rezultatelor
obtinute prin analiza indicatorilor financiari principali; in acelasi timp ne ofera o perspectiva
diferita de situatia veniturilor, care in mod normal indica acumularile de venituri si/sau
cheltuieli, precum si stabilirea modului de structurare a imprumuturilor acordate societatilor
comerciale.
Analiza fluxului de lichiditati este singurul instrument pentru proiectia intrarilor si
iesirilor actuale de fonduri si astfel, a capacitatii firmei de a se achita de datorii.
Calculul fluxului de lichiditati se realizeaza prin doua metode:
1.- Metoda directa – asigura o analiza mai detaliata a fluxului de lichiditati si prezinta
castigurile sau pierderile extraordinare;
2.- Metoda indirecta – mai simpla, dar nu suficient de amanuntita.
PIRAMIDA FLUXULUI DE LICHIDITATI

Lichiditati din vanzari
Minus
Costul bunurilor vandute
Egal cu
Marja bruta a lichiditatilor
Minus
Cheltuieli de exlpoatare in numerar
Egal cu
Lichiditati din exploatare
Plus
Alte venituri in numerar
Minus
Impozite pe venit
Egal cu
Lichiditati nete din exploatare
Minus
Alte iesiri financiare
Egal cu
Intrari sau iesiri nete de lichiditati
Minus
Amortizarea datoriei pe termen lung
Egal cu
Intrari sau iesiri nete dupa amortizarea datoriei
Minus
Cheltuieli nete de capital
Egal cu
Excedent sau necesar de lichiditati.
E. ANALIZA SOLVABILITATII
Nu putem lua o decizie pertinenta in legatura cu creditele, fara a avea date sigure
privind toate aspectele importante ale cererii pentru credite. Trebuie spus solicititantului de
credite ca isi poate sustine cauza in mod corespunzator prin oferirea unor informatii exacte si
cuprinzatoare, mai ales despre activitatea economica a solicitantului.
62
Unii creditori cer solicitantului sa completeze propriile lor formulare-tip de cerere
pentru credite:
-indiferent de forma in care sunt transmise datele, analistul de credite trebuie sa
discute acest lucru cu un reprezentant autorizat al societatii comerciale;
-discutiile ofera posibilitatea clarificarii datelor incerte si a obtinerii datelor de
baza pentru cererea de credite;
-cel care face investigatiile trebuie sa prezinte solicitantului procedura de analiza a
creditelor folosita de creditor si sa indice acestuia timpul necesar pentru parcurgerea ei.
Datele trebuie sa fie:

-suficiente pentru a oferi o imagine clara a performantelor financiare si a starii
financiare a solicitantului;
-comprehensive, datele partiale pot duce la erori;
-oneste si fara greseli; daca este posibil, cererea va fi insotita de evidente expertizate
contabil;
-destul de recente pentru a indica punctele forte si slabe ale solicitantului in prezent.
Culegerea de date este uneori dificila.
S-ar putea ca standardele contabile locale sa nu vina in sprijinul unei analize

detaliate a starii financiare a solicitantului.
Performantele conducerii ar putea fi afectate de exercitarea unor presiuni politice si
comerciale nedetectabile la prima vedere;
-de exemplu, in zone caracterizate prin cronicizarea lipsurilor in aprovizionare
“managerii buni” au cautat in mod constant sa mentina stocuri mari.
Acoperirea garantiei oferite de solicitant ar putea fi greu de apreciat;
-ar putea fi o problema determinarea valorii sale reale sau stabilirea cu certitudine daca
revendicarea dreptului de proprietate de catre client este valabila.
In unele zone ar putea fi greu sau imposibil de obtinut date istorice exacte si
relevante.
Oricare ar fi problemele, creditorii nu pot sa aprecieze solvabilitatea, daca lipsesc
date esentiale.
Atitudinea cooperanta a solicitantului in aceasta faza ofera primele elemente in
ceea ce priveste calitatea sa ca debitor.
DATE DE BAZA
Analiza nu este posibila fara date.

Mai jos vom arata datele necesare si identificarea surselor de date. Patru grupe
de date formeaza baza analizei solvabilitatii:
1.Calitatea conducerii:
- competenta, integritatea si reputatia persoanelor care conduc intreprinderea care
solicita credite; punctele slabe ale acestei fundamentari pot afecta nu numai
capacitatea solicitantului de a rambursa un imprumut, ci si perspectivele creditorului
de a incasa garantia;
63
2.Dinamica industriei:
- mediul in care evolueaza industria careia apartine solicitantului, precum si
competitivitatea solicitantului in cadrul acestei industrii; o industrie cu probleme poate
crea dificultati so;icitantului, chiar daca in prezent este prosper si mai ales daca
competitivitatea sa este deja slaba;
3.Starea financiara:
o capacitatea solicitantului de a plati datoria prin:
crearea unor lichiditati suficiente si/sau
recurgerea la resursele existente pentru a obtine lichiditati.
capacitatea clientului de a plati dobanda este reflectata de lichiditate
rentabilitate;
4.Garantia:
- valoarea neta de lichidare a garantiei debitorului si in ce masura aceasta se afla sub
controlul creditorului; perspectivele reduse de incasare a garantiei inseamna ca
banca va avea probleme cu convertirea garantiei in numerar pentru a inasa
valoarea datoriei.
Perspectivele reduse de incasare a garrantiei inseanma ca banca va avea probleme cu

convertirea garantiei in numerar pentru a incasa valoarea datoriei.
EVALUAREA RISCURILOR
Procesul prezentat, rareori asigura toate informatiile de care are nevoie analistul si va
pune la dispozitie cele mai bune si mai complete date. Acesta este materialul cu care lucreaza
analistul pentru a formula recomandarea de acordare a creditului.
Unele firme mai primesc cotari ale creditelor de la agentii de evaluare a creditelor.
NECESARUL DE CREDITE
Constatarea analistului ca solicitantul este solvabil inseamna ca, in principiu,

creditorul este gata sa accepte ca societatea comerciala sa-I devina client. Cat de mare va fi
creditul si care sunt termenii de acordare sunt doua chestiuni care depind de suma necesara
clientului si de capacitatea acestuia de a plati datoria. Proiectiile fluxului de lichiditati ofera
informatii pentru ambele.
Marimea creditului
Analistul a evaluat solvabilitatea solicitantului.
-societatea comerciala are o cotatie acceptabila a riscurilor la fundamentarea
solvabilitatii.
64
Scenariile pentru proiectii contin cea mai buna anticipatie a momentului pentru
schimbarile care au loc in cadrul societatii comerciale.
intrari de lichiditati din toate sursele:
o exploatare:
o modificari ale CA, CP, inventarului;
o vanzari de active care nu sunt necesare pentru exploatare;
o alte intrari extraordinare;
o liniile de credite existente;
o capital nou din partea actionarilor.
o iesiri de lichiditati:
o exploatare;
o modificari ale CA, CP, inventarului;
o rambursarea datoriei existente;
o investitii in noi active;
o alte iesiri extraordinare;
o alte iesiri de fonduri.
Discutiile privind proiectiile cu conducerea societatii comerciale au permis analistului
sa aprecieze capacitatea conducerii de a reactiona in situatii de instabilitate si sa pregateasca
scenariul cel mai probabil.
La sfarsitul acestui proces, analistul de credite si clientul cad de acord asupra
necesarului de credite pentru solicitant.
De obicei se afla aproape de punctul maxim al penuriei de lichiditati din perioada
avuta in vedere pentru proiectie.
TERMENI DE ACORDARE A CREDITULUI

Dupa stabilirea sumei necesare, analistul de credite recomanda structura creditului,
adica “parametrii” sau termenii pe baza carora va fi acordat creditul.
Structura creditului contine sapte elemente:
1. suma;
2. programul de rambursare;
3. prezentarea de rapoarte;
4. garantia;
5. documentatia;
6. pretul;
7. clauze.
Modificarea unuia dintre aceste elemente presupune, deseori, modificarea altuia sau a
mai multora:
-structura creditului reflecta cota de risc a clientului, necesarul de credite, rata
dobanzilor pe piata si cresterile si diminuarile fluxului anticipat de lichiditati al clientului;
-“intarirea” unuia dintre aceste elemente poate fi compensata prin “atenuarea” altuia.
1. SUMA
Suma este stabilita prin proiectiile facute de analist pentru necesarul de credite si poate
fi diferita de suma initiala a solicitantului.
De obicei, suma va acoperi necesarul de credite, inclusiv dobanda pentru datoria
suplimentara.
Pentru a reduce indatorarea, unui nou client I se poate oferi mai putin decat suma
respectiva si se va cere sa reduca dividendele pentru a compensa lipsa.
65
O parte din aceasta suma ar putea reprezenta asa numita “facilitate a fondurilor
neeliberate” adica o suma disponibila pentru cheltuieli ulterioare.
In mod normal, creditorii incaseaza o taxa pentru partea neutilizata din linia de credite,
pe langa dobanda pentru partea care a fost cheltuita.
De fapt, creditorul poate acorda o parte din suma sau intreaga suma sub forma de
“linie de creditare”, o suma aprobata initial pentru imprumut si care poate fi folosita sau nu de
client.
2.PROGRAMUL DE RAMBURSARE
Proiectiile fluxului de lichiditati arata capacitatea debitorului de a rambursa creditul.

In mod normal, creditorul nu trebuie sa ceara o rambursare mai rapida decat permite
fluxul de lichiditati.
Dar nu este necesara o perioada lunga de rambursare, daca acest lucru permite
creditorului sa acumuleze un excedent de lichiditati.
Programul de rambursare trebuie sa arate in ce scop va fi folosit creditul.
Achizitionarea sau constituirea unui activ fix necesita, de obicei, o perioada lunga de
rambursare.
Din punctul de vedere al creditorului, rambursarea in intregime si la timp a unui
imprumut este dovada cea mai sigura ca aprobarea imprumutului a fost justificata.
3.PREZENTAREA DE RAPOARTE
Creditorii solicita din partea debitorilor rapoarte periodice pentru supravegherea

situatiei, pentru siguranta proprie.
Prezentarea de rapoarte face parte din acordul pentru credite, iar neprezentarea
rapoartelor necesare la timp este considerata, in mod normal, ca o nerespectare a conditiilor
contractuale.
Exemplu de rapoarte:
-transmiterea la timp a situatiilor financiare (trimestrial, fara verificare contabila si
anual, cu verificare contabila);
-rapoarte prompte privind actiunile si evenimentele care ar putea afecta
performantele creditorului stabilite prin clauzele acordului de creditare, cum ar fi mentinerea
sau realizarea unor indicatori de lichiditate minima sau de indatorare maxima, actiunile legale
impotriva societatii comerciale, incapacitatea de a atinge obiectivele specifice;
-rapoarte prompte privind orice situatie care ar afecta datele de fundamentare a
solvabilitatii, pe baza carora a fost aprobat creditul.
4.GARANTIA
Garantia este “plasa de siguranta” a creditorului, in cazul in care debitorul nu poate
sa isi plateasca datoria in intregime si la timp. Toate elementele date ca garantie trebuie
enumerate, fie ca acestea sunt active controlate de cel care primeste imprumutul, fie garantii
din partea unor terti. Exista doua tipuri principale de garantie:
a.-drept constituit legal in favoarea creditorului privind un activ sau mai multe in
posesia sau sub controlul debitorului;
-o sarcina poate fi specifica, de exemplu, o ipoteca asupra unei cladiri sau un
sechestru asupra unui utilaj;
-sau poate fi generala, de exemplu, o sarcina variabila asupra activelor curente ale
debitorului.
66
b.-garantie din partea unui tert(“garant”) in favoarea debitorului, adica obligatia
legala din partea garantului de a achita datoria creditorului, daca debitorul nu se achita de
datorie.
5.DOCUMENTATIA
Majoritatea creditelor au la baza un acord sau mai multe:
- acordul de aprobare a creditelor (sau de imprumut) este principalul document care
contine toate termenele si conditiile acceptate de debitor sau de creditor;
- acordul pentru garantie dintre girant si creditor stabileste garantia legala pentru
obligatia debitorului;
- poate exista un acord suplimentar sau mai multe privind chestiunile specifice, fara
de care creditul nu ar deveni efectiv, de exemplu, un acord de garantare a unei licente fara de
care nu s-ar putea realiza fluxul de lichiditati din proiectii.
6.PRETUL
Costul unui credit consta din dobanda si taxe:
Dobanda se plateste la intervale de timp stabilite (de exemplu, lunar, trimestrial,
anual) la incheierea bilantului pentru restul de imprumut din perioada pentru care se plateste
dobanda.
-rata dobanzii este deseori exprimata prin rata de baza plus o prima de risc.
Exista mai multe tipuri de taxe. De exemplu:
-taxa de angajare a creditului este deseori perceputa pentru partea nefolosita dintr-
o linie de credit aprobata (dobanda se plateste pentru partea folosita);
-taxa de evaluare pentru a acoperi costul activitatii analistului de credite;
-taxa de supraveghere anuala, pentru a acoperi costul supravegherii creditului;
-un creditor care depune eforturi pentru obtinerea unui credit mare din partea unor
organisme financiare, va percepe o taxa pentru tranzactii si/sau o taxa preliminara pentru
costul unor asemenea activitati complexe.
In general, dobanda acopera, in cazul creditorului, costurile legate de banii
destinati creditarii, riscul creditului si marja de profit; taxele sunt o alta sursa de profit si pot
include sumele destinate rambursarii costurilor creditorului.
De obicei creditorii nu calculeaza exact costurile pentru evaluarea si aprobarea
unei anume cereri pentru credit, ci percep o suma fixa sau un procentaj din valoarea
creditului(sau amandoua).
7.CLAUZE SPECIALE
Multe acorduri pentru aprobarea de credite impun debitorului anumite obligatii sau
restrictii. Acestea reduc riscul pentru creditor. De exemplu:
-debitorul trebuie sa respecte conditiile legate de lichiditatea minima, de indicatorii
privind acoperirea dobanzii pentru imprumut si/sau indatorarea maxima, atat timp cat mai
ramane o parte din credit;
-plata dividendelor poate fi conditionata de verificarea lichiditatii sau poate fi
interzisa atat timp cat mai ramane o parte din credit;
-debitorul nu poate acorda drepturi preferentiale altor creditori sau nu are dreptul sa
angajeze alte credite fara acordul creditorului.
F. EDUCATIA IN DOMENIUL CREDITELOR
67
Termenul de educatie in domeniul creditelor cuprinde atat cadrul administrativ si
politic in care se iau hotararile privind creditele, cat si, la fel de important, climatul in care se
iau asemenea hotarari, adica acea combinatie specifica de integritate, motivatie, loialitate,
atitudine fata de clienti, traditie si de capacitate de analiza, atat la nivel individual, cat si la
nivelul institutiei financiare.
Orice institutie financiara se bazeaza pe o educatie in domeniul creditelor, dar nu
toate reusesc sa procedeze cu prudenta, cand acorda creditele.
Planificarea afacerilor fara o buna educatie in domeniul planificarii poate avea ca
rezultat documente numite planuri, dar care sunt ineficiente ca instrumente de management.
Ceva similar este avut in vedere si in cazul creditelor. In paginile precedente este prezentat
procesul tehnic de analiza a creditelor. Daca aceste calitati tehnice nu au la baza o educatie
corespunzatoare in domeniul creditelor, nici macar cea mai inalta competenta tehnica nu
asigura un bun portofoliu de imprumuturi.
O educatie corespunzatoare in domeniul creditelor va proteja finantatorii impotriva
urmatoarelor surse majore de probleme:
-credit redirectionat;
-imprumuturi pentru aliati politici sau de afaceri sau pentru debitori cu probleme,
aprobate la indicatia unei persoane care detine puterea;
-rezolvarea de la sine;
-decizii privind creditele influentate de interese personale, inclusiv mita;
-vanatoarea de profituri;
-institutiile care cultiva afaceri pe termen scurt sau care urmaresc profitul inainte de
toate, risca sa compromita orice analiza riguroasa a creditelor;
-principii elastice pentru credite;
-lipsa de rigoare in cazul aplicarii principiilor stabilite pentru credite poate face o
institutie vulnerabila la practicile neprofesionale;
-informatii incomplete;
-o educatie privind creditele care nu se axeaza pe informatii corespunzatoare sau care
permite debitorului sa stabileasca ce informatii pot fi date creaza probleme;
-aplicare inconsecventa;
-imposibilitatea de a impune respectarea in intregime a acordurilor pentru credite
poate duce la aplicarea lor necorespunzatoare;
-supraveghere improprie;
-descoperirea tarzie a problemelor poate duce la decizii de criza;
-incompetenta tehnica;
-o educatie corecta privind creditele permite evitarea recrutarii si a promovarii
analistilor slab pregatiti;
-evaluarea necorespunzatoare a riscurilor;
-o educatie corespunzatoare privind creditele va permite folosirea deplina si legala a
canalelor oficiale si neoficiale de informare privind riscurile potentiale;
-expunerea la riscuri mari;
-un semn al unor reguli ineficiente sau al aplicarii ineficiente a regulilor;
-imprumutul pe baze concurentiale;
-concurenta cu alti finantatori duce la intarirea pozitiei debitorului - aceasta este
benefica, atat timp cat sunt respectate regulile de baza.
5.4 TIPURI DE CREDITE
Banca poate acorda credite pe termen scurt, mediu si lung clientilor care
indeplinesc conditiilie prevazute de normele interne ale bancii.creditele acordate clientilor
68
pot fi credite de consum si imobiliare/ipotecare. In acest sens banca deschide clientilor conturi
de credit separate pentru fiecare categorie de credite pe baza de contracte cu termeni si
conditii specifice.
Clientii bancii se obliga sa utilizeze creditele acordate de banca numai pentru
destinatiile stabilite prin contractele de credit incheiate cu aceasta.creditele vor fi garantate cu
garantiile prevazute de normele bancii.rambursarea creditelor acordate se va face conform
contractelor de credit. Pentru creditele nerambursate la scadentele stabilite, banca va incasa o
dobanda penalizatoare.
Acordarea unui descoperit de cont pe contul curent se va realiza pe baza unei
analize de bonitate a clintului,scop in care clintul va prezenta bancii documente justificative si
o va autoriza pe aceasta sa efectueze toate verificarile necesare realizarii respectivei analizei.
Banca poate, in unele cazuri sa solicite rambursarea in avans a descopritului de
cont/creditului. Banca este indreptatita sa monitorizeze utilizarea acestora si indeplinirea
obligatiilor de plata de catre client pentru creditele acordate/descoperitul de cont acordat.
Clientii bancii vor plati dobanzile si comisioanele stabilite de banca care vor fi incasate
conform regulamentelor in vigoare.
Clientul este obligat sa furnizeze, la cerere,garantii adecvate pentru indeplinirea
obligatiilor sale fata de banca si pentru asigurarea riscurilor bancii,derivand din operatiunile
pe care acesta le face in contul clintului. Daca garantia depusa devine neadecvata clientul e
obligat sa o suplimenteze sau sa o inlocuiasca la cererea bancii.
Costurile legate de constituirea administrarea si executarea garantiilor furnizate
de clintii bancii vor fi suportate de catre acestia. In cazul in care clintul nu-si indeplineste
obligatiile fata de banca aceasta va uza de dreptul ei de a executa silit garantiile primite.
In categoria creditelor de consum pot fi amintite:
-descoperitul autorizat de cont;
-expresso nonstop;
-expresso pentru nevoi personale nenominalizate
-expresso lejer;
-expresso dublu;
-expresso pentru nevoi temporare;
pentru finantarea de autovehicule sunt :
-credite auto;
-credite alte autovehicule
finantarea studiilor post universitare ,cheltuielilor studentesti poate fi facuta prin :
-creditul 10;
-creditul studentplus.
concretizarea proiectelor imobiliare se face prin:
-habitat;
-habitat plus;
-habitat ipotecar;
-ipotecar anl.
Descoperitul autorizat de cont
Descoperitul autorizat de cont (daca) este o linie de credit acordata pe conturile curente
ale persoanelor fizice.decoperitul autorizat de cont inlocuieste liniile de credit acordate pe
cardurile visa classic (acordat prin analiza tranzact) si master card gold (acordata prin analiza
expert).
Beneficiarii pot fi clienti persoane fizice rezidente avand conturi curente cu card
atasat.
69
Avantajele clientului sunt accesibilitatea, fara justificarea utilizarii creditului, fara
giranti, fara avans, posibilitatea prezentarii a maxim 3 co-imprumutati, acces cu cardul la o
linie de credit inclusiv in valuta. La solicitarea unui astfel de credit raspunsul este rapid, usor
de obtinut,fara informatii dificile.
Valoarea maxima acordata pentru descoperitul autorizat de cont va fi calculata tinand
cont de statutul client / non client si se poate obtine valoarea a maxim 3 venituri nete. Un
client va beneficia de un singur descoperit autorizat de cont in fiecare moneda.
Analiza documentelor din dosarul de credit se va analiza in aplicatia transact, se va
veifica incadrarea clientului in conditia obligatorie de venit net minim lunar pe familie.
Creditul de consum expresso lejer
Creditul de consum expresso lejer permite finantarea oricarui tip de proiect: cheltuieli
planificate sau nepravazute, nu au o destinatie declarata si nu trebuie justifacat. Permite
refinantarea creditelor de consum in sold detinute la alte banci.
La acest tip de credit se incheie o polita de deces si invaliditate pentru titularul
creditului, polita se incheie in momentul semnarii contractului de credit pentru intreaga
perioada de creditare.
Acest credit cuprinde o gama larga de venituri luate in calcul la evaluarea capacitatii de
rambursare: salarii, pensii, chirii, dividende, dobanzi la depozite, comisioane din
vanzari,venituri din drepturi de autor, alte venituri. Este usor de obtinut, fara formalitati
dificile, raspuns rapid la solicitarea de credit.
Punerea la dipozitie a creditului se face in contul titularului, in ziua lucratoare ulterioara
prezentarii tuturor documentelor.
Creditul expresso non stop
Creditul pentru nevoi personale permite finantarea oricarui tip de proiect de valoare
mare, pe o durata lunga de timp durata extinsa pana la 25 de ani. Ofera posibilitatea
reincarcarii, pe masura rambursarii creditului initial. Se poate reincarca acelasi credit ori de
cate ori se doreste, se poate imprumuta din nou suma deja rambursata, fara comision la
acordare si in baza aceleasi garantii.
Garantarea se face prin ipoteca asupra unei proprietati imobiliare a solicitantului
sau a unui tert.
Avantajele acestui tip de credit in comparatie cu alte tipuri de credit este efortul
financiar redus pe parcursul derularii creditului intrucat perioada de rambursare este extinsa
iar eventualele reincarcari se pot esalona pe o durata mare de timp.
Creditul student plus
Permite finantarea studiilor post universitare(studii aprofundate,master,mba,doctorat) in

romania .
Beneficiarul creditului este studentul –persoana fizica rezidenta, posesor el unei diplome
de licenta de la o universitate din romania.
Obiectul creditului il reprezinta taxele de scolarizare aferente studiilor post universitare:
o Varsta minima este de 21 de ani.
o varsta maxima 40 de ani la semnarea contractului.
o moneda creditului este in ron.
70
o valoarea minima a creditului este echivalentul in ron la cursul de schimb bnr de
la data analizei a 250 de euro.
o valoarea maxima este echivalentul in ron la cursul de schimb bnr la data analizei
a 10.000 de euro dar nu mai mult de 40.000ron.
o nivelul maxim de finantare este de 100 % .
o durata de rambursare este de minim 2 ani maxim 5 ani. In functie de durata
studiilor de finantare studentul poate beneficia de o perioada de gratie astfel:
o daca durata studiilor este mai mica de un an perioada de gratie este de maxim un
an
o daca durata studiilor este mai mare de un an perioada de gratie este de maxim 2
ani.
Durata minima de rambursare trebuie sa depaseasca cu un an perioada de gratie. In
perioada de gratie se plateste doar dobanda, dupa terminarea perioadei de gratie si pana la
rambursarea integrala dobanda si rata creditului
Pentru asigurare se incheie o polita de deces si invaliditate pentru titularul
creditului. Polita se incheie in momentul semnarii contractului de credit pentru intraga
perioada de creditare.
Continutul dosarului de credit furnizate de client sunt:
-cererea de credit;
-declaratia privind angajamentele de plata/litigii existente;
-actele de identitate;
-certificatul de casatorie, daca este cazul
-documentele care atesta:acceptarea beneficiarului la institutia de invatamant
superior si calitatea de student/absolvent, conditiile de inscriere si taxele aferente;
-adeverinta de venit conform instructiunii transact pentru creditele ce depasesc 4.000
eur.
Documente furnizate de catre co-imprumutat:
actele de identitate;
adeverenta de venit conform instructiunii din contract.
documente furnizate de catre girant (daca este cazul);
actele de identitate;
declaratia privind angajamentele de plata / litigii existente;
declaratia privind luarea la cunostinta a obligatiilor de plata ale
imprumutatului;
adeverenta de venit conform instructiunii trnsact;
acord de consultare crb.
Avantajele la acest credit sunt:
- accesibilitatea fara avans, fara giranti
- posibilitatea prezentarii a maxim 3 co-imprumutati, in cazul in care beneficiarul
creditului nu are venituri sau are venituri insuficiente.
Este un credit usor de obtinut fara formalitati dificile .punerea la dispozitie a creditului
se face in contul institutiei de invatamant la care clientul a fost admis , printr-un ordin de plata
emis si semnat de catre acesta.
Interdictii la acest credit au clientii sau co-imprumutatii inregistrati in baza de risc.
Clientii titularii de credit cu o intarziere la plata mai mare de 15 zile fata de data scadenta
intra automat in baza de risc ; clientii co-imprumutatii si giarntii inregistrati in baza de date a
centralei riscurilor bancare -crb din cadrul BNR cu restante curente de peste 30 de zile ;
clientii sau co –imprumutatii inregistrati la biroul de credit conform prevederilor instructiunii
“consultare informatii biroul de credit”
71
Excluderea automata din biroul de credit –baza de date negative se va face in termen
de 48 de ore de la data alimentarii integrale a debitului
72
CAPITOLUL 6
Principii de creditare şi urmărire a creditelor
Rezultatele activităţii unei bănci depind în mare măsură de calitatea

portofoliului de credite pe care aceasta îl deţine, precum şi de sistemul de
urmărire şi control al creditelor. Scopul şi modul de funcţionare a unor astfel de
sisteme intrabancare diferă de la o bancă la alta. Creditele necesită o formă cât
mai eficientă de supraveghere din interior a activităţii.
Urmărirea comportamentului şi a performanţelor clienţilor, precum şi a
desfăşurării întregii lor activităţi constituie o etapă deosebit de importantă şi
absolut necesară în derularea unui credit. Scopul acestei activităţi este, în
general, acela al depistării, cât mai timpurii, a unor indici asupra oricăror
probleme care pot să apară în derularea împrumutului, astfel încât să se poată
lua, din timp, măsuri de remediere în vederea preîntâmpinării deteriorării
serviciului datoriei împrumutului.
O comunicare deschisă între bancă şi beneficiarul de credit este o condiţie
esenţială pentru un program eficient de urmărire. Un alt element de bază este
întocmirea completă şi riguroasă a dosarelor de credit. Dosarele de credit
constituie coloana vertebrală a procesului de monitorizare a împrumuturilor,
deoarece acestea conţin toate documentele (corespondenţă, rapoarte, situaţii
financiare, rapoarte de credit, contracte de împrumut, contracte de garanţii etc.)
ce pot furniza ofiţerului de credit, expertului contabil, precum şi altor părţi
interesate, o înregistrare cronologică şi permanentă a relaţiei de împrumut.
6.1. Obiectivele procesului de studiu
La încheierea acestei sesiuni, cunoştinţele obţinute vă vor permite:

• să explicaţi de ce urmărirea şi controlul derulării creditelor trebuie
să constituie parte integrantă a procesului de creditare;
• să identificaţi etapele şi instrumentele folosite în activitatea de
monitorizare a creditelor;
• să explicaţi de ce este necesar ca dosarele de credit să constituie o
parte componentă a procesului de administrare a creditului;
• să arătaţi ce trebuie să conţină un dosar de credit, modul în care
astfel de dosare sunt întocmite şi utilizate;
• să înţelegeţi necesitatea şi utilitatea sistemelor de clasificare a
creditelor, precum şi alte cerinţe prudenţiale;
• să ştiţi cum să folosiţi sistemul de clasificare a creditelor, elaborat
de BNR (obligatoriu pentru toate băncile comerciale).
73
A. MOTIVELE URMĂRIRII CREDITELOR
Există o serie de motive care relevă importanţa procesului de urmărire a
creditelor. Astfel, aflarea situaţiei la zi a afacerii clientului, precum şi a
posibilităţii acestuia de a plăti în continuare, datoria către bancă, urmărirea
tendinţelor contrare astfel încât să se poată lua măsuri preventive, confirmarea
folosirii creditului în scopul acordării, infirmarea sau confirmarea informaţiilor
date de client, descoperirea practicilor neobişnuite folosite de client şi
informarea despre activitatea clientului şi a credibilităţii lui, asigurarea că acest
client este încă solvabil, sunt motive care arată că, pe lângă procesul complex de
acordare a creditului, urmărirea creditelor o etapă deosebit de importantă şi
absolut necesară în derularea unui credit.
De la aprobarea şi acordarea unui credit bancar şi până la rambursarea
integrală a lui şi a tuturor datoriilor aferente acestuia, scopul activităţii de
urmărire a derulării lui este de a menţine pe tot parcursul creditării condiţiile
iniţiale de la acordare. Aceasta, pentru a se preveni ca un credit iniţial
performant să devină neperformant, datorită deteriorării situaţiei economico-
financiare a împrumutatului.
B. MONITORIZAREA CREDITELOR
Monitorizarea creditelor se va realiza de către inspectorul de credite în
mod practic pe baza unei planificări, la nivel de sucursală, stabilită în comitetul
de credite al acestuia. Urmărirea se efectuează lunar sau ori de câte ori este
nevoie, adică ori de câte ori există informaţii, că situaţia economico-financiara a
agentului economic are tendinţe de declin.
Programele de monitorizare a creditelor pe care le desfăşoară o bancă
trebuie să includă:
• analiză periodică a tuturor creditelor sau a celor selectate, pentru a
se asigura că ele se derulează în conformitate cu politica de
creditare a băncii, cu cerinţele documentaţiei şi în condiţii de
profitabilitate;
• clasificare a creditelor din punct de vedere al performanţelor, prin
calcularea indicatorilor cheie;
• expertize contabile prin care se determină calitatea portofoliului de
credite pe care îl deţine banca.
Ofiţerul de credit are un rol determinant în stabilirea unui sistem eficient
de comunicare între bancă şi beneficiarul de credit, în alcătuirea dosarelor de
credit, în conducerea analizelor de credit sau la participarea la acestea, în
clasificarea creditelor precum şi în efectuarea expertizelor contabile. Datorită
faptului că ofiţerul de credit este singura persoană din bancă ce intră în contact
direct cu clientul, în toate etapele procesului de creditare, el este cel mai în
măsură să anticipeze eventualele probleme, şi, împreună cu clientul, să găsească
soluţii pentru rezolvarea lor. în consecinţă, un ofiţer de credit slab pregătit sau
care nu îşi îndeplineşte în mod conştiincios sarcinile, poate cauza nerealizarea
74
unui program de monitorizare a creditelor, oricât de cuprinzător şi bine elaborat
ar fi acesta.
C. RESPONSABILITĂŢILE OFIŢERULUI DE CREDIT

Comunicarea dintre ofiţerul de credit şi client
Din momentul acordării unui credit, banca trebuie să întreţină un contact
permanent cu beneficiarul de credit, adică să dezvolte relaţia ce s-a stabilit în
timpul discuţiilor preliminare, în perioadele de analiză şi de aprobare a cererii de
împrumut. Mulţi dintre clienţi apreciază faptul că, din când în când, telefonic,
ofiţerul de credit se interesează de modul în care ei îşi desfăşoară activitatea.
Contactele telefonice şi vizitele periodice la sediul beneficiarului constituie o
practică prudentă de monitorizare a unui credit şi, în acelaşi timp, şi o relaţie
bună între bancă şi client.
Discuţiile telefonice pot constitui un factor încurajator pentru o
comunicare reciprocă între bancă şi client. Este mult mai probabil că un client
care se confruntă cu un declin financiar va înştiinţa banca despre acest lucru,
dacă ofiţerul de credit a avut o atitudine deschisă în trecut, manifestându-şi
bunăvoinţa şi dorinţa de a ajuta.
Comunicarea se poate realiza în scris, prin discuţii telefonice, vizite la
locul unde societatea îşi desfăşoară activitatea sau prin evenimente sociale, cum
ar fi un prânz de afaceri. In toate cazurile, scopul este de a menţine deschise
liniile de comunicare între bancă şi client. Ofiţerul de credit trebuie să creeze o
atmosferă de încredere şi cooperare. Nu există substituent pentru un dialog
deschis şi onest între bancă şi beneficiarul de credit. Dacă legătura dintre bancă
şi client este bună, un ofiţer de credit cu experienţă poate deseori reconstitui
situaţia reală a unui cont de credit, chiar dacă clientul este sincer sau nu.
Verificarea contului curent al clientului

Se pot trage foarte multe concluzii din monitorizarea contului curent al
unui client şi a modalităţilor de plată practicate. De exemplu, atunci când contul
curent prezintă o creştere a soldului debitor sau când se întârzie plata dobânzii şi
a ratei la un credit pentru investiţii, trebuie să se acorde o atenţie specială
clientului respectiv.
Aceste evoluţii pot semnala probleme de lichiditate care pot fi cauzate de
încasarea cu întârziere sau neîncasarea creanţelor scadente, imobilizări prea mari
în stocuri nevandabile sau pierderea unui client important.
Atunci când apare o schimbare majoră în modalităţile de plată practicate
de client, ofiţerul de credit trebuie să facă o analiză suplimentară. O practică
foarte bună în administrarea creditelor o constituie contractarea de către bancă a
câtorva dintre colaboratorii clientului, cum ar fi contabilul, expertul contabil sau
consultantul pe probleme financiare, care ar putea furniza informaţii relevante.
75
Vizită la sediul clientului
Ofiţerul de credit trebuie să facă din când în când efortul de a vizita firma
clientului. O inspecţie la locul de desfăşurare a activităţii acestuia poate releva
anumite probleme organizatorice sau operaţionale. Cea mai bună modalitate de
evaluare cu acurateţe a condiţiei şi valorii activelor pe care le deţine clientul
este, în cazul unui ofiţer de credit responsabil, evaluarea făcută personal şi nu
cea bazată pe rapoartele colegilor. O vizită la faţa locului, creează, de asemenea,
posibilitatea de a verifica orice alte garanţii rămase în posesia clientului, dacă
acestea sunt întreţinute sau stocate corespunzător.
ÎNTOCMIREA DOSARULUI DE CREDIT

a) Importanţa dosarului de credit
Ofiţerul de credit are un rol determinant în întocmirea, completarea şi
aducerea la zi a dosarului de credit al fiecărui client. Dosarul de credit reprezintă
o evidenţă scrisă a relaţiilor dintre bancă şi beneficiarii de credite şi este
indispensabil desfăşurării fără probleme a procesului de creditare. Practic, orice
angajat al băncii implicat în activitatea de creditare are, mai devreme sau mai
târziu, ocazia de a se referi la dosarul de credit. Juriştii din bancă apelează la
dosarul de credit în eventualitatea unui litigiu sau atunci când trebuie să verifice
sau să clarifice anumite probleme juridice iar experţii contabili folosesc un astfel
de dosar ca sursă primară de informaţii, atunci când analizează o relaţie de
creditare.
Este evident că un dosar de credit corespunzător poate contribui la
îmbunătăţirea calităţii creditului şi la minimalizarea riscurilor. Ofiţerul de credit
care efectuează o înregistrare incompletă şi dezordonată a datelor referitoare la
derularea activităţii clientului, nu poate identifica şi urmări tendinţele financiare
ce ar putea indica apariţia unui credit neperformant. Ofiţerul de credit, ale cărui
dosare de credit sunt cuprinzătoare şi bine organizate, poate să reacţioneze
prompt şi în concordanţă cu informaţiile pe care le are.
b) Sursă de informaţii
Dosarul de credit poate furniza:
• evidenţă a relaţiei de creditare şi modul cum aceasta a evoluat în
timp;
• sursă de referinţă pentru verificările interne;
• un tablou global al relaţiilor dintre client şi bancă, ce se poate
dovedi util atunci când se încearcă vânzarea altor produse şi servicii
bancare;
• sumă de informaţii financiare, de exemplu, pentru compararea
rezultatelor mai multor firme.
c) întocmirea, completarea şi actualizarea dosarului de credit
Deşi la strângerea ca şi la utilizarea informaţiilor necesare întocmirii
dosarelor de credit pot contribui mai mulţi angajaţi ai băncii, responsabilitatea
cu privire la conţinutul şi structura lor revine, de regulă, ofiţerului de credit.
76
Dacă, de exemplu, lipseşte un contract de garanţie sau un alt document de
garantare, ofiţerul de credit este primul chemat să dea explicaţii asupra acestui
fapt.
Totuşi, faptul că ofiţerul de credit poartă răspunderea principală pentru
dosarul de credit, nu înseamnă că acesta poate fi conceput ca şi cum el ar fi
singurul utilizator. Relaţia este între client şi bancă, nu între client şi ofiţerul de
credit. Orice angajat al băncii trebuie să aibă acces la dosarul de credit, pentru a
găsi rapid informaţia de care are nevoie.
In fiecare bancă există un sistem propriu de întocmire a dosarelor de
credit.
Indiferent de modul de aranjare, este important ca astfel de dosare să fie
bine întocmite şi să urmeze un principiu consecvent de alcătuire. Adnotările
neciteţe, abrevierile sau însemnările lipsite de sens nu vor fi deniei un folos
decât, poate, celui care le-a tăcut.
d) Conţinutul dosarelor de credit
Informaţiile cuprinse în dosarele de credit se grupează în mai multe
categorii, după cum urmează:
• Documente de creditare
Această secţiune include contractele de credit, actele de încorporare,
certificatele de la Registrul Comerţului şi alte documente similare.
• Informaţii financiare
Această secţiune include bilanţul, contul de profit şi pierdere,
desfăşurătoarele, situaţiile fluxurilor de fonduri, prognoza lichidităţilor, planul
de afaceri, situaţia financiară personală şi documente privind situaţiile financiare
ale garanţilor.
• Garanţii
Orice informaţie referitoare la garanţiile constituite trebuie să fie inclusă
în această secţiune, şi, în mod special, contractele de garanţie.
• Corespondenţă, rapoarte şi note
Dosarul de credit conţine, de asemenea, întreaga corespondenţă purtată
între departamentul de creditare şi client, discuţiile, rapoartele asupra vizitelor
făcute la sediul clientului sau a altor întâlniri cu clientul, rezumate ale
convorbirilor telefonice, comentarii cu privire la desfăşurarea procesului de
creditare, orice alte situaţii deosebite ale programului de rambursare, informaţii
contabile şi recomandări făcute de ofiţerul de credit sau de comisia de creditare,
referitoare la cererea de împrumut.
• Alte materiale
Această secţiune include toate actele ce nu se înregistrează în altă parte.
De exemplu: broşuri referitoare la producţia societăţii, materiale de reclamă,
articole din ziare şi reviste referitoare la viabilitatea proiectului pentru care se
solicită creditul, practicile utilizate în afaceri de către client şi proiecte de viitor.
77
D. CONTROLUL CREDITELOR BANCARE SI MĂSURI CE POT
FI LUATE IN URMA CONTROLULUI
Datorită faptului că din totalul fondurilor utilizate de către agenţii
economici, creditele au o pondere însemnată, băncile comerciale au dreptul nu
numai să controleze utilizarea împrumuturilor, ci şi principalele laturi ale
activităţii acestora. Controlul bancar privind creditele acordate se exercită atât
scriptic, adică pe baza documentaţiei, cât şi faptic, prin verificarea concretă a
situaţiei debitorilor. Acest control se efectuează diferenţiat, pe cele două
categorii mari de credite: credite pe termen scurt şi credite pe termen mediu şi
lung.
Controlul creditelor pe termen scurt
Pentru creditele pe termen scurt, verificarea scriptică se face lunar, pe
baza datelor din balanţa de verificare şi a datelor patrimoniale. Totuşi, pentru
firmele debitoare care nu au credite, dobânzi sau plăţi restante, controlul se
poate face trimestrial. Pe baza datelor din documentele menţionate anterior, se
întocmeşte situaţia garanţiei creditelor pe termen scurt. Astfel, dacă din
verificare rezultă minus de garanţie, clientul va trebui să ramburseze rate ale
creditului egale cu minusul de garanţie, iar dacă debitorul nu are disponibilităţi
băneşti, minusul de garanţie se transformă în credite restante cu dobândă
penalizatoare. Controlul creditelor se realizează preponderent în cazul creditelor
negarantate, deci a minusului de garanţie.
In urma controlului, se prezintă, conducerii băncii, situaţii care cuprind
analiza faptică a debitorului, propuneri de sistare a creditării, soluţii de
recuperare a creditelor restante. Dacă există, plusurile de garanţie sunt luate în
consideraţie pentru acordarea unor eventuale credite viitoare, suplimentare.
Controlul faptic are ca obiect următoarele elemente:
1. Urmărirea şi analiza gradului de realizare a principalilor indicatori, cei
mai importanţi fiind:
• realizarea fluxului de disponibilităţi monetare în concordanţă cu cel
prezentat băncii, odată cu documentele de creditare;
• realizarea programelor şi utilizarea capacităţilor de producţie;
• existenţa resurselor şi a factorilor de producţie;
• stadiul de fabricaţie, depozitarea produselor şi conservarea
garanţiilor;
• existenţa pieţelor de desfacere şi respectarea contractelor cu
beneficiarii;
• existenţa faptică a datelor din contabilitatea agentului economic;
• respectarea destinaţiei creditelor.
Verificarea destinaţiei creditului trebuie să aibă în vedere următoarele
elemente:
- destinaţia dată creditului după angajarea lui trebuie să corespundă cu
datele declarate de agentul economic în cererea de credit şi detaliat pe furnizori
în planul de afaceri şi cu datele consemnate în contractul de credit; dacă este
78
vorba de linie de credit, destinaţia iniţială trebuie să fie păstrată în fiecare ciclu
de rotaţie a creditului;
- verificarea se efectuează prin confruntarea datelor din contabilitatea
sintetică cu cele din contabilitatea analitică şi acestea cu datele din actele de
plată a furnizorilor;
2. Evaluarea garanţiilor.
3 Prezentarea măsurilor luate.
4. Întocmirea actelor de control şi înregistrarea lor la bancă.
Controlul creditelor pe termen mediu şi lung

În cazul creditelor pe termen mediu şi lung, există, de asemenea, un
control scriptic şi unul faptic. Primul se realizează atât în cursul executării
proiectului de investiţii, cât şi după punerea în funcţiune a obiectivului, până la
rambursarea creditului. Controlul se face atât prin documentele de plăţi şi de
constituire a resurselor proprii, cât şi prin balanţa de verificare, rezultatele
financiare, obligaţiile fiscale, situaţia patrimoniului, principalii indicatori
economico-financiari şi alte documente prezentate de firma debitoare, în timpul
execuţiei proiectului.
La efectuarea plăţilor, ofiţerul de credit trebuie să verifice:
• încadrarea plăţilor în devizul general şi devizele pe obiecte;
• încadrarea plăţilor în volumul creditelor aprobate;
• încadrarea veniturilor, cheltuielilor şi profiturilor în limita celor
prevăzute în bugete de venituri şi cheltuieli;
• dacă resursele proprii au fost constituite conform documentaţiei de
creditare;
• dacă creditele din balanţa de verificare a agentului economic
corespund celor din evidenţa băncii;
• dacă se respectă graficul de eşalonare a execuţiei obiectivului;
• constituirea şi eliberarea resurselor proprii pentru investiţii.
Controlul faptic, ce se realizează semestrial sau chiar trimestrial, se
exercită după un grafic de control, în care vor fi urmărite:
• respectarea soluţiilor tehnice din documentaţii;
• stadiul fizic şi calitatea lucrărilor executate;
• asigurarea factorilor de execuţie pentru perioada următoare;
• încadrarea lucrărilor executate şi a plăţilor făcute în cele prevăzute
în documentaţia de creditare;
• analiza fluxului de numerar comparativ cu cel din documentaţia de
credite;
• gradul de realizare a indicatorilor aferenţi obiectivului pus în
funcţiune;
• situaţia bunurilor ce constituie garanţia creditelor.
79
Măsuri ce pot fi luate în urma controlului
Pe baza rezultatelor controalelor efectuate, inspectorii de credit fac
propuneri de măsuri, care se aprobă de conducerea unităţii, şi anume:
- trecerea la restanţă a creditelor utilizate, pentru diminuarea
corespunzătoare a limitei de creditare şi recuperarea creditelor respective din
disponibilităţile şi încasările clientului înaintea altor plăţi, cu excepţia drepturilor
de salarii care au prioritate potrivit prevederilor Legii nr. 53/2003 Codul muncii;
- anularea sau reducerea creditului aprobat, în cazul în care se constată că
împrumutatul a prezentat băncii date nereale pentru determinarea cuantumului
creditului. Această măsură se ia numai după expirarea termenului de 5 zile de
preaviz scris;
- întreruperea imediată, fără preaviz, a punerii la dispoziţia debitorului de
noi tranşe din creditul aprobat; creditul utilizat în alte scopuri, cu dobânzile
aferente, se retrage imediat din contul de disponibilităţi al împrumutatului, iar
atunci când nu este posibil se trece la restanţă;
întreruperea, fără preaviz, a creditării în cazul în care situaţia economică
şi financiară a împrumutatului înregistrează nivele sub cele avute în vedere la
aprobarea creditului şi care nu mai asigură condiţii de rambursare; banca poate
reveni la această măsură după ce se constată redresarea situaţiei clientului;
- retragerea imediată a creditului şi dobânzilor datorate din contul de
disponibilităţi al debitorului, iar când acest lucru nu este posibil se va trece la
recuperarea creditului şi dobânzilor prin executare silită;
- pentru creditele care au fost în competenţa de aprobare a centralei
băncii, se va informa Direcţia de Creditare asupra măsurilor luate;
- după aprobarea lor, măsurile stabilite se vor comunica în scris
debitorului în termen de 5 zile.
- în urma activităţii de urmărire şi control rezultă o serie de semnale de
avertizare:
• Semnale de avertizare din interiorul băncii:
- viteză de mişcare a contului în creştere sau în scădere; retrageri mari de
numerar; intrări de cecuri returnate; variaţia situaţiilor prognozate prezentate;
amânarea furnizării situaţiilor financiar-contabile; clientul este întotdeauna
grăbit să obţină un împrumut; zvonuri;
- nerespectarea acordurilor de împrumut şi a formelor şi principiilor de
creditare;
- fondurile împrumutate sunt utilizate în alte scopuri decât cele convenite.
• Semnale de avertizare de la client:
• schimbarea comportamentului managerilor faţă de întâlnirile
anterioare;
• evitarea de către aceştia a contactelor cu banca;
• probleme personale ale conducerii;
• schimbări dese în conducere;
• conducere inadaptabilă la schimbare;
80
• viteză mare de mişcare a personalului;
• active neutilizate; stocuri fără mişcare;
• modificarea condiţiilor comerciale;
• imposibilitatea de acoperire a comenzilor;
• politici neştiinţifice de stabilire a preţurilor;
• ramură în recesiune;
• presiune mare exercitată de către creditori;
• obiective inexistente pe termen lung; risc de ţară ridicat.
ANALIZA PORTOFOLIULUI DE CREDITE

Scopurile analizei portofoliului de credite
Portofoliul de credite al unei bănci este alcătuit din mii de împrumuturi
acordate. Pe parcursul derulării, unele dintre credite se dovedesc a nu avea
riscuri importante, iar altele pot devia de la principiile politicii de creditare a
băncii. Pentru a preveni astfel de situaţii, precum şi apariţia altor riscuri, băncile
trebuie să efectueze o analiză periodică a creditelor pe care le deţin în portofoliu.
Scopurile acestor analize sunt:
- identificarea creditelor pentru care există probabilitatea de a se
transforma în credite neperformante;
- examinarea procedurilor de creditare folosite, în scopul asigurării
concordanţei acestora cu politica de creditare a băncii;
- efectuarea unei aprecieri generale a calităţii portofoliului de credite şi a
structurii acestuia;
- evaluarea competenţei ofiţerilor de credit din bancă.
Organizarea şi scopul programului de efectuare a analizelor de credit
variază de la o bancă la alta. Volumul şi calitatea portofoliului de credite al
băncii, costurile şi problemele legate de personal reprezintă unii dintre factorii
care influenţează periodicitatea şi datele efectuării analizelor de credit şi cui îi
revine responsabilitatea efectuării unor astfel de analize.
în cazul apariţiei unor stări de forţă majoră o bancă trebuie să analizeze
toate creditele acordate. în mod similar, atunci când apare o neconcordanţă cu
anumite reglementări legale, banca trebuie să-şi analizeze întregul portofoliu de
credite, pentru a restabili conformitatea în domeniul respectiv.
Rolul ofiţerului de credit în administrarea unui credit este diferit de la o
bancă la alta. De exemplu, în unele bănci, ofiţerul de credit are sarcina de a
întocmi şi păstra propriile dosare de credit, de a analiza şi evalua în mod total
independent creditele pe care le acordă, spre deosebire de alte bănci, unde aceste
activităţi se desfăşoară mult mai centralizat.
Organizarea analizei portofoliului de credite

Băncile al căror portofoliu de credite este mai mare şi mai diversificat
trebuie să organizeze un departament care se ocupă cu analiza creditelor, alcătuit
81
din personal specializat, de înalt profesionalism şi care să răspundă direct
conducerii băncii.
O analiză de credit minuţios efectuată trebuie să cuprindă:
1. Asigurarea concordanţei cu politica de creditare a băncii.
Fiecare bancă trebuie să aibă un document scris în care să se regăsească
politica de creditare, în care să se scoată în evidenţă concepţia conducerii băncii
în acest domeniu şi care să pună la dispoziţia lucrătorilor un set oficial de
proceduri necesare desfăşurării activităţii de creditare.
Planul analizei portofoliului de credite
Cele mai multe politici bancare de creditare includ:
- o descriere a sistemului de aprobare a creditului, practicat de banca
respectivă;
- o explicaţie cu privire la competenţele deţinute în acordarea
împrumuturilor (limitele până la care ofiţerii de credit pot acorda credite fără a
solicita aprobarea de la un nivel superior);
- explicaţie asupra sistemului de analiză, clasificare şi expertiză contabilă
a creditelor, practicat de către bancă.
Documentul care cuprinde politica de creditare a băncii este singurul
document care asigură cadrul general pentru toate practicile utilizate în
activitatea de creditare a băncii respective. In absenţa unei politici unitare de
creditare, banca va fi, în mod invariabil, victima unor decizii de acordare a
împrumuturilor luate la întâmplare şi în mod inconsecvent. Astfel, un ofiţer de
credit ar putea respinge acordarea unui împrumut solicitat în condiţii perfect
valabile din punct de vedere al standardelor impuse de bancă, în timp ce alt
ofiţer ar putea aproba credite a căror sumă depăşeşte nivelul său de competenţă.
2. Scopul (obiectul creditului)
Pe parcursul efectuării unei analize de credit, este esenţial să se verifice
dacă scopul pentru care a fost acordat împrumutul este acelaşi cu cel prezentat
iniţial - scopul creditului trebuie să reiasă foarte clar din documentaţia
prezentată. De exemplu, un împrumut acordat pentru capital circulant trebuie
utilizat pentru acoperirea obligaţiilor rezultate din creditele comerciale, sau
acoperirea necesităţilor în activitatea de exploatare şi nu pentru a finanţa
cumpărarea unui utilaj.
3. Evidenţa rambursărilor
Evidenţa plăţilor efectuate pentru rambursarea creditului, trebuie să facă
obiectul verificării, având în vedere că reprezintă un indicator despre capacitatea
de rambursare a clientului.
4. Situaţia financiară a clientului
În cadrul unei analize de credit trebuie, de asemenea, evaluată situaţia
financiară a clientului, acordându-se atenţie oricărei îmbunătăţiri sau deteriorări
a bilanţului contului de profit şi pierderi, a situaţiei fluxului de lichidităţi,
principalilor indicatori etc. Alte domenii de interes sunt evoluţia concurenţei,
schimbările cadrului legislativ şi economic, precum şi alţi factori externi.
82
5. Documentaţia
Verificarea tuturor documentelor care alcătuiesc dosarul de credit
constituie în mod obişnuit o latură a analizei de credit. Acest lucru dă siguranţa
că toate documentele au fost întocmite şi semnate corespunzător.
6. Garanţiile
Multe dintre pierderile rezultate din activitatea de creditare apar atunci
când constituirea garanţiilor se face pe baza unei documentaţii
necorespunzătoare, din care nu reiese clar valoarea reală a acestora sau pe baza
unor evidenţe neactualizate, care nu reflectă deprecierea valorică a activelor
constituite drept garanţii. De aceea, o analiză de credit trebuie să includă atât
inspectarea fizică a bunurilor constituite drept garanţii, cât şi verificarea
evidenţelor scriptice ale acestora. Această analiză se efectuează în mod normal
lunar după expirarea termenului de depunere a situaţiei contabile periodice şi
implică două faze:
Verificarea garanţiei obiectului creditului care are drept scop regăsirea
creditelor utilizate în activele circulante ale firmei (credite pe termen scurt) sau
în imobilizări corporale (credite pentru investiţii). Verificarea garanţiilor
creditului se efectuează faptic prin constatări la faţa locului şi scriptic pe baza
datelor din evidenţa contabilă a agentului economic.
Verificarea garanţiilor colaterale se realizează faptic prin identificarea pe
teren la sediul firmei (depozite, magazii, hale de producţie, magazine etc.) a
bunurilor achiziţionate din credite: stocuri de materii prime şi materiale, de
produse neterminate, produse finite şi mărfuri.
În ceea ce priveşte verificarea faptică, inspectorii de credite trebuie să
verifice existenţa stocurilor în structura declarată în planul de afacere şi
confruntarea cu datele din contabilitatea societăţii: autenticitatea actelor de
provenienţă a stocurilor, bunurilor; dacă stocurile identificate pe teren au
consumul asigurat; starea calitativă şi condiţiile de păstrare.
Verificarea scriptică se efectuează pe baza evidenţei contabile şi se
urmăreşte reflectarea corectă în evidenţe a cheltuielilor efectuate din credite şi în
al doilea rând concordanţa soldurilor conturilor de credite din extrasele de cont
cu cele din evidenţele agentului economic. In cazul în care se constată un plus
de garanţie, acesta reprezintă un semn bun pentru activitatea agentului
economic. în cazul în care se constată un minus de garanţie, se procedează fie la
rambursarea imediată a creditului până când se ajunge la o sumă la care valoarea
garanţiei este acoperitoare, fie la reeşalonarea creditului sau creditul este trecut
în categoria creditelor restante.
Întrebările fundamentale care se pun sunt: Care este starea fizică a
activelor constituite drept garanţii? Care este valoarea curentă de piaţă şi
valoarea de lichidare a acestora?
83
7. Respectarea reglementărilor legale
În cadrul unei analize de credit trebuie verificat dacă acordurile de
împrumut între bancă şi client au fost încheiate conform prevederilor tuturor
reglementărilor legale în vigoare.
6.2. Credite neperformante şi operaţiuni de recuperare
Activitatea de creditare generează atât credite performante cât şi, datorită

gestionării greşite a riscului, credite problemă şi neperformante.
Creditele neperformante apar atunci când există o întârziere în
rambursarea şi recuperarea arieratelor, iar achitarea obligaţiilor de plată asumate
nu sunt asigurate sau sunt asigurate parţial. Creditele problematice sunt cele
care, la data analizei, prezintă semnale evidente referitoare la imposibilitatea
rambursării viitoare la termenele stabilite, ca urmare a deteriorării activităţii
clientului.
Pentru diminuarea nivelului creditelor neperformante şi a impactului
acestora asupra profitabilităţii băncii este necesară o politică de creditare
prudentă şi eficientă, care să conducă atât la apariţia prevenirii acestor credite,
cât şi la posibilitatea de recuperare a lor.
Totuşi, creditele neperformante reprezintă o consecinţă inevitabilă a
activităţii de creditare. Fiecare credit presupune apariţia unor evenimente
neprevăzute, ce fac dificilă respectarea de către client a termenilor contractului
de creditare,
Unele credite neperformante pot apărea în urma unor erori ale ofiţerului
de credit. Este posibil ca un ofiţer de credit să evalueze în mod necorespunzător
caracterul clientului, sau să interpreteze greşit cifrele în cadrul unei analize
financiare. Acestea, ca şi alte cauze similare care duc la apariţia unor credite
neperformante, pot şi trebuie reduse la minimum.
Un credit neperformant poate surveni chiar şi atunci când ofiţerul de
credit nu comite nici o greşeală în vreuna dintre etapele de evaluare a creditului.
De exemplu, nici un ofiţer de credit nu poate prevedea o perioadă nefavorabilă
dezvoltării recoltelor agricole sau o scădere a valorii pământului care pot fi
cauza unui credit agricol neperformant.
Un ofiţer de credit competent poate să menţină numărul creditelor
neperformante la un nivel acceptabil şi să reducă la minim pierderile înregistrate
de bancă, în condiţiile în care calitatea creditului acordat nu se deteriorează.
Unele credite neperformante sunt inevitabile, însă pierderile suferite de bancă
sunt neglijabile dacă acestea sunt identificate la timp; în această situaţie ofiţerul
de credit are mai multe alternative. De exemplu, ofiţerul de credit poate întocmi
împreună cu clientul o situaţie prognozată a fluxului de numerar sau o
reeşalonare a creditului. în momentul în care banca este obligată să procedeze la
lichidarea garanţiilor, creşte posibilitatea ca aceasta să nu-şi poată recupera
integral ratele nerambursate, dobânda şi costurile de administraţie. Modul de
84
prevenire a transformării creditelor în credite neperformante şi reducerea la
minimum a pierderilor pe care le suportă banca în astfel de situaţii, constituie
tematica acestui capitol.
OBIECTIVELE PROCESULUI DE STUDIU

Când veţi termina de studiat această sesiune, cunoştinţele dobândite vă
vor permite:
• să explicaţi de ce creditele neperformante constituie o parte
inevitabilă a activităţii de creditare;
• să explicaţi în ce fel erorile comise de ofiţerul de credit în timpul
discuţiilor preliminare analizei financiare şi cele referitoare la
documentaţia şi urmărirea creditului, pot fi cauza apariţiei
creditelor neperformante;
• să identificaţi câteva dintre situaţiile economice şi de afaceri
nefavorabile care pot genera un credit neperformant;
• să descrieţi câteva dintre semnele caracteristice apariţiei unui credit
neperformant;
• să revedeţi măsurile care pot fi luate în vederea soluţionării unui
credit neperformant într-un mod satisfăcător pentru bancă şi pentru
client;
• să arătaţi cum trebuie să procedeze un ofiţer de credit astfel încât
pierderile suferite de bancă să fie reduse la minimum.
CREDITELE NEPERFORMANTE
Procesul creditării este, prin natura sa, imperfect. Analiza creditului poate
fi incompletă sau bazată pe date eronate, ofiţerul de credit poate ignora
adevăratele condiţii ale unui debitor, astfel capacitatea debitorului de a rambursa
se poate efectiv schimba după ce creditul a fost acordat. Dacă managementul se
concentrează exclusiv pe eliminarea în totalitate a riscurilor, o bancă nu va mai
acorda credite, profiturile se vor restrânge şi nevoile de creditare ale clienţilor nu
vor fi satisfăcute.
Creditorii nu pot elimina complet riscul, astfel pot apărea unele pierderi
din credite. Obiectivul unei bănci este de a-şi stabili optimul relaţiei risc - venit.
In scopul administrării eficiente a activelor şi pasivelor, în fiecare bancă
funcţionează Comitetul de Administrare a Activelor şi Pasivelor.
În cadrul băncilor americane, ALCO (Asset and Liability Committee)
monitorizează şi determină riscul ratei dobânzii, oferă recomandări în stabilirea
preţurilor, investiţiilor, fondurilor şi strategiilor de marketing, astfel încât să se
realizeze corelaţiile dorite între risc şi profitul aşteptat.
ALCO stabileşte corelaţii între diferite venituri, cheltuieli şi riscuri, astfel:
Corelaţia dintre profitul din dobânzi (venituri din dobânzi - cheltuieli cu
dobânzile) şi riscul ratei dobânzilor este realizată prin managementul riscului
ratei dobânzilor.
85
Corelaţia dintre cheltuielile cu dobânzile şi riscul de lichiditate este
gestionată de managementul pasivelor.
Corelaţia dintre cheltuielile cu dobânzile, cheltuielile care nu provin din
dobânzi şi riscul operaţional se stabileşte prin măsurarea costului fondurilor şi
controlul cheltuielilor.
Corelaţia dintre venitul din dobânzi şi riscul ratei dobânzii stabileşte
nivelul investiţiilor de portofoliu şi politica lor orientativă.
Corelaţia dintre venitul din dobânzi, taxe şi riscul ratei dobânzii stabileşte
nivelul investiţiilor parţial impozabile şi pe cel al titlurilor de valoare
impozabile.
Corelaţia dintre venitul din dobânzi, venitul care nu provine din dobânzi
şi riscul ratei dobânzii stabileşte strategiile investiţionale.
Corelaţia dintre provizioanele pentru pierderi din credite şi riscul de credit
se realizează pe baza politicii de creditare, caracteristicilor creditelor, evaluării
cererii de credite şi a creditelor neperformante (pierderilor din credite). Cu cât
riscul de credit este mai ridicat, numărul creditelor neperformante este mai mare
şi provizioanele pentru pierderi din credite trebuie să fie mai mari.
Corelaţia dintre profitul din dobânzi, profitul ce nu provine din dobânzi şi
riscul de credit se realizează prin analiza profitabilităţii clienţilor şi prin
stabilirea ratei dobânzii active. Un risc de credit mare implică o dobândă activă
ridicată.
86
Procedurile de revizuire a creditului identifică momentul când creditul a
început să se deterioreze şi ajută la instituirea acţiunilor corective. Cele mai
multe credite problemă pot fi restructurate printr-o utilizare eficientă a perioadei
până la îmbunătăţirea condiţiilor financiare ale debitorului. Astfel, analiza
creditelor problemă constă în detectarea situaţiilor problemă şi modificarea
termenilor iniţiali, spre a îmbunătăţi perspectiva rambursării.
Ofiţerul de credit monitorizează constant circumstanţele fiecărui debitor,
spre a detecta eventualele probleme ale creditului, înainte ca ele să devină
imposibil de corectat. El informează despre calitatea datelor financiare, istoria
creditului ca rezumat în fişierul creditului, completarea documentaţiei creditului
şi valoarea garanţiilor. Dacă există slăbiciuni el poate clasifica împrumutul ca
substandard, îndoielnic sau pierdere. Atunci banca trebuie să aloce rezerve în
diferite procente, proporţionale cu creditul acordat, împotriva pierderilor
potenţiale.
COSTURILE CREDITELOR NEPERFORMANTE SUPORTATE DE

CĂTRE BĂNCI
Cele mai mari costuri apar în situaţia în care un credit "neperformant nu
mai poate fi recuperat, însă fiecare credit neperformant implică şi alte costuri,
mai greu detectabile, care pot duce la fel de bine la scăderea profitului băncii.
Scăderea reputaţiei
O bună desfăşurare a activităţii bancare se bazează pe încredere. O bancă
poate atrage capitalul de care are nevoie pentru creditare sau alte plasamente,
numai dacă deponenţii acesteia au încredere în capacitatea ei de a folosi banii.
Aceasta înseamnă, înainte de toate, un nivel minim al creditelor neperformante.
Un număr prea mare de astfel de credite duce la deteriorarea imaginii pe care o
are banca în faţa clienţilor săi. In această situaţie, profitabilitatea băncii scade,
apar dificultăţi în atragerea deponenţilor şi este împiedicată dezvoltarea
activităţii.
Creşterea cheltuielilor administrative
Un credit neperformant implică o atenţie sporită din partea personalului
bancar. Ofiţerul de credit trebuie să acorde mai mult timp colaborării directe cu
clientul, iar verificările suplimentare şi analizele ulterioare necesită angrenarea
unui număr mai mare de funcţionari bancari. Timpul suplimentar care se alocă
în cazul unui credit neperformant este practic neproductiv, deoarece este folosit
numai în scopul protejării activelor băncii, fără a genera un venit suplimentar
corespunzător. în plus, pot apărea costuri suplimentare atunci când sunt solicitaţi
evaluatori, consultanţi sau alţi specialişti externi.
Creşterea cheltuielilor juridice
In cazul în care un credit neperformant nu poate fi soluţionat pe cale
amiabilă, printr-un program de remediere şi este necesară chemarea în judecată a
clientului, acoperirea pierderilor înregistrate de bancă va fi substanţial redusă de
plata onorariilor consultanţilor juridici şi a cheltuielilor de judecată.
87
A. PRINCIPALELE CAUZE ALE APARIŢIEI CREDITELOR
NEPERFORMANTE
Există numeroşi factori care ar putea genera apariţia unui credit

neperformant. Cel mai adesea, apariţia unui credit neperformant este, mai
degrabă, rezultatul acţiunii conjugate a mai multor factori, decât a unuia singur.
Mulţi dintre aceşti factori ies din sfera de control a băncii. Un singur factor -
greşelile comise de funcţionarul bancar - poate fi menţinut la un nivel minim,
dacă ofiţerul de credit a parcurs şi executat cu atenţie şi minuţiozitate fiecare
etapă a procesului de creditare.
A1. ERORI COMISE DE CĂTRE CREDITOR (BANCA -

OFIŢERUL DE CREDIT)
Evitarea apariţiei creditelor neperformante începe printr-o evaluare atentă
şi minuţioasă a cererii de creditare. Orice etapă a procesului de creditare
executată necorespunzător, de la un interviu nesatisfăcător până la un proces
inadecvat de monitorizare a creditului, poate avea drept rezultat apariţia unui
credit neperformant.
Unele dintre cele mai frecvente greşeli comise pe parcursul procesului de
creditare sunt următoarele:
Interviu necorespunzător (inadecvat)
Discuţiile preliminare purtate cu clientul se dovedesc a fi
necorespunzătoare atunci când ofiţerul de credit, în loc să se axeze pe întrebări
la obiect, cu scopul precis de a afla informaţii despre situaţia financiară a
clientului, preferă o conversaţie prietenească cu acesta. Un alt neajuns constă în
incapacitatea de a pune întrebări semnificative sau de a urmări o anumită linie,
atunci când răspunsurile primite sunt greşite sau echivoce. Interviul preliminar
reprezintă cea mai bună ocazie în care ofiţerul de credit poate evalua trăsăturile
de caracter ale clientului. Dacă interviul este efectuat într-un mod
necorespunzător, poate duce la concluzii greşite în ceea ce priveşte buna intenţie
a clientului de a rambursa creditul.
Analiză financiară necorespunzătoare
Multe dintre creditele neperformante apar atunci când ofiţerul de credit nu
consideră că analiza financiară este un factor important în luarea deciziei finale,
deci de acordare sau respingere a unei cereri de creditare. Nimic nu poate
substitui o analiză financiară completă în cadrul procesului de creditare. O
analiză financiară necorespunzătoare constă în interpretarea superficială a
bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, precum şi neverificarea
corectitudinii situaţiilor financiar contabile.
Necunoaşterea activităţii clientului
88
Problemele apar atunci când ofiţerul de credit nu cunoaşte activitatea
clientului şi condiţiile în care aceasta se desfăşoară. Dacă nu se cunosc aceste
lucruri, este dificilă anticiparea necesarului de finanţare în viitor şi determinarea
celui mai adecvat tip de credit, valoarea acestuia şi condiţiile de rambursare.
Pentru mulţi beneficiari de credite, chiar dacă au o situaţie financiară bună, este
dificil să-şi onoreze datoriile dacă scadenţa acestora nu este în concordanţă cu
ciclurile fluxului de lichidităţi.
Garantarea defectuoasă a creditului
O altă cauză care duce la apariţia pierderilor în activitatea de creditare o
reprezintă constituirea unor garanţii necorespunzătoare pentru creditele acordate.
Acceptarea unor garanţii care nu au fost corect evaluate în ceea ce priveşte
posesia, valoarea şi posibilitatea de realizare, poate pune banca într-o situaţie
lipsită de protecţie sau slab protejată în cazul în care clientul nu-şi mai poate
onora obligaţiile
Documentaţie incorectă sau incompletă
Lipsa unei documentaţii corecte în cadrul contractului de credit, care să
prevadă în mod precis, atât obligaţiile băncii, cât şi ale clientului, poate, de
asemenea, conduce la apariţia creditelor neperformante.
A2. EXPERIENŢĂ INSUFICIENTĂ ÎN AFACERI

Multe dintre creditele neperformante pot fi atribuite lipsei de experienţă în
afaceri pe care o are clientul.
Management necorespunzător
O cauză frecventă a creditelor neperformante o constituie conducerea
necorespunzătoare a activităţii. De exemplu, chiar dacă într-o întreprindere
deciziile sunt luate de către o singură persoană, tot se va ajunge într-un punct în
care este necesară angajarea unor noi factori de decizie pentru domenii
specifice: financiar, marketing şi vânzări, întrucât această infuzie de idei şi
creativitate este necesară pentru desfăşurarea unei activităţi performante - deşi
câteodată s-ar putea ca numărul managerilor să fie insuficient pentru o activitate
eficientă în cadrul companiei. Dar principala cauză în eşecul unei activităţi, o
reprezintă pur şi simplu o conducere incompetentă sau nepăsătoare. Factorii de
conducere din cadrul unei companii trebuie să fie capabili să coordoneze diferite
compartimente într-un mod cât mai eficient, să elaboreze planuri
corespunzătoare pe termen lung şi scurt, să folosească favorabil conjunctura şi în
acelaşi timp să fie pregătiţi să reacţioneze în faţa oricăror schimbări adverse.
Cele mai multe falimente rezultă dintr-un management necorespunzător.
Capitalizare iniţială inadecvată
Firmele mici adesea au probleme chiar imediat după înfiinţare datorită
capitalizării inadecvate. Proprietarii subestimează costurile afacerii şi
supraevaluează viteza cu care ei pot obţine profit. Ei îşi recunosc problemele,
după un timp, atunci când capitalul lor se epuizează şi creditorii refuză
acordarea de credite adiţionale.
89
Deteriorarea producţiei
Deseori, un credit neperformant apare după ce preţul unui produs sau
serviciu rezultat al activităţii unei societăţi, devine necompetitiv sau produsul
are o calitate necorespunzătoare. Creşterea cheltuielilor (materiale sau cu forţa
de muncă) sau lipsa unor utilaje moderne şi neţinerea pasului cu cele mai
recente tehnici de producţie, pot genera preţuri necompetitive sau pot forţa
compania să scadă nivelul de calitate pentru produsul respectiv.
Activitate insuficientă de marketing
Creditele neperformante pot apărea şi în cazul în care societatea nu
desfăşoară o activitate de marketing corespunzătoare. O afacere trebuie să aibă
un plan bine definit cu privire la reclamă, volumul vânzărilor şi modul de
distribuire al produselor. Lipsa acestei activităţi va duce, în mod invariabil, la
scăderea volumului vânzărilor şi, în consecinţă, a profitabilităţii.
o alia cauză pentru apariţia creditelor neperformante o constituie
incapacitatea de anticipare a conjuncturii de piaţă şi de adaptare la schimbările
acesteia.
Control financiar necorespunzător
Un control financiar insuficient reprezintă deseori cauza prăbuşirii multor
societăţi. Ar trebui să funcţioneze un sistem de încasare a debitorilor şi de
evaluare a stocurilor, de asigurare a calităţii produselor şi de control al
cheltuielilor. De exemplu, probleme, cum ar fi nivelul excesiv sau insuficient al
stocurilor, pot trece neobservate până când ating proporţii critice sau creşterea
debitelor poate reprezenta o ameninţare asupra capacităţii societăţii de
rambursare a creditelor.
A3. APARIŢIA UNOR SITUAŢII NEFAVORABILE

Factori de mediu
O altă cauză care poate duce la apariţia creditelor neperformante, este
incapacitatea beneficiarului de credit de a face faţă consecinţelor unor dezastre
naturale cum ar fi incendii, secete, inundaţii şi furtuni. De exemplu, o inundaţie
care poate distrugerea mai mare parte a recoltei unui producător individual,
ameninţă starea economică nu numai a producătorului dar şi a furnizorului de
utilaje agricole, îngrăşăminte şi forţa de munca angajată pentru recoltare dar
chiar şi a producătorului de produse alimentare, pentru care o diminuare a
materiilor prime alimentare poate duce la creşterea costurilor.
Recesiune economică
Scăderile în activitatea economică pot stânjeni capacitatea beneficiarului
de credit de a-şi onora datoriile. De exemplu, în timpul perioadelor de recesiune,
multe societăţi se confruntă cu lipsa de lichidităţi cauzată de scăderea vânzărilor,
cu creşterea debitelor cauzată de plăţile efectuate cu întârziere şi cu creşterea
costurilor.
Concurenţă puternică
90
O concurenţă puternică poate pune în dificultate alte societăţi atunci când
acestea operează pe aceeaşi piaţă. O societate se poate confrunta cu scăderea
vânzărilor şi va fi obligată să sporească costurile şi / sau să reducă marja de
profit atunci când intră în competiţie cu alte companii mai puternice din punct
de vedere economic, care au o mai bună cercetare în domeniul producţiei, au
produse mai noi şi mai eficiente, fac o reclamă mai bună sau acordă un buget
mai mare pentru reclamă etc.
B. IDENTIFICAREA CREDITELOR NEPERFORMANTE

Rareori creditele devin neperformante sau generează pierderi peste
noapte. Există, aproape întotdeauna, o deteriorare graduală a calităţii creditului,
care este însoţită de numeroase semnale de avertizare.
SEMNALE DE AVERTIZARE GENERALE

Ofiţerul de credit trebuie să primească, în mod regulat, din partea
beneficiarului de credit situaţii financiare asupra activităţii acestuia. Legat de
acestea, există semnale de avertizare asupra problemelor ce pot surveni în viitor:
• beneficiarul de credit nu furnizează la termen situaţiile financiare
(bilanţul, contul de profit şi pierderi etc.)
• schimbarea contabilului sau a cenzorului.
Situaţiile financiare
Avertismente care reies din analiza bilanţului:
• schimbări semnificative în structura bilanţului;
• deteriorarea lichidităţii sau a poziţiei capitalului circulant;
• creşterea rapidă a debitelor;
• creşterea duratei medii de încasare a creanţelor;
• procent ridicat al creanţelor devenite scadente şi neîncasate;
• creşterea nivelului pierderilor din credite;
• creşterea accentuată a stocurilor, peste necesităţile de consum, sau
încetinirea vitezei de rotaţie a acestora;
• investirea în mijloace fixe, fără o finanţare corespunzătoare;
• un nivel scăzut al raportului dintre capitalul social (propriu) şi cel
împrumutat;
• stagnarea capitalului;
• creşteri disproporţionate ale pasivelor curente;
• creşteri substanţiale ale pasivelor pe termen lung;
• creşterea mare a rezervelor.
Avertismente care reies din analiza contului de profit şi pierderi:
• schimbări semnificative în structura contului de profit şi pierderi;
• pierderi care reduc valoarea netă;
• pierderi rezultate din activitatea de exploatare;
• creşterea costurilor şi micşorarea marjelor de profit;
91
• creşterea vânzărilor şi scăderea profiturilor.
Astfel, evoluţia nefavorabilă a rezultatelor economice şi financiare şi, mai
mult,, rezultate economice şi financiare mai slabe decât ale altor firme din
acelaşi domeniu de activitate sunt semnale certe ale apariţiei creditelor
neperformante.
Alte semnale generale
Vânzarea unor active importante care afectează continuitatea procesului
economic.
Pierderea încrederii unor clienţi tradiţionali.
Diferenţe mari, în sens negativ, între prognoze şi realizări.
Discrepanţe în informaţiile antecedente.
Schimbări însemnate în sincronizarea cererii de credite sezoniere.
Creşteri abrupte în volumul cererii de credite.
Credite a cărei sursă de rambursare nu poate fi identificată cu uşurinţă şi
realist.
Practicarea defectuoasă a unor servicii financiare.
SEMNALE ALE ACTULUI MANAGERIAL

Falimente anterioare.
Lipsa sau modificarea frecventă a structurii societăţii.
Asocieri noi, inclusiv achiziţii, activităţi noi, o nouă zonă geografică sau o
linie nouă de producţie.
Compania este fragmentată într-o serie de mici departamente
interconectate slab operaţional.
Schimbări în atitudinea faţă de bancă sau faţă de ofiţerul de credit, în
special apare o lipsă de cooperare.
Răspunsuri nefundamentate la semnalele băncii.
Schimbări în comportamentul personalului cheie.
Schimbarea personalului de conducere, a proprietarilor sau a personalului
cheie.
îmbolnăvirea sau decesul personalului de bază.
Lipsa evidentă a unei succesiuni manageriale.
Raporturi de muncă degradate.
» Probleme cu forţa de muncă.
» Incapacitatea de planificare a activităţii.
» Lipsa unui plan funcţional.
» 0 slabă administrare, datorată lipsei de experienţă.
» Rapoarte financiare şi control necorespunzător.
» Controale operative necorespunzătoare.
» Incapacitatea de îndeplinire a obligaţiilor conform programului.
Asumarea unor riscuri fără garanţii corespunzătoare.
Lipsa de sinceritate.
Neînţelegeri în cadrul managementului sau între parteneri.
92
Aventurarea în operaţiuni noi, incerte.
Litigii împotriva beneficiarilor de credite.
Publicitate negativă.
SEMNALE TEHNICE ŞI COMERCIALE

Stabilirea unor preţuri nerealiste pentru produse şi servicii.
Dorinţe speculative şi insistenţă în realizarea de afaceri riscante.
Reacţii întârziate la restrângerea pieţelor sau la condiţiile economice
nefavorabile.
Abateri de la disciplina contractuală.
Pierderea principalelor linii de producţie, a drepturilor de distribuţie,
"franchises" sau a surselor de aprovizionare.
Pierderea unuia sau mai multora dintre clienţii puternici din punct de
vedere financiar.
Apariţia unor concurenţi puternici şi pierderea unui segment foarte mare
de piaţă.
Cumpărări speculative de stocuri, care par să nu aibă nici o legătură cu
activitatea.
Utilizarea slabă a capacităţilor de producţie.
Stagnări nejustificate ale procesului de producţie.
Slaba întreţinere a sediilor şi utilajelor.
Folosirea de tehnologii învechite.
Înlocuirea cu întârziere a utilajelor ineficiente.
Păstrarea în evidenţe a stocurilor vechi sau un nivel al stocurilor mai
ridicat decât este normal.
Schimbări nefavorabile în profilul de afaceri.
ALTE AVERTISMENTE
Contacte directe cu clientul
Menţinerea unui canal de comunicare, deschis în permanenţă, între bancă
şi beneficiarul de credit este o practică foarte bună din mai multe puncte de
vedere, în special prin faptul că adună la un loc toate informaţiile nonfinanciare
care ar putea indica eventuala apariţie a unui credit neperformant.
Unele dintre primele semnale de avertizare, cum ar fi slaba întreţinere a
utilajelor, deteriorarea stocurilor sau neutilizarea întregului personal angajat,
sunt mult mai bine reperate în timpul unei vizite la societatea respectivă.
În timpul unei conversaţii telefonice, clientul poate face aluzii la anumite
dificultăţi personale sau financiare care s-ar putea să nu reiasă din bilanţ sau din
situaţia contului de profit şi pierderi.
Informaţii importante pot fi obţinute în avans, prin contactarea directă, cât
mai frecventă, a clientului.
Indicaţii furnizate de către terţi
93
Tranzacţiile dintre client şi terţi pot furniza unui ofiţer de credit
prevăzător, o imagine intuitivă cu privire la apariţia unui credit neperformant.
De exemplu, ofiţerul de credit s-ar putea să observe în tabloul financiar apariţia
altor creditori sau să primească telefoane de la furnizori care solicită informaţii
despre situaţia creditelor, cu scopul de a evalua clientul respectiv.
Situaţia contabilă
Pot apărea semne de deteriorare a situaţiei contabile a clientului. Cererile
pentru noi împrumuturi sau pentru extinderea celor existente constituie, de
asemenea, un indicator evident. Clasificarea clienţilor debitorului în grupe
inferioare poate afecta, într-o mare măsură, bonitatea debitorului.
C. SOLUŢIONAREA CREDITELOR NE PERFORMANTE

EVALUAREA SITUAŢIEI CREATE
Apariţia multor credite neperformante poate fi evitata prin identificarea
promptă a dificultăţilor şi prin remedierea acestora Atunci când se confruntă cu
apariţia unui credit neperformant, ofiţerul de credit trebuie să acţioneze imediat.
Consideraţii preliminare
Cu cât este mai rapidă reacţia, cu atât deciziile luate de către ofiţerul de
credit sunt mai viabile. Pe de altă parte, în cazul în care nu se iau măsuri imediat
ce sunt sesizate anumite probleme care indică apariţia unui credit neperformant
iar beneficiarul de credit întârzie mai multe luni efectuarea plăţilor, creşte
posibilitatea ca acesta să fie în întârziere şi faţă de alţi parteneri, cum ar fi
creditorii comerciali sau societăţile de asigurare.
Acţiune competentă
Ofiţerul de credit trebuie să facă o apreciere corectă cu privire la
capacitatea sa de a rezolva în mod eficient o astfel de situaţie. Trebuie avută în
vedere posibilitatea solicitării unui alt ofiţer de credit cu mai multe cunoştinţe şi
experienţă în domeniu.
Evaluarea situaţiei
O primă etapă în rezolvarea unui credit neperformant constă în a face un
bilanţ al situaţiei.
In vederea recuperării debitelor cu vechime de peste 30 de zile, provenite
din credite acordate de către bancă, se va efectua lunar o analiză fundamentată a
situaţiei economico-financiara a clienţilor în cauză, în care se vor urmări, în
principal, obiectivele descrise anterior. In urma acestei analize, clientul se va
încadra în următoarele 3 grupe:
Cu posibilităţi reale de recuperare a debitelor în maxim două luni.
Cu posibilităţi reale de recuperare a debitelor, dar într-un termen mai
îndelungat şi cu sprijinul băncii, prin încheierea unui act adiţional la convenţia
iniţială, referitor la prelungirea perioadei de rambursare, reeşalonarea ratelor
restante pentru aceeaşi perioadă de rambursare, constituirea de garanţii
suplimentare, suplimentarea creditului.
94
Pentru care nu există posibilităţi de recuperare a debitelor, toate celelalte
căi de îmbunătăţire a situaţiei economico-financiare a clientului fiind epuizate.
In acest caz se declară starea de incapacitate, prin anunţarea clientului în cauză,
banca valorifică bunurile materiale, ce reprezentau garanţii constituite la acest
credit.
Ofiţerul de credit trebuie să aprecieze situaţia în care se află clientul, să
cunoască bine politica băncii, să analizeze documentaţia, să evalueze situaţia
reală a garanţiilor, să urmărească îndeaproape alte conturi bancare pe care le are
clientul, să consulte, ori de câte ori este cazul, ofiţeri de credit mai
experimentaţi, toate acestea în scopul de a formula un prim răspuns
corespunzător din partea băncii.
Aprecieri asupra clientului
Este imposibil de apreciat caracterul unui client sau alte caracteristici
personale până când acestea nu sunt puse la încercare în confruntările cu
situaţiile dificile. In astfel de cazuri, ofiţerul de credit trebuie să aprecieze
clientul în lumina noilor situaţii. De exemplu, este important dacă clientul
recunoaşte problemele pe care le are şi cooperează cu banca în scopul rezolvării
acestora. In cazul în care clientul este necooperant şi nu prezintă încredere, o
nouă perioadă de încercare pentru redresarea situaţiei s-ar putea dovedi fără
rezultate şi, în cazul acesta, banca trebuie să procedeze la lichidarea garanţiilor
cât mai curând posibil. S-ar putea ca reeşalonarea creditului pe o nouă perioadă
de timp să fie benefică în cazul în care beneficiarul de credit este o persoană
competentă, care, accidental, este victima unor situaţii nefavorabile, scăpate de
sub control. Deseori, la început unele activităţi, se pot confrunta cu dificultăţi
dar un client problemă de astăzi, poate deveni în viitor o relaţie solidă şi
profitabilă din punct de vedere bancar.
Analiza documentaţiei
Ofiţerul de credit trebuie să studieze cu atenţie toate documentele conexe
din dosarul de credit. De exemplu, constatarea că a expirat contractul cu un terţ
girant contează, dacă se va continua colaborarea cu clientul sau se va căuta o
altă variantă.
Evaluarea situaţiei reale a garanţiilor
Ofiţerul de credit trebuie să facă o analiză comparativă între
disponibilitatea şi valoarea garanţiilor reale ale clientului constituite pentru
împrumutul pe care 1-a primit. Dacă se constată că garanţiile au o valoare de
vânzare redusă, atunci lichidarea acestora trebuie privită ca o ultimă resursă. Pe
de altă parte, dacă valoarea de lichidare a garanţiilor depăşeşte datoria clientului,
atunci este de preferat ca banca să solicite rambursarea decât să se angajeze în
prelungirea perioadei de plată.
Urmărirea şi controlul contului bancar al clientului
Contul curent al beneficiarului de credit trebuie urmărit şi controlat cu
atenţie chiar din momentul în care creditul este identificat ca fiind neperformant.
In cazul în care clientul are şi depozite, probabil va fi necesar să se impună
95
controlul asupra contului bancar, în scopul prevenirii retragerilor de sume mari
care ar putea periclita posibilitatea băncii de încasare a împrumutului.
Consultanţa juridică
Departamentul juridic, trebuie să ajute ofiţerul de credit la determinarea
alternativelor pe care le are în cazul apariţiei unui credit neperformant. Juristul
poate face recomandări sau poate să avertizeze asupra executării anumitor
compensaţii legale iar un ofiţer de credit mai experimentat poate conduce şi
superviza măsurile necesare.
CONVOCAREA CLIENTULUI
Abordare corespunzătoare
După ce a fost identificată apariţia unui credit neperformant, pasul imediat
următor este programarea unei întâlniri cu beneficiarul de credit. Ofiţerul de
credit trebuie să acţioneze prompt şi direct. Nu este suficientă trimiterea unei
scrisori care să atenţioneze clientul că a încălcat anumite clauze ale contractului
de împrumut. Rezultatele vor fi foarte probabil nesatisfăcătoare, deoarece cei
mai mulţi dintre clienţi, ori refuză să accepte că există probleme, ori cred că, în
timp, vor reuşi să le remedieze singuri. Clientul s-ar putea nici să nu răspundă la
scrisoare. Dar ofiţerul de credit are datoria să contacteze telefonic clientul, să-1
informeze despre problemele care îngrijorează banca şi să programeze o
întâlnire cu acesta.
Prima întâlnire este cea mai importantă, deoarece stabileşte platforma
pentru toate întâlnirile ulterioare. în timpul acestei întâlniri, cele două părţi
trebuie să poarte discuţii asupra problemei apărute, să studieze alternativele
posibile în scopul rezolvării ei şi să determine acţiunile necesare. Ofiţerul de
credit trebuie să hotărască asupra informaţiilor suplimentare, cum ar fi situaţiile
financiare pe care trebuie să le furnizeze clientul, astfel încât banca să poată
urmări mai îndeaproape problemele.
Decizia finală pe care o va lua ofiţerul de credit depinde de cât de
minuţios au fost analizate problemele şi măsurile ce pot fi luate pentru
rezolvarea acestora.
Modul de gândire al clientului
Indiferent dacă decizia finală a băncii este de continuare a colaborării cu
clientul sau de lichidare, este totuşi important efortul depus în vederea
cooperării. Dacă benefici anal de credit crede că situaţia este fără ieşire, ofiţerul
de credit trebuie să respecte modul de gândire al acestuia şi să ştie ce anume
trebuie întreprins astfel încât obiectivele băncii - recuperarea datoriei - să poată
fi atinse. Înţelegerea aspectelor umane şi a celor financiare şi juridice ale
creditelor neperformante, pot ajuta ofiţerul de credit să obţină colaborarea
clientului şi să mărească posibilităţile băncii de recuperare a creditului.
Evoluţia emoţională a clientului
Atunci când se confruntă cu apariţia unui credit neperformant, în evoluţia
emoţională a clientului pot fi percepute cinci etape:
96
• Negarea
Deseori prima reacţie a clientului este de a refuza să accepte existenţa
unei probleme. O abordare corespunzătoare este ascultarea cu răbdare a
argumentelor prezentate de către client şi combaterea acestora folosind evidenţa
documentară.
• Supărarea
Cea de-a doua etapă este, de obicei, supărarea clientului, exprimată printr-
un comportament ostil şi blamarea celorlalţi - inclusiv a băncii - pentru
problemele sale. Atunci când se confruntă cu situaţia în care clientul devine
furios, ofiţerul de credit trebuie să-şi exprime simpatia faţă de acesta, cu scopul
de a-1 ajuta să depăşească momentul.
• Târguiala
Supărarea este urmată în general de "târguiala". Clientul începe să
realizeze că trebuie făcut ceva, dar nu are voinţa necesară pentru a întreprinde
schimbări importante şi încearcă pur şi simplu amânarea unei decizii inevitabile
şi dure care se impune a fi luată. Ofiţerul de credit trebuie să direcţioneze în
continuare clientul spre acceptarea unor soluţii realiste.
• Deprimarea
Când în sfârşit, clientul realizează că se impun anumite măsuri radicale,
deseori se instalează o stare de deprimare. In loc să minimalizeze problema,
clientul poate trece în cealaltă extremă şi să vadă situaţia ca fiind fără speranţă.
In acest caz, ofiţerul de credit trebuie să i se adreseze cu simpatie,
asigurându-1 pe client că situaţia în care se află nu este singulară şi că banca are
încredere în capacitatea lui de a-şi rezolva problemele.
• Acceptarea
Etapa finală o constituie acceptarea care este însoţită de sentimentul unei
energii reînnoite şi de dorinţa de a rezolva problema. Acesta este momentul cel
mai potrivit de a colabora cu clientul în vederea găsirii unei soluţii
corespunzătoare. Se poate ca beneficiarul de credit să nu fie întru totul de acord
cu propunerile făcute de ofiţerul de credit, dar procesul de judecată se află acum
la un nivel mai raţional.
CONTINUAREA COLABORĂRII CU BENEFICIARUL DE

CREDIT
În situaţia apariţiei unui credit neperformant, una dintre alternative constă
în continuarea colaborării cu beneficiarul de credit, în speranţa rezolvării
aspectelor negative printr-un program de remediere. Sunt imposibil de enumerat
situaţiile în care menţinerea colaborării cu clientul reprezintă un mod de acţiune
corespunzător. Această decizie trebuie să se bazeze pe o analiză minuţioasă a
cauzelor care au determinat apariţia problemelor, a variantelor disponibile şi
probabilitatea rezolvării lor favorabile.
Câteva elemente fundamentale sunt următoarele:
• societatea trebuie să aibă resurse de personal corespunzătoare;
97
• trebuie să existe o piaţă de desfacere pentru produsele clientului;
• trebuie să existe capitalul disponibil pentru finanţarea activităţii.
Cerinţe fundamentale
Un alt element esenţial constă în existenţa din partea clientului a spiritului
şi dorinţei de cooperare cu banca. Banca şi clientul trebuie să conlucreze în
vederea stabilirii cadrului în care creditul va fi rambursat. In cazul în care
clientul este interesat doar să câştige ceva timp în plus şi nu este receptiv la
schimbările în activitate ce i-au fost sugerate, este îndoielnic că menţinerea
colaborării cu acest client va servi intereselor băncii.
Program de remediere
Programul de remediere trebuie să pună la dispoziţie cel puţin un plan de
acţiune în vederea rezolvării problemelor şi mijloace de monitorizare a efectelor
sale, în situaţia în care se impune a fi luate măsuri suplimentare. Atât clientul cât
şi ofiţerul de credit pot avea în vedere şi alte măsuri de redresare, cum ar fi
asistenţa externă şi restructurarea creditului sau chiar avansarea unor fonduri
suplimentare.
ELABORAREA UNUI PLAN DE ACŢIUNE

Ofiţerul de credit trebuie să demonstreze că se impune implementarea
unui plan de acţiune. Planul trebuie să cuprindă o serie de măsuri în vederea
corectării factorilor care au generat problema. In funcţie de împrejurări, măsurile
de redresare pot cuprinde:
• vânzarea activelor ce nu mai sunt utilizate;
• obţinerea de capital suplimentar;
• schimbarea strategiei de piaţă adoptată de către client;
• găsirea unei noi conduceri;
• planificarea unei fuziuni sau achiziţii.
Etape necesare
Oricare dintre soluţii trebuie să ofere o perspectivă rezonabilă conform
căreia clientul este din nou în situaţia de a genera un profit suficient, astfel încât
să poată rambursa creditul într-o perioadă de timp stabilită. Pentru a colabora la
elaborarea planului, clientul trebuie să furnizeze prognoze noi, cu privire la
situaţia lichidităţilor curente sau prognoze de bilanţ şi bugete de venituri si
cheltuieli. Astfel, ofiţerul de credit va avea indicaţii cu privire la resursele
financiare suplimentare necesare, la o dată rezonabilă de la care banca va începe
să primească ratele de rambursare. De exemplu, o prognoză a situaţiei
lichidităţilor poate să indice capitalul suplimentar necesar achiziţionării unui nou
stoc de materii prime, în vederea menţinerii activităţii la nivelul necesar, pentru
aducerea societăţii într-o situaţie de profit. Ofiţerul de credit şi clientul pot trece,
după aceea, la identificarea surselor potenţiale pentru asigurarea necesarului de
capital, cum ar fi credite comerciale suplimentare, vânzarea activelor
neutilizabile sau sume în avans acordate de către bancă.
98
Atragerea de consultanţă externă
Altă opţiune constă în angajarea unui consultant extern care să acorde
asistenţă conducerii în rezolvarea problemelor financiare ale clientului. Un
consultant poate furniza asistenţă permanentă, economisind o mare parte din
efortul şi timpul ofiţerului de credit.
Reeşalonarea creditului
Restructurarea datoriei trebuie avută în vedere în cazul în care se constată
că beneficiarul de credit este capabil să depăşească problemele financiare în
viitor. O variantă ar putea fi prelungirea termenelor de rambursare.
Dar o astfel de decizie nu poate fi luată cu rapiditate. întotdeauna este
posibil ca o măsură de acest gen să ducă la o eventuală creştere a pierderilor
înregistrate de bancă. O atenţie deosebită trebuie avută în cazul avansării a noi
sume de bani. Un avans suplimentar trebuie acordat doar ca o ultimă soluţie şi
numai dacă îmbunătăţeşte în mod evident situaţia băncii.
Decizii referitoare la noi credite
Pentru a hotărî dacă acordarea unui nou împrumut, în cazul apariţiei unui
credit neperformant, este justificată, ofiţerul de credit trebuie să aibă în vedere şi
următoarele:
• Angajamentul conducerii să rezolve problemele
Pentru ca societatea să devină din nou profitabilă în condiţiile de timp şi
resurse determinate, trebuie să existe o dorinţă puternică pentru atingerea acestui
obiectiv. Procesul de recuperare poate începe doar în situaţia în care conducerea
are dorinţa şi capacitatea de a rezolva problemele cu care se confruntă
societatea.
• Îmbunătăţirea controlului exercitat de către bancă asupra
situaţiei derulării creditului
Orice credit acordat trebuie să fie garantat corespunzător. In cazul în care
situaţia garanţiilor curente este echivocă, banca îşi poate îmbunătăţi poziţia dacă,
pentru un nou credit acordat, se constituie garanţii a căror valoare este
substanţial mai mare decât noua sumă de bani acordată.
• Efectul unei noi datorii asupra fluxului de lichidităţi al
activităţii clientului
Ofiţerul de credit trebuie să aibă în vedere că un credit suplimentar
înseamnă, de asemenea, şi un serviciu al datoriei suplimentar care, mai departe,
poate altera un flux de lichidităţi pozitiv şi astfel poate limita flexibilitatea
financiară.
• Modul în care vor fi folosite şi rambursate fondurile
Înainte de a avansa noi sume de bani ofiţerul de credit trebuie să
stabilească foarte clar cum vor fi ele folosite şi rambursate. Toate fondurile
avansate trebuie folosite în scopul de a restabili situaţia normală a fluxului de
lichidităţi; de exemplu, plata furnizorilor la un nivel suficient asigurării
continuităţii în livrarea materiilor prime şi serviciilor.
99
IMPLEMENTAREA PLANUL UI DE URMĂRIRE ŞI CONTROL
Pentru a se asigura adaptarea societăţii la planul elaborat în vederea
soluţionării creditului neperformant, este esenţială exercitarea unei supravegheri
atente şi continue. Situaţiile financiare trebuie primite cu regularitate şi
rezultatele obţinute trebuie analizate comparativ cu prognozele făcute. Vizitele
făcute la sediul unde se desfăşoară activitatea trebuie să crească atât ca frecvenţă
cât şi ca intensitate, în scopul de a fi la curent cu orice alte modificări ale
situaţiei.
În toate acţiunile, ofiţerul de credit trebuie să fie atent documentat, având
la bază dosarul de credit. Pentru urmărirea evoluţiei unui credit neperformant
este necesară o evidenţă completă a tuturor acţiunilor întreprinse de către bancă.
Stadiile posibile ale plăţii
Soluţionarea creditului se referă la întregul proces de încasare a creditului
problemă. In cea mai comună formă, el implică un acord de cooperare între
bancă şi client, spre a elabora un plan pentru plata datoriei. La cealaltă extremă,
el implică litigii complexe constând în cereri ale falimentului debitorului.
În timp ce plata poate apărea în fiecare stadiu, încasările, adesea, urmează

succesiunea: acordul de cooperare pentru soluţionarea creditului, lichidarea
garanţiilor. Dacă garanţiile sunt insuficiente, încasarea se obţine prin judecata
împotriva debitorului şi, în final, survine falimentul. Acest proces, adesea,
durează o perioadă lungă de timp şi implică multe cheltuieli, ceea ce explică
dorinţa băncilor de restructurare sau renegociere a creditelor lor neperformante.
100
CAPITOLUL 7
MODALITATI DE DETERMINARE A BONITATII AGENTILOR

ECONOMICE
Bonitatea agenţilor economici reprezintă performanţele financiare şi de

conducere şi se determină pe baza formularelor contabile în funcţie de perioada
în care se determină.
7.1. Modelul Băncii Agricole

Metodologia stricta a Băncii Agricole prevede următoarele criterii:6
a) societatea să se încadreze la data obţinerii creditului şi la finele lunii
anterioare, solicitării creditului (din anul 2000) - în categoria de bonitate
STANDARD determinată conform normelor băncii pe baza bilanţului
contabil anual şi al ultimei balanţe de verificare, sau în categoria "ÎN
OBSERVAŢIE" - întrunind minimum 60 de puncte. Bonitatea reprezintă
performanţa financiară a agentului economic, care atestă încrederea pe care
acesta o inspiră băncii în momentul solicitării unui credit, de a restitui la
scadenţă creditele contractate împreună cu dobânzile aferente. Ea se
determină prin calcularea unor indicatori financiari: anuali (pe bază de bilanţ
contabil şi cont de profit şi pierderi), semestriali (pe baza rezultatelor
financiare şi situaţiei patrimoniului) şi lunari (pe baza balanţei de verificare).
Aceşti indicatori sunt:
Active circulante
• lichiditatea generală = ;
Datorii curente
Capital propriu
• solvabilitatea patrimonială = × 100 ;
Total pasiv
Pr ofit brut
• rata profitului brut = × 100 , numai pe bază de date
Cifra de afaceri
din bilanţul anual, indiferent de data la care se calculează
bonitatea;
Pr ofit net
• rata rentabilităţii financiare = × 100 , numai pe bază
Capital propriu
de date din bilanţul anual, indiferent de data la care se calculează
bonitatea;
Datorii curente
• gradul de îndatorare = .
Total activ
Indicatorii astfel calculaţi primesc un punctaj, conform tabelului 1:
6
Manualul de creditare al Băncii Agricole, ediţia 2000
101
Puncte acordate în funcţie de nivelul indicatorilor
Tabelul nr. 1
Nr.
Indicatori 20 puncte 15 puncte 10 puncte 5 puncte
crt.
1. Lichiditatea generală > 2:1 1,6-2:1 1,3-1,5:1 0,1-1,2:1
2. Solvabilitatea generală > 30% 20%-30% 10%-19,9% 0,1%-9,9%
3. Rata profitului brut > 5% 3%-5% 1,5%-2,9% 0,1%-1,4%
4. Rata rentabilităţii financiare > 10% 6%-10% 3%-5,9% 0,1%-2,9%
5. Gradul de îndatorare 0-0,25 0,2-0,50 0,51-0,75 0,76-1
În funcţie de punctajul obţinut, societatea se încadrează într-una din

următoarele categorii de bonitate: (tabelul 2.)
Categorii de bonitate conform metodologiei Băncii Agricole

Tabelul nr. 2.
Tip de categorie Puncte acumulate Definiţia categoriei
A: 80-100 puncte = STANDARD
B: 60-79 puncte =ÎN OBSERVAŢIE
C: 40-59 puncte = SUBSTANDARD
D: 20-39 puncte = ÎNDOIELNIC
E: < 20 puncte = PIERDERE
Sub influenţa unor factori subiectivi, încadrarea pe categorii de bonitate

poate fi corectată astfel:
1) infuzie de capital, în următoarele 3 luni (maxim) prin emisiune de acţiuni
sau asocieri - bonificaţie 15 puncte;
2) preluarea unor riscuri de către stat sau de către alte organe abilitate -
bonificaţie 15 puncte;
3) existenţa unui program de restructurare economică şi de conducere - cu
posibilităţi certe de aplicare - bonificaţie 15 puncte;
4) retehnologizarea producţiei în anul respectiv - care să conducă la plusuri
de producţie şi de venituri, reduceri de costuri şi implicit obţinere de profit
suplimentar - bonificaţie 10 puncte;
5) vânzarea producţiei legumicole la export şi câştigarea de noi pieţe de
desfacere - bonificaţie 10 puncte;
6) fuziuni care să permită îmbunătăţirea indicatorilor financiari (asigurarea
de materii prime la preţuri mai avantajoase, eliminarea unor verigi
intermediare, condiţii mai bune de prezentare şi desfacere a legumelor etc.) -
bonificaţie 10 puncte. Aceste corecţii pot fi aplicate numai în condiţia
existenţei documentelor legale care să ateste posibilităţi reale de aplicare a
măsurilor respective.
7) calitatea echipei de conducere - bonificaţie 15 puncte - vizând:
• grup eterogen din punct de vedere al calificării, competenţei, vârstei -
102
care să asigure atribuţiile de producţie, finanţe şi marketing în condiţii de
eficienţă;
• orientare spre dezvoltare;
• sensibilitate la schimbare;
• capacitate de selecţie a personalului şi delegare a atribuţiilor;
• cultivarea calităţii produselor şi a serviciilor şi conştientizarea
clienţilor;
• promovarea încrederii şi a iniţiativei, a lucrului în echipă etc; se pot
determina astfel, echipe de conducere :
9 cu risc foarte redus (15 puncte);
9 cu risc redus (10 puncte);
9 cu risc limită pentru bancă (5 puncte);
9 cu risc mare (sub 5 puncte).
8) ponderea încasărilor obţinute din exportul de legume în totalul cifrei de
afaceri realizate în anul precedent sau preliminată pe anul în curs, pentru care
se acordă următorul punctaj:
• 15 puncte - pentru export ce depăşeşte 20% din cifra de afaceri;
• 10 puncte - pentru export între 10-20% din cifra de afaceri;
• 5 puncte - pentru export între 5-10% din cifra de afaceri.
9) modul de utilizare şi de rambursare a creditelor acordate anterior şi de
achitare a dobânzilor aferente, pentru care se acordă următorul punctaj:
• 10 puncte - dacă creditele s-au utilizat conform destinaţiei
prevăzute în contractul de credit, dobânzile s-au achitat la termen, iar
ratele s-au rambursat la scadenţele prevăzute în grafic;
• 5 puncte - dacă creditele s-au utilizat potrivit destinaţiei, dobânzile
s-au achitat la termen, în schimb, unele rate s-au achitat cu întârzieri
din cauze obiective (neîncasarea la termen a unor creanţe, refuzul
unor clienţi de a prelua produsele contractate) - dar termenul final de
rambursare a fost respectat.
Punctajul total, obţinut prin adiţionarea punctajului bonificaţiilor cu cel al
indicatorilor financiari, nu poate depăşi limita superioară a categoriei de bonitate
imediat superioare celei în care producătorul se încadrează în baza indicatorilor
financiari. Încadrarea pe cele 5 categorii de bonitate poate fi interpretată astfel:
- bonitate STANDARD - performanţele financiare ale agentului economic
sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a dobânzii şi a ratei,
prefigurând menţinerea lor respectivă;
- bonitate ÎN OBSERVAŢIE - performanţele financiare sunt bune sau
foarte bune, dar nu se pot menţine la acest nivel în perspectivă mai
îndelungată;
- bonitate SUBSTANDARD - performanţele sunt satisfăcătoare, dar au o
evidentă tendinţă de înrăutăţire;
- bonitate ÎNDOIELNICĂ - performanţele sunt scăzute şi cu o evidentă
103
ciclicitate la intervale scurte de timp;
- bonitate PIERDERE - performanţele financiare arată pierderi şi există
perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele scadente, nici dobânzile.
Este evident că - măsura conform căreia societatea cu profil agricol
trebuie să se încadreze în categoria de bonitate maximă (STANDARD) - este
deosebit de restrictivă pentru obţinerea de credite - presupunând - o
lichiditate generală ridicată (nivel ridicat al activelor circulante în raport cu
datoriile curente - cel puţin dublu), o solvabilitate patrimonială mare de peste
30% - (deci un capital propriu solid - cu pondere mare în pasivul patrimonial -
respectiv credite pe termen lung în cuantum cât mai redus); o rată a profitului
brut peste 5% (pondere mare a profitului brut în cifra de afaceri - deci în
veniturile din vânzări); o rată a rentabilităţii financiare de peste 10% (o pondere
ridicată a profitului net în capitalul propriu) şi un grad de îndatorare cât mai
redus (datorii curente mici, sau chiar nule în raport cu activele societăţii).
b) Societatea să se încadreze la clasele I sau II de risc şi cu un serviciu
al datoriei "BUN"; gradul de risc sau de îndatorare generală se calculează
conform relaţiei :
• grad de îndatorare generală = datorii totale × 100 , arătând raportul
total activ
dintre totalitatea surselor atrase şi împrumutate pe termen scurt, mediu şi
lung (financiare şi nefinanciare) şi activul total.
În baza normelor legale în vigoare, la data adoptării metodologiei de
creditare nivelul maxim admisibil pentru acest indicator a fost de 75% (sursele
atrase financiare şi nefinanciare - credite bancare, datorii comerciale, salariale
etc. - nu pot depăşi ca pondere 3/4 din totalul activelor fixe şi circulante -
stocuri, creanţe, lichidităţi - ale societăţii ce solicită împrumutul). În condiţiile
blocajului financiar existent - puţine sunt societăţile producătoare care să se
poată încadra în plafonul amintit, în vederea obţinerii unui împrumut. Riscul de
credit este generat de posibilitatea apariţiei pe parcursul derulării contractului de
credit a unor dificultăţi legate de achitarea la termen de către producătorul
legumicol, a obligaţiilor faţă de bancă. Analiza şi evaluarea riscului de creditare
se fac având în vedere următoarele categorii de risc :
- risc financiar;
- risc comercial;
- risc de garanţie;
- risc managerial;
- risc de senzitivitate.
Riscul financiar reflectă dificultăţile firmei legate de posibilităţile de
achitare la termen a obligaţiilor - şi se analizează cu ajutorul metodei scorurilor
(z), unde:
z = 0,24 x1 + 0,22 x2 + 0,16 x3 - 0,87 x4 - 0,10 x5
în care:
104
Excedent brut de exp loatare Venituri din exp loatare − Cheltuieli din exp loatare
x1 = =
Datorii totale Datorii totale
Capital permanent Capital propriu + Datorii pe termen lung
x2 = =
Activ total Activ total
Active circulante (fără stocuri)
x3 =
Activ total
Cheltuieli financiare
x4 =
Cifra de afaceri
Cheltuieli de personal Cheltuieli de personal
x5 = =
Valoare adăugată Venituri totale − şi Valoare bunuri sau servicii cumpărate
folosite pentru realizarea veniturilor
În baza scorurilor calculate, riscul de faliment (financiar) se va interpreta
astfel:
z > 1,16 - situaţie financiară foarte bună, risc <10%;
0,10 < z ≤ 0,16 - situaţie financiară bună, risc 10%-30%;
0,04 < z ≤0,10 - situaţie financiară în atenţie, risc 30%-65%
z ≤ 0,04 - situaţie financiară nefavorabilă, risc > 65%.
Riscul comercial reflectă incertitudinea în încasarea creanţelor, exprimată

prin:
R c cont clienţi
• gradul de încasare al clienţilor (GIC) = × 100 , iar evaluarea se
R D cont clienţi
face:
GIC > 90% - risc redus
70% < GIC ≤ 90% - risc mediu
GIC ≤ 70% - risc mare
Clienţi × t
• perioada medie de încasare a clienţilor (Pmic) = , unde t = luna
Cifra de afaceri
anterioară solicitării creditului, iar evaluarea se va face:
Pmic ≤ 30 zile - risc redus
30 < Pmic ≤ 60 zile - risc mediu
Pmic > 60 zile - risc mare
Riscul de garanţie reflectă dificultăţile legate de valorificarea bunurilor

aduse ca garanţie, în cazul în care societatea nu achită ratele şi dobânzile.
Evaluarea sa se face în funcţie de gradul de lichiditate, vandabilitate şi
controlabilitate a garanţiilor, putând fi apreciat astfel:
• siguranţă maximă - garanţii necondiţionate şi irevocabile: scrisori
de garanţie emise de bănci, depozite bancare în lei sau valută etc.;
• siguranţă medie - terenuri, stocuri de produse şi materii prime cu
piaţă sigură de valorificare, ipoteci asupra fermelor legumicole, utilaje
şi maşini agricole;
• garanţii nesigure - maşini şi utilaje mai vechi de 5 ani.
105
Riscul managerial - reflectă calitatea echipei de conducere a fermei
agricole: calificare şi experienţă, relaţii corespunzătoare cu banca şi cu partenerii
de afaceri - prin prisma achitării la timp a datoriilor financiare şi comerciale.
Riscul de senzitivitate - reflectă schimbări generate de:
• creşterea preţului materiilor prime;
• creşterea costului echipamentului tehnologic;
• creşterea salariilor;
• majorarea costurilor de producţie;
• creşterea valorii investiţiei pe parcursul realizării ei;
• prelungirea duratei de execuţie;
• neatingerea capacităţii proiectate;
• existenţa calamităţilor şi a concurenţei externe etc.
Se analizează numai în cazul proiectelor de investiţii. În acest caz, se
utilizează rata rentabilităţii financiare în perioada de bază (Rrfb) şi acelaşi
indicator - cu o creştere de 1% a costurilor de producţie faţă de venituri - pentru
perioada curentă Rrfc (sub influenţa factorilor menţionaţi).
Rrfb − Rrfc
Coeficientul de risc se va calcula: × 100 , nu trebuie să depăşească
Rrfb
75%. De asemenea, Rrfc trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii aferentă
creditului solicitat.
Riscul total - se obţine însumând cele 5 riscuri prezentate, iar clasele de
risc sunt:
• clasa I - 100 - 80 puncte; societatea producătoare are performanţe
financiare foarte bune, cu posibilităţi de achitare la scadenţă a obligaţiilor -
risc de creditare minim;
• clasa II - 79 - 55 puncte; societatea are performanţe bune, dar ce nu se
pot menţine în perspectivă; garanţiile prezentate oferă o singură medie -
risc de creditare mediu (necesită îndeplinirea unor condiţii suplimentare
privind indicatorii financiari şi garanţiile);
• clasa III < 55 puncte; societatea lucrează cu pierdere, datoriile nu pot
fi plătite, iar garanţiile nu asigură posibilităţi de transformare rapidă în
lichidităţi - risc de creditare foarte mare.
Conform normelor care au fost în vigoare, se puteau aviza favorabil numai
creditele solicitate de producătorii ce se încadrează în clasele I şi II de risc.
Pentru clasa III-a, se pot acorda derogări numai dacă:
- nu înregistrează credite şi dobânzi restante către bancă şi datorii
restante la buget;
- fluxul de numerar disponibil permite achitarea la scadenţă a tuturor
datoriilor, inclusiv a ratelor şi a dobânzilor pentru creditul solicitat.
106
Evaluarea riscului total se face conform limitelor din tabelul nr. 3.
Funcţia „scor” după tipul de risc

Tabelul nr. 3.
Categorii de Indicatori Punctaj
risc
1. Risc financiar z > 0,16 50
0,10 < z ≤ 0,16 40
0,04 < z ≤ 0,10 30
z < 0,04 0
2. Risc comercial GIC > 90%; Pmic ≤ 30 zile 20
70% < GIC ≤ 90%; 30 < Pmic ≤ 60 zile 10
GIC ≤ 70%; Pmic > 60 zile 5
3. Risc de garanţie Garanţii sigure 20
Garanţii medii 15
Garanţii nesigure 2
4. Risc managerial - echipă calificată, experienţă mare 5
- calificare medie, experienţă 2
redusă; 1
- calificare slabă, fără experienţă; 5
- relaţii foarte bune cu terţii; 3
- relaţii bune cu terţii; 1
- relaţii necorespunzătoare cu terţii.
5.Risc de r < 75% 10
senzitivitate r ≥75% 0
7.2. Modelul Băncii Comerciale

In modelul propus de Banca Comercială Română, rolul hotărâtor îl au
performanţele economice şi financiare. Baza de calcul pentru determinarea
bonităţii unui agent economic sunt datele raportate de fiecare societate în
“Situaţia patrimoniului” (cod 02), care se întocmeşte semestrial. Principalii
indicatori economici şi financiari care redau performanţa firmei sunt stabiliţi pe
baza datelor din “Situaţia patrimoniului”7:
1. Lichiditatea patrimonială (Lp):

Ac − Pi − Sfpv Apts
Lp = ⋅100 = ⋅100
Ob + C + I Ppts
7
Bran Paul, “Relaţii financiar-bancare ale societăţilor comerciale”, Ed. “Tribuna Economică”, Colecţia Ghid
Personal, Bucureşti, 1994, pag. 261.
107
Ac - active circulante (rând 37, formular 02);8
Pi - pierderi (rând 61);
Sfpv - stocuri fără posibilităţi de valorificare;
Ob - obligaţii (rând 72-74);
C+I - credite şi împrumuturi (rând 71);
Apts - active pe termen scurt;
Ppts - pasive pe termen scurt.
2. Solvabilitatea (S)
Cp
S= ⋅ 100
Tp
Cp - capitaluri proprii (rând 67);
Tp - total pasiv (rând 80).
3. Rentabilitatea financiară (Rcp)

P
R CP = ⋅ 100
Cp
P - profit înainte de plata impozitului;
CP - capitaluri proprii (rând 67);
4. Rotaţia activelor circulante (Rac)

CA
R ac = ⋅100
AC
CA - cifra de afaceri;
AC - active circulante (rând 37);
5. Dependenţa de pieţele de aprovizionare şi de desfacere.

Deosebim situaţiile:
At > 50% De > 50% At -aprovizionare din ţară;
Ai > 50% De > 50% Ai -aprovizionare din import;
At > 50% Dt > 50% De -desfacere la export.
Ai > 50% Dt > 50%
6. Garanţii.
Pot fi constituite din:
8
Rândurile şi numărul formularului din acest model corespund “Situaţiei patrimoniale” realizată în anul 1994; în
prezent aceste rânduri nu mai corespund indicatorului urmărit
108
• depozite în lei/valută, gajate;
• gajuri, ipoteci;
• bunuri achiziţionate din credite;
• cesionarea creanţelor.
Analiza performanţelor economico-financiare a firmelor se realizează
după criteriile menţionate mai sus, prin acordarea de puncte la fiecare criteriu,
astfel:
Lichiditate Solvabilitate Rentabilitatea

Lp<80%,-2p S<30%, 0p RC<0%, 0p
81%<Lp<100%, 31%<S<40%, 1p 0<RC<10%, 3p
-1p 41%<S<50%, 2p 10<RC<30%,
101%<Lp<120% 51%<S<60%, 3p 4p
,+1p 61%<S<70%, 4p
121%<Lp<140% 71%<S<80%, 5p
,+2p S>80%, 6p
141%<Lp<160%
,+3p
Lp>161%,+4p
Rotaţia Dependenţa de pieţe

activelor At>50% şi De>50%, 4p
Rac<5, 1p Ai>50% şi De>50%, 3p
5≤Rac≤10, 2p At>50% şi Dt>50%, 2p
Rac10, 4p Ai>50% şi Dt>50%, 1p
Garanţii:
- Depozite în lei/valută gajate 4p;
- Gajuri, ipoteci 3p;
- Bunuri achiziţionate din credite 2p;
- Cesionarea creanţelor 1p.
Analiza performanţelor economico-financiare ale unei firme conduce la
încadrarea firmei, pe baza grilei BCR, în una din categoriile:
A: peste 20p;
B: 16-20p;
C: 11-15p;
D: 6-10p;
E: 0-5p.
Se apreciază că firmele care acumulează peste 16 puncte (categoriile A şi
B) prezintă o situaţie economico-financiară bună şi, în consecinţă, se recomandă
acordarea unui credit. Firmele care acumulează între 11 şi 15 puncte prezintă un
grad ridicat de risc şi, în consecinţă, un eventual credit se poate acorda în
condiţiile unei prime de risc relativ ridicată. De asemenea, firmele respective vor
trebui urmărite atent din punct de vedere al solvabilităţii şi la primul semn de
neîncredere vor trebui luate măsuri care se impun pentru recuperarea creditelor.
109
Firmele care acumulează până la 10 puncte (categoriile D şi E) nu prezintă
suficiente garanţii pentru acordarea unui credit.
7.3. Modelul Altman cu 5 variabile
Din cauza recesiunii, în ultimii ani, în Europa de Vest falimentele au

înregistrat un ritm fără precedent. Astfel, în anul 1991, în Marea Britanie s-au
înregistrat 42.000 de falimente, cu 24% mai multe ca în 19909. În opinia
Cameliei Minetos, studiile care anticipează deteriorarea şi încetarea activităţii, s-
au concentrat în principal asupra examinării societăţilor care au dat faliment,
încercând să distingă caracteristicile atât financiare, cât şi nefinanciare care au
dus la acest rezultat. Ţinând cont de aceste criterii, metode de previzionare pot fi
clasificate în: metode contabile şi metode bancare.
Metodele contabile, analitice şi cantitative, sunt folosite atunci când se fac
analize pentru a evalua evoluţia viitoare a activităţii. Metoda cea mai des
folosită pentru evaluarea situaţiei unei societăţi se bazează pe modelul "z",
dezvoltat în 1968, de profesorul Altman. Domnia sa a folosit informaţiile
obţinute în urma studierii unui larg eşantion de companii, atât din rândul celor
care au dat faliment, cât şi al celor care au supravieţuit. El a descoperit că
analiza bazată pe mai multe variabile, făcută cu ajutorul a cinci indicatori, a
permis prevederea a 75% din falimente, cu doi ani înainte de producerea
acestora. Analişti economici de prestigiu au încercat să dezvolte capacitatea de
previziune a modelului original. Taffler în Europa de Vest, Kah şi Killough au
creat modele "z" de analiză cu o capacitate sporită de previziune.
Modelul "z"” al lui Altman, are următoarea formulă10:
Profit înainte
de impozit Vânzări Capitaliza re bursieră Beneficii reinvestit e Activ circulant
z = 3,3 ⋅ + 1⋅ + 0,6 ⋅ + 1,4 ⋅ + 1,2 ⋅
Activ total Activ total Valoarea contabilă Activ total Activ total
a împrumutul ui
Interpretarea calitativă a rezultatului funcţiei z propusă de Altman a fost:

Dacă z ≤ 1,8, societatea este aproape de faliment;
Dacă z ∈ (1,8; 3), societatea este într-o situaţie dificilă şi trebuie
urmărită atent activitatea ei;
Dacă z > 3, societatea este profitabilă şi în consecinţă, bancherul
poate avea încredere în societate.
9
Minetos Camelia, Revista Capital, nr.49/8.12.1994, articolul: “Evaluarea riscului de faliment”, pag. 20.
10
Altman E.I., Financial Ratios, “Discriminant Analysis and Prediction of Corporate Bankrupcy, Journal of
Finance”, sept. 1968 sau Stancu Ion, "Gestiunea financiară a agenţilor economici", Ed. Economică, Bucureşti,
1993, pag. 96.
110
7.4. Modelul Băncii Centrale Franceze
Modelul Centralei bilanţurilor din cadrul Băncii Centrale a Franţei,

prezice riscul de faliment al societăţilor franceze după un scor cu 8 variabile,
reprezentând rate de rentabilităţi economice şi financiare11. Cele 8 rate au fost
alese dintr-un număr de 26 de rate pe care serviciul specializat al Băncii
Franceze le urmăreşte la societăţile franceze. Pentru selecţia lor şi pentru
calculul parametrilor s-a constituit un eşantion de societăţi industriale, cu mai
puţin de 500 de salariaţi şi clasate în una din categoriile normale şi dificile.
Rezultatele acestui sondaj sunt prezentate în tabelul de mai jos, în care se dau şi
ratele analizate.
11
Mereuţă C., coordonator, “Analiza diagnostică ale societăţilor comerciale în economia de tranziţie”, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1994, pag. 99 sau Stancu I., operă citată, pag. 106.
111
Modelul Băncii Comerciale Franceze
Tabelul nr. 4.8.
Media în 1977-1979 Media pe
Rata Formulă de calcul pentru societăţi ansamblul
normale dificile societăţilor
Cheltueli financiare
R1 Excedentul brut de exploatare
38,8% 88,6% 62,8%
Resurse permanente
R2 Capitaluri investite
86,7% 73,2% 80,2%
Capacitate a de autofinant are
R3 Datorii totale
30,2% 19% 24,8%
Excedentul brut de exploatare
R4 Cifra de afaceri (fara TVA)
6,8%
Datorii comerciale*
R5 ⋅ 360 89,8 107,1 98,2 zile
Aprovizionari (cu TVA)
R6 Rata de creştere a valorii adăugate 11,7%
Stoc de prod. neterm. + Avansuri clienti + creante din exploatare
R7 × 360 79 zile
Producţie
Investitii corporale
R8 10,1%
Valoarea adaugata
* Furnizori de materiale, mărfuri şi produse în cooperare;
** Producţia vândută-Producţia stocată+Producţia imobilizată
Sursa: Stancu Ion, "Gestiunea financiară", Ed. Economică, Bucureşti, 1994, pag. 107.
112
Centrala bilanţurilor din cadrul Băncii Franţei a determinat
următoarea funcţie scor:
100 × z = -1,255 R1 + 2,003 R2 - 0,824 R3 + 5,221 R4 - - 0,689
R5 - 1,164 R6 + 0,706 R7 + 1,408 R8 - 85,544
Pe ansamblul societăţilor, funcţia “z” are valoarea zero:
100 × z = -1,255 . 62,8 + 2,003 . 80,2 - 0,824 . 24,8 + 5,221 . 6,8
- 0,689 . 98,2 -1,164 . 11,7 + 0,706 . 79 + 1,408 . 10,1 - 85,544 = 0
În jurul valorii zero pentru funcţia “z” există o zonă de
incertitudine, şi este dificil de prezis dacă o societate este sănătoasă
sau dificilă, deoarece profitabilitatea riscului de faliment pentru z = 0
este de 0,5 (fig. 3.1.) zona favorabilă, având o probabilitate medie a
riscului de faliment de numai 0,21. Societăţile cu un scor mai mic de -
1,875 sunt în zona nefavorabilă, probabilitatea riscului de faliment
fiind în medie de 0,872.
Scorul conform Probabilitatea de a

funcţiei “z” fi falimentară
+1,25 NORMAL 0,21
0 INCERTITUDINE 0,469
-1,25
-1,875 SITUAŢIE RISCANTĂ 0,872
PERICOL 1,00
Figura 4.1. - Situaţia societăţilor în raport cu dimensiunea scorului şi

probabilităţile riscului de faliment
Se consideră că rezultatele funcţiei scor z nu trebuie interpretate

ultimativ. Ele pot însă reprezenta un punct de plecare într-o analiză a
“slăbiciunii” unei societăţi. Pentru societăţile româneşti, Mereuţă C.
ajunge în cartea “Analiza diagnostic a societăţilor comerciale în
economia de tranziţie”, la următoarea concluzie: aplicarea a două
modele de analiză a riscului de faliment, la câteva cazuri din România,
a dus la rezultate paradoxale. Astfel “modelul Conan-Holder plasează
în zona riscului maxim mai toate societăţile, iar modelul "Centralei
Bilanţurilor a Băncii Franţei" - în zona riscului minim. Aplicarea lor
asupra unor întreprinderi din Franţa a condus la rezultate
convergente”12.
7.5. Modelul Cămăşoiu-Negoescu
12
Mereuta C –coordonator; “Analiza diagnostic a societăţilor comerciale în economia de
tranziţie”, Ed. Tehnică,Bucureşti, 1994, pag.84
Modelul are la bază o analiză economică a indicatorilor
financiari de la 7 firme cu capital de stat în 1993 şi pe 9 luni 1994. Ca
şi modelul băncilor româneşti, indicatorii se calculează pentru
perioada curentă, cu scopul de a se evita efectele unor reevaluări
succesive de capital, sau ale inflaţiei, care modifică preţurile şi tarifele
practice. 13
Formula generală a funcţiei scor, în modelul Cămăşoiu

Negoescu este:
z=
∑ Ki ⋅ Ri
100 ⋅ ∑ K i
Ki - coeficient de importanţă;
Ri - indicator luat în calcul.
Pentru determinarea coeficienţilor de importanţă s-a solicitat

ierarhizarea indicatorilor, la un număr important de specialişti în
producţie şi în învăţământ, şi s-a determinat ponderea punctelor
obţinute pe criteriu, în total puncte acordate (matricea morfologică).
Indicatorii şi formulele propuse a fi luate în calcul, au fost: (tabelul
4.9.)
Indicatori de bonitate în modelul Cămăşoiu Negoescu
Tabel nr. 4.9.
Nr.
Indicatorul Simbol Formula de calcul
crt.
1. Inversul vârstei medii a echipei de R1 1 n
conducere = ;
V ∑ i ⋅100
V
V - vârsta
n - nr. membrii conducere
2. Ponderea diferenţei dintre creanţe şi R2 Pcd =
Creante - Datorii
⋅100
datorii în cifra de afaceri Cifra de afaceri
3. Rata profitului calculată la costuri R3 Rv =
Profit
⋅100
Costuri totale
4. Solvabilitatea R4 S=
Capitaluri proprii
⋅ 100
Total pasiv
13
Negoescu Gheorghe - "Risc şi incertitudine în economia contemporană", Ed. Alter Ego Cristian,
Galaţi, 1995, pag.
96-97
114
Nr.
Indicatorul Simbol Formula de calcul
crt.
5. Lichiditatea patrimonială R5 Active patrimoniale
pe termen scurt
Lp = ⋅ 100
Pasive patrimoniale
pe termen scurt
6. Ponderea salariilor în costuri R6 Fond salarii
Pd = ⋅ 100
(coeficient negativ) Total costuri
7. Ponderea dobânzilor plătite pentru R7
Dobânzi
credite pe termen lung, în fondul de Pd = ⋅100
Amortisment
amortizare (coeficient negativ)
8. Ponderea cheltuielilor de perfecţionare R8 Cheltuieli perfectionare
a personalului în total costuri Pp = ⋅ 100
Costuri
9. Ponderea cheltuielilor de publicitate în R9 Cheltuieli publicitate
Pp = ⋅ 100
total costuri Costuri
10. Ponderea personalului care lucrează în R10
agenţii din alte localităţi decât Angajati in agentie
Pp = ⋅ 100
localitatea de reşedinţă a firmei, în total Total angajatii
personal
z=
∑ ki ⋅ Ri =
3 ⋅ R 1 + 6 ⋅ R 2 + 4 ⋅ R 3 + 3 ⋅ R 4 + 6 ⋅ R 5 + 3 ⋅ R 6 + 3 ⋅ R 7 + 5 ⋅ R 8 + 5 ⋅ R 9 + 5 ⋅ R 10
∑ ki 100(3 + 6 + 4 + 3 + 6 + 3 + 3 + 5 + 5 + 5)
10
∑ ki ⋅ R i
z= i =1
4300
În conformitate cu acest model, deosebim cazurile:
• z > 180% => societate profitabilă;
• z ∈ (50%, 180%) => societate cu probleme şi în
caz de solicitare a unui credit, trebuie urmărită;
• 50% => societate cu probleme deosebite; nu poate
primi un credit.
7.6. Modelul "Conan & Hodler"
Este un model de analiză discriminantă prin care se determină

probabilitatea ca o societate să ajungă în stare de faliment. Modelul
elaborat de Joël Conan şi Michel Hodler pe un eşantion de 200 de
societăţi industriale franceze are la bază următoarea funcţie scor14:
z = - 0,16 R1 - 0,22 R2 + 0,87 R3 + 0,10 R4 - 0,24 R5

în care: semnificaţia coeficienţilor este următoarea :
14
Hondler M., Loeg J., Portier G., “Le score de l’entreprise, Nouvelles Editions Fiduciaires”,
1989, pag. 136.
115
z = scorul;
R1 = raportul dintre activul circulant (fără stocuri) şi
activul total;
R2 = raportul dintre capitalurile permanente şi pasivul
total;
R3 = raportul dintre cheltuielile financiare şi cifra de
afaceri;
R4 = raportul dintre cheltuielile de personal şi valoarea
adăugată;
R5 = raportul dintre excedentul brut de exploatare şi
datoriile totale.
Bonitatea societăţilor analizate după modelul Conan & Hodler

Tabelul nr. 4.10.
Nr.
Ind. Formulă de calcul ZĂTUN SUINTEST
crt.
1. z -0,16R1-0,22R2+0,87R3+0,10R4 - 0,24R5 0,162 -0,113
2. R1 Activ circulant − Stoc
-0,048 0,30
Activ total
3. R2 Capital permanent
0,419 0,59
Total pasiv
4. R3 Cheltuieli financiare
0,029 0,035
CA
5. R4 Cheltuieli de personal
0,777 0,54
Valoarea adăugată
6. R5 Excedent brut de exp loatare
-0,598 0,078
Datorii totale
ZĂTUN S.A. a acumulat 0,162 puncte

SUINTEST S.A. a acumulat -0,113 puncte
Interpretarea funcţiei scor z este următoarea:

• un scor egal cu 0,210, este echivalent cu o
probabilitate a riscului de faliment de 100%;
• un scor egal cu -0,068, semnifică o probabilitate de
faliment de 50%;
• un scor egal cu -0,164, sugerează o probabilitate de
faliment de 10%.
Pragul limită admis pentru scorul unui client este deci de -
0,068. Orice client cu un scor mai mic are o probabilitate de a da
faliment mai mare de 50% şi, în consecinţă, există riscul de
nerambursare a creditului sau riscul neplăţii datoriilor.
Societăţile analizate au acumulat un punctaj, care conduce la o
probabilitate a riscului de faliment de aproximativ 80% în cazul
116
societăţii ZĂTUN S.A. şi circa 30% în cazul societăţii SUINTEST
S.A.
7.7. Modelul Băncii Române de Dezvoltare -

Groupe Societe Generale
La Banca Română de Dezvoltare, bonitatea clientului se
stabileşte cu ajutorul indicatorilor ce o definesc şi exprimă capacitatea
acestuia de a-şi achita obligaţiile pe care urmează să şi le asume prin
semnarea contractului de credite. Elementele de bază utilizate în
determinarea şi cuantificarea indicatorilor bonităţii se regăsesc în
principalele situaţii financiar-contabile întocmite periodic de agenţii
economici: bilanţul, contul de profit şi pierderi, balanţa de
verificare, situaţia patrimoniului, rezultatele financiare, încasări
şi plăţi în valută.
Pentru determinarea indicatorilor de performanţă financiară ai
clientului, datele din documentele financiar-contabile se transpun pe
foi speciale de calcul. În determinarea bonităţii clientului, analistul de
risc utilizează în principal 4 tipuri fundamentale de indicatori
financiari şi anume:
• indicatori ai îndatorării - care arată măsura în
care firma se finanţează prin credite;
• indicatori de lichiditate - care măsoară capacitatea
firmei de a-şi onora obligaţiile de plată pe termen scurt;
• indicatori ai rentabilităţii - care arată măsura în
care o firmă realizează vânzări care depăşesc costul
activităţilor şi obţine profit;
• coeficienţi de rotaţie - care arată eficienţa cu care
firma îşi gestionează resursele.
Indicatorii financiari utilizaţi în prezent şi formulele de calcul
sunt prezentate în continuare.
1. Solvabilitatea patrimonială
Arată gradul în care capitalul propriu al clientului asigură
acoperirea creditelor şi a împrumuturilor. Se determină cu ajutorul
relaţiei:
C.P.
K.S.P. = × 100 , în care:
C.P. + C.I.
K.S.P. = indicatorul solvabilităţii patrimoniale;
C.P. = capitaluri proprii;
C.I. = volumul total al creditelor pe termen scurt, mediu şi lung şi al
împrumuturilor şi al datoriilor asimilate.
117
2. Gradul de îndatorare
Arată cât din volumul total al activelor clientului este acoperit
din credite bancare şi datorii către terţi. Se determină cu ajutorul
relaţiei:
K.G.I. = ∑
CID
× 100 , în care:
∑ .Ap
K.G.I. = indicatorul gradului de îndatorare;
C.I.D. = volumul total al datoriilor respectiv credite pe termen scurt, mediu şi
lung, împrumuturi şi alte datorii către terţi.
Ap = totalul activelor patrimoniale.
O valoare relativă apropiată de zero a indicatorului arată că

agentul economic are datorii minime, sau acestea sunt inexistente şi
activele patrimoniale sunt acoperite cu sursele sale.
3. Lichiditatea totală
Arată capacitatea clientului de a acoperi obligaţiile de plată
exigibile pe termen scurt (pasive curente), prin activele curente
(disponibilităţi, clienţi, stocuri etc.) care se pot transforma în scurt
timp, (această perioadă poate fi de la 30 la 90 de zile, dar totdeauna
mai puţin de 365 de zile), în mijloace băneşti. Se determină astfel:
Ac − (Sn + C.i sau l )
Klt = × 100 , unde:
Pc
Klt = indicatorul lichidităţii totale;

Ac = Active curente (circulante) - numerar în casă, disponibil în
cont, cecuri, stocuri (materii prime, materiale, producţie în
curs de execuţie, produse, animale, mărfuri etc.), clienţi;
Sn = stocuri nevalorificabile (inutilizabile şi fără posibilităţi de
valorificare - comenzi sistate, contracte reziliate, contracte
în litigiu) etc.;
C.i. sau l = clienţi incerţi sau în litigiu;
Pc = pasive curente, reprezentând obligaţii de plată pe termene
scurte: credite pe termen scurt şi ratele aferente creditelor pe
termen mediu şi lung scadente în cursul anului, dobânzi,
datorii, împrumuturi, furnizori, salarii şi asimilate ale
acestora, impozite etc.
4. Lichiditatea imediată
Reflectă posibilitatea clientului de a-şi achita imediat datoriile,
creditele şi împrumuturile în termen scurt şi se determină cu ajutorul
relaţiei:
118
Ac − (S + C.i.sau l )
Kli = × 100 , în care:
Pc
Kli = indicatorul lichidităţii imediate;
Ac = active curente (circulante);
S = stocuri;
• în cazul agenţilor cu activitate de comerţ se iau
în calcul şi mărfurile cu desfacere imediată - până la
30 de zile;
• în cazul clienţilor băncii cu activitate sau
producţie cu caracter sezonier (industrie alimentară,
construcţii, turism sezonier etc.), care pentru
desfăşurarea procesului de producţie constituie
stocuri importante de materii prime/materiale, în
anumite perioade ale anului, se iau în calcul şi
stocurile de materii prime/materiale achiziţionate din
credite.
C.i. sau l = clienţi incerţi sau în litigiu;
Pc = pasive curente, reprezentând obligaţii de plată pe termene
scurte: credite pe termen scurt şi ratele aferente creditelor
pe termen mediu şi lung scadente în cursul anului, dobânzi,
datorii, împrumuturi, furnizori, salarii şi asimilate ale
acestora, impozite etc; pentru clienţii care înregistrează
pierderi, valoarea activelor luate în calcul se va diminua cu
valoarea pierderilor înregistrate.
5. Rentabilitatea
Rentabilitatea în funcţie de cifra de afaceri exprimă capacitatea
clientului în funcţie de condiţiile concrete de producţie, tehnologie,
organizare, management, de a obţine un anumit nivel de profit la un
anumit volum de vânzări (cifra de afaceri). Indicatorul se mai numeşte
şi "marja de profit la vânzări, rata rentabilităţii comerciale, rata marjei
nete de rentabilitate etc.".
Se determină prin raportul:
PN
KRr = × 100 , în care:
CA
KRr = rata rentabilităţii;
PN = profitul net obţinut;
CA = cifra de afaceri.
Nivelul diferit al rentabilităţii clienţilor din cadrul aceleiaşi

ramuri impune cunoaşterea poziţiei acestuia în cadrul ramurii, ceea ce
119
face utilă compararea rezultatului obţinut cu indicatorul mediu pe
ramură, dacă acesta se cunoaşte.
6. Gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri
Exprimă gradul în care veniturile realizate acoperă cheltuielile
aferente acestora. Se determină ca raport între veniturile medii lunare
şi cheltuielile medii lunare:
V.m.l.
K.G.C.Vt = × 100 , în care:
Ch.m.l.
K.G.C.Vt = indicatorul gradului de acoperire a cheltuielilor din
venituri;
V.m.l. = venituri medii lunare;
Ch.m.l. = cheltuieli medii lunare.
Cuantificarea performanţei financiare a fiecărui client şi

încadrarea acestuia în categoria de performanţă se efectuează în
funcţie de limitele procentuale prevăzute pe fiecare indicator,
prezentate într-o anexa la normele de creditare BRD-SG. Pentru
fiecare indicator de performanţă financiară a clientului, în funcţie de
încadrarea acestuia în limitele stabilite, se acordă următoarele
punctaje:
• 10 puncte pentru indicatorii care se încadrează la
categoria A;
• 8 puncte la cei din categoria B;
• 5 puncte la cei din categoria C;
• 2 puncte la cei din categoria D;
• 0 puncte la cei din categoria E.
Prin însumarea punctelor obţinute de client pentru fiecare
indicator, se obţine punctajul total pe baza căruia se face încadrarea
într-una din cele 5 categorii de performanţă, astfel:
Clasificarea societăţilor în funcţie de categoria de performanţă

Tabelul nr. 4.11
Categoria de
Caracteristici Punctaj total
performanţă
A Performanţele financiare sunt foarte bune între 41 şi 50
B Performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar între 26 şi 40
nu pot menţine acest nivel în perspectivă mai îndelungată
C Performanţele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o între 11 şi 25
evidentă tendinţă de înrăutăţire
D Performanţele financiare sunt scăzute şi cu o evidentă între 1 şi 10
ciclicitate la intervale scurte de timp
E Performanţele financiare arată pierderi 0
120
Normele metodologice pentru acordarea unui credit la BRD -
SG, prevăd următoarele precizări:
a) În situaţia în care clientul înregistrează pierderi, se
calculează indicatorii de performanţă financiară şi
obligatoriu, clientul va fi înregistrat la categoria de
performanţă "E" cu punctaj total zero. Clienţii care
înregistrează pierderi accidentale şi care au serviciul datoriei
constant "standard" faţă de bancă, vor fi încadraţi în categoria
rezultată potrivit punctajului obţinut.
b) În cazul clienţilor băncii a căror activitate sau
producţie cu caracter sezonier, ca de exemplu în agricultură,
industria alimentară, construcţii, turism sezonier etc., unde
cheltuielile evidenţiate pe costuri diferă de perioada când se
încasează veniturile şi cu serviciul datoriei constant
"standard" faţă de bancă, stabilirea categoriei de performanţă
financiară se va face pe baza concluziilor din analiza
bilanţului încheiat la 31 decembrie a anului anterior, sau după
caz la 30 iunie.
c) În cazul clienţilor care sunt la începutul activităţii
şi care la data analizei încă nu funcţionează, vor fi încadraţi
în categoria B.
d) Pentru societăţile comerciale şi regiile autonome
care au subunităţi în teritoriu, încadrarea într-una din
categoriile de performanţă se face potrivit punctajului obţinut
în urma analizei indicatorilor de bonitate, de "societatea
mamă".
e) În cazul în care un client care are serviciul datoriei
"Standard", iar punctajul obţinut se apropie de limita
superioară sau de limita inferioară a punctajului aferent
fiecărei categorii de performanţă, banca poate, în funcţie de
aprecierea generală a activităţii clientului (analiza non-
financiară), majora sau diminua cu 1-3 puncte, punctajul
total. În această situaţie, clientul respectiv poate să fie trecut
într-o categorie de performanţă superioară sau inferioară.
Serviciul datoriei - Capacitatea de onorare a datoriei se
stabileşte potrivit prevederilor din Regulamentul BNR nr. 2/2000.
Clasificarea clienţilor - Pe baza aprecierii performanţelor
financiare şi a capacităţii de onorare a datoriei se va definitiva
bonitatea clientului, potrivit tabelului de mai jos.
În evaluarea riscului în activitatea de creditare, analistul de risc
va analiza atât aspectele non-financiare, cât şi pe cele financiare ale
clientului. Limitele procentuale ale indicatorilor de performanţă
financiară sunt prezentate în tabelul nr. 4.12:
121
Categorii de credite în funcţie de indicatorii de bonitate
Tabelul nr. 4.12
Nr. Criterii de Categorii de credite
crt. apreciere % Categ. A10 Categ. B8 Categ. C5 Categ. D2 Categ. E0
1. Rentabilitatea în
funcţie de cifra de Peste 5,2 2,1-5,0 1,31-2,00 0,0-1,30 Pierdere
afaceri
2 Lichiditatea imediată Peste 110,0 85,1-110,0 65,1-85,0 50,1-65,0 Sub 50,0
3. Solvabilitatea
Peste 50,0 40,1-50,0 30,1-40,0 20,1-30,0 Sub 20,0
patrimonială
4. Gradul de îndatorare 0-30,0 30,1-50,0 50,1-65,0 65,1-80,0 Peste 80
5. Gradul de acoperire
a cheltuielilor din Peste 105,1 103,1-105,0 102,1-103,0 100-102,0 Sub 100,0
venituri
Total punctaj 41-50 26-40 11-25 1-10 0
7.8. Modelul SWATEK
Acest model a stat la baza dezvoltării modelului URS (Sistem

Unificat de Rating), aplicat de Grupul Bancar Raiffeisen din Austria
pentru determinarea bonităţii clienţilor săi într-o formă interactivă.
Metodologia aplicată, tipul de evaluare şi interpretarea scorului le
prezentăm în continuare.15 Denumit după dl. Swatek, cenzor intern al
Grupului Bancar Raiffeisen din Austria, care a rezumat pentru prim
dată în scris reglementările existente cu privire la rating-urile
partenerilor, un model Swatek (sub forma unei variante uşor
îmbunătăţite a lui) a fost deja introdus la RZB Viena (Grupul Bancar
Raiffeisen), cu ani în urmă şi folosit cu succes până în prezent.
Principalul obiectiv al Modelului Swatek este de a pune la dispoziţie o
imagine cuprinzătoare a situaţie globală de risc a băncii cu privire la
parteneri. În RZB, Modelul Swatek este utilizat exclusiv pentru a
evalua corporaţii, nu bănci sau ţări, deoarece pentru aceste din urmă
categorii au fost create alte sisteme de evaluare, ţinându-se cont de
caracteristicile specifice şi parametrii de risc pentru bănci şi ţări.
Modelul Swatek ţine cont de două forme de risc de partener:
• probabilitatea de încălcare a contractului (Æ
Rating de client)
• posibilul volum al pierderilor (Æ Rating de
colateral)
Probabilitate de încălcare a contractului: se măsoară prin
evaluarea reputaţiei de creditare a partenerului. Reputaţia de creditare
se evaluează în baza unei scale de la 1 la 5; 1 fiind nivelul considerat
cel mai bun şi 5 cel inferior.
15
Prelucrare după Manualul de creditare al Grupului Bancar Raiffeisen, Austria, ediţia 2002
122
Posibilul volum al pierderilor: se măsoară prin evaluarea
comparaţiei dintre volumul expunerii monetare la risc şi valoare şi
calitatea colateralului. Gradul de colateralizare se evaluează în baza
aceleiaşi scale de la 1 la 5 sus-menţionate.
Prin combinarea Rating-ului clientului cu Rating-ul
colateralului, Modelul Swatek produce 25 de clase de risc ce pot fi
utilizate la clasificarea partenerilor. În baza unor astfel de clase de risc
(presupunând că toţi partenerii unei bănci sunt evaluaţi potrivit
aceloraşi standarde), se poate da răspuns la următoarele întrebări:
• în ce clase de risc sunt situate majoritatea
expunerilor noastre la risc?
• cum s-a modificat în timp structura de risc a
portofoliului nostru de credite?
• având în vedere structura de risc a portofoliului
nostru de credite, ni se permite să iniţiem alte afaceri cu un
partener?
• trebuie să ne schimbăm politica de acordare de
împrumuturi în baza structurii de risc a portofoliului nostru
de credite?
Modelul Swatek se caracterizează prin următoarele
particularităţi :
• evaluarea partenerilor şi a expunerilor singulare;
• sistem dublu de evaluare atât a probabilităţii de
încălcare a contractului, cât şi a posibilului volum al
pierderilor rezultate dintr-un caz de încălcare a contractului
(proces dinamic);
• posibilitatea de creare a unor clase de risc prin
permiterea unor prezentări generale ale riscurilor pe o bază
agregată;
• uşurinţa de utilizare şi înţelegere, deoarece scara
de evaluare este similară sistemului (austriac) de acordare
a notelor în învăţământ (1-5):
• structurare, deci este adecvat pentru procesare
electronică a datelor.
Acest sistem are şi dezavantaje dintre care menţionăm :
• Nu furnizează indicaţii privind modul de evaluare a
reputaţiei de creditare sau a valorii colateralului, ducând la
rezultate subiective dificil de comparat.
• Nu este direct compatibil cu sistemele de rating
folosite de agenţiile internaţionale de rating, ceea ce face
destul de dificilă compararea cu rating-uri externe.
• Prea multe clase de risc (25), fără a prezenta
explicaţii cu privire la modul de încadrare a partenerilor în
123
anumite clase de risc.
• Nu este compatibil cu categoriile de risc al Legii
bancare din Austria, care fac parte din cerinţele curente de
raportare către organele administrative bancare (a se vedea în
continuare).
Potrivit Legii bancare din Austria, RZB (Grupul Bancar
Raiffeisein) trebuie să raporteze Băncii Naţionale a Austriei, pentru
informare şi verificare, calitatea portofoliului său consolidat de credite
(inclusiv pentru filiale). În acest raport, cele mai mari expuneri de risc
din partea partenerilor trebuie clasificate după un sistem de 4 litere (de
la A la D), A fiind riscul cel mai mic şi D cel mai mare. Pentru a
reduce volumul de muncă cerut de două sisteme interne de rating
(Swatek şi cel cerut de Legea bancară), RZB a creat o schemă care
traduce clasele de risc ale Modelului Swatek în sistemul de rating
cerut de legea bancară. În RZB (şi potrivit URS), un astfel de rating se
numeşte "Rating global" şi se formează prin combinarea rating-ului
societăţii cu cel al colateralului.
Rating Categorii de risc ale Legii bancare

global/Swatek din Austria
A, A minus (A-) A
B, B minus (B-) B
C C
D D
Explicaţii:
A = fără risc vizibil
Acoperă toate expunerile de risc / împrumut care nu intră în
categoriile B-D.
B = risc limitat de încălcare a contractului
Banca deţine deja anumite informaţii cu privire la necesitatea
ţinerii sub strictă observaţie a evoluţiei viitoare a debitorului.
Achitarea datoriei nu este însă pusă la îndoială încă. Exemple care se
pot încadra în această categorie: debitori ale căror declaraţii financiare
curente semnalează o deteriorare a situaţiei lor economice sau debitori
ale căror fluxuri de numerar, lichidităţi, capitaluri proprii sau
colaterale garantează că şi în condiţiile actuale există numai un risc de
încălcare a contractului.
C = îndoielnic, risc ridicat de nerambursare
O acordare de credit este considerată nesigură sau extrem de
riscantă dacă au existat întârzieri în rambursarea sumei creditului sau a
dobânzii, iar rambursarea şi achitarea dobânzii par a fi parţial sau total
124
periclitate. Această calificare trebuie să se bazeze pe dubii bine
fundamentate cu privire la recuperarea expunerii. În acest stadiu,
trebuie avută în vedere crearea de provizioane. La această categorie nu
sunt permise tranzacţii noi!
D = pierderi, situaţie de faliment
Creditul nu va fi rambursat, nu este acoperit integral prin
colateral şi în consecinţă nu trebuie acordat. Diferenţa faţă de grupa C
(îndoielnic): constă în faptul că pierderea s-a produs deja , nu este
doar de aşteptat.
7.9. Modelul de rating URS (Sistem unicat de raiting)
Aşa cum am menţionat în subcapitolul anterior, Grupul Băncii

Raiffeisen din Austria a adoptat un model prelucrat după modelul
Swatek în vederea determinării bonităţii clienţilor săi. Sinteza acestui
model o prezentăm în continuare.16 Faptul că modelul Swatek nu
furnizează indicaţii cu privire la încadrarea clienţilor în diferite
categorii de rating, lăsând mult loc pentru raţionamente subiective,
constituie o barieră majoră în stabilirea unui sistem de management al
riscului de creditare valabil pentru întreaga reţea. Pentru eliminarea
acestei bariere, ICM - în baza modelului de rating creat de RBP - a
decis nu numai să elaboreze astfel de indicaţii de rating, ci şi să
furnizeze utilizatorului şi un instrument EDP facil, care să-l sprijine în
procesul de rating. Acest instrument EDP (în Excel) constituie
Modelul de rating URS. Bazat pe modelul Swatek deschis anterior, el
înglobează toate avantajele unei structuri de rating stabilite, eliminând
în acelaşi timp cele mai serioase deficienţe ale acesteia. Modelul de
rating URS reprezintă:
• indicaţii clare şi uşor aplicabile pentru utilizatori;
• interpretare amortizată a criteriilor de rating pentru
utilizatori şi factorii de decizie;
• rezultate de rating comparabile la nivelul întregului
reţele;
• un punct de plecare pentru un management al riscului de
creditare la nivel de reţea;
• o deschidere spre modificări ulterioare cu privire la
ponderarea riscurilor şi scale mai mari de rating.
În vederea unei cât mai posibile obiectivări a procesului de
rating şi pentru asigurarea unor rezerve suficiente (în special la
evaluarea colateralului), Modelul de rating URS introduce ponderări
ale riscurilor pentru toate ratingurile utilizate. Ponderările de riscuri
16
Prelucrare după procedura de creditare a Grupului Bancar Raiffeisen din Austria - 2002
125
introduse de Modelele de rating URS sunt obţinute în principal din
cele utilizate în RBP de peste un an cu rezultate pozitive, adaptate însă
oarecum pentru a se putea aplica întregii reţele.
Ponderările de riscuri la Rating-ul clientului nu numai că
reflectă importanţa anumitor indicatori financiari de previzionare a
falimentului, dar iau totodată în considerare factori calitativi, de genul
tipului de proprietate şi al cantităţii şi calităţii informaţiilor primite.
Ponderările de riscuri din Rating-ul colateralului tind să reflecte cât
mai mult posibil situaţia juridică a reţelei, precum şi principiile
generale ale valorilor pieţei secundare şi ale tipurilor specifice de
colateral. Au fost stabilite şi ponderări ale colateralului pentru a
include sconturile de aplicare a colateralului în cazul în care trebuie
realizate, generând de cele mai multe ori costuri şi cheltuieli
suplimentare.
Pentru a face distincţia între economiile din diferite state şi
cicluri economice şi pentru a reflecta diferitele medii juridice,
ponderările de riscuri se bazează - unde este cazul - pe rating-urile de
ţări. Referinţele la rating-urile de ţări se leagă întotdeauna de sistemul
de Ratig de ţară la RZB. Rating-uri actuale de ţări pot fi cerute de
Departamentul de Analiză Bancară şi de Ţară (CBA) al RZB din
Viena, sau de directorii dvs. GAMS de reţea.
Rating-ul clientului.
Rating-ul clientului este determinat prin examinarea a 6 criterii
calitative şi a 10 criterii cantitative. Ponderările de risc care folosesc
aceste criterii reflectă capacitatea lor medie de previzionare a
falimentului. Selecţia şi ponderările de risc propriu-zise se bazează pe
rezultatele studiilor internaţionale, dar şi pe numeroşii ani de
experienţă ai directorilor de credite din cadrul reţelei RZB.
Criteriile şi ponderările lor de risc se prezintă în tabelul 4.13.
Criterii calitative şi cantitative pentru acordarea creditelor

Tabelul nr. 3.13.
CRITERIUL PONDERI DE RISC
A. Criterii calitative: 43.5%, constând în
- calitatea 5.0%
managementului
- planificarea/strategia 5.0%
afacerii
- structura proprietăţii 12.0%
- riscul pe ramură 5.5%
- poziţia pe 8.0%
piaţă/segmentul de piaţă
- calitatea auditului 8.0%
B. Criterii cantitative: 56.5%, constând în
- capital propriu 7,5% (Rata capitalului propriu)
126
- tendinţa evoluţiei 2.5%
capitalului propriu
- profitabilitate 6.0% (Venit din activitatea curentă)
- profitabilitate 2.5%
comparativ cu concurenţii
- tendinţa evoluţiei 2.5%
profitabilităţii
- fluxul de numerar de 9.0%
lucru
- tendinţa fluxului de 2.5%
numerar de lucru
- acoperirea dobânzii 8.5% (EBIT/cheltuieli dobândă)
- lichidităţi 7.5% (Rata curentă)
- expunere la riscul de 8.0% (vezi definiţia)
valută
Fiecare dintre subcriteriile mai sus menţionate este evaluat, în

continuare, prin utilizarea anumitor factori selectaţi pentru a descrie
posibilele forme de risc incluse. Fiecare factor are o anumită notă
indicând gradul de risc. În funcţie de factorul considerat cel mai
adecvat pentru descrierea clientului, utilizatorul introduce o anumită
notă în model. După completarea tuturor criteriilor cerute, modelul
calculează rezultatul riscului măsurat al clientului, care este echivalent
cu Rating-ul clientului.
Rating-ul colateralului.
Pentru Rating-ul colateralului s-a folosit un alt mod de
abordare. Deoarece calitatea colateralului depinde de cele mai multe
ori de calitatea factorilor externi (reputaţia de creditare a giranţilor,
cadrul legal, disponibilitatea şi profunzimea pieţelor secundare etc.),
nu de tipul propriu-zis de colateral, ponderările de risc ale
colateralului depind foarte mult de calitatea respectivilor factori
externi.
127
CAPITOLUL 8
TIPURI DE BĂNCI CARE FUNCŢIONEAZĂ ÎN
MEDIUL NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL. IMPLICAŢII
ASUPRA MANAGEMENTULUI-( dupa MARICICA STOICA-Management
bancar)
Prezentarea băncilor se poate face luând în considerare multe criterii, dar

din punct de vedere al managementului, este important a lua în considerare acele
criterii care influenţează modul de organizare, sistemul informaţional, procesul
decizional, precum şi modul de numire a cadrelor de conducere.
Printre coordonatele care conturează cele patru criterii se impune a lua în
considerare următoarele:
- forma de proprietate;
- apartenenţa naţională;
- rolul pe care-l au în sistemul bancar naţional.
. Tipuri de bănci după forma de proprietate

În funcţie de forma de proprietate se pot delimita următoarele tipuri de
bănci:
♦ Bănci private se caracterizează prin faptul că capitalul lor aparţine unei
persoane sau unui grup de persoane. Sunt primele forme de bănci care au
funcţionat sub formă de zarafuri şi cămătari.
Principala formă pe care o îmbracă băncile private este una de societate pe
acţiuni al cărei capital este împărţit într-un număr mare de părţi cu o anumită
valoare nominală, numite acţiuni. Influenţa asupra managementului băncii se
manifestă în planul adunării acţionarilor şi depinde de numărul şi valoarea
acţiunilor posedate. Repartizarea profitului se face în funcţie de numărul de
acţiuni posedate de fiecare acţionar.
Deciziile privind alegerea administratorilor şi cenzorilor, aprobarea sau nu
a bilanţului, fixarea dividendelor, mărimea capitalului, fuziunea, majorarea
capitalului se iau de către adunările generale ordinare şi extraordinare ale
acţionarilor.
♦ Băncile de stat au ca trăsătură definitorie posedarea întregului capital de
către statul pe teritoriul căruia se află. În cele mai multe cazuri, acestea îmbracă
forma unor bănci specializate. Deşi se bucură de o anumită autonomie,
rentabilitatea acestora este mai redusă comparativ cu cea a băncilor private, statul
fiind nevoit să intervină când nu se dovedesc suficient de viabile.
♦ Băncile mixte funcţionează sub forma societăţilor pe acţiuni, în care
128
statul este unul din acţionari, caracteristicile acestui tip depind de ponderea
acţiunilor deţinute de stat.
. Tipuri de bănci după apartenenţa naţională

În funcţie de apartenenţa naţională a băncii delimităm următoarele tipuri
de bănci:
♦ Bănci autohtone - a căror caracteristică constă în faptul că capitalul
aparţine persoanelor fizice sau juridice din statul unde acestea funcţionează.
Aceste bănci sunt componente ale sistemului bancar naţional, funcţionând sub
supravegherea Băncii Centrale a statului respectiv.
♦ Bănci multinaţionale - din această categorie fac parte Organismele
Monetare şi Financiare Internaţionale care au ca trăsături comune următoarele
elemente:
• capitalul este constituit prin subscrierea Băncilor Centrale din ţările
membre;
• managementul este asigurat de guvernatorii ţărilor membre;
• acordă asistenţă şi credite ţărilor membre;
• supraveghează funcţionarea pieţelor financiar-bancare internaţionale.
♦ Bănci mixte sunt constituite prin aportul de capital a doi sau mai mulţi
parteneri din ţări diferite, se supun legislaţiei din ţara unde îşi au sediul.
Veniturile băncii se împart între parteneri în funcţie de ponderea
contribuţiei fiecăruia la constituirea capitalului băncii. Structura activelor şi
pasivelor sunt opţiuni ale băncii mixte, respectiv rezultatul înţelegerii dintre
parteneri.
Activitatea băncii este supravegheată de Banca Centrală a ţării pe teritoriul
căreia îşi are sediul; funcţionează sub forma societăţilor pe acţiuni.
. Tipuri de bănci după rolul pe care îl joacă în sistemul

bancar naţional
În funcţie de rolul pe care-1 joacă în cadrul sistemului bancar naţional,
băncile îmbracă următoarele forme:
♦ Bănci centrale sunt instituţii guvernamentale care asigură funcţionarea şi
supravegherea sistemului bancar la nivel naţional prin puterile şi responsabilităţile
dobândite prin actul de înfiinţare a lor.
Băncile Centrale s-au dezvoltat pe două căi: fie că au fost bănci comerciale
care au căpătat pe parcurs puteri şi responsabilităţi care le-au transformat în bănci
centrale (Banca Angliei, Banca Franţei), fie că au avut rol de Bănci Centrale prin
actul de înfiinţare a lor , cazul Băncii Naţionale a României - înfiinţată în anul
1880, Sistemul Federal de Rezerve al S.U.A. - 1913.
129
Prin funcţiile cu care sunt învestite, Băncile Centrale operează ca instituţii
publice ale statului, indiferent de natura capitalului lor - de stat, privat autohton
sau mixt.
Pentru a înţelege rolul pe care îl au Băncile Centrale în economia
naţională, este necesar să prezentăm funcţiile pe care acestea le îndeplinesc în
cadrul sistemului bancar la nivel naţional.
Prima funcţie esenţială, care a determinat apariţia Băncilor Centrale, este
cea de emisiune monetară prin care statul îi conferă Băncii Centrale privilegiul de
emisiune. Exercitând privilegiul de emisiune, Banca Centrală devine deţinătoarea
stocului de aur şi a rezervelor internaţionale ale ţârii.
Prin funcţia de emisiune, Banca Centrală are răspunderea calităţii
circulaţiei monetare şi dimensionarea masei monetare şi de credit (prin
manevrarea taxei scontului, operaţii la piaţa liberă, sistemul rezervelor minime
obligatorii).
Funcţia de creditare a băncilor prin operaţii de scontare şi rescontare a
titlurilor de credit sau prin acordarea creditelor de refinanţare, caz în care Banca
Centrală apare ca împrumutător de ultimă instanţă.
Ca administrator al rezervelor internaţionale. Banca Centrală asigură
stabilitatea cursurilor valutare prin intervenţia directă pe piaţă, prin cumpărare sau
vânzare de valută, asigură menţinerea rezervelor naţionale la un nivel adecvat
tranzacţiilor externe ale statului.
Pentru îndeplinirea acestei funcţii, Băncii Centrale îi sunt încredinţate
atribuţii autoritare de a aplica sistemul de restricţii valutare pe care statul le decide
Ş1 le aplică: controlul asupra plăţilor în devize, preluarea în favoarea statului a
unor plăţi din încasările în valută, efectuarea şi controlul schimburilor valutare.
Banca Centrală, ca reprezentantă legitimă a statului, exercită un rol
deosebit în relaţiile internaţionale interstatale, interbancare şi cu instituţii
monetare „internaţionale, participând în calitate de membru, aplică norme de
conduită agreate de aceste instituţii în domeniul monetar şi de credit în vederea
susţinerii Mecanismelor ce acţionează pe plan naţional şi internaţional.
Banca Centrală joacă rol de bancă pentru celelalte bănci prin faptul că
toate băncile sunt obligate sa deschidă conturi curente la Banca Centrală şi sa
menţină rezerve minime obligatorii pentru a-şi asigura lichiditatea. Prin Banca
Centrală se efectuează compensarea creanţelor reciproce dintre celelalte bănci prin
constituirea Casei de compensare interbancară.
Banca Centrală este un organ al statului, ea stabileşte şi conduce politica
monetară şi de credit în cadrul politicii economice şi financiare a statului. Statul
reprezintă pentru Banca Centrală unul din principalii beneficiari de credite;
împrumuturile acordate statului nu pot depăşi dublul capitalului Băncii Centrale şi
fondul de rezervă.
130
Emite norme de autorizare, funcţionare şi supraveghere bancară în vederea
protejării deponenţilor şi asigurării funcţionării nestingherite a sistemului bancar.
Normele privesc capitalul minim al societăţii bancare, forma juridică a societăţii
bancare, asigurarea depozitelor, supravegherea activităţii bancare, operaţii
bancare, personalul băncilor şi fondatorii, secretul profesional. Activitatea de
reglementare şi controlul bancar fie că sunt încredinţate Băncii Centrale - cazul
României, Angliei, S.U.A., fie unor instituţii specializate: cazul Franţei,
Germaniei.
În ţara noastră, Banca Naţională este condusă de un consiliu de
administraţie (vezi figura), care are următoarele atribuţii:
• hotărăşte asupra măsurilor în domeniul politicii monetare, valutare, de
credit şi de plăţi;
• hotărăşte asupra organizării interne;
• stabileşte direcţiile principale în conducerea operaţiunilor şi
răspunderilor ce revin aparatului Băncii Naţionale.
Consiliul de administraţie este compus din:
- guvernator, în calitate de preşedinte,
- prim-viceguvernator, în calitate de vicepreşedinte,
- doi viceguvernatori,
- alţi cinci membri.
Membrii Consiliului de administraţie sunt numiţi de Parlament, la
propunerea primului ministru. Numirile se fac pe o perioadă de opt ani, mandatul
putând fi reînnoit. Revocările din funcţie ale membrilor Consiliului de
administraţie se fac de către Parlament la propunerea primului ministru.
Gestiunea zilnică este încredinţată guvernatorului. Acesta numeşte în
funcţie personalul din aparatul de control al băncii şi directorii sucursalelor,
filialelor şi agenţiilor. Guvernatorul reprezintă Banca Naţională în relaţiile cu
terţii, semnând tratate şi convenţii.
Comisia de cenzori, formată din cinci membri, este numită de Consiliul de
administraţie, care are ca atribuţii verificarea gestiunii Băncii Naţionale,
întocmind rapoarte anuale asupra bilanţului şi contului de profit şi pierdere.
131
Banca Naţională este supusă controlului Curţii de Conturi.
În S.U.A., abia în 1913 s-a înfiinţat Banca Centrală - Sistemul Rezervelor
Federale (F.E.D.). Prin actul de înfiinţare în locul unei Bănci Centrale unice, s-a
stipulat înfiinţarea a 12 bănci ale Rezervelor Federale, amplasate în diferite părţi
ale ţării, cu un Consiliu al^Rezervelor Federale la Washington, care să le
supravegheze şi să le coordoneze activitatea (vezi figura). Ulterior, puterea a fost
descentralizată şi împărţită între Băncile Rezervelor Federale şi Consiliu]
Rezervelor Federale.
Prin Actul bancar din 1935 s-a centralizat puterea la Consiliul
guvernatorilor prin reducerea puterii Băncilor Rezervelor Federale. De asemenea,
132
F.E.D. a devenit mai independent de preşedinte prin eliminarea numirii
Secretarului trezoreriei şi a Controlului valutar (numiţi de către preşedinte) în
Consiliul Rezervelor Federale, care sunt numiţi de către Consiliul guvernatorilor.
Toate băncile trebuie să-şi creeze rezerve, să fie membre ale F.E.D. şi să-şi
asigure depozitele la Corporaţia de Asigurare Federală a Depozitelor (F.D.I.C.)
Mai mult de jumătate din activele F.E.D. sunt deţinute de trei bănci: New York,
Chicago şi San Francisco. Banca din New York deţine 30% din activele F.E.D.,
această bancă reprezentând punctul de contact al F.E.D. cu băncile centrale străine
şi instituţiile internaţionale.
Fiecare dintre aceste Bănci ale Rezervelor Federale este controlată de ui
consiliu format din nouă directori. Trei dintre aceşti directori - directori din clasa
A - sunt aleşi de membrii băncii şi sunt bancheri.
133
Băncile membre aleg trei directori din clasa B care nu pot fi conducători
sau angajaţi ai băncilor. Pentru a preveni dominarea de către un anumit grup de
bănci, băncile membre au fost împărţite în bănci mari, mijlocii şi mici, fiecare
votând pentru un director din clasa A şi un director din clasa B.
Directorii din clasa C sunt numiţi de Consiliul Guvernatorilor pentru a
satisface interesele publicului larg. Unul dintre directorii din clasa C devine şeful
consiliului, iar altul şef adjunct. Funcţia principală a directorilor nu este de a
134
elabora politica monetară, ci de a îndruma pe preşedintele băncii în munca sa
administrativă de dirijare a băncii.
Preşedintele fiecărei Bănci de Rezerve Federale este ales de directori cu
aprobarea Consiliului Guvernatorilor.
Băncile Rezervelor Federale examinează băncile membre, achită cecuri,
retrag valuta din circulaţie, emit valută nouă, îşi stabilesc rata de scont (rata pe
care F.E.D. o aplică împrumuturilor acordate băncilor şi altor instituţii depozitare
din districtul său). Rata trebuie aprobată de Consiliul Guvernatorilor care poate
forţa Banca Rezervelor Federale să modifice rata curentă.
O altă funcţie a Băncilor Rezervelor Federale este de a asigura un contact
direct între directorii şi preşedinţii Băncilor de Rezerve cu diverşi manageri.
Alte funcţii ale Băncilor Rezervelor Federale constau în realizarea de
cercetări în domeniul bancar şi al politicii monetare şi în informarea şi justificarea
acţiunilor F.E.D., comunităţii locale de afaceri.
În fruntea Sistemului Rezervelor Federale se află Consiliul Guvernatorilor
situat la Washington. Cei şapte guvernatori sunt numiţi de preşedintele Statelor
Unite, la recomandarea şi cu aprobarea Senatului, pentru un mandat de 14 ani.
Consiliul Guvernatorilor elaborează politica monetară, controlează rata de
scont şi poate modifica între anumite limite necesarul de rezerve. Împreună cu alţi
membri ai Comitetului Federal al Pieţei Libere, el controlează cel mai important
instrument al politicii monetare: operaţiunile la piaţa liberă.
Şeful consiliului este unul din principalii sfătuitori ai preşedintelui şi ai
Congresului, guvernatorii acţionează ca reprezentanţi ai S.U.A. În cadrul
negocierilor cu băncile centrale şi guvernele străine.
Consiliul se ocupă şi de fuzionarea bancară, supraveghează Băncile
Rezervelor Federale, care trebuie să-şi supună bugetele aprobării Consiliului.
Comitetul Federal al Pieţei Libere (F.M.O.C.) este format din şapte
membri ai Consiliului guvernatorilor, al cărui şef este şeful F.O.M.C. şi din cinci
preşedinţi ai Băncilor Rezervelor Federale. Funcţia F.O.M.C. este de a decide
asupra operaţiunilor pe piaţa liberă.
F.E.D. dispune de multă independenţă; odată numiţi guvernatorii de către
preşedintele S.U.A., aceştia pot ignora dorinţele preşedintelui. Formal, Congresul
poate controla F.E.D., dar nu are dreptul.
Stocul important al Băncilor Rezervelor Federale se află în proprietatea
băncilor membre care primesc dividende. Profiturile nete ale Băncilor Rezervelor
federale provin din asigurările pe care le deţin şi foarte puţin pe seama dobânzii la
împrumuturile pe care le oferă. După ce achită dividende băncilor membre,
restituie partea din profitul net trezoreriei S.U.A.
♦ Bănci comerciale - cu pondere în sistemul bancar al unei ţări,
efectuează operaţiuni de depozitare, acordare credite, decontări şi plăţi cu şi fără
135
numerar, în lei şi valută, în ţară şi străinătate, plasamente de portofoliu, activităţi
de consultanţă, gestionează titlurile financiare ale clienţilor.
♦ Bănci universale efectuează toate tipurile de operaţiuni pe care le fac
băncile comerciale, în plus fac şi operaţiuni cu valori mobiliare privind emisiunea,
subscrierea, plasamentul sau negocierea lor. Aceste bănci realizează o integrare
între activitatea comercială şi banca de afaceri, promovând eficienţa, permit
obţinerea de economii la costuri şi stimulează activitatea financiară prin
pătrunderea operatorilor bancari în alte domenii financiare.
Având libertatea de a presta o gamă diversificată de servicii financiare care
conduc la portofolii de active mai echilibrate cu un grad ridicat de rentabilitate,
băncile universale oferă o rezistenţă mai mare la fluctuaţiile conjuncturii
economice.
♦ Bănci de afaceri sunt intermediari financiari care asigură servicii
profesionale specializate în mobilizarea altor resurse financiare decât
creditele bancare.
Băncile de afaceri efectuează operaţiuni de finanţare a afacerilor, direct
sau indirect. Spre deosebire de băncile comerciale care acordă credite, băncile de
afaceri nu constituie depozite, ci îşi oferă serviciile profesionale (în legătură cu
piaţa de capital) pentru mobilizarea fondurilor din diverse resurse cu
preponderenţă altele decât cele din sistemul bancar.
Rolul principal al băncilor de afaceri este de a realiza aranjamente
financiare pentru proiecte productive. Unul din obiectivele în cadrul acestor
aranjamente este evaluarea unei afaceri sau societăţi, operaţiune tehnică dificilă în
care băncile de afaceri sunt specializate. De asemenea, aceste bănci oferă
clienţilor încredere, securitate până la garantarea expresă a unor operaţiuni ce
comportă risc. Băncile de afaceri au o reţea de contacte naţionale şi internaţionale
care le permit să identifice finanţarea şi să mobilizeze capitalul.
O categorie aparte a băncilor de afaceri o constituie băncile - societăţi de
Portofoliu (o formă derivată a băncilor de afaceri din Franţa) - care deţin pachete
de acţiuni de control la diverse întreprinderi, îşi asigură conducerea în aceste
întreprinderi şi poziţia hotărâtoare în determinarea politicilor de investiţii, de
Producţie, comercială, financiară.
♦ Bănci de depozit - bănci specifice franceze, a căror activitate principală
constă în efectuarea operaţiunilor de credit şi primirea din partea
publicului a depozitelor la vedere sau la termen. O categorie aparte din
cadrul băncilor de depozit o prezintă băncile de credit pe termen lung şi mijlociu
care acordă credite pe termen mediu şi lung, ele primind depozite numai pentru
termen mediu sau lung.
136
♦ Bănci ipotecare - care acordă împrumuturi pe termen lung pentru
locuinţe garantate e»- ipoteci asupra bunurilor imobile (construcţii,
terenuri).
♦ Bănci trusty - care se ocupă de forfetarea creanţelor pe care le
transformă în bani. Operaţiunea constă în vânzarea unei creanţe de către creditor
asupra unui debitor, vânzare care i se face băncii trusty, aceasta urmând debitorul
pentru recuperarea creanţelor, operaţiune pentru care încasează un comision.
♦ Bănci specializate - care acordă credite pe termen mijlociu şi lung în
ramurile pentru care ea este specializată - agricultură, minerit, industrie, banca
procurându-şi fondurile prin depozite pe termen lung.
♦ Bănci corespondent sunt acele bănci la care îşi deschid conturi curente
băncile din alte ţări, de regulă conturile se deschid în moneda ţării băncii
corespondent.
În S.U.A., sistemul de bănci corespondent este un aranjament informai
prin care o bancă mai mică îşi ţine conturile de depozite la băncile mai mari în
oraşele mari, apelând la ele pentru o gamă largă de servicii şi asistenţă. Băncile
din oraşele mari, la rândul lor, îşi păstrează conturile de depozit la bănci mai mari
din principalele centre financiare.
Sistemul de corespondent serveşte ca mijloc de mobilizare a banilor şi
canalizarea lor spre zonele unde este nevoie. Băncile de corespondent oferă
servicii băncilor mici: consultanţă, angajează tranzacţii financiare internaţionale,
participă cu împrumuturi pentru băncile mici etc.
♦ Bănci off-shore - bănci care există în anumite „zone libere”
(Luxemburg, Singapore, Hong-Kong) şi realizează numai operaţiuni cu
nerezidenţi, menţinând în anonimat identitatea clienţilor.
137
Bibliografie
1. Silviu Cerna - Banii şi creditul în economiile contemporane, Ed.

Enciclopedicã, Bucureşti, 1994
2. Silviu Cerna - Sistemul monetar şi politica monetarã, Ed.
Enciclopedicã, Bucureşti, 1996
3 Cezar Basno, - Monedã, credit, bãnci, Ed. didacticã şi pedagogicã,
Nicolae Dardac, Bucureşti, 1994
Constantin Floricel
4 Lucian C. Ionescu - Bãncile şi operaţiunile bancare, Ed. Economicã, 1996
5. Costin Kiriţescu - Idei contemporane în actiune, Ed. Enciclopedicã,
Colectia Biblioteca B.N.R., Bucureşti, 1996
6. Vasile Turliuc - Formã şi fond în tranzitia bancarã, Revista Finanţe,
credit, contabilitate, nr.4, 1994
7. Vasile Cocriş - Profitabilitatea bancarã, prin corelarea operatiunilor
active cu cele pasive, Revista Finanţe, credit,
contabilitate, nr. 1-2, 1996
8 Eugen Vasilescu - Managementul proceselor monetare şi teoria inflatiei,
(tratat de monedã, credit, bãnci), Ed. Curtea Veche,
Bucureşti, 1993
9 Joël Bessis - Géstion des risques et géstion Actif-Passif des banques,
Ed. Dalloz, Paris, 1995
10 Huguette Durand - Les systèmes monetaires et bancaires étrangèrs, Ed.
Cujas, Paris, 1986
11 Maricica Stoica -Management bancar Ed. Economica, Bucuresti 199
12 - Rapoarte anuale 1996, 1997
13 B.N.R. - Buletine trimestriale 1996, 1997
B.N.R. - Norme metodologice privind activitatea de creditare, nr.
14 B.C.R. 1, 1997
- Norme metodologice privind creditarea societãtilor
15 B.R.D. comerciale, 1996
16 - Revista Piaţa financiarã, 1996, 1997
17 *** - Revista Tribuna economicã, 1994-1997
18 *** - Revista Finanţe, credit, contabilitate, 1994-1997
19 *** - Revue d` Economie financière, 1990-1997
20 *** - OUG 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea
capitalului ,completata simodificata cu Lg. 227/2007
21 *** - OUG 50/2010
138
139

Moneda-si-Credit Univ Dunarea de Jos

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Moneda-si-Credit Univ Dunarea de Jos

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

1.1. Conceptul monedei................................................................................................................ 5

1.2. Caracteristicile monedei ....................................................................................................... 6

1.3. Funcţiile monedei.................................................................................................................. 6

1.4. Evoluţia monedei şi clasificarea semnelor monetare............................................................ 7

1.4. Puterea de cumpărare a monedei........................................................................................ 14

2.1. Sistemele monetare naţionale.............................................................................................. 17

2.2. Analiza elementelor structurale ale sistemului monetar ..................................................... 20

2.3. Convertibilitatea monetară şi evoluţia ei ............................................................................ 23

3.1. Definirea şi structura masei monetare ................................................................................ 28

3.2. Indicatori monetari ............................................................................................................. 28

3.3. Agregatele monetare ........................................................................................................... 30

4.1. Ce este creditul? Concept.................................................................................................... 32

4.2. Trăsăturile caracteristice ale creditului.............................................................................. 33

4.3. Funcţiile creditului.............................................................................................................. 35

4.4 TIPURI DE CREDITE. CLASIFICARE ............................................................................... 37

5.2. Riscul în activitatea de creditare......................................................................................... 52

6.1. Obiectivele procesului de studiu................... Error! Bookmark not defined.

6.2. Crdite neperformante si operatiuni de recuperare.......................................................... 84

Bibliografie .................................................................................................................................. 137

Din totdeauna, moneda a constituit pentru monetarişti, un subiect de controverse. De

1.1. Conceptul monedei

Monedei îi sunt atribuite două accepţiuni:

Sammuelson /SUA) – „ moneda este un mijloc modern de schimb şi unitate etalon în

1.2. Caracteristicile monedei

1.3. Funcţiile monedei

a) funcţia de instrument unic de schimb;

c) Funcţia de rezervă a valorii– Moneda este purtătoare de valoare, îşi conservă

1.4. Evoluţia monedei şi clasificarea semnelor monetare

Moneda apare de timpuriu în istoria societăţii româneşti, fiind prezentă în tranzacţii

1.3.1. Etape în evoluţia monedei

Evoluţia monedei după Bretton Woods (1944)

1.3.2. Clasificarea semnelor monetare

1.4. Puterea de cumpărare a monedei2

Valoarea monedei, respectiv puterea ei de cumpărare, decurge din nivelul preţurilor.

2.1. Sistemele monetare naţionale

Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale şi al instituţiilor, care

2.2. Analiza elementelor structurale ale sistemului monetar

Elementul structural al sistemului monetar îl reprezintă unitatea monetară. Sistemul

Obiectivele Sistemului Monetar Internaţional sunt următoarele:

2.3. Convertibilitatea monetară şi evoluţia ei

2.3.1. Convertibilitatea monetară în condiţiile etalonului aur-monedă şi

Din punct de vedere istoric convertibilitatea este legată de emisiunea şi punerea în

Prin mecanismul convertibilităţii, se asigura menţinerea echilibrului între masa

2.3.2. Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur-devize

Bazele acestui etalon aur-devize au fost puse în 1922 la Conferinţa Monetară de la

2.3.3. Convertibilitatea în cadrul Sistemului Monetar Internaţional

În concepţia Fondului Monetar Internaţional, convertibilitatea propriu-zisă (oficială)

2.3.4. Convertibilitatea în condiţii actuale

În prezent convertibilitatea monetară este bazată pe etalonul puterii de cumpărare şi

2.3.5. Convertibilitatea leului

Pentru a trece o monedă la convertibilitate, sunt necesare anumite premize:

3.1. Definirea şi structura masei monetare

3.2. Indicatori monetari

3.3. Agregatele monetare

Agregatele monetare diferă în general de la o economie la alta, dar în ansamblu au

4.1. Ce este creditul? Concept

Creditul, ca şi moneda,este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la

4.2. Trăsăturile caracteristice ale creditului

În amplitudinea sa,esenţa raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor

- dobânda majorată − este dobânda percepută de unităţile bancare, în cazul în

4.3. Funcţiile creditului

Descoperitul autorizat de cont

Creditul de consum expresso lejer

Creditul expresso non stop

Creditul student plus