ASPECTE CU PRIVIRE LA CONCEPTUL

DE CETĂŢENIE EUROPEANĂ

Virginia ZAHARIA

Noţiunea de cetăţenie îşi are originea în dreptul intern. Juristul care

face referinţă la dreptul pozitiv al statelor are temeiul să considere că
cetăţenia aparţine de domeniul politic, fiind fidel concepţiei propuse
de Aristotel, conform căreia cetăţeanul se definea după participarea la
funcţiile judiciare şi la funcţiile publice, în general. În dreptul pozitiv,
cetăţenia continuă să desemneze calitatea juridică ce permite unei
persoane să ia parte la viaţa statului, bucurându-se de drepturi civile şi
politice şi fiind supus, în schimb, unor obligaţii, celor ca votul
obligatoriu sau serviciul naţional.
Noţiunea de cetăţenie europeană ar trebui, în mod normal, să fie
centrată asupra acestor drepturi şi obligaţii corespunzătoare. Ea ar
implica faptul că cetăţenii Uniunii Europene beneficiază în această
calitate de drepturi analogice celor care sunt tradiţional rezervate
naţionalilor în ordinea juridică internă. Aceste drepturi corespund, în
mare măsură, celor care între anii 1975-1985 au fost calificate ca fiind
„drepturi speciale” rezervate resortisanţilor statelor-membre ale
Comunităţii în sensul Reuniunii de la Paris din 9-10 decembrie 1974
care s-a pronunţat pentru atribuirea drepturilor speciale acestor
resortisanţi.
Este de reţinut că din atare moment până în prezent, structura
Uniunii Europene necesită ca anumite drepturi să fie exercitate la
nivelul Uniunii propriu-zise, altele – la nivelul statelor-membre.

319
 În special, după Consiliul European de la Fontainebleau din 1984,
s-a dezvoltat o altă noţiune, cea de Europă a cetăţenilor. Uneori
deosebirea dintre această noţiune şi cea precedentă prezintă dificultăţi,
cu atât mai mult că ea însăşi este greu de definit [1, p.284]. Ideea
esenţială este că cetăţeanul european trebuie să fie plasat în centrul
edificării europene, în spiritul dezvoltării sentimentului său de
apartenenţă la Uniunea Europeană. În acest sens, comitetul ad-hoc cu
privire la Europa cetăţenilor, aşa-numitul Comitet Adonnino, creat la
iniţiativa Consiliului European de la Fontainebleau, a propus „măsuri
susceptibile de a consolida şi a promova identitatea şi imaginea
Comunităţii faţă de cetăţenii săi în lume”.
Printre drepturile speciale recunoscute în perspectiva unei Europe a
cetăţenilor, figurează, fără îndoială, drepturile speciale inerente
cetăţeniei europene şi care instituie o veritabilă cetăţenie politică. Dar
aici se includ, de asemenea, şi drepturi ce rezultă din integrarea
economică, aşa ca liberul acces la muncă într-o ţară la alegere, şi
drepturi noi, care consfinţesc extinderea domeniului integrării, aşa ca
dreptul la cultură sau la protecţia mediului ambiant. Aceasta
corespunde, în plus, celei mai largi concepţii – modernă – a cetăţeniei.
Dar atare opinie neagă o mare parte din specificul conceptului, pentru
că drepturile cetăţeanului nu se mai disting deloc de drepturile
aparţinând persoanei umane.
Cetăţenia europeană este un concept impus de Tratatul de la
Maastricht din 7.02.1992, reafirmat de Tratatul de la Nisa din
26.02.2001 pentru a facilita libera circulaţie şi stabilirea reşedinţei în
cadrul Uniunii Europene, dar nu defineşte această noţiune, limitându-
se doar a declara că „este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană
care are cetăţenia unui stat-membru” sau că „cetăţenii Uniunii se
bucură de drepturi şi sunt supuşi obligaţiilor prevăzute de prezentul
tratat” (Tratatul CE, art.8; art.17). Şi paradoxal, el inserează
dispoziţiile cu privire la cetăţenia Uniunii în Tratatul CE, ce constituie
partea a doua, şi nu tratatul cu privire la Uniunea Europeană [2, p.36].
Din aceste formulări, reiese faptul că cetăţenia europeană nu o
înlocuieşte pe cea a ţării de origine a unei persoane, ci că tinde să o
suplimenteze.
Calitatea de cetăţean european este deci condiţionată de deţinerea
sau de dobândirea cetăţeniei unui stat-membru. Din cele expuse,

320
rezultă că dreptului intern al fiecărui stat îi aparţine să determine dacă
o persoană deţine sau nu cetăţenia sa. Această soluţie a fost expres
confirmată în Declaraţia cu privire la cetăţenia unui stat-membru,
anexată la Tratatul de la Maastricht, conform căreia „ori de câte ori
tratatul de constituire a Comunităţii Europene face referinţă la
resortisanţii statelor-membre, chestiunea de a şti, dacă o persoană are
cetăţenia unui sau altui stat-membru, este reglementată numai cu
referinţă la dreptul naţional al statului în cauză”.
Conform dreptului internaţional, acest principiu este susceptibil de
a ridica dificultăţi atunci când o persoană posedă mai multe cetăţenii,
una dintre care ar fi a unui stat-nonmembru al Uniunii. În ordinea
juridică internaţională, opozabilitatea cetăţeniei faţă de statele terţe
este subordonată existenţei unei legături efective între persoană şi stat.
Legile referitoare la cetăţenie diferă în cadrul Uniunii Europene.
Procedurile de dobândire a cetăţeniei sunt stabilite de fiecare stat în
mod autonom, după cum şi pentru renunţarea la cetăţenie fiecare are
propriile reguli. În cadrul unei cetăţenii europene comune, legile
comunitare şi instanţele comunitare nu vor mai avea în vedere
cetăţenia? Fiecare cetăţean al Uniunii Europene va avea atât drepturi
civile şi politice, cât şi economice, sociale şi culturale, indiferent care
dintre statele-membre este statul său de cetăţenie?
Cetăţenia va avea un rol determinant în legile referitoare la
imigrare. Pe de altă parte, nu se va putea trece cu vederea rolul
determinant al cetăţeniei ca parte a cadrului de socializare şi de
constituire a identităţii culturale [3, p.169].
Uniunea Europeană are nevoie de cetăţeni europeni, dar sursa
drepturilor cetăţeneşti şi cadrul integrării politice şi al cooperării
rămâne statul-naţiune. Aceasta, cu alte cuvinte, înseamnă că se va
ajunge în mod automat, la situaţia cetăţeniilor multiple.
În cadrul integrării şi cooperării, cetăţenia europeană joacă un rol
major. Dintre numeroasele aspecte ale cetăţeniei, dezbaterea
europeană insistă însă pe dreptul la reşedinţă şi pe naţionalitate.
Totodată, trebuie să avem în vedere şi unele imperfecţiuni ale
construcţiei referitoare la conceptul de cetăţenie europeană. Astfel,
dacă sunt cetăţeni cei care posedă cetăţenia unui stat-membru al
Uniunii Europene, ce se va întâmpla cu persoanele care nu au o
asemenea cetăţenie ? Înseamnă că aceştia vor fi excluşi. Altfel spus,

321
nonnaţionalii statelor-membre nu fac parte din cetăţenii Uniunii
Europene, iar criteriul acestei excluderi este tocmai cetăţenia.
În fine, mai putem analiza un exemplu de situaţie în care cetăţenia
nu este luată în considerare, şi anume, acela privitor la rudele sau
membrii familiilor lucrătorilor uniunii. Dreptul la libera circulaţie,
care este nucleul conceptului de cetăţenie europeană, permite şi unor
non-cetăţeni dreptul la muncă, precum şi dreptul de rezidenţă.
În concluzie, nu putem spune foarte clar care anume drepturi şi
obligaţii sunt legate de cetăţenia europeană, noua noţiune de cetăţenie
nefiind coerent formulată. Dacă rezumăm, putem spune că cetăţenia
este legată mai mult de libertatea ce circulaţie în Uniunea Europeană.
Din cele menţionate, am putea deduce că nu este suficient criteriul
naţionalităţii pentru dobândirea cetăţeniei europene, atât timp cât el
este în multe cazuri dublat de acela al reşedinţei.
Probabil, asistăm la anumite mutaţii dinspre spectrul larg de valori
comune împărtăşite, care este baza tradiţională a cetăţeniei, spre o
societate multiculturală, coagulată de interesele comune şi formată
datorită dezvoltării unor competenţe, asistăm şi la formarea unui nou
concept de cetăţenie.
Referinţe:
1. BLUMANN, Cl. L’Europe des citoyens. RMC, 1991.
2. WEILER, J.H. Les droits des citoyens europeens. RMUE, 1996.
3. HOBSBAWM, E. Nations and Nationalism. Cambridge University
Press, 1992.

322