AUTOIMUNITATEA

Defineşte răspunsul imun neadecvat faţă de stimulii antigenici self, prin

suprimarea mecanismelor normale de toleranţă faţă de structurile proprii. Răspunsul imun
faţă de propriile structuri poate fi umoral (prin autoanticorpi) sau celular (prin procesele
hipersensibilităţii de tip tardiv, prin mecanisme citotoxice). Conflictul imunologic se
manifestă clinic prin apariţia unor boli autoimune. Pentru definirea acestui tip de boală,
trebuiesc identificate autoantigenele şi mecanismele patogenice de producere, aspecte
care trebuie să se confirme şi experimental. Spre exemplu, patologia encefalitei alergice a
fost demonstrată prin imunizarea animalelor cu proteina mielinică de bază (MBP); s-a
indus o demielinizare inflamatorie similară cu cea din scleroza multiplă.

Autoantigenele pot deveni imunogene prin:

 modificarea antigenelor celulare de suprafaţă
 mimare moleculară (reacţii încrucişate cu antigene străine)
 eliberarea în circulaţie a antigenelor self sechestrate (ex.: din cristalin, testicul, tiroidă
etc.)
 anomalii de imunoreglare la nivelul sistemului limfoid (ex.: clone de limfocite T
“interzise” şi reactive, ineficienţa limfocitelor T supresoare, existenţa unor clone
anormale de limfocite B, hiperreactive).
Infecţiile virale provoacă formarea de autoanticorpi destul de frecvent. Antigenele
virale şi structurile self se pot asocia, dând naştere unor noi antigene, spre exemplu se pot
forma complexe cu antigenele de histocompatibilitate sau cu actomiozina membranară.
Infecţiile bacteriene alterează mai puţin structurile celulare, în schimb lipopolizaharidele
bacteriene stimulează puternic producţia celulelor B competente. Excesul de anticorpi
determină apariţia unui exces de complexe imune circulante, cu depunerea acestora în
ţesuturi şi cu activarea sistemului complement.
Autoimunitatea indusă de medicamente recunoaşte prezenţa unor haptene
(medicamentul, substanţa străină) care se legă de structurile self, cu apariţia unor
autoantigene.
Există predispoziţie genetică demonstrată pentru boli autoimune. Prin complexul
major de histocompatibilitate clasa a II-a se selecţionează epitopii. Activatorii sau
represorii transcripţionali ai moleculelor CMH clasa a II-a se află sub controlul unei
familii de gene care se află sub influenţa unor stimuli intracelulari (ex.: virali) sau
extracelulari (şoc termic). Aceşti stimuli pot produce mutaţii în secvenţele de control ale
genelor CMH şi apariţia unor molecule cu potenţial autoimunogen. Genele pentru
complement şi pentru receptorii acestuia pot fi alterate în unele boli autoimune, fapt care
explică leziunile specifice.

Clasificarea bolilor autoimune (B.A.I)

 B.A.I organ - specifice: antigenele respective sunt cantonate într-un singur organ, care
prezintă manifestări inflamatorii cronice specifice.
 B.A.I. non organ – specifice, sistemice: implică autoantigene situate pe ţesuturi
variate. Modificările imunopatologice sunt generalizate.
 B.A.I. non - organ specifice, cu leziuni restrânse - leziunile afectează puţine organe.

Exemplificări

 B.A.I. organ - specifice

- Tiroida Hashimoto - distrucţia autoimună a acinilor tiroidieni; apar
anticorpi anti tireoglobulină şi anticoloid tiroidian.
- Tireotoxicoza - Apare o imunoglobulină din clasa G, cunoscută ca
“stimulator tiroidian cu acţiune prelungită”.
- Anemii hemolitice autoimune - Sunt produse prin autoanticorpi orientaţi
împotriva unor antigene eritrocitare de suprafaţă. Autoanticorpii la cald
(interacţionează cu antigenele la 37oC) şi aparţin clasei IgG, sunt “aglutinine”.
Autoanticorpii la rece aparţin clasei IgM şi sunt “hemolizine”.
- Gastritele atrofice autoimune - leziunile sunt provocate prin autoanticorpi
anticelulă parietală gastrică şi prin anticorpi antifactor intrinsec. Ambele tipuri de
anticorpi împiedică absorbţia intestinală de vitamină B12.
- Vitiligo - produs prin autoanticorpi anti melanocite
- Pemfigus - leziunile apar prin autoanticorpi anti antidesmozomi.
- Azoospermia - anticorpi anti spermatozoizi.
- Insuficienţa ovariană - autoanticorpi anti “corpus luteum”.

 B.A.I. non organ specifice, sistemice

- Lupusul eritematos sistemic - cu manifestări cutanate, articulare, seroase,
renale, hematopoetice produse prin autoanticorpi antinucleari (anti ADN, anti ARN
- proteine), concomitent cu creşterea secreţiei de IL 2 cu efect proliferativ asupra
celulelor B. Este foarte important şi rolul complementului ca factor lezional, prin
acţiunea asupra complexelor antigen - anticorp depuse la nivel tisular. Probabil
etiologia bolii este multifactorială (factori infecţioşi virali sau bacterieni:
Streptococcus pyogenes, factori de mediu şi factori genetici CMH). Investigaţiile
imunologice evidenţiază:
 celula lupică (celula LE - PMN cu nucleu alterat)
 rozeta lupică (rozetă de PMN în jurul celulei LE) cu scopul realizării fagocitozei
 anticorpi antinucleari
- Artritele reumatoide - cu etiologie multifactorială (factori genetici HLA -
DR4, DR32 etc., factori endocrini sau infecţioşi). Boala apare cu frecvenţa maximă
la 40 - 50 ani, femeile fiind mai des afectate decât bărbaţii.
 Factorul reumatoid este o IgM anti IgG umană. Se formează complexe imune în
exces. Se activează sistemul complement, cu apariţia fenomenelor inflamatorii şi apoi
necrotice. Reacţia inflamatorie este potenţată şi prin eliberarea aminelor vasoactive,
activarea mediatorilor plasmatici, infiltrarea locală cu PMN, limfocite T CD4 şi CD8.
Ţesutul sinovial se hipertrofiază, se hipervascularizează, se asociază cu cheaguri de
fibrină (aspect morfopatologic tip “panus vascular”). Procesul inflamator se cronicizează.
IL1 are rol important în producerea leziunilor prin provocarea eliberării de prostaglandine
(PGE2) şi proliferarea celulelor endoteliale şi a osteoclastelor (resorbţie osoasă).
Complicaţiile sunt destul de frecvente: noduli reumatici, vasculite, afecţiuni
pulmonare (sindrom Caplan), afecţiuni oculare (iridociclita, scleromalacia perforans),
afecţiuni neurologice şi cardiovasculare, amiloidoza, rupturi de tendoane.
Diagnosticul de laborator evidenţiază prezenţa factorului reumatoid (FR) - testul
latex şi reacţia Waaler - Rose, creşterea proteinei C reactive şi hipergamaglobulinemie.
Anticorpii antinucleari apar în 15 - 50% din cazuri (AC anti histone).
- Sclerodermia - apare prin anticorpi anti topoizomerază I, anticolagen I şi
IV şi prin anticorpi antinucleari.
- Polimiozita - produsă prin autoanticorpi antiaminoacil t-ARN sintetaza.

 B.A.I. non organ - specifice, cu leziuni restrânse

- Ciroza biliară primitivă - se caracterizează prin colestază intrahepatică,
prurit, icter, hepato-splenomegalie. Boala apare prin acţiunea autoanticorpilor
antimuşchi neted, antinucleari şi anti-mitocondriali. Ultimii anticorpi menţionaţi
acţionează şi asupra rinichilor şi asupra celulelor parietale ale stomacului.
- Hepatita cronică agresivă - se caracterizează printr-o necroză a
hepatocitelor prin autoanticorpi antihepatocite, autoanticorpi antimitocondriali şi
antinucleari. Mecanismul citotoxicităţii se manifestă prin celule ADCC.