TEMA 6 Mecanismele psihice de reglaj psihic: limbajul, atenţia si vointa

Aplicație practică

MECANISMUL NEUROPSIHOLOGIC AL LIMBAJULUI ORAL

Procesul limbajului are la bază mecanisme nervoase reflexe; el începe întotdeauna cu

stimularea neuronilor eferenţi (motori) sub influenţa impulsurilor aferente (auditive, vizuale,
chinestezice, tactile etc.) la nivelul scoarţei cerebrale. Neuronii verbo-motori stimulaţi trimit
impulsuri spre musculatura organelor verbale, care realizează respira¬ţia, fonaţia şi articulaţia
sunetelor verbale.
Cercetările de neurofiziologie a limbajului au pus în evidenţă un localizaţionism
dinamic şi diferenţial, după cum urmează:
a) pentru percepţia limbajului oral sunt solicitate zonele auditive din lobul temporal
(„centrul Wernicke"); afazia senzorială, rezultată din lezarea acestor zone, duce la tulburarea
decodificării în recepţia vorbirii celor din jur;
b) actul vorbirii reclamă zonele motorii din lobul frontal („centrul Broca" şi zonele
adiacente); ca urmare a lezării acestor zone, se ajunge la o afazie expresivă ce constă în
subminarea capacităţii subiectului de a produce independent limbajul oral;
c) actul citirii antrenează zonele primare şi asociative din lobul occipital şi a celor
motorii şi vizuale din lobul frontal; tulburările de lectură rezidă din leziuni la nivelul acestor
zone;
d) scrierea (reproducerea semnelor grafice) e legată de zonele motrice din lobul frontal.
În general, se consideră că majoritatea funcţiilor lingvistice sunt localizate în emisfera
dominantă (stânga pentru dreptaci, dreapta pentru stângaci). Se citează însă şi cazuri de
bilateralitate, în care funcţiile limbajului rezultă din emergenţa ambelor emisfere. Merită
reţinută marea variabilitate individuală a bazei neurofiziologice aferente limbajului. Numai
zonele mari sunt identice la mai mulţi indivizi, elementele de detaliu variază în limite
apreciabile (de exemplu, leziuni având aproximativ aceeaşi localizate şi întindere dau - în
planul limbajului - efecte perturbatoare diferite).
Repere psihogenetice în dobândirea limbajului
Sub aspectul lexicului, învăţarea limbajului urmează o creştere exponenţială începând cu
vârsta de doi ani. Dacă în jurul acestei vârste copilul abia posedă aproximativ 100 de cuvinte,
la 6 ani lexicul lui va cuprinde un număr de circa 2.500 de cuvinte, ceea ce îl face apt pentru
implicarea activă în comunicarea socială. Sub aspect morfo-sintactic, dezvoltarea
competenţei lingvistice e marcată prin trecerea de la exprimarea unei propoziţii printr-un
singur cuvânt la asertarea unor propoziţii cu două apoi cu mai multe cuvinte într-o gramatică
tot mai corectă. La 4 ani copilul utilizează propoziţii mult mai lungi şi mai complexe atunci
când comunică cu un adult decât în comunicarea cu un copil de vârstă mai mică. Cu o
aproximaţie neglijabilă, pot fi stabilite următoarele repere psihogenetice:
1) la 2 luni copilul scoate sunete specifice ca răspuns la stimularea cu obiecte plăcute sau
la apariţia unor figuri familiare;
2) la 6 luni copilul începe să repete aceleaşi foneme (procesul de lalaţie). În următoarele
luni, sunetele pe care le emite copilul aproximează tot mai bine cuvintele pe care le aude;
3) la 1 an copilul rosteşte primele cuvinte („mama", „tata" etc.);
4) la 15 luni el începe să utilizeze cuvinte simple ca substitute pentru propoziţii. De
pildă, spune „sus" pentru a semnala dorinţa lui de a fi ridicat;
5) la 2 ani deja este în măsură să formeze propoziţii din două cuvinte (ex.: „mama
lapte");
6) după 2 ani, performanţele lingvistice se îmbunătăţesc rapid: în jurul vârstei de 3 ani
copilul emite propoziţii complete şi, în general, corecte din punct de vedere gramatical.
Depăşind abordările behavioriste sau biologizante cu privire la modul de dobândire a
limbajului, cercetările actuale susţin o concepţie interacţionistă. Ideea centrală a acestei
abordări este cea de disponibilitate. Aceasta înseamnă că maturizarea biologică a copilului, în
special la nivel cerebral îl face disponibil pentru anumite achiziţii lingvistice şi indisponibil
pentru altele. Nivelul de maturare atins de copilul de 1 an, de exemplu, îl face disponibil
pentru repetarea imitativă a unor cuvinte izolate, fiind însă insuficient dezvoltat pentru
formularea propoziţiilor sau a frazelor. Invers, dacă disponibilităţile pe care le oferă
dezvoltarea creierului în materie de învăţare a limbajului nu sunt fructificate la timp, pe
parcurs acestea se diminuează. Faptul a fost demonstrat de analiza celor câtorva cazuri de
„copii-lup"; cei peste 15 nu au mai putut fi verbalizaţi. Pe lângă disponibilităţile biologice,
dobândirea limbajului este condiţionată de un anumit nivel de dezvoltare a structurilor
cognitive. Cercetările efectuate de Piaget, dar mai ales de descendenţa piagetiană, au arătat că
structurile senzorio-motorii constituie premisele necesare dezvoltării structurilor lingvistice.
Toate datele de cercetare susţin teza generală că în sistemul multiplelor interacţiuni dintre
structurile cognitive şi lingvistice, cele dintâi sunt dominante, cele din urmă - recesive.