Inserţia socială a copiilor cu C.E.S.

Prof.înv.preşc.Eparu Elena
Grăd.cu P.N.nr.1,Rovinari

Se zice că, uneori ,zânele fură copiii oamenilor şi lasă, în locul copilului furat, un alt
copil, de zână. Acesta este,de obicei, foarte frumos, dar dezvoltă un comportament
diferit de cel al majorităţii oamenilor
În orice societate există anumite persoane care,din cauza unor deficienţe,
incapacităţi nu se pot “integra”în comunitate prin propriile lor forţe.Handicapul,
problematica persoanelor cu dizabilităţi, înainte de a fi problema de ordin emoţional este
problemă de ordin social. De aceea,societatea,prin diverse mecanisme şi pârghii, trebuie
să urmărească şi satisfacerea nevoilor /trebuinţelor reale ale persoanelor cu dizabilităţi, să
le asigure respectarea deplină a intereselor acestora, a demnităţii şi a drepturilor lor în
orice împrejurare şi în raport cu orice sistem de referinţă ,în vederea integrării acestora ca
membrii deplini ai societăţii.
Prin termenul de deficienţă mintală înţelegem reducerea semnificativă a
capacităţilor psihice care determină o serie de dereglări ale reacţiilor şi mecanismelor de
adaptare ale individului la mediul înconjurător. În aceste condiţii, individual se găseşte
într-o situaţie de incapacitate şi inferioritate, resimţită ca o stare de handicap în raport cu
ceilalţi membrii ai societăţii din care face parte.
Noţiunea de integrare presupune existenţa unor relaţii între membrii unui grup,
relaţii bazate pe recunoaşterea integrităţii lor, a valorilor şi drepturilor comune pe care le
au. Integrarea (relaţia stabilită între individ şi societate) atinge mai multe niveluri ,de la
simplu la complex, şi anume: integrarea fizică-se referă la reducerea distanţelor dintre
copiii cu CES şi ceilalţi copii şi are ca scop eliminarea sau estomparea dependenţei
persoanei cu dizabilităţi de ceilalţi; integrarea funcţională –presupune existenţa
posibilităţii ca elevul/copilul cu CES să participe în comun la procesul educaţional;
integrarea socială –necesită constituirea relaţiilor cu ceilalţi membrii ai comunităţii ;
integrarea personală-este legată de dezvoltarea unor relaţii cu persoanele
importante,semnificative; integrarea societală-apare atunci când copilul integrat în grupul
de elevi dobândeşte sentimentul de apartenenţă şi participare deplină la comunitate, cu
asumarea de roluri. Integrarea societală presupune acceptarea deplină a copilului cu
cerinţe speciale de către ceilalţi membrii ai comunităţii şcolare, presupune existenţa
sentimentului de încredere în sine şi în ceilalţi. Integrarea socială se referă la ansamblul
relaţiilor sociale stabilite între persoanele cu CES şi ceilalţi membrii ai
comunităţii(vecini,colegi,oameni de pe stradă). Aceste relaţii sunt influenţate atât de
atitudinile de respect şi stimă, cât şi de ansamblul manierelor de interacţiune dintre
oamenii normali şi cei cu CES.
În şcoală, integrarea socială presupune includerea copiilor cu CES în toate
activităţile din viaţa şcolară, fără discriminare. De asemenea, copiii cu CES sunt incluşi şi
în activităţile extraşcolare.
În plan practic,o persoană cu cerinţe speciale poate dezvolta relaţii spontane , dar şi
regulate, cu un număr mare de indivizi, în funcţie de preferinţele şi interesele sale, fiind la
rândul ei acceptată şi valorizată ca membru al anturajului respectiv. Integrarea socială se
bazează pe faptul că persoana în dificultate se poate folosi în mod neîngrădit de toate
facilităţile create şi stipulate oficial, iar fenomenul de incluziune ţine deja de cutuma
socială, fără a mai fi nevoie de apel la anumite dispoziţii din partea unei autorităţi.
Integrarea copiilor cu cerinţe speciale se poate realiza dacă există colaborarea
permanentă între: elevi,profesori,părinţi,consilieri, organizaţii nonguvernamentale şi alţi
parteneri viabili care se pot implica . În viziunea şcolii/educaţiei incluzive, cooperarea
constituie un element fundamental,determinant pentru realizarea succesului, succesul
privit ca autonomie şi independenţă necesară inserţiei sociale post-şcolare sau/şi post-
instituţionale.
Familia este cea care are un rol important în viaţa copilului, cu precădere relaţia
mamă-copil. Familia înseamnă pentru copil primul mediu de socializare, caracterizat prin
securitate afectivă, susţinere, sprijin, cooperare, viaţă comună, aspiraţii şi interese
comune. Dezvoltarea socială ulterioară a copilului deficient este direct influenţată de
relaţia copil-părinţi; fiind diferit de ceilalţi copii are nevoie de un mediator în dezvoltarea
şi menţinerea relaţiilor interpersonale. Principalele caracteristici ale familiei care
influenţează în mod fundamental dezvoltarea socială a copilului sunt:
-legătura biologică de bază a persoanei,care îi conferă identitate şi îl susţine în
dezvoltarea intelectuală, afectivă şi morală;
 - primul grup social în care copilul exersează comportamente sociale şi se
descoperă pe sine;
-asigură climatul de securitate afectivă necesar dezvoltării armonioase şi
echilibrate a personalităţii;
- cadrul optim de dezvoltare a individualităţii şi de valorizare a potenţialului
copilului.
Percepţia socială a copiilor cu deficienţe nu este întotdeauna constantă şi foarte
favorabilă, ea variază de la o societate la alta, furnizând semnificaţii diferite, în funcţie de
cultura şi de valorile promovate în respectiva societate. În acest context, cu atât mai mult
copilul deficient se adaptează mai greu la relaţiile interpersonale şi are nevoie, aşadar, de
un suport.
Unii părinţi, însă, pot dramatiza excesiv reacţiile inadecvate venite din partea unei
persoane străine, identificând la aceasta o falsă rea intenţie într-un gest oricât de neutru.
În alţe situaţii, ei neagă tot ceea ce copilul observa în jurul său legat de propria-i
deficienţă, insistă pe răutatea şi ipocrizia oamenilor din anturaj, cultivând la copil
convingerea că lumea în care trăieşte este o lume rea. Pe de altă parte, unii părinţi refuză
să ţină cont de dificultăţile sociale determinate de deficienţa, în acest fel împiedicându-i
pe copii să înţeleagă şi să accepte aspecte legate de propria deficienţă.
Integrarea persoanelor cu handicap nu reprezintă doar sarcina statului ci şi a
întregii societăţi şi a tuturor membrilor,reprezentanţilor şi instituţiilor acesteia.
Consideraţia pentru persoanele cu handicap nu trebuie să constituie numai
responsabilitatea familiei,prietenilor şi vecinilor, ci şi a tuturor membrilor societăţii care
trebuie să fie vigilenţi cu toate formele de intoleranţă şi să realizeze că şi ei au datoria de
a permite persoanelor care suferă de handicapuri să participe “cat mai normal posibil” la
viaţă.

BIBLIOGRAFIE
1.Ghergut. Alois. (2005). Sinteze de psihopedagogie specială- Ghid pentru concursuri
şi examene de obţinere a gradelor didactice. Editura Polirom. Iasi.
2. Popovici. Vlad.Doru. (1999). . Elemente de psihopedagogia integrarii. Editura
ProHumatinas,Bucuresti