Brosteanu Eliza-Maria

Clasa a VII-a A

MARELE RAZBOI (1914-1918)

Anunțat de o serie de crize politico-diplomatice sau de scurte războaie care s-au

desfășurat în primul deceniu al secolului XX, Marele Război a avut la origine o
multitudine de cauze, precum formarea unor alianțe politico-militare cum ar fi
Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia) și Antanta
(Franța, Rusia și Anglia, cărora aveau să li se adauge România și Italia), dorința
Germaniei de „a avea un loc sub soare”, înțelegând prin aceasta nemulțumirile sale
legate de coloniile din Africa (majoritatea deținute de Anglia și Franța), precum și
ambiția sa de a continua să fie hegemonul Europei.Se poate adăuga și manifestarea
unei adevărate crize a conștiinței civilizației europene, ca urmare a contestării din
partea unui segment important al societății a modelului economic și social specific
liberalismului clasic. Vorbim despre un eșec al așa-numitei generații „La Belle
Epoque”.

Pretextul izbucnirii războiului a fost asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand,

moștenitorul Imperiului Austro-Ungar și a soției sale, moment în care s-a declanșat
cel mai mare conflict militar cunoscut până atunci de omenire.

  Marele Război a produs cea mai mare distrugere umană și de bunuri culturale din
Europa, amploarea sa fiind comparabilă cu cea a Războiului de 30 de ani (1618-
1648), așa cum apreciază istoricul irlandez Alan Krammer. Este suficient să
argumentăm că 13% dintre bărbații născuți în Germania între 1870 și 1899 și-au
pierdut viața în conflict, iar în Marea Britanie și Franţa cifrele sunt similare, fapt
care a determinat cultura occidentală să postuleze ideea unei „generații pierdute”,
ca urmare a milioanelor de morți din timpul războiului. Paradoxal, explozia
descoperirilor tehnice de la sfârșitul secolului al XIX-lea a creat cadrul (prin
utilizarea acestora în scopuri militare) pentru uciderea în masă, un rol decisiv
avându-l inventarea unor arme noi precum mitraliere, tunuri de mare calibru, gaze
de luptă, explozibili, avioane, submarine, tancuri, trenuri blindate etc.

Marele Război a fost primul conflict de anvergură globală, luptele desfășurându-se

în Europa, Asia și Africa. Mărturiile de pe front, dincolo de clasicele memorii,
relatări și documente de arhivă, au fost transpuse sub forma fotografiilor, a
filmărilor și a înregistrărilor audio.
A doua dimensiune a prezentării războiului, cea cantitativă și care se referă la
descrierea evenimentelor, este cea a bătăliilor relevante. Acestea s-au desfășurat pe
două mari fronturi. Cel mai important a fost Frontul de Vest, care a cuprins în cea
mai mare parte teritoriile Belgiei și Franței și parțial pe cel de la granița Italiei cu
Austro-Ungaria. Frontul de Est a fost mult mai întins ca spațiu, cuprinzând
teritoriile dintre Marea Baltică și Marea Neagră. Au existat și fronturi de o
însemnătate mai mică: în Africa, Orientul Mijlociu și Extremul Orient.

1914

După atentat, Consiliul de Miniștri Austro-Ungar a dat Serbiei un ultimatum,

deoarece era considerată responsabilă de cele întâmplate. În fapt, acesta era un
motiv prin care Imperiul Austro-Ungar își putea extinde influența asupra zonelor
din Balcani. Având în vedere faptul că ultimatumul nu a fost acceptat, la 28 iulie
1914 Serbia a fost  atacată. Aceasta s-a aliat cu Imperiul Țarist.

În august 1914, Germania (care era aliata Austro-Ungariei) a declarat  război

Belgiei și Franței, atacând Belgia, pentru a-și asigura traseul spre Franța. Marea
Britanie a ales să intre în război alături de dominioanele sale, Australia, Canada,
India, Noua Zeelandă și Uniunea Africii de Sud, împotriva Germaniei. S-a alăturat
războiului și Japonia, aliată a Marii Britanii, acesta fiind momentul în
care  conflagrația a devenit mondială.

La 3 august 1914 a avut loc Consiliul de Coroană, întrunit la Castelul Peleș de la

Sinaia în prezența regelui Carol I, a principelui moștenitor Ferdinand, a primului
ministru Ion I.C. Brătianu, a tuturor membrilor guvernului și a foștilor prim-
miniștri conservatori și liberali. Regele Carol I s-a pronunțat pentru intrarea
României în război alături de Puterile Centrale.

Au urmat o serie de presiuni diplomatice exercitate asupra României de către

puterile beligerante pentru a intra în război. Antanta a promis sprijin pentru unirea
cu statul român a provinciilor românești aflate sub ocupaţia Austro-Ungariei, iar
Puterile Centrale susțineau recunoașterea granițelor Moldovei dinainte de anul
1812.

În luna octombrie, Imperiul Otoman se alătura Germaniei și Austro-Ungariei,

declarând astfel război Antantei.

Cele mai importante operațiuni militare din anul 1914 de pe Frontul de Vest au fost
asediul Liège-ului între 4-16 august, bătălia frontierelor între 14-25 august,
bătăliile de pe Marna și asediul Anversului în perioada septembrie-noiembrie din
Ypres.

Sfârșitul anului 1914 a consemnat finalul planurilor războiului-fulger. Acesta a fost

înlocuit cu războiul de tranșee, care avea să macine forțele beligeranților în anii
următori.

1915

În mai 1915, Italia declara război Austro-Ungariei, după ce la 26 aprilie 1915

încheiase un Tratat de Alianță cu Antanta. Acest moment este urmat de intrarea în
război a Bulgariei în luna octombrie, care își începea parcursul militar alături de
Puterile Centrale.

Frontul de Vest

Operațiuni: pe 1 ianuarie, un vas englezesc era scufundat în Canalul Mânecii de

către un submarin german. Începea astfel o nouă dimensiune a războiului, cea a
războiului submarin. Întrucât, din 1914, Anglia, posesoarea unei impresionante
flote navale, a supus Germania unei blocade de tipul celei impuse cu un secol în
urmă Franței lui Napoleon, germanii au răspuns prin metoda războiului  submarin,
atacând navele englezești și nu numai.

Pe frontul de Vest, cele mai importante bătălii au avut loc la Neuve Chapelle (10-
13 martie), Ypres (22 aprilie – 25 mai) și Artois (mai-octombrie).

În urma declarației de război a Italiei la adresa Austro-Ungariei, se deschidea un

nou front, cel italian, unde au avut loc patru bătălii (23 iunie – 2 decembrie 1915).

 Frontul de Est

Operațiuni: Austro-Ungaria cucerea Serbia, iar armata sârbă era  nevoită să se

refugieze în Albania. O altă componentă importantă pe acest front a fost
desfășurarea celei de-a doua bătălii de la Lacurile Mazuriene.

Frontul secundar de la Gallipoli

A fost deschis în februarie 1915 de trupele aliate anglo-franceze, corpul Anzac

(format din australieni și neozeelandezi). Anul 1915 a fost caracterizat de războiul
de poziții, forțele beligerante fiind înconjurate de rețele de sârmă ghimpată, iar
kilometri de tranșee au devenit adăposturi pentru soldați, mitralierele și artileria
secerând sute de mii de vieți.

1916

Între 4 iunie și 13 august avea loc o puternică ofensivă a armatei ruse, încheiată cu
străpungerea frontului austro-german la Luțk.

La 27 august 1916, România declara război Puterilor Centrale. La 28 august 1916,

Germania declara război României, urmată de Turcia și Bulgaria.

Frontul de Vest

Pe Frontul de Vest, cele mai importante bătălii au fost cele desfășurate la Verdun și
pe Somme. Bătălia de la Verdun (21 februarie – 18 decembrie) a fost o bătălie de
artilerie, în care s-au lansat de ambele părți 60 de milioane de obuze. Unele
bombardamente au durat 21 de ore, distanța până la care se auzeau fiind și de la
peste 100 de km. În cele 10 luni de bătălie și-au pierdut viața aproape un milion de
soldați.

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 18 noiembrie) a fost o încleștare dură între armata

engleză și cea germană, englezii pierzând doar în prima zi a bătăliei 58.000 de
oameni. În timpul acestei bătălii, ei au folosit pentru prima dată tancurile (15-22
septembrie).

Frontul de Est

În luna iunie, Rusia lansează așa-numita ofensivă Brusilov (denumită după

conducătorul ei, generalul Aleksei Brusilov), care se dovedea a fi una dintre
operațiunile de mare anvergură și de succes ale armatei ruse din timpul războiului.
La data de 27 august intra în război și Armata Română.

Bătălia maritimă din Iutlanda (31 mai – 1 iunie)

A fost cea mai mare bătălie maritimă din Primul Război Mondial, în timpul căreia
150 de nave britanice s-au ciocnit cu 100 de nave germane, fără ca nici una dintre
părți să obțină o victorie decisivă.
Frontul de la Gallipoli

Acesta marchează eșecul operațiunii britanice în Turcia, înfrângere care a obligat

armatele aliate să se retragă. Evenimentul are conotații importante, întrucât
Mustafa Kemal Atatürk, viitorul fondator al Republicii turce, este considerat
artizanul acestei victorii.

Alte lupte au avut loc pe frontul din Mesopotamia (deschis la sfârșitul anului
1914), unde armata turcă s-a înfruntat cu cea a Angliei în șapte bătălii.

Intrarea României în război a fost urmată de mobilizarea generală a armatei

române și de intrarea acesteia în Transilvania. Campania din anul 1916 nu a avut
succesul scontat, iar după ocuparea Bucureștiului de către germani, urma o amplă
campanie de reorganizare a armatei în zona Moldovei. Aceasta a fost condusă de
Constantin Prezan cu ajutorul misiunii militare franceze în fruntea căreia se afla
generalul Berthelot.

Anul 1916 a fost unul al războiului de uzură, în care ambele tabere și-au măcinat
reciproc forțele, fără a fi obținute victorii sau rezultate care să încline decisiv
balanța.

1917

Frontul de Vest

Cele mai importante operațiuni desfășurate pe Frontul de Vest au fost bătăliile de

la Champagne și Artois, Arras (aprilie-mai) și Ypres (iulie-octombrie). O mențiune
specială merită făcută referitor la bătălia de la Cambrai (20 noiembrie – 7
decembrie), aici având loc cea mai mare ofensivă a tancurilor din Primului Război
Mondial, englezii atacând liniile germane cu 450 de tancuri.

Pe frontul italian au avut loc bătălii la Isonzo și Caporetto, unde armata italiană a
suferit o mare înfrângere. Un eveniment cu o deosebită însemnătate, care avea să
schimbe echilibrul de forțe, a fost intrarea SUA în război și trimiterea primelor
trupe pe frontul din Franța.

Frontul de Est

În iunie-septembrie 1917, pe frontul din Moldova, Armata Română a respins

ofensiva germană. În luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz, armata reușește să
își recapete simpatia și admirația celorlalte țări beligerante, mulțumită planurilor de
luptă și tacticilor militare strălucite. Situația Frontului de Est a devenit dramatică
din cauza  faptului că Rusia fusese profund afectată de mișcările revoluționare.
Victoria revoluției bolșevice a însemnat venirea la putere a partidului condus de
V.I. Lenin. Noua putere avea să negocieze pacea, ceea ce a condus la prăbușirea
Frontului de Est.

1918

Frontul de Vest

Era anul în care au avut loc două mari operațiuni militare: ofensiva germană (21
martie – 5 august), desfășurată la Ypres, Flandra, Marna, Aisne și Somme, prin
care germanii au sperat să-i surprindă pe aliați și să obțină o victorie decisivă (fapt
care nu s-a întâmplat), și cea a aliaților, care a constat într-o ofensivă de 100 de zile
(8 august – 11 noiembrie). Rezultatul acesteia din urmă a obligat Germania să
solicite semnarea armistițiului de la Compiègne, din 11 noiembrie 1918.

Frontul de Est

Rusia iese din război, iar pe 3 martie noua putere reprezentată de partidul comunist
încheia tratativele de pace cu Germania, la Brest-Litovsk. Consecința acestui fapt a
fost că și România a fost forțată să încheie un astfel de tratat cu Germania, pacea
de la Buftea-București, semnată la 7 mai 1918, care însă nu a fost ratificată de
Parlament și nici promulgată de Regele României, Ferdinand I.

Din vara anului 1918, soarta războiului s-a schimbat decisiv în favoarea Antantei.
Contraofensiva declanşată de aceasta a silit armata germană din Franţa şi din
Belgia să cedeze, iar în sud a repurtat importante victorii. În timp ce germanii se
retrăgeau de peste tot, aliaţii lor au ieşit din război rând pe rând: Bulgaria în
septembrie, Turcia în octombrie, iar Austro-Ungaria în primele zile ale lunii
noiembrie. La 11 noiembrie, lângă Compiegne, Germania a semnat şi ea
armistiţiul. Reintrată în război la 10 noiembrie 1918, România prindea sfârşitul
războiului alături de Antanta.

Participarea României în Primul Război Mondial

Detaliu de pe Mausoleul de la Mărășești

  1914-1916: de la neutralitate la participare

În vara anului 1914, întreaga Europă a fost cuprinsă de flăcările războiului.

Asasinarea la Sarajevo a prințului moștenitor al tronului Imperiului Austro-Ungar,
Franz Ferdinand, și a soției sale Sofia, a condus la o serie de declarații de război
prin care marile puteri europene, grupate în două blocuri militare, Antanta (Franța,
Anglia și Rusia) și Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), s-au înscris în
logica unui conflict de mari proporții, așa cum omenirea nu mai cunoscuse până
atunci. Acest context a pus statul român în situația de a opta pentru alăturarea la o
alianță sau la alta. Inițial, în 1883, de teama Rusiei, un mare imperiu și un stat cu o
politică potențial ostilă la adresa României, dar în baza afinităților filogermane ale
regelui Carol I, statul român a încheiat o alianță secretă cu Puterile Centrale. În
plus, ideea unirii cu Transilvania, deși considerată imposibilă în epocă, era foarte
vehiculată în cercurile intelectuale ale vechiului regat.

În ciuda presiunilor străzii și a opiniei publice, care considera că țara trebuia să se

alăture Antantei, Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914 a decis ca
România să rămână neutră. Deși neutralitatea însemna un moment de răgaz, în
speranța că războiul se va încheia în câteva luni, statul a luat câteva măsuri pentru
eventualitatea unei participări a României la marea conflagrație. Moartea regelui
Carol I la 10 octombrie 1914 avea să schimbe, la rândul ei, realitățile politice
românești.

Noul rege, Ferdinand I (1914-1927), avea să se alăture în cele din urmă taberei
proantantiste și să devină, așa cum l-a numit publicația The Illustrated London
News din 2 septembrie 1916, „cel mai mare anglofil din Estul Europei”. În această
ecuație a contat foarte mult și personalitatea puternică a Reginei Maria, care s-a
pronunțat în permanență pentru intrarea României în război de partea Antantei.

Cei doi ani de neutralitate au însemnat pregătirea armatei pentru o potențială

implicare în conflict (au fost luate măsuri pentru instruirea și pregătirea soldaților
și a ofițerilor, pentru producția internă de muniție, pentru achiziția de armament și
tehnică militară din străinătate), negocieri intense cu Antanta și Puterile Centrale,
precum și manifestări ale opiniei publice filoantantiste pentru ca România să intre
în război pentru realizarea unirii cu Transilvania.

Ocazia s-a ivit în vara anului 1916, când pe fundalul puternicei presiuni exercitate
de germani pe frontul de vest, la Verdun, forțele Antantei i-au cerut României să li
se alăture și să declanșeze o ofensivă asupra Austro-Ungariei. În viziunea aliaților,
România avea un mare atu, și anume faptul că putea să mobilizeze o forță militară
numeroasă (aproximativ 800 000 de oameni), iar germanii aveau să deplaseze de
pe frontul de vest numeroase divizii pentru a contracara ofensiva română din
Transilvania. Calculul liderilor militari și politici ai Antantei a fost că acest fapt va
slăbi presiunea uriașă exercitată la Verdun asupra armatei franceze. Acest lucru s-a
și întâmplat, pentru că germanii au fost nevoiți să deplaseze câteva divizii de pe
frontul de vest spre cel de est, din Transilvania.

Analizând oportunitatea istorică și bazându-se pe promisiunile din cadrul

tratativelor purtate cu reprezentanții Franței, Rusiei și Angliei, Consiliul de
Coroană de la Cotroceni din 27 august 1916 a decis intrarea în război a României
de partea Antantei. În seara zilei de 27 august, la Viena, reprezentantul României a
înmânat declarația de război a României autorităților austro-ungare. Într-o
atmosferă de mare entuziasm social, România avea să se angajeze într-un conflict
cu implicații majore asupra istoriei sale.

Din păcate, situația înzestrării Armatei Române a fost un factor care avea să
conteze mult în privința evenimentelor din 1916. Dezvoltarea economică
insuficientă și lipsa industriei producătoare de mașini și utilaje, precum și starea
precară a industriei de apărare au fost factori care aveau să se reflecte decisiv
asupra a ceea ce avea să urmeze.

 De la extaz la agonie. Campania din 1916

Armata Română – planuri, efective și tehnică militară

Intrarea României în conflictul mondial de partea Antantei a fost negociată de

prim-ministrul în funcție la acea dată, liberalul Ion. I.C. Brătianu. Aliații s-au
angajat că, după război, Transilvania, Bucovina și Banatul vor deveni parte a
statului român, dar până atunci țara trebuia să primească armament și o cantitate de
muniție de 300 de tone pe zi, obligându-se în schimb să plătească pentru acestea.
În același timp, s-a promis o ofensivă a armatei ruse în Galiția, iar în Balcani se
preconiza o ofensivă a trupelor conduse de generalul francez Maurice Sarrail.

Proiectul României de operațiuni militare contra Puterilor Centrale și a Bulgariei,

cunoscut și sub denumirea de ,,Ipoteza Z”, a fost semnat de generalul Vasile Zottu
și aprobat de Ministerul de Război. Planul prevedea acțiuni militare simultane cu
caracter defensiv pe linia Dunării (pentru a proteja frontul în eventualitatea unui
atac al Bulgariei) și una cu caracter ofensiv în Transilvania.
În ceea ce privește efectivele, în august 1916 au fost mobilizate 833 601 persoane
(642 139 de soldați de trupe, 15 949 de ofițeri, 41 592 de muncitori în întreprinderi
industriale militare, iar 133 921 activau în partea sedentară a armatei). Totalul
celor care puteau fi chemați la arme se ridica la 1 254 471 de oameni.

Armata Română a fost împărțită astfel: Armata de Nord (cu un efectiv de 126 808
de oameni), Armata I (134 403 de oameni), Armata a II-a (126 808 oameni).
Acestea urmau să opereze pe frontul care trebuia deschis în Transilvania, iar
Armata a III-a (142 523 de oameni) urma să apere frontiera de sud a țării. Acestora
li se adăuga Corpul 5 Armată, reprezentând o rezervă de 51 165 de oameni, aflați
sub comanda Marelui Cartier General. Restul trupelor erau angrenate în alte
activități sau în servicii diverse, inclusiv în partea sedentară a armatei.

În ceea ce privește distribuția trupelor pe arme, aceasta era următoarea: baza

armatei era compusă din trupe de infanterie (81%), artileria reprezenta 9%, iar
cavaleria 4%, restul fiind reprezentat de trupele de căi ferate, grăniceri, aviație,

În privința arsenalului militar, Armata Română era dotată cu puști Mannlicher,

model 1893 (la începutul războiului, fiecare soldat a primit câte 200 de cartușe),
374 de baterii cu aproximativ 1 500 de tunuri, 614 mitraliere de câmp și de poziții,
28 de avioane de diverse modele (Farman, Caudron, Voisin, Nieuport) și două
escadre pe Dunăre. Un serviciu nou creat grupa 1 000 de automobile. Serviciul
sanitar era compus din 120 de formațiuni, incluzând și 42 de trenuri sanitare.
Pentru război au fost pregătite 500 de spitale de campanie, cu 75 000 de paturi.

Operațiuni militare desfășurate în anul 1916

În noaptea de 27/28 august 1916, într-o atmosferă plină de entuziasm, primele

trupe române au trecut Carpații, intrând în Transilvania. Începea astfel o primă
etapă a ceea ce avea să fie campania militară din anul 1916. Din punct de vedere
cronologic, înaintarea în Transilvania s-a desfășurat între 28 august și 3 octombrie
1916. Corpurile de armată conduse de generalii Constantin Prezan (Armata de
Nord), Alexandru Averescu (Armata a II-a) și Ioan Culcer (Armata I) au pătruns
relativ rapid pe o distanță de 100 de kilometri în interiorul Transilvaniei, ajungând
până la Sibiu, fapt care a fost facilitat de superioritatea numerică pe care am avut-o
inițial față de armata austro-ungară. Însă, acest avantaj avea să fie pierdut în scurt
timp, raportul de forțe echilibrându-se, întrucât de pe frontul de vest au fost aduse
trupe germane, iar Armata a 9-a a fost reorganizată în Transilvania și pusă sub
conducerea generalului Erich von Falkenhayn, un experimentat și valoros
comandant militar. Acestuia avea să i se alăture mareșalul August von Mackensen,
unul dintre puținii comandanți germani care dețineau acest grad, obținut datorită
victoriilor din anul 1915 asupra sârbilor și rușilor.

Deplasarea unor trupe cu o mare experiență în luptă, dar și superioritatea

armamentului din dotare aveau să schimbe situația de facto și să determine intrarea
într-o nouă etapă a războiului, în care Armata Română începe să-și apere cu
îndârjire și cu mari sacrificii pozițiile câștigate.

O primă luptă începe la Sibiu (26-29 septembrie), iar altele se desfășoară între Olt
și Mureș (2-7 octombrie), precum și la Brașov (7-8 octombrie), unde are loc un
episod de un dramatism aparte. În zona gării Bartolomeu, o companie a
Regimentului 23 Infanterie Tecuci, alcătuită din aproximativ 200 de soldați, rezistă
eroic asaltului german. Rămași fără muniție și înconjurați, soldații români au fost
mitraliați. Dând dovadă de o cruzime ieșită din comun, germanii au imortalizat
momentul, iar în spațiul Puterilor Centrale au circulat cărți poștale cu imaginile
soldaților români căzuți eroic la datorie în acea bătălie.

În primele șase zile ale lunii septembrie, în sudul țării are loc atacul bulgaro-
german (bătălia de la Turtucaia), în care Armata a III-a, condusă de generalul
Mihai Aslan, lipsită de sprijinul promis al armatei rusești, concentrată în zona
Dobrogei, a fost înfrântă de inamici (28 000 de prizonieri și 7 000 de morți).
Luptele continuă pentru apărarea Dobrogei, iar în intervalul 1-5 octombrie, la
inițiativa generalului Alexandru Averescu, are loc Operațiunea de la Flămânda.
Operațiunea fusese gândită cu scopul de a ridica moralul populației și al trupelor
puternic afectate de șocul evenimentelor de la Turtucaia. Se prevedea trecerea
Dunării în zona Flămânda (la 25 km de Giurgiu) de către Armata a III-a și, prin
sincronizare cu armata din Dobrogea (româno-rusă), încercuirea armatei bulgare.
Condițiile meteo nefavorabile, dar și atacurile aviației germane au făcut imposibilă
această manevră, iar operațiunea a eșuat.

În luna octombrie, pe frontul românesc avea să sosească Misiunea Militară

Franceză, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Misiunea avea în
componență aproximativ 1 200 de ofițeri și specialiști, care au asistat, instruit și
consiliat Armata Română. Rolul ei și al conducătorului său au devenit foarte
importante în economia campaniei din anul 1917, când Armata Română a intrat
într-un proces de refacere și reorganizare, iar apoi avea să reziste cu dârzenie în
fața ofensivei germanilor din vara anului 1917. Misiuni militare similare au trimis
și alte state aliate, cum ar fi Anglia și Italia.

La sfârșitul lunii octombrie și în toată luna noiembrie 1916, operațiunile Armatei

Române au un pronunțat caracter de apărare și retragere strategică. Au avut loc
lupte grele la Predeal (Valea Prahovei, 27 octombrie – 25 noiembrie), Bran
(Câmpulung, 6 octombrie – 29 noiembrie) și Oituz (11-27 octombrie și 10-15
noiembrie).

Generalului Eremia Grigorescu, comandantul Diviziei 15 Infanterie (ce avea să fie

supranumită „Divizia de Fier”), i se datorează apărarea punctului Oituz. Astfel,
inamicului nu i s-a permis să pătrundă în Moldova, fapt care ar fi condus la
ocuparea acesteia, la pierderea războiului și la desființarea statului român.

Lupte grele s-au mai dat pe Valea Oltului (16 octombrie – 27 noiembrie) și pe
Valea Jiului. În prima bătălie de pe Jiu (23-29 octombrie) a fost grav rănit și
ulterior avea să-și piardă viața generalul Ion Dragalina. Tot acum se remarcă și
Ecaterina Teodoriu, figură emblematică a eroismului feminin. A doua bătălie s-a
desfășurat între 11 și 15 noiembrie 1916.

În luna noiembrie, situația frontului românesc devenea una foarte grea: Armata
Română era atacată din două părți (nordul și din sudul Munteniei), fiind cucerită
încetul cu încetul de un inamic înzestrat superior din punct de vedere tehnic. Se
ajunge astfel la cea mai importantă bătălie a lunii noiembrie, cea de pe Neajlov-
Argeș, ce avea o miză însemnată: apărarea Bucureștiului. Bătălia a avut loc între
25 noiembrie și 3 decembrie 1916, iar în ciuda eforturilor depuse de Armata
Română, aceasta a fost pierdută. A contat în egală măsură faptul că aliații ruși nu s-
au implicat suficient în aceste lupte. Menționăm că, în epocă, au existat diferențe
majore între concepția militară rusească și cea românească privind frontul nostru.
Liderii militari ruși nu erau de acord cu planurile românești, considerând oportună
o apărare în zona Siret. În plus, Rusia nu avea interesul unei Românii învingătoare;
așa se explică ezitarea și încetineala armatelor ruse de a se implica direct în luptele
din 1916.

Înfrângerea Armatei Române în lupta de pe Neajlov-Argeș s-a soldat cu ocuparea

Capitalei de către trupele germane (6 decembrie). În tot acest timp, Armata
Română a început să se retragă spre zona Moldovei.

Pentru a întârzia înaintarea inamicului, dar și pentru a nu facilita capturarea

resurselor și a bogățiilor țării, în timpul procesului de retragere, soldații noștri au
fost nevoiți să distrugă infrastructura rutieră și feroviară, precum și componente ale
industriei naționale.

Incendierea rafinăriilor de la Ploiești și a sondelor de pe Valea Prahovei a fost

întreprinsă la presiunea unui grup de specialiști din rândul aliaților din Antantă,
condus de colonelul englez John Norton-Griffiths și asistat de reprezentanți ai
statului român. Incendierea a provocat un adevărat dezastru ecologic.

În lucrarea 1916. A Global History (Bloomsbury Publishing, Londra, 2015), Keith

Jeffery îl citează pe istoricul irlandez Alan Kramer, care consideră că incendierea
rafinăriilor de pe Valea Prahovei și de la Ploiești a fost unul dintre cele mai
semnificative acte economice ale Marelui Război, fiind distruse în jur de 800 000
de tone de petrol și derivate ale acestuia. În același timp, în momentul retragerii
sale, armata a distrus numeroase poduri și obiective feroviare.

Ultimele acțiuni militare ale campaniei din anul 1916 au presupus retragerea
Armatei Române spre Moldova și luptele de la Cricov, Râmnicu Sărat și din zona
Siret, care au avut loc pe parcursul lunii decembrie.

Decembrie 1916: ocuparea Munteniei și retragerea în Moldova. Iașul –

Capitală a Renașterii Naționale

Evoluția operațiunilor militare din lunile octombrie și noiembrie 1916, precum și

pericolul ca armata germană să ocupe Muntenia au determinat autoritățile statului
să pregătească retragerea, începând cu luna noiembrie, a administrației și a
bunurilor care puteau fi transportate în Moldova, considerată ultima redută a
rezistenței statului român. În paralel, a început un adevărat exod al populației civile
înspăimântate de ideea ocupației germane. În lunile octombrie și noiembrie, în
România s-a înregistrat cel mai mare exod din secolul XX și, probabil, cel mai
mare din întreaga noastră istorie. Din Muntenia s-au refugiat în Moldova
aproximativ 1,5 milioane de civili. Acestora li s-au alăturat 20 000 de militari răniți
sau bolnavi, 194 945 de soldați, corpul funcționarilor din ministere, autorități
publice și ceferiști. Numărul populației a fost sporit și de prezența unui milion de
soldați ruși. Prin urmare, numai în Iași populația a crescut de la 70 000 la aproape
500 000 de locuitori. Autoritățile au retras arhivele instituțiilor, tezaurul BNR
(trimis ulterior în Rusia), cea mai mare parte a materialului rulant și alte bunuri ale
statului.

În acest timp, în Muntenia, armata germană a instaurat în luna decembrie un regim

dur de ocupație, impunându-i populației restricții și interdicții, limitând circulația
persoanelor și arestând persoane publice. Populația a fost forțată să muncească în
beneficiul Germaniei, care a exploatat și a jefuit în mod sistematic resursele
românești.

În paralel, în zona Moldovei, începând cu primele zile ale lunii decembrie, statul
român a luat primele măsuri pentru a asigura reorganizarea armatei și
supraviețuirea populației, iar orașul Iași a devenit de facto, până în 1918, capitala
statului român.

Recunoscând importanța Iașului în economia evenimentelor din perioada 1916-

1918, istoriografia română l-a denumit „Capitală a Renașterii Naționale ” și „Oraș
al Rezistenței până la Capăt”. În decembrie 1916, la Iași s-au reluat lucrările
Parlamentului, s-a constituit un nou guvern, de uniune națională, condus de Ion
I.C. Brătianu și au funcționat ministerele, Comandamentul Armatei și Casa Regală.

Cel puțin 330.000 de români au murit în luptă sau în condiții de prizonierat în

Primul Război Mondial, indiferent că au fost încorporați în armatele română ori
austro-ungară sau că au făcut parte din detașamentele de voluntari care au luptat în
Italia.

Până în prezent, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor a identificat pe teritoriul

României și a 20 de state din Europa peste 1.400 de locuri în care au fost înhumați
militari români.

Listele morților de război români identificați sunt publicate pe site-ul Oficiului

Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea „Lista morților de război”, aceasta fiind
completată pe măsura identificării și prelucrării unor noi surse documentare.

Figuri emblematice ale Primului Război Mondial în România

Ferdinand I ,,Întregitorul de Țară”
 (24 august 1865 – 20 iulie 1927)

A fost al doilea rege al României, devenind rege sub numele de Ferdinand I,

succedându-l pe unchiul său Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen (care murea la
10 octombrie 1914). Fiul prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al
Infantei Antónia a Portugaliei, se căsătorea în anul 1892 la Sigmaringen cu prințesa
Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha.

A fost suveranul României în perioada Primului Război Mondial, alegând să lupte

de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, faptă care are ca rezultat
excluderea sa din Casa Regală de Hohenzollern, de către împăratul Wilhelm al II-
lea al Germaniei.

După realizarea Marii Uniri, Ferdinand a fost încoronat ca prim rege al României
Mari la 15 octombrie 1922.

REGINA MARIA

,,Mama răniților”, ,,Regina soldat”

(29 octombrie 1875 – 18 iulie 1938)

A fost a doua regină a României, în calitate de soție a regelui Ferdinand. Fiică a

ducelui de Edinburg Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha și a Mariei
Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, după căsătoria cu regele
Ferdinand se ocupa de menținerea unor relații diplomatice favorabile României, de
acțiuni caritabile și de apărarea intereselor naționale.
În timpul conflagrației era foarte implicată în acțiuni de binefacere. Ca soră de
caritate, vizita liniile frontului și menținea legătura cu soldații români, fapt pentru
care este numită și ,,Regina soldat” sau ,,Mama răniților”

ION I.C. BRĂTIANU

(20 august 1864 – 24 noiembrie 1927)

A fost un prolific politician român, care a jucat un rol esențial în realizarea Marii
Uniri. A activat ca președinte al Partidului Național Liberal, dedicându-și viața
activității politice, fiind de cinci ori președinte al Consiliului de Miniștri, de trei ori
ministru de interne, de două ori ministru al apărării naționale și de două ori
ministru al afacerilor externe.

În perioada Primului Război Mondial era președinte al Consiliului de Miniștri, iar

de activitatea sa politică au depins alegeri care s-au dovedit esențiale în vederea
realizării idealului național.

ALEXANDRU AVERESCU

(3 aprilie 1859 – 2 octombrie 1938)

A fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei a II-a în

Primul Război Mondial. De activitatea sa  militară se leagă unele dintre cele mai
importante succese militare ale armatei române. A inițiat și operațiuni nereușite,
cum a fost cea de la Flămânda, însă victoriile de la bătăliile de la Mărășești și Oituz
poartă amprenta sa.

A fost decorat cu ,,Ordinul Mihai Viteazul” clasa a III-a în 1916, a II-a în 1917 și
clasa I în 1920, și cu ,,Ordinul Sfântul Gheorghe” clasa a IV-a, pentru ,,faptele
excepționale de război ale ofițerilor care s-au distins în fața inamicului”.
CONSTANTIN PREZAN

(27 ianuarie 1861 – 27 august 1943)

A fost un ofițer erou, specializat în arma geniului. Generalul Prezan a fost

responsabil pentru organizarea apărării Bucureștiului împreună cu Henri Berthelot,
reorganizarea armatei alături de reprezentanții Misiunii Franceze în România (în
zona Moldovei) și elaborarea unui plan de campanie pentru anul 1917.
Profesionalismul și determinarea generalului Prezan îl propulsează către funcția de
șef al Marelui Cartier General în două momente de cotitură ale istoriei României în
Marele Război.

Pentru faptele sale din Primul Război Mondial, a fost decorat cu ,,Ordinul Mihai
Viteazul” clasa III-a  în 1916, a II-a în 1917, și clasa I în 1920, precum și cu
,,Legiunea de onoare”, în grad de Mare Ofițer (1917), cea mai înaltă distincție
civilă și militară franceză.

HENRI MATHIAS BERTHELOT

(7 decembrie 1861 – 29 ianuarie 1931)

General al armatei franceze, își începea activitatea în România în luna octombrie a

anului 1916, când a fost detașat ca șef al Misiunii Militare Franceze și consilier al
regelui Ferdinand. Rolul acestuia a fost de consiliere militară pentru reorganizarea
armatei române în Moldova, dar s-a ocupat și de înzestrarea unităților române cu
echipamente moderne, comparabile cu cele ale inamicului.

Datorită contribuției sale, armata română a fost dotată și instruită corespunzător și

a reușit să stopeze ofensivele inamice cu succes. Părăsea România după semnarea
tratatului preliminar de pace de la Buftea, însă revenea în fruntea unei noi misiuni
militare, care a activat între 1 octombrie 1918 și 4 mai 1919.
ECATERINA TEODOROIU (CĂTĂLINA TODEROIU)

(14 ianuarie 1894 – 22 august 1917)

A fost o cercetașă participantă la Primul Război Mondial. Își începea activitatea în

susținerea efortului de război ca asistentă medicală în regiunea Jiului. Se înrolează
și la 10 octombrie 1916, participa la prima bătălie pentru Jiu în primele linii ale
Armatei I, condusă de generalul Ion Dragalina. A fost luată prizonieră și dusă la
Cărbunești, însă evada, împușcându-l pe soldatul german care o păzea. Primea
vizita Reginei Maria și era decorată de Casa Regală cu ,,Virtutea Militară”, clasa a
II-a și avansată la gradul de sublocotenent.

Participa la bătălia de la Mărășești, unde moare împușcată, comandând un pluton

de infanterie. Celebre peste veac rămân vorbele ei: ,,Înainte băieți, nu vă lăsați,
sunteți cu mine!”