SARMIZEGETUSA REGIA

Sarmizegetusa Regia (Sarmizegetusa Basileion) a fost capitala statului dac,

ridicată la jumătatea secolului I î.Hr. Este situată în apropierea satului
actual Grădiştea Muncelului (judeţul Hunedoara), pe Dealul Grădiştii, la circa
1.200 m altitudine. Este compusă din trei părţi: aşezarea civilă, cu cartierele
amplasate pe mai multe terase, cetatea şi zona sacră. În jurul Sarmizegetusei, pe
valea râului Grădiştea se găseau mai multe aşezări civile şi pâlcuri de case răsfirate
între marile cetăţi dacice. Pentru amplasarea diferitelor construcţii şi asigurarea
spaţiului necesar extinderii aşezării, dacii au recurs la tehnica terasării versanţilor
muntoşi iar unde au fost nevoie, marile terase le-au sprijinit cu ziduri puternice în
tehnica murus Dacicus.
 Zona sacră, vedere de ansamblu

 
 Discul solar

 
 Sanctuarul mare de calcar

 
 Sistem de prindere a blocurilor de piatră

 
 Drumul pavat (via sacra)

 
 Zidul cetăţii în sistem murus dacicus

Capitala statului dac

La Sarmizegetusa locuiau regii, înalţii demnitari, funcţionarii cancelariei regale, o

parte a aristocraţiei, dar şi meşteşugari, negustori, constructori. I se spune „Regia”
(a regilor) pentru a o distinge de metropola romană Ulpia Traiana Sarmizegetusa,
construită după cucerirea romană a Daciei şi al cărui nume de „Sarmizegetusa” i-a
fost adăugat de împăratul roman Hadrian în anul 118 pentru a simboliza faptul că
noua colonie romană prelua simbolic şi de drept, locul vechii capitale a statului
dac.
Era cu siguranţă cel mai mare centru meşteşugăresc din Dacia, asigurat de o
solidă bază de materii prime aflate în imediata apropiere. Capitala statului dac era
amplasată într-o zonă apărată în mod natural de munţii Godeanu, iar accesul la ea
dinspre valea Mureşului era apărat şi controlat de cetăţile de la Costeşti şi de multe
turnuri militare amplasate de-a lungul văii Grădiştii. Odată ajuns la Sarmizegetusa,
aspectul acesteia era de-a dreptul grandios [1]: pe aproape 6 km lungime versantul
de sud al muntelui era tăiat în terase etajate pe care se ridicau casele, peste care
tronau zidurile cetăţii ce se ridicau pe vârful masivului, sanctuare de mari
dimensiuni, toate unite de o reţea bine dezvoltată de drumuri şi instalaţii de apă.
Aşezarea civilă
Aşezarea civilă era formată din cartiere ce se întindeau pe câteva zeci de terase şi
constituia cea mai mare aşezare dacică cunoscută. Ea cuprindea locuinţe, ateliere
metalurgice, magazii etc. Din cauza amplasării şi a dimensiunilor oraşului, dacii au
trebuit să dezvolte un sistem complex de instalaţii pentru captarea şi transportarea
apei potabile (atunci nu se cunoştea principiul vaselor comunicante), dar şi pentru
drenarea apelor în exces. S-au descoperit numeroase conducte, tuburi, un decantor
din lemn de brad cu capacitate de circa 3.000 de litri şi alte instalaţii care
conduceau apa la gospodării şi la ateliere. Apele pluviale erau decantate prin
canale de drenaj, care în cazul zonei sacre erau cioplite în piatră. Casele erau în cea
mai mare parte a lor construite din lemn şi lut, motiv pentru care s-au păstrat foarte
puţine urme arheologice. Pe lângă gospodării s-au mai descoperit ateliere de
ceramică pictate, hambare, tuburi de conductă, o cisternă etc. Hambarele erau
construite la suprafaţă şi în ele s-au descoperit mari cantităţi de provizii de mei,
secară, orz, orzoaică, diferite specii de grâu, secară, linte, muştar, zizanie, bob şi
rapiţă.
Cetatea

Cetatea este cea mai mare dintre cetăţile din Munţii Orăştie. Are circa 3 hectare,
ziduri din blocuri de calcar construite în sistem murus dacicus. Avea rol de apărare
pentru armată şi populaţia civilă, pe timp de pericol. După ce a fost cucerită de
romani, aceştia au refăcut-o şi au transformat-o în sediul unui detaşament din
Legiunea a IV-a Flavia Felix, care asigura securitatea regiunii.
Zona sacră
Complexul de sanctuare este aşezat la circa 100 metri de poarta de est a cetăţii şi
este legat de aceasta printr-un drum pavat, denumit şi via sacra. Sanctuarele sunt de
formă patrulateră (Sanctuarul mare de calcar, Sanctuarul mic de calcar, cele două
Sanctuare patrulatere de andezit şi Sanctuarul mare de andezit) şi de formă rotundă
(Sanctuarul mare circular şi Sanctuarul mic circular). S-au păstrat din ele bazele de
coloană din piatră, pe care se ridicau coloane de lemn sau de andezit. Sanctuarul
mare este reprezentarea în piatră a calendarului dacic. Discul solar, din andezit,
reprezintă soarele şi arată caracterul urano-solar al religiei geto-dacice.
Săpăturile arheologice au început în anii 1950, sub conducerea lui Constantin
Daicoviciu. Atunci au fost scoase la iveală cetatea şi complexul de sanctuare. Au
urmat numeroase campanii de săpături în anii '60-'80. Printre descoperirile
arheologice cele mai importante se distinge vasul de cult cu inscripţia
DECEBALVS PER SCORILLO (Decebal fiul lui Scorillo, traducere asupra căreia
savanţii încă se mai află în discuţii).