Terapia ocupaţională şi ergoterapia în recuperarea bolnavilor

cu afecţiuni ortopedico-traumatice ale aparatului locomotor

Afecţiunile ortopedico-traumatice datorate în principal accidentelor (de muncă, de circulaţie, etc.)

interesează atât capacitatea fizică cât şi psihică a celor în cauză, uneori până la scoaterea lor din

activitate.

Frecvenţa acestora, în viaţa de zi cu zi este însemnată, iar consecinţele destul de importante atât prin

gravitatea lor cât şi prin durata invalidităţii pe care o antrenează.

Persoanele aflate într-o astfel de situaţie, datorită scoaterii pe o perioadă de timp din activităţile şi

ocupaţiile lor, pe lângă suferinţa fizică generată de traumatism pot avea tulburări ale stării psihice,

urmare a izolării ce rezultă din invaliditatea respectivă.

Aspectul complicaţiilor survenite în cazul acestor afecţiuni a căror recuperare este uneori de lungă

durată, sunt complexe: fizico-psiho-sociale.

Ele pot afecta viaţa de familie, profesională şi socială a bolnavului respectiv.

Diminuarea acestor efecte cât şi scurtarea perioadei de convalescenţă se poate realiza apelând în

paralel cu actul medical (în completarea acestuia) la terapii recuperatorii care vizează în primul rând

autonomia bolnavului.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în cazul afecţiunilor traumatice completează efectele medicale

curative şi preventive, alături de celelalte metode de reeducare (ortopedia, chirurgia plastică,

kinetoterapia).

Scopul urmărit este reîntoarcerea bolnavului cât mai repede posibil la viaţa anterioară accidentului

(îmbolnăvirii) într-o stare fizică şi psihică bună.

Activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie sunt propuse de medicul specialist în urma unor

testări a bolnavului în privinţa potenţialului său funcţional recuperat, cu participarea psihologului şi

a ergoterapeutului.
Particularităţile ergoterapiei la subiecţii cu traumatisme ale membrelor

Recuperarea prin ergoterapie prezintă o importanţă deosebită în cazul traumatismelor membrelor

superioare la care se urmăreşte redobândirea forţei, mobilităţii, prehensiunii, coordonării, abilităţii,

preciziei.

Un loc deosebit în obţinerea acestor calităţi îl are exerciţiul fizic, mişcarea naturală, prin activităţi

normale.

Nu sunt excluse nici elementele de mecanică (aparate, dispozitive) pentru a ghida şi susţine

mişcarea, dar numai acolo unde sunt cu adevărat necesare.

Kinetoterapia este metoda de bază în recuperarea traumatismelor membrelor, ergoterapia

constituind o prelungire a acesteia.

Dintre activităţile ergoterapeutice, ţesutul şi tâmplăria permit o instruire destul de rapidă pentru

obţinerea unor obiecte.

Prin specificul lor, aceste acţiuni solicită subiectului repetarea aceloraşi mişcări, dozarea lor

făcându-se în acord cu progresul realizat.

Dispozitivele de lucru în aceste domenii (activităţi - ţesut, tâmplărie) au (în atelierele de

ergoterapie) posibilităţi de reglare, de adaptare la posibilităţile pacientului, pe care ergoterapeutul le

poate utiliza în cazul în care observă oboseala pacientului sau apare durerea.

Alegerea activităţii se face de comun acord cu pacientul, căruia i se explică atât modul de acţionare

cât şi influenţa gesturilor asupra progresului recuperării.

Instruirea se face treptat, în condiţii ce respectă posibilităţile de moment ale pacientului, urmărindu-

se reantrenarea în muncă.

Exersarea acestor deprinderi se face după programul kinetoterapeutic, timp de 1/2-1 oră,

consolidând efectele celorlalte metode de recuperare.

Pe lângă efectele terapeutice, aceste activităţi au efecte benefice asupra stării psihice a bolnavului,

rol recreativ şi de destindere.

În cazul traumatismelor cu necesitatea amputării unor segmente, terapia ocupaţională şi ergoterapia

au rolul de a-l educa pe invalid în vederea reluării activităţilor specifice autoservirii, a recâştigării

independenţei în viaţa cotidiană.

Ulterior acesta va urmări recuperarea sub aspect socio-profesional adaptată posibilităţilor restante.

Forme de aplicare a ergoterapiei în traumatismele aparatului locomotor

Activităţile de ergoterapie în traumatismele (afecţiunile) aparatului locomotor trebuie folosite cât

mai precoce, incluse în complexul tratamentelor recuperatorii, adaptate stării generale a bolnavului,

stadiului şi formei leziunilor suferite.

Ele respectă anumite scheme de tratament şi sunt aplicate de specialişti, încercând să dezvolte

calităţi şi deprinderi cu un scop precis, motivat.

Obţinerea mişcărilor poate fi ajutată de mecanisme concepute special pentru o anumită mişcare, iar

instrumentele sunt reglate sau modificate după nevoie.

Desfăşurarea activităţii de terapie ocupaţională şi ergoterapie poate începe încă din faza în care

bolnavul este “la pat”, când nu se poate deplasa în atelierul de ergoterapie, prin adaptări speciale, în

scopul îndepărtării monotoniei, oferindu-i o preocupare cu efecte terapeutice asupra segmentului

lezat, dar şi de întreţinere a întregului organism.

Dintre acestea amintim:

- jocuri terapeutice (manuale: şahul, ţintarul sau adaptate pentru picior: jocul de

minifotbal, etc.);

- ţesutul la război sau gherghef;

- modelaj în plastilină;

- decupaje;

- desen, pictură;

- diferite împletiri de fire, de sfoară, şnur, trestie, papură;

- dactilografie recreativă;
 - activităţi utilitare şi gospodăreşti.

Pe lângă acestea se urmăreşte reeducarea autoservirii: mâncatul, îmbrăcatul şi dezbrăcatul,

spălarea, bărbieritul.

Orientarea şi reorientarea profesională a pacienţilor cu traumatisme ale aparatului

locomotor

În cazul unor traumatisme grave, recuperarea integrală a deficitelor nu este întotdeauna

posibilă, fiind necesară orientarea sau reorientarea profesională a persoanelor în cauză.

Activităţile în aceste situaţii trebuie alese în conformitate cu infirmitatea sau deficienţa lor,

cu aptitudinile fizice şi intelectuale ale pacientului.

Analizarea fiecărei situaţii va urmări:

- atitudinea caracteristică, poziţia şi durata solicitată în activitatea respectivă;

- mişcările, amplitudinea, forţa şi ritmul solicitate;

- solicitarea sub aspectul percepţiilor senzoriale şi ale reflexivităţii;

- contraindicaţii ale mediului sau materialelor cu care vine în contact.

În cadrul orientării şi reorientării profesionale trebuie urmăriţi cei patru parametri vitali ai

fiecărui individ; capacitate morfofuncţională, stare psihică, pregătire profesională şi conduită

socială, care trebuie să obţină valori optime.

Complexul terapeutic în cazul persoanelor care au suferit traumatisme ale aparatului

locomotor includ terapia ocupaţională şi ergoterapia ca metode terapeutice preţioase, experienţa

acumulată pe plan mondial dovedind acest fapt.

BIBLIOGRAFIE:
: http://www.sfatulmedicului.ro/Terapii-complementare/terapia-ocupationala_7590
http://asociatia.magicland.ro/terapie-ocupationala/
ELEV: SZOCS ROBERTA ANA-MARIA
SPECIALIZARE:BFKT AN III –MODUL ELEMENTE DE RECUPERARE IN
PEDIATRIE