Basmul cult

Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creanga
Tema si viziunea despre lume
-doua trasaturi ale basmului cult
-subiectul+raportare la tema
-elemente de structura si limbaj

Publicata in revista “Convorbiri literare”, in anul 1877, “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga
aduce un reviriment al speciei basmului prin reactualizarea temelor de circulatie universala si
adaptarea tiparului traditional, de inspiratie folclorica, la viziunea originala a autorului.
Desi pastreaza structura deja consacrata a speciei populare (tiparul narativ), temele (eterna
confruntare dintre bine si rau, procesul de maturizare) si antagonismul personajelor, opera
prezinta o serie de trasaturi ce permit incadrarea sa in categoria basmelor culte:
antropomorfizarea (umanizarea) fantasticului: eroii nu mai sunt inzestrati cu puteri supranaturale,
imparatia este substituita de o lume apropiata de cea humulesteana, fabulosul pierzand teren in
fata ruralului, multiplicarea probelor initiatice pentru a se ilustra drumul anevoios catre
desavarsirea sinelui, oralitatea stilului si complicitatea stabilita intre instanta narativa si cititor.
In primul rand, accentul nu mai cade asupra temei traditionale, confruntarea propriu-zisa dintre
personajul pozitiv si cel negativ, ci asupra caracterului de bildungsroman.
Cliseele compozitionale ale speciei populare sunt mentinute. Situaţia iniţială de echilibru –
expoziţiunea – il prezinta pe crai şi cei trei fii ai săi. Factorul perturbator (lipsa) – intriga – il
constituie „cartea” trimisa de Verde-Împărat craiului, solicitandu-i fratelui sau ajutorul in
numirea unui descendent la domnie.
Desfăşurarea acţiunii debuteaza cu decizia craiului de a testa curajul fiilor săi, trimisi succesiv
catre imparatia unchiului lor. Deghizat intr-un urs, batranul isi intampina fiii la trecerea unui pod,
marcand simbolic o treapta catre o etapă superioara a existentei. Mezinul este singurul care trece
proba curajului, insa nu poate inca distinge aparenta de esenta pentru ca nu isi recunoaste tatal
sub masca fiarei pe care o infrunta fara ezitare. Calul nazdravan va deveni personajul auxiliar cu
rol de sfetnic, care intervine doar in situatii exceptionale, spre deosebire de Sfanta Duminica,
mentorul spiritual care doar il ghideaza pe erou catre desavarsirea sinelui.
Traversarea padurii-labirint marcheaza o alta proba cruciala in formarea eroului, cunoasterea
iniţiatorului malefic. O scena semnificativa pentru caracterul de bildungsroman si forma atipica a
polaritatii bine-rau, din care se anuleaza principiul confruntarii fizice, este cea a primelor
interactiuni dintre protagonist (feciorul de crai neinitiat) si antagonist (Spanul care nu are o
infatisare monstruoasa, ci una umana, onesta, sugerand ca maleficul se poate ascunde sub
aparenta binelui). Desi il recunoaste ca fiind “span” si ii respinge propunerile insidioase de doua
ori, a treia incercare se soldeaza cu triumful raului, potrivit simbolisticii acestei cifre ezoterice.
Feciorul de crai accepta ca Spanul sa ii devina calauza si sluga, justificandu-si decizia pripita:
“[…] asta-i țara spânilor și n-am încotro.”
Antagonistul il aduce intr-o situatie-limita: arunca apa din plosca, stiind ca arsita verii va
transforma drumul intr-o zbatere la limita supravietuirii, il conduce pe “stapanul” sau la fantana,
il ademeneste in adancul ei, laudand racoarea revigoranta si il ia captiv. Coborârea în fântână
simbolizează coborarea in Infern in sens dantesc sau moartea eroului, din care va renaşte sub altă
identitate. Dobandirea onomasticii prin pactul mefistofelic surprinde începutul iniţierii spirituale.
Scena este ilustrativa si in decodificarea titlului oximoronic, sugerand dubla identitate a eroului,
cea aparenta (de “arap”, de sluga a Spanului) si cea reala (de fecior de crai si viitor imparat –
“alb”). In acelasi timp, prin contrastul cromatic negru-alb, se reda armonizarea defectelor si a
calitatilor umane, eroul nefiind un model etic idealizat, asemenea celor invulnerabili precum
Praslea sau Fat-Frumos, ci un tanar ezitant, care greseste, sufera si se indreapta.
De asemenea, parcursul anevoios catre deplina maturitate este infatisat si prin multiplicarea
probelor initiatice. Eroul este trimis de Spân in trei “misiuni” aproape imposibil de dus la
indeplinire: aducerea salăţilor din Grădina Ursului, aducerea capului şi a pielii cerbului bătute cu
nestemate şi a fetei Împăratului Ros, cu care urma sa se casatoreasca.
La curtea Impăratului Roş, Harap-Alb este supus la alte două serii de probe: păzirea nocturnă,
capturarea si identificarea fetei. La succesul acestora contribuie decisiv personajele himerice
(Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) şi cele animaliere inzestrate cu puteri
supranaturale (crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor).
Scena finala marcheaza recuperarea identitatii reale a eroului, desavarsirea procesului de formare
si triumful glorificator al binelui. Ajunşi la curtea Împăratului Verde, fata îl demască pe Spân,
care îl acuză pe Harap-Alb de incalcarea juramantului si îl decapiteaza. Calul nazdravan
intervine punctual distrugand întruchiparea răului. Decapitarea eroului si renasterea (punctul
culminant) sunt necesare pentru ca eroul sa patrunda intr-o noua sfera a existentei, cea de initiat.
Deznodământul este fericit, restabilindu-se echilibrul iniţial, prin preluarea tronului lui Verde si
nunta imparateasca (recompensa), ce ilustreaza schimbarea statutului social si validarea eroului
ca initiat.
Pe de alta parte, viziunea originala a autorului se reflecta si in modificarea formulelor narative
din incipit si final. Astfel, formula initiala (“Amu cica era odata”) se deosebeste de clasicul “a
fost odata ca niciodata” prin limbajul regional si, totodata, prin ancorarea povestii intr-o realitate
rurala posibila (“cica era”). Aceeasi maniera indreptata spre social se remarca si in formula
finala, care contine o invitatie catre participarea colectiva la ceremonialul nuptial si o aluzie
ironica la adresa celor care nu se bucura de implinirile aproapelui: “cine se duce acolo bea si
mananca. Iar cine nu, se uita si rabda.”
De asemenea, perspectiva narativa “dindarat”, cu focalizare zero, a naratorului omniscient,
sufera mutatii prin stabilirea unei complicitati cu cititorul, ce accentueaza oralitatea. Naratorul
socializeaza cu auditoriul, este hatru ( glumet, viclean), rautacios, ironic fata de niste personaje.
De ex, pe tot parcursul operei, vocea narativa nu conteneste cu adresarile catre lector: “Ma rog,
foc de ger era: Ce sa va spun mai mult?”
In concluzie, “Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult ce reuneste universul humulestean cu
lumea fantastica intr-o viziune originala, aceasta reflectandu-se in particularitatile de constructie
a personajelor, care sunt umanizate si dobandesc complexitate printr-un profil psihologic ce nu
apare in specia populara. Eroul se diferentiaza de prototipul consacrat in basmul popular intrucat
se dovedeste nesigur de reusita, greseste din naivitate, dar evolueaza prin suferinta careia i se
atribuie un rol purificator. Confruntarea cu antagonistul exclude o desfasurare de forte, insa
renasterea personajului pozitiv ca initiat, asigura caracterul moralizator prin triumful glorificator
al binelui.