MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT ,,B.P.HASDEU” DIN CAHUL

FACULTATEA DE DREPT
Catedra „Ştiinţe penale”

Studiul individual
Traumatologia medico-legală

A elaborat:

specialitatea: Drept, zi

Conducător ştiinţific:

Cahul 2021
 CUPRINS

INTRODUCERE ..........................................................................................................................3

1. ABORDĂRII CONCEPTUALE PRIVIND TRAUMATOLOGIA MEDICO-LEGALĂ..5

1.1. Noţiunile traumatologiei. Scurt istoric ale traumatologiei……………………………………5
1.2. Noţiune de traume şi factorii traumatizanţi………………………………………………..…7
1.3. Clasificarea agenţilor traumatici...............................................................................................9

2. MODUL DE DESCRIERE A LEZIUNILOR TRAUMATICE..........................................13

2.1. Importanţa descrierii corecte a acestora pentru medicina legală............................................15

CONCLUZII GENERALE.........................................................................................................17
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................19

2
 INTRODUCERE
În ultimele decenii s-a constatat o creştere alarmantă a morbidităţii şi a mortalităţii prin
traumatisme. Această creştere este o consecinţă a unei dezvoltări deosebite a industriei, a
mijloacelor de transport.
Progresul tehnico-ştiinţific, lupta omului de a stăpâni forţele naturii, de a transforma, de a
făuri instrumente şi tehnici din ce în ce mai performante imprimă aspecte social-economice
traumatismelor. Dar pe măsură ce tehnica creată pentru progresul societăţii s-a dezvoltat, în
aceeaşi măsură ea a adus prejudicii prin accidente şi boli profesionale. Agentul microbian este
substituit adesea de cel traumatic, leziunile afectând cu precădere persoanele din grupele active
de muncă.
Una din problemele de care societatea modernă trebuie să se preocupe în condiţiile
actuale este creşterea incidenţei leziunilor traumatice. Trebuie găsite, pe de o parte, o serie de
mijloace adecvate de prevenţie, iar, pe de altă parte, pe măsură ce traumatismul s-a produs, se
cere a fi tăcută o analiză corectă în vederea încadrării juridice a faptei, în funcţie şi de
împrejurările producerii.
Sectorul de medicină legală îşi aduce un aport substanţial la toate acestea. Preocupările
medico legale în cel mai important domeniu traumatologia au drept scop să interpreteze leziunile
produse prin agresiune în accidente rutiere, de muncă sau alte forme de vătămare a integrităţii
corporale, a sănătăţii sau vieţii.
Pentru a ne da seama de rolul pe care activitatea medico-legală îl are în asigurarea
principiului elementar al dreptului privind inviolabilitatea persoanei, este suficient să amintim că
după statistici recente în ţările dezvoltate fiecare a 10-a persoană este victima unui traumatism.
Unul dintre aspectele cele mai importante în ceea ce priveşte consecinţele traumatismelor de
orice natură este acela care priveşte afectarea capacităţii de muncă, cu implicaţii de ordin social,
economic destul de complexe.
Traumatismele şi îndeosebi politraumatismele sunt consecinţele unor accidente grave de
circulaţie, de muncă, ale unor catastrofe naturale sau a folosirii armelor clasice şi a mijloacelor
de nimicire în masă. Societatea actuală stă sub semnul dinamismului. Orice activitate umană
expune individul la contactul cu numeroşi factori traumatici, de natură diferită. Faţă de acţiunea
zilnică a microtraumatismelor, organismul uman se apară prin mecanisme specifice, reacţiile
adaptive fiind, de regulă, suficiente pentru a împiedica afectarea sănătăţii. Atunci când
intensitatea traumatismului este mare, iar acţiunea agentului traumatic este brutală, mecanismele
de apărare se dovedesc insuficiente. Se produc modificări morfofuncţionale specifice şi adeseori
poate surveni decesul.

3
 Investigaţiile din domeniul traumatologiei medico-legale tradiţional rămân prioritare din
cauza numărului considerabil de expertize ale persoanelor agresate şi decedate, care necesită o
abordare prin prisma evaluării juridice adecvate a condiţiilor de traumatizare.
Actualitatea problemei în plan mondial a crescut considerabil ca urmare a diverselor
catastrofe tehnologice, accidente de transport, calamităţi naturale, prăbușiri de clădiri, acte de
terorism, acţiuni militare soldate cu numeroase victime omenești, inclusiv cadavre neidentificate.
Studiile epidemiologice în domeniul traumatologiei au ca scop prevenţia. Se urmăreşte
observarea cauzelor accidentelor de muncă, a celor de trafic, a condiţiilor în care sunt produse
actele de agresiune ca latură a activităţii de prevenire a traumatismelor ce ocupă locul al doilea în
etiologia morbidităţii, mortalităţii şi a stărilor sechelare.
Medicina legală, punându-şi cunoştinţele în slujba justiţiei, contribuie într-o mare
măsură la rezolvarea social-juridică a cauzelor când traumatismul este urmarea relaţiilor ilegale
dintre oameni, a unor situaţii de încălcare a prevederilor legale, a normelor de convieţuire socială.
Ea are ca scop păstrarea stării de sănătate a populaţiei
În majoritatea ţărilor dezvoltate se manifestă o preocupare importantă, spre ceea ce se
numeşte profilaxia bolii traumatice. Cunoaşterea cauzelor leziunilor traumatice este esenţială în
acest scop. In luarea măsurilor adecvate în acţiunea de prevenţie se are în vedere aprecierea
exactă a rolului factorului uman în producerea accidentelor de trafic sau de muncă. Paralel cu
revoluţia tehnico-ştiinţifică are loc un control permanent al condiţiilor de viaţă şi de muncă.
O altă preocupare permanentă în traumatologie o reprezintă recuperarea. Traumatismul,
odată produs, poate determina incapacitate de muncă totală sau parţială, temporară sau definitivă.
Atunci când pierderea capacităţii de muncă este urmarea unor acte ilicite, a nerespectării unor
norme de protecţie a muncii sau de convieţuire socială., se face o expertiză medico-legală a
capacităţii de muncă după aceleaşi reguli metodologice ca şi expertiza medicală a capacităţii de
muncă. Scopul vizează aprecierea exactă a sechelelor posttraumatice, urmărindu-se stabilirea
drepturilor materiale de compensare a prejudiciului suferit de victimă, cât şi raportarea noii stări
la o profesie corespunzătoare.
Contribuţia medicinii legale în rezolvarea aspectelor penale şi civile ale afecţiunilor
posttraumatice face parte din problema majoră a patologiei medico-legale, care cercetează
procesul morbid în lumina preocupărilor judiciare. Traumatologia medico-legală este materia de
bază în expertiza persoanelor şi a cadavrelor, exercitând toate aspectele medicale ce permit
stabilirea legăturii cauzale dintre traumatism-leziune-incapacitate de muncă, infirmitate-
invaliditate sau moarte.

4
 1. ABORDĂRII CONCEPTUALE PRIVIND TRAUMATOLOGIA
MEDICO-LEGALĂ

1.1. Noţiunile traumatologiei. Scurt istoric ale traumatologiei

Termenul traumatologie îşi are provenienţa tot de la două cuvinte greceşti: trauma –
rană, leziune şi logos – ştiinţă. Din aceste considerente, traumatologia este ştiinţa despre
leziunile corpului uman. Leziuni pot avea toate organele, regiunile anatomice ale corpului uman
şi toate s-ar cuveni să fie studiate de traumatologie, după cum se practică în multe ţări ale lumii
(SUA, Canada etc.) 1.
În unele ţări (Franţa, Germania, Rusia, România, Moldova etc.), traumatologii se ocupă
doar de leziunile aparatului locomotor, iar de leziunile altor organe, sisteme de organe, regiuni
anatomice se ocupă diverşi specialişti: traumatismele craniocerebrale le revin specialiştilor în
neurologie şi neurochirurgie; traumatismele toracale – chirurgilor-toracalişti, traumatismele
abdominale – chirurgilor de profil general2.
Traumatologia medico-legală este un capitol important al medicinii legale. Ea îşi asumă
sarcina să analizeze agenţii traumatici, se descrie efectele acestora asupra organismului, să
determine retrospectiv tipul de agent traumatic şi modul de producere a leziunilor şi să puncteze
legătura cauzală dintre acţiunea agentului traumatic şi survenirea consecinţelor prejudiciante,
furnizând astfel date obiective pentru desfăşurarea procesului judiciar cu implicaţii
traumatologice.
Scurt istoric. S-a dovedit că primii oameni ai Terrei sufereau de diverse traumatisme-
fracturi, luxaţii, pe care le tratau prin manipulaţii simple. Se poate afirma că aceste prime fiinţe
umane se traumatizau în căutarea hranei, în lupta cu fiarele etc. Acad. D. Antonescu (1999)
menţionează că omul primitiv, capabil să stea în poziţie verticală şi să-şi folosească mâinile
pentru a-şi dobândi hrana, a devenit cu adevărat om atunci când s-a înduioşat sau chiar a plâns,
văzându-şi camaradul de viaţă sau de luptă în suferinţă, şi când s-a străduit să-l ajute, şi nu să-l
omoare, cum fac animalele sălbatice carnivore. Ajutorarea prin manipulaţii simple în
traumatisme favoriza alinarea durerilor şi, treptat, însănătoşirea celor suferinzi.
Concomitent, în triburile sau micile comunităţi se evidenţiau unele persoane, care se
ocupau numai de această ajutorare, fiind eliberaţi de la vânătoare, munci agricole, pescuit şi
altele. Acumularea experienţei de vindecare, transmiterea ei din tată în fiu au favorizat apariţia
multor deprinderi, care au ajuns până în vremurile noastre. Pe lângă traumatisme, oamenii
sufereau şi de unele maladii ale aparatului locomotor (osteocondrom al metaepifizei distale de

1
Ostrovari P., Traumatismele şi urgenţa medicală, Chişinău 1999,
2
Stamatin S., Marin I., Pulbere P.. Traumatologie şi ortopedie. Chişinău, Ed. „Universitas”, 1993, p. 17–24.

5
femur la pitecantropul descoperit pe insula Iava), de spondilită tuberculoasă Th 11–Th 12 şi
altele, care, poate, nu se diagnosticau şi nu se tratau, ca şi multe alte patologii chirurgicale3.
Treptat, însă, priceperea de a trata diverse fracturi se completează cu utilizarea diferitor
elemente improvizate pentru imobilizare (frunze de palmier, scoarţă de copac, căptuşită cu pânză
de in etc.), fapt confirmat de diferite descoperiri arheologice. Acumularea experienţei de
ajutorare în traumatisme la diferite popoare, în mod mai pronunţat la grecii antici, serveşte ca
bază pentru crearea unor şcoli în Elada, Asia Mică, Egipt etc., pentru apariţia unor personalităţi
medicale, scrierile cărora rămân importante în decurs de milenii. Fondatorul medicinei raţionale,
Hipo- crate, autorul a 60 de lucrări de medicină, are şi unele despre fracturi – „De fractures”,
leziunile articulaţiilor – „De articulis”, principiul pârghiei în aparatul locomotor – „Vectiarius”
etc.
Multitudinea de observaţii clinice, procedee, metode elaborate de Hipocrate, raţionale şi
originale pentru timpul său, au fost utilizate pe parcursul mileniilor, iar unele dintre ele sunt
actuale şi în prezent (procedeul Hipocrate de reducere a luxaţiei de os humeral, principiul
extensiei şi contraextensiei în reducerea luxaţiilor şi a fragmentelor deplasate, unele elemente în
debridarea fracturii deschise şi altele).
Elementele de desmurgie şi tratare a traumatismelor aparatului locomotor sunt predate în
diferite şcoli de medicină şi universităţi din antichitate (spre exemplu, în Alexandria, prin anii
200–30 î.Hr., în Asia Mică, Egipt, Roma). Una dintre personalităţile marcante ale epocii
creştinismului a fost Aurelius Cornelius Celsus (cca 60 î. Hr. – 20 d. Hr.). El nu a fost medic, ci
un erudit latin, denumit ,,Cicero al medicinei”. Interesat de toate aspectele vieţii, a scris o
enciclopedie, în care s-a concentrat îndeosebi asupra dreptului, medicinei şi filosofiei. El a
definit cele patru semne cardinale ale inflamaţiei: rubor et tumor, cum calore et dolore. El a fost
primul care a utilizat bandajele cu amidon pentru imobilizare în tratamentul fracturilor;
recomanda tratamentul fracturilor în consolidare vicioasă prin refracturarea calusului şi reaxarea
fragmentelor; propunea şi utiliza bandaje speciale în tratamentul cifozelor. Lui Galen, ilustru
medic antic, îi aparţin termenii cifoză, scolioză, lordoză (în deformaţiile coloanei vertebrale). O
mare valoare au lucrările sale în patologia musculară; el a introdus în medicină termenul „tonus
muscular”.
Partea generală a traumatologiei medico-legale include în formaţii de ordin comun, ce
caracterizează leziunile, agenţii traumatici, proprietăţile obiectelor vulnerante, mecanismele lor
de acţiune, precum şi date referitoare la clasificarea leziunilor, principiile de bază de examinare
şi de apreciere a lor. În partea specială se abordează caracteristica medico legală a leziunilor în
funcţie de tipul agentului traumatizant, de specificul mecanismelor de acţiune şi de
3
Tomoaia Ch., Curs de traumatologie osteoarticulară. Cluj- Napoca, Editura Medicală Universitară ,,Iuliu Haţieganu”, 1999, p.
32

6
circumstanţele concrete de producere a traumelor. De asemenea, sunt prezentate principiile de
utilizare a investigaţiilor medico-legale complementare şi de interpretare a rezultatelor obţinute

1.2. Noţiune de traume şi factorii traumatizanţi

Termenul de traumă poate fi echivalat cu noţiunea de leziune, însă, aceasta se cere
diferenţiată de traumatism, care include totalitatea vătămărilor (leziunilor), obţinute în condiţii
similare de producere (casnic, agrar, militar, industrial etc.).
Agenţii mecanici se deosebesc între ei prin mecanismul lor de acţiune asupra corpului
uman şi efectele morfologice distructive care au loc. Prin mecanism de acţiune se subînţelege
procesul de interacţiune a agentului traumatizant cu omul, soldat cu formarea leziunilor
(vătămărilor) respective. Din punct de vedere medico-legal, leziunea integrează toate
consecinţele acţiunilor violente, indiferent de originea provocăriilor. Sub aspect juridic, noţiunea
de leziune (vătămare) corporală reprezintă o acţiune ilicită, intenţionată sau accidentală, soldată
cu dereglarea integrităţii anatomice sau funcţionale a ţesuturilor şi organelor.
Expertiza medico-legală a traumelor mecanice este dispusă de către organele de drept
pentru a stabili:
• care dintre agenţii mediului ambiant au provocat dereglarea sănătăţii sau moartea
victimei;
• dacă există o legătură de cauzalitate directă între acţiunea agentului traumatic (nociv) şi
dereglarea sănătăţii sau deces;
• prin ce se manifestă dereglarea sănătăţii şi care sunt consecinţele acţiunii factorului
vulnerant;
• care este mecanismul de acţiune al agentului traumatic;
• vitalitatea şi vechimea modificărilor stabilite pe cadavru;
• a soluţiona alte probleme specifice, care pot elucida circumstanţele traumatizării.
În practica expertizelor medico-legale mai frecvent se înregistrează leziuni corporale prin
acţiunea agenţilor mecanici aflaţi în mişcare. În alte cazuri în mişcare se află corpul, iar obiectul
vulnerant este imobil sau de asemenea se mişcă. Caracterul, volumul şi consecinţele leziunilor
mecanice depind de forţa cinetică şi viteza acţiunii obiectului vulnerant, de forma şi suprafaţa
acestuia, de particularităţile structurale ale regiunii în care are loc impactul etc. Se poate vorbi
despre un polimorfism lezional condiţionat de multipli factori şi circumstanţe particulare, în care
s-a produs trauma.
Medicina legală contribuie la rezolvarea multor din aceste probleme, aduce un aport
esenţial la interpretarea socio-juridică a cazurilor când traumatismul prezintă o urmare a relaţiilor
dintre oameni.

7
 În calitate de agenţi traumatici mecanici pot fi:
a) corpuri contondente (boante);
b) obiecte cu vârfuri sau lame ascuţite;
c) proiectilele armelor de foc.
Dintre agenţii menţionaţi, ca factori traumatizanţi, considerabil predomină leziunile
cauzate prin acţiunea diverselor obiecte contondente, care sunt foarte variate în natură după
dimensiuni, formă, relief, masă etc. Toate corpurile contondente produc leziuni corporale numai
prin suprafaţa lor de interacţiune. Sunt propuse mai multe clasificări ale corpurilor contondente,
dar nici una dintre ele nu integrează pe deplin varietăţile lor, existente real4.
Ion Moraru (1967) evidenţiază obiecte contondente cu suprafaţă mică (sub 16 cm pătraţi)
şi cu suprafaţă mare (peste 16 cm pătraţi). Corpurile cu suprafaţa mică (limitată) pot avea un
caracter:
a) neregulat (piatră, pumn);
b) regulat, cu diferite forme geometrice: sferică, cilindrică (băţ), cu muchi şi colţuri
(ciocan, cărămidă).
Obiectele cu suprafaţa mare pot fi:
a) plane (scândura, sol cu suprafaţa plană);
b) neregulate (vehicule, sol cu proeminenţe).
Autorul A. Muhanov (1974) propune următoarea clasificare a obiectelor contondente:
1) cu suprafaţa plată considerabilă;
2) cu suprafaţă plată limitată: dreptunghiulară, alungită, triunghiulară, rotundă etc.;
3) cu suprafaţa sferică;
4) cu suprafaţa cilindrică;
5) de formă triunghiulară;
6) cu două sau mai multe muchii.
Consecinţele leziunilor produse prin obiectele contondente va depinde în mare măsură de
forma, dimensiunile şi relieful corpurilor vulnerante, dar nu mai puţin va influenţa forţa, viteza şi
unghiul de acţiune a lor asupra organismului. Toate elementele menţionate modifică mecanismul
traumatizării şi caracterul morfologic al leziunilor produse.
Studiul traumatologiei medico-legale este structurat pe mai multe paliere, dată fiind
complexitatea subiectului.
Traumatologia generală include:5
- clasificarea agenţilor traumatici;

4
Baciu Gheorghe, Curs de Medicină Legală, (pentru facultăţile de drept), Chişinău, 2013, p.93.
5
Ibidem, p.94

8
 - studiul cauzalităţii în medicina legală;
- descrierea leziunilor traumatice primare;
- reacţiile generale posttraumatice;
- reacţia vitală.
Traumatologia sistemică analizează specificul leziunilor traumatice la nivelul diferitelor
sisteme ale organismului:
- tegument;
- sistemul muscular;
- sistemul nervos;
- sistemul vascular;
- sistemul osos;
- sistemul articular.
Traumatologia topografică evidenţiază particularităţile lezionale la nivelul diferitelor
segmente anatomice:
- traumatismele cranio-cerebrale;
- traumatisme în sfera buco-maxilo-facială;
- traumatismul vertebro-medular;
- traumatismele gâtului;
- traumatismele toracelui;
- traumatismele abdomino-pelvine;
- traumatismele membrelor.
Traumatologia specială cuprinde analiza modificărilor posttraumatice produse în
circumstanţe specifice (cădere, precipitare, accidente de trafic, acţiunea armelor de foc,
electrocuţie, variaţii de temperatură, pruncucidere etc.). Datorită modalităţilor extrem de variate
de producere a leziunilor traumatice, acestui domeniu al traumatologiei medico-legale este
dedicat un capitol separat.

1.3. Clasificarea agenţilor traumatici

În funcţie de natura lor şi de modul diferenţiat în care acţionează asupra organismului,
distingem:6
- agenţi traumatici mecanici;
- agenţi traumatici fizici;
- agenţi traumatici chimici;
- agenţi traumatici biologici;

6
Baciu Gheorghe, Medicina legală, Chişinău 1995, p.83

9
 - agenţi traumatici psihici.
Agenţii traumatici mecanici sunt cel mai frecvent întâlniţi în practica medico-legală.
Efectele lor lezionale sunt determinate de acţiunea brutală a unei energii cinetice asupra
organismului, fie în contextul lovirii corpului nemişcat de către un agent vulnerant purtător al
unei astfel de energii cinetice, fie prin izbirea corpului în mişcare de un obiect sau plan dur fix.
Asocierea celor două mecanisme este, de asemenea, posibilă, cum, de altfel, se pot produce
efecte traumatice mecanice prin compresiune între corpuri sau planuri dure.
Putem, astfel, distinge următoarele mecanisme lezionale în traumatologia mecanică:
- lovirea directă, activă (mecanismul de acceleraţie): corpul fix este lovit de un agent
traumatic în mişcare;
- lovirea pasivă (mecanismul de deceleraţie): corpul în mişcare se loveşte de un corp
sau de un plan fix;
- compresiunea: corpul este comprimat între obiecte sau planuri dure;
- mecanisme mixte: prin asocierea mecanismelor lezionale precedente (frecvent întâlnite
în cadrul accidentelor de trafic).
Efectele agenţilor traumatici mecanici sunt condiţionate de:
- caracteristicile obiectului vulnerant (structură, formă, consistenţă, dimensiuni, masă
etc.);
- intensitatea acţiunii (energia cinetică fiind direct propor-ţională cu aceasta);
- particularităţile morfofuncţionale ale segmentului anatomic lezat;
- reactivitatea individuală (teren patologic preexistent, vârstă, sex etc.)
Agenţii traumatici mecanici se clasifică, în funcţie de proprietăţile lor morfologice, în:7
 corpuri contondente;
 corpuri ascuţite (cu vârfuri şi/sau margini tăioase);
 proiectile (vezi „Armele de foc”);
 vehicule (vezi „Accidentele de trafic);
 acestora li se mai poate adăuga unda de şoc, care este, de asemenea, purtătoarea
unei energii cinetice (exemplul clasic fiind suflul de explozie).
Corpurile contondente pot fi subclasificate, în raport cu mărimea suprafeţei de impact,
în:8
- corpuri contondente cu suprafaţă mică, sub 4 cm2 (ex. ciocan);
- corpuri contondente cu suprafaţă între 4 şi 16 cm2;
- corpuri contondente cu suprafaţă mare, peste 16 cm2 (ex. scândură).

7
Panaitescu V., Metode de investigaţie în practica medico-legală, Bucureşti, 1984
8
Ibidem

10
 Această subclasificare este importantă datorită faptului că aceste categorii de corpuri
contondente determină fracturi cu aspecte morfologice specifice la nivelul cutiei craniene.
O altă subclasificare a corpurilor contondente ia în considerare caracteristicile suprafeţei
lor:
- corpuri contondente cu suprafaţă neregulată (ex. piatră, pumn, vehicule, sol
neregulat);
- corpuri contondente cu suprafaţă regulată (ex. sol plan).
Corpurile contondente pot avea forme geometrice diferite, putând fi subclasificate şi din
acest punct de vedere:9
- corpuri contondente de formă sferică (ex. bilă);
- corpuri contondente de formă alungită, cilindrică (ex. bâtă, rangă);
- corpuri contondente cu muchii şi colţuri (ex. ciocan, cărămidă) etc.
La rândul lor, corpurile ascuţite se subclasifică, în funcţie de prezenţa unui vârf ascuţit
şi/sau a unei/unor margini tăioase, în:
- corpuri înţepătoare (ex. andrea, cui, ac, furcă);
- corpuri tăietoare (ex. brici, lamă de ras, cioburi de sticlă, cuţit fără vârf);
- corpuri tăietoare-înţepătoare (ex. briceag, cuţit cu vârf ascuţit);
- corpuri tăietoare-despicătoare (ex. topor, sapă, satâr, bardă).
Această complexă clasificare a agenţilor traumatici mecanici nu este strict didactică; ea
are o importanţă practică deosebită, deoarece agenţi traumatici diferiţi determină aspecte
lezionale distincte, făcând posibilă identificarea retrospectivă a tipului de agent vulnerant
pornind de la aspectul lezional constatat. Trebuie totuşi ţinut cont şi de faptul că, pe lângă
caracteristicile morfologice ale agenţilor traumatici mecanici, aspectul leziunii este influenţat şi
de alţi factori circumstanţiali: intensitatea loviturii (energia cinetică cu care este antrenat obiectul
vulnerant), direcţia loviturii (perpendiculară, înclinată sau tangentă la suprafaţa de impact),
regiunea anatomică lezată, particularităţile individuale ale fiecărui agent vulnerant în parte,
dinamica acţiunii traumatice (pentru că agresorul, victima sau agentul vulnerant se pot afla în
poziţii diverse în decursul luptei) etc.
Agenţii traumatici fizici determină leziuni specifice prin acţiunea diverselor forme de
energie fizică:10
- variaţiile de temperatură, în ambele sensuri (căldură excesivă sau frig extrem);
- energia electrică (naturală sau industrială);
- variaţiile mari de presiune atmosferică;
- energia radiantă de diferite forme ş. a.
9
Scripcaru G., Curs de medicină legală, Iaşi 1995
10
Ostrovari P., 1999, Traumatismele şi urgenţa medicală, Chişinău

11
 Agenţii traumatici chimici sunt reprezentaţi de substanţe cu structură chimică diversă,
apte să producă leziuni sau deces prin mecanisme lezionale specifice.
Agenţii traumatici biologici pot acţiona asupra organismului în variate modalităţi:
- acţiunea traumatică mecanică a animalelor (animale sălbatice, bovine etc.);
- acţiune toxică extrem de complexă (veninurile reptilelor şi insectelor, intoxicaţiile
acute cu ciuperci.
Agenţii traumatici psihici au o acţiune greu de demonstrat riguros ştiinţific, pe baza
criteriilor obiective medico-legale. De aceea includerea lor în rândul agenţilor traumatici este
discutabilă. Cu toate acestea, influenţa excitată de aceşti factori pot fi luaţi în discuţie atunci când
sunt evaluate consecinţele unor evenimente psihotraumatizante (viol, agresarea repetată şi
neglijarea copilului minor) sau în cazul decesului survenit în urma unui şoc psihoemoţional
puternic.

2. MODUL DE DESCRIERE A LEZIUNILOR TRAUMATICE

12
 Precizarea aspectului morfologic al leziunilor elementare este esenţială pentru rezolvarea
obiectivelor cercetării medico-legale traumatologice (stabilirea realităţii traumatismului, a tipului
de agent vulnerant, a datei evenimentului traumatic, a mecanismului şi modului de producere a
leziunilor, a gravităţii acestora etc.).
Descrierea leziunilor traumatice trebuie să fie, aşadar, extrem de minuţioasă, cuprinzând,
la modul afirmativ, toate datele culese de către medicul examinator prin intermediul celor cinci
simţuri.
De asemenea, această descriere trebuie să fie completă. Din punct de vedere medico-legal
nu există leziuni „importante” şi „mai puţin importante”; fiecare modificare posttraumatică este
purtătoare de informaţii care se pot dovedi utile în justiţie, dacă sunt interpretate în contextul
tuturor datelor de anchetă.
Metodologia descrierii corecte a leziunilor traumatice constă în consemnarea
următoarelor elemente:11
Denumirea leziunii - în conformitate cu semiologia traumatologică. Se vor utilize
termenii medicali consacraţi (eritem, echimoză, hematom, excoriaţie, plagă) şi nu termeni
echivoci („plagă excoriată”), cvasiarhaici („plagă înjunghiată”) sau aparţinând vorbirii curente
(„vânătaie”, „zgârietură”, „rană”, „cucui” etc.).
Tipul particular de plagă nu se precizează; faptul că o plagă este contuză, înţepată, tăiată-
înţepată etc. trebuie să rezulte din surprinderea elementelor morfologice caracteristice (aspectul
marginilor, dehiscenţa, prezenţa/absenţa punţilor tisulare etc.).
Numărul leziunilor trebuie, de regulă, precizat. Se admite descrierea globală a leziunilor
doar atunci când acestea sunt multiple, confluente, asemănătoare morfologic şi sunt situate în
aceeaşi regiune anatomică.
Localizarea leziunilor va fi făcută cu precizie. Nu este suficientă o simplă poziţionare
topografică („echimoză la nivelul braţului drept”, „plagă la nivelul abdomenului”), ci este
necesară detalierea acestei poziţionări.
Forma leziunilor se descrie prin comparaţie cu elemente geometrice (liniară, arcuată,
rotundă, ovalară, rectangulară etc.), cu literele alfabetului (majusculele V, T, S etc.) sau cu alte
obiecte sau semne uzuale.
Delimitarea leziunilor: se precizează conturul net sau imprecis (flu) al acestora.
Dimensiunile se apreciază în unităţi metrice (de regulă cm). Leziunile liniare au o singură
dimensiune (lungimea), însă pentru leziuni cu forme mai complexe este necesară precizarea mai
multor dimensiuni (diametrul mare/mic, dimensiunile laturilor, lungimea fiecărei ramuri a unei
plăgi stelate etc.)12.
11
Scripcaru Gh., Ciornea T., Ivanovici N. – Medicină şi drept, Editura Junimea, Iaşi, 1979
12
Baciu Gh., Centrul de Medicină Legală la 50 de ani. Chişinău: Centrul Editorial Poligrafic Medicina, 2001, p.29

13
 Înclinaţia (orientarea) surprinde raporturile pe care le are o leziune liniară (sau axul lung
al unei leziuni) cu axul corpului sau cu axul unui membru. Din acest punct de vedere leziunile
pot fi orizontale, verticale sau oblice; caracterul oblic trebuie precizat prin raportare la toate cele
trei planuri (frontal, sagital şi orizontal); de exemplu: „oblic dinspre anterior spre posterior,
dinspre extern spre intern şi dinspre cranial spre caudal”.
Direcţia canalului lezional (orientarea sa spre profunzime) trebuie precizată, de
asemenea, faţă de toate cele trei planuri (frontal, sagital şi orizontal).
În cazul examinărilor pe cadavru, precizarea direcţiei canalului se va face cu ocazia
examenului intern, prin disecţie strat cu strat.
Culoarea leziunilor (importantă mai ales în cazul echimozelor) trebuie consemnată,
deoarece permite aprecierea vechimii lor.
Alte aspecte particulare ale diferitelor leziuni se pot dovedi a fi importante:13
a) caracterul aderent sau uşor detaşabil al crustelor (inclusiv debutul de detaşare la
periferie);
b) caracteristicile marginilor plăgilor (secţionate, neregulate, dehiscente, cu punţi tisulare
etc.);
c) aspectul unghiurilor de la capetele plăgilor şi eventuala lor continuare cu o „codiţă”;
d) lipsa de substanţă de la nivelul plăgilor muşcate, împuşcate etc.;
e) aspectul fundului plăgilor (anfractuos, cu ţesut de granulaţie etc.);
f) caracterul umed (plasmoragie) sau aspectul sângerând (atestă caracterul recent al
leziunii);
g) aspectul subdenivelat (marcă electrică) sau supradeni-velat (hematom);
h) prezenţa semnelor de suprainfecţie: depozite purulente (estimare cantitativă, culoare,
miros etc.), creşterea temperaturii locale a tegumentului, tumefierea adiacentă, haloul hiperemic
etc.;
i) alte aspecte caracteristice de la nivelul leziunii sau din vecinătatea acesteia: particule
metalice, cioburi, nisip, fragmente de vopsea, funingine, sânge prelins ş. a. - fiind necesară
localizarea precisă a acestor elemente în raport cu leziunea.
În cazul persoanelor în viaţă, trebuie descrise şi eventualele tulburări funcţionale
constatate cu ocazia examinării: impotenţă funcţională a unui membru, limitare algică a
mişcărilor, redoare articulară; parestezii sau anestezii; paloare, tegumente reci, lipsa pulsului
periferic etc. - sugestive pentru afectarea posttraumatică a unor elemente anatomice profunde
(fracturi, entorse, luxaţii, artroze, leziuni de nervi periferici, leziuni vasculare etc.).

13
Beliș Vl. Medicină legală în practica judiciară, Editura Juridică 1995, p.85

14
 Aceeaşi metodologie descriptivă se aplică şi cu ocazia descrierii leziunilor organelor
interne (decelate cu ocazia manoperelor chirurgicale de investigaţie/tratament sau constatate la
autopsia medico-legală).

2.1.Importanţa descrierii corecte a acestora pentru medicina legală

Pentru persoana examinată consemnarea tuturor aspectelor lezionale survenite în urma unui
eveniment traumatic este o condiţie esenţială pentru a putea obţine în justiţie repararea
prejudiciului care i-a fost cauzat. Medicul examinator care trece cu vederea anumite leziuni,
aparent lipsite de importanţă, şi nu le consemnează în documentele medicale ale cazului nu face
altceva decât să-şi priveze pacientul de anumite drepturi, pe care acesta nu le va mai putea
valorifica în justiţie.
La fel de importantă este descrierea corectă a leziunilor traumatice şi pentru medic,
indiferent de specialitatea sa.
Realizând o consemnare completă a leziunilor constatate, el se apără în fond pe sine însuşi,
deoarece nu va mai fi expus unor acuze legate de desfăşurarea superficială/neglijentă a activităţii
sale.
De asemenea, va evita riscul de a-i fi solicitate daune din partea persoanei vătămate care nu
a mai putut să-şi valorifice drepturile în justiţie.
Nu în ultimul rând, în situaţia medicilor de diverse specialităţi chirurgicale, o descriere
amănunţită a aspectelor lezionale argumentează necesitatea unor intervenţii chirurgicale radicale
sau mutilante (splenectomie, nefrectomie, histerectomie, amputaţie de necesitate etc.).
Descrierea corectă a leziunilor traumatice constatate este nu numai o obligaţie profesională
şi moral-deontologică a medicului, ci şi un mijloc de a se proteja.
Pentru medicul legist informaţiile referitoare la aspectul morfologic al leziunilor sunt
esenţiale. Concluziile medico-legale de calitate au la bază o descriere amănunţită a leziunilor
traumatice produse.
Situaţii problematice apar atunci când examinarea „la prima mână” a acestor leziuni este
făcută în mod nepro-fesionist, de către medici care nu respectă regulile de descriere amintite mai
sus. Documentele medicale vor cuprinde, în acest caz, doar o menţionare sumară a câtorva dintre
leziunile traumatice care i s-au părut mai importante medicului examinator - şi nici acelea nu vor
fi descrise corect.14
Şi mai dificilă devine examinarea medico-legală atunci când, din considerente terapeutice,
leziunile traumatice au fost modificate chirurgical (toaleta plăgilor, incizii chirurgicale care
includ pe traiect plaga iniţială, orificii de craniectomie care modifică focarul de fractură etc.) sau

14
Panaitescu V., Expertiza medico-legală, Cluj 2004

15
când leziunile s-au vindecat până la prezentarea la medicul legist. În aceste condiţii, calitatea
consemnărilor referitoare la aspectul lezional iniţial este decisivă pentru interpretarea medico-
legală subsecventă.
O descriere corectă a leziunilor traumatice este, în ultimă instanţă, extrem de importantă
pentru înfăptuirea actului de justiţie. Consemnarea defectuoasă a consecinţelor posttraumatice
este de natură a genera eroarea medico-legală şi, indirect, eroarea judiciară. Informaţiile cuprinse
în diverse documente medicale (registre de consultaţie, foi de observaţie, scrisori medicale etc.)
sunt importante mijloace de probă în justiţie (prin filiera medico-legală), iar caracterul incomplet
sau incorect al menţiunilor cu privire la leziunile traumatice are repercusiuni grave asupra
adevărului judiciar. Prin pierderea unui material probator important, se ajunge la situaţii în care
infractorul nu poate fi pedepsit proporţional cu fapta sa sau scapă chiar nepedepsit.

CONCLUZII
Expertiza medico-legală este un procedeu fără de care normele de drept penal referitoare
la infracţiunile comise împotriva sănătăţii şi vieţii umane ar fi insuficiente. Nu există anchetă

16
judiciară, cercetare judiciară, apărare etc., care să nu beneficieze de aportul probator al
concluziilor medico-legale.
Rolul știinţei medico-legale se manifestă prin contribuţia nemijlocită la probarea actelor
criminale (omucideri, violuri etc.), iar prin analiza inovaţiilor ştiinţifice se obţin referinţe
obiective referitoare la situaţia criminogenă în societate şi descoperirea actelor infracţionale.
Domeniile de interes aplicativ sunt axate pe soluționarea unor importante probleme: ştiinţifice,
manageriale şi publicistice, orientate spre protejarea drepturilor omului prin prisma activităţilor
medicolegale
Lucrarea dată abordează un capitol important din medicina legală şi anume -
Traumatologia medico-legală care la rândul ei vine cu o analiză a agenţilor traumatici, descrierea
efectelor acestora asupra organismului, determinarea retrospectivă a tipului de agent traumatic şi
modul de producere a leziunilor, indicând legătura cauzală dintre acţiunea agentului traumatic şi
survenirea consecinţelor prejudiciante, furnizând astfel date obiective pentru desfăşurarea
procesului judiciar cu implicaţii traumatologice.
Medicina legală a traumatologiei generale, trebuie să elucideze mai multe obiective,
precum: demonstrarea realităţii traumatismului, stabilirea timpului scurs de la producerea
leziunilor, precizarea agentului traumatic, aprecierea mecanismului de producere şi a gravităţii
leziunilor.
Lucrarea s-a bazat pe metodele specifice de cercetare a literaturii contemporane cu accent
deosebit pe acele procedee de interpretare şi analiză care scot cel mai bine în relief obiectivele
menţionate mai sus.
Analiza criteriilor semiologice reconfirmă faptul că traumatismele au un tablou clinic
deosebit de variat şi bogat, nici un semn sau simptom separat nefiind definitoriu unei anumite
patologii. Confirmarea tuturor semnelor şi simptomelor poate orienta spre un diagnostic de
prezumţie, dar corecta evaluare a prejudiciului anatomic şi/sau funcţional necesită şi investigaţii
paraclinice specifice fiecărui aparat în parte:
- în leziunile masivului facial am constatat: durere, leziuni traumatice elementare,
deformarea reliefurilor faciale (prin edem, hematoame, fracturi cu deplasare), obstrucţie nazală,
tulburări de sensibilitate facială;
- simptome precum durere, insuficienţă respiratorie acută, disfonie, dispnee, disfagie,
emfizem cervical, tuse le-am regăsit în traumatismele cervicale .
Descrierea corectă a leziunilor traumatice constatate este nu numai o obligaţie profesională
şi moral-deontologică a medicului, ci şi un mijloc de a se proteja.

17
 BIBLIOGRAFIE
1. Baciu Gh., Istoricul medicinei legale în Republica Moldova. Chişinău: Ştiinţa,
1997;

18
 2. Baciu Gh., Centrul de Medicină Legală la 50 de ani. Chişinău: Centrul Editorial
Poligrafic Medicina, 2001;
3. Baciu Gh., Pădure A., Şarpe V. Traumatismele mecanice în aspect medico-legal.
Chişinău: CEPM, 2006;
4. Beliş V., Aspecte toxicologice, clinice, şi medico-legale în etilism, Editura
Medicală, Bucureşti, 1988;
5. Beliș V., Medicină legală în practica judiciară, Editura Juridică 1995,
6. Bercheşan V., Metodologia investigării criminalistice a omorului, Editura Paralela
45, Piteşti, 1998;
7. Boroi Al., Gheoghe Nistoreanu – Drept penal, partea generală, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004;
8. Ostrovari P., Traumatismele şi urgenţa medicală, Chişinău 1999;
9. Ostrovari P., Traumatismele în situaţiile excepţionale, Chişinău 2000;
10. Panaitescu V., Expertiza medico-legală, Cluj 2004.
11. Tomoaia Ch., Curs de traumatologie osteoarticulară. Cluj- Napoca, Editura
Medicală Universitară ,,Iuliu Haţieganu”, 1999

19