Născut la 

Paris dintr-un tată român (Alexandru Săucan) și o mamă evreică (Tereza

Solomon), familia s-a mutat inițial în Praga, unde părinții s-au căsătorit oficial, pentru ca ulterior
să se stabilească în România la Carei din 1934.
În urma Dictatului de la Viena, familia se refugiază între 1940 - 1944 la Sibiu
și Sighișoara.
Între 1948 – 1952 a studiat regia la Institutul Unional de Cinematografie din Moscova,
unul dintre profesori (pentru scurt timp) fiindu-i chiar marele Eisenstein.
Căsătorit din 1959 cu Suzana (Juja) Roth, cu care are un băiat, Emil (n. 1961).
Inițial sincer pro-comunist, devine rapid un indezirabil prin calitatea artistică și
problematica non conformistă a filmelor și a prozei sale. Se hotărăște să emigreze în 1987 după 7
ani de șomaj impus și odată cu dispariția ambilor părinți.

Mircea Saucan s-a nascut în 1928 la Paris, din parinti comunisti, tatal fiind fiu de cioban
român, mama evreica maghiara, care faceau parte din organizatia "Comintern". Primii ani i-a
petrecut acolo, si la Praga, familia stabilindu-se în 1934 la Carei, de unde se trageau. În 1940
multe din rudele lui au fost transportate la Auschwitz, în lagarele de concentrare germane, dar
familia lui a scapat mutându-se în apropiere de Sighisoara.
A urmat cursurile de regie la Moscova. Reîntors în tara, a devenit în 1952, directorul
Studioului Cinematografic "Alexandru Sahia", dar si Secretarul de Partid al acestuia... În cardul
acestuia, a facut câteva documentare, si filmul "Pe Drumul Libertatii" în 1954. A urmat "Casa de
pe Strada noasta" în 1957 si câteva alte filme, precum "Pagini de Vitejie" în 1959, "Când
Primavara e fierbinte" în 1960 si "Alerta" în 1960, facute din ce în ce mai greu, fiindca perioada
"stalinista", care l-a favorizat f. mult, trecuse...
Mircea Saucan e un nume pe nedrept uitat din cinematografia romaneasca. A facut cel
putin doua filme fundamentale, cu mult inaintea timpului lor: "Meandre" (1966) si "Suta de Lei"
(1973).
Regimul nu l-a inghitit, desi arta lui nu era fatis ostila comunistilor. Regizorul chiar
studiase la Moscova. Filmele lui Saucan reprezentau un strigat de libertate, care n-avea legatura
cu o doctrina sau alta.
Comunistii l-au supus la presiuni enorme. A editat Meandre cu un securist in sala de
montaj. E un miracol ca pelicula a fost salvata pana azi.
Saucan a fost impins -la propriu- pana in pragul sinuciderii, scos pe linie moarta din
punct de vedere profesional si, pana la urma, obligat sa emigreze in 1987 (in Israel, unde a si
murit in 2003).

Scurt metrajele lui documentare - Erau eseuri, încercări de a introduce un element de

ficțiune, pregăteau viitoarelelor lui filme Meandre și 100 de lei.
Fiecare film care ieșea din tipare era o pepită de aur Înt-o epocă a calculatoarelor, a
telefoanelor, a SMS-urilor, a Să conseve un cântec, o istorie.
 Un sul de ceară
Montaj: Mariana Mărculescu, Sunet: ing. Maia Stepanenco, Redactor: Marion
Ciobanu, Producția: Marcu Simionovici, Muzica: Tiberiu Olah, Imaginea: Francisc
La realizarea filmului și-au dat acordul: Institutul de Cercetări Etnologice și
Dialectologice, Muzeul de artă populară al R.S.R., s-au folosit înregistrări din Arhiva Folclorică
Un sul de ceară, un document, bocetul unei mame, mama eroinei sublocotenent Ecaterina
Teodoroiu căzută în 1917 în luptele de pe dealul Secului, secerată de gloanțe de mitralieră.
Înflăcărată luptătoare pentru independența patriei, Ecaterina Teodoroiu, mama de la Jiu și-a dat
viața cu simplitatea eroismului adevărat.
Numele Teodoroiu Elena, porecla: n-are, Județul: Gorj, Tg Jiu, Craiova, Comuna: Vădeni
Vârsta: 79 ani
Un sul de ceară, un document, un simbol preamărit pentru cei ce s-au jertfit pentru patrie,
un simbol desprins din permanențele spirituale românești pe care ne întemeiem azi cultura
noastră socialistă.
Muică, muică, muică, muică, muică, draga mea...
Și mă lăsa, draga mea
Un sul de ceară, un simbol și-un document restaurat și preluat azi cu venerație din
patrimoniul cultural românesc.
Dincolo de elementul care poate să țină de formula științifică se ascunde un mister. Se
merge prin galaxie, sulul devine parcă ochean și privești stelele, sulul devine o coloană a
Infinitului, acei câlți de lână din care parcă tot timpul se construiește ceva.
E un film despre permanență, eternitate, în lâna aceea care se înfășoară pe fusul bătrânei
care bocește moartea Ecaterinei Teodoroiu. Săucan a găsit acest document în arhiva Institutului
de Folclor și este un film care ar fi putut să o evoce pe Ecaterina Teodoroiu, jertfa ei,
personalitatrea ei eroică. Săucan apelează la o formulă prin care absența ne obligă să o evocăm
fiecare în felul nostru pe Ecaterina Teodoroiu.
Problema este că atunci când s-a făcut filmul toată lumea o știe pe Ecaterina Teodoroiu,
azi nu știu în ce măsură se mai cunosc aceste detalii.
Regizorul ne readuce în suflet semnificația și menirea implicării României în Primul
Război Mondial pentru redobândirea Ardealului. Nu întâmplător, destinul cum leagă firele,
muzica este semnată de cumnatul lui Tiberiu Olah, de fapt este Tiberiu Valahul și este un cântec
de dragoste, de recunoștință pentru eroii care s-au jertfit pentru realipirea Ardealului la Țara
Românească și înfăptuirea României mari.

Săucan vorbește despre acele momente de istorie, într-un moment în care nu era foarte
clar cum să ne raportăm noi la Primul Război Mondial și la acea împlinire a României mari – să
nu uităm că imediat după ’47, în acea perioadă se învăța la școală, în cadrul orelor de istorie, că
Primul Război Mondial a fost un război imperialist de cotropire. După aceea, spre anii ‘60
lucrurile au reînceput să se așeze într-o matcă normală.
 Tot în acele zile ale Primului Război Mondial s-a întâmplat un lucru extraordionar care
sigur l-ar fi încântat pe Mircea Săucan apropo de Transilvania și de visul refacerii Daciei în
frontierele ei. Transportatrea Capul lui Mihai Viteazu de la Mănăstirea Dealu la Iași întâi pentru
a nu cădea în mâinile inamicului pentru că capul lui Mihai Viteazu era simbolul unității
românilor din cele 3 provoncii românești.
Capul lui Mihai Viteazu a ajuns la Iași, iar acolo în momentul în care Iașul în momentul
în care era să fie cotropit de germani și austroungari veniți din nord de data aceasta s-a pus
problema expedierii acestuia în Rusia, deși Rusia era cuprinsă
Capul lui Mihai Viteazu a plecat într-o cutie de pălării. Din fericire acest simbol al
Cred că este o poveste demnă de inge
Sului de ceară este prezentat în detalui, cum se reconstituie totul, acuratețea sunetului,
muzica lui Olah, care îți oferă
Trec niște oameni care se uită , este o mizanscenă, care nu mai ține de filmul de
documentar clasic
Un film plin de metafore, se filmează un traveling înainte până în plan detalui în pâlnia
unui trompete în care să se descopere o galaxie. Avem de-a face cu asociații inedite, să-l duci pe
spectator cu gândul mult mai departe
El se pregătea tot timpul pentru altceva pentru ficțiune, pentru un anumit mod personal de
a vedea o realitate.
A făcut niste prozeliți: Un Marele singuratic făcut de Mihu, poate un film gen Hyperion
făcut de Veroiu în scenariul lui Mihnea Gheorghiu, poate în direcția asta... dar foarte puțin... 100
de lei și Meandre rămân unicate șu cu un destin pe măsură, din păcate.

Ce-i mâna pe ei în luptă? Au existat în Rusia, în Estonia filme oprite. Ele ajungeau la
Moscova, erau văzute, se punea ștampila și treceau imediat în arhivă. Poate odată aceste filme
erau văzute. Andrei Rubliov i s-a pus ștampila, a intrat în arhivă pentru spectatorii din Rusia, n-a
intrat pentru spectatorii de la Cannes, l-au trimis imediat la Cannes și așa în momentul în care
Perestroica a scos la lumină
De ce? Ce-i determina? Cine i-a învățat să distrugă cu atâta știință?
Spuneau că doar 2 cadre scot, dar acele cadre distrugeau o semnificație sau o structură
cinematografică.
Forfecate, desfigurate, puse pe un raft
De ce această cruzime a cenzorilor noștri? De ce infernul care s-a dezlănțuit la Pitești?
Pentru că au venit modele din Uniunea Sovietică, au venit instructori, au venit oameni care au
aplicat aici ceea ce învățaseră direct de la Stalin, de la oamenii lui Stalin. Mare parte dintre ei nu
aveau nicio urmă de vibrație față de România, erau veniți din afara României, nu erau născuți
aici, nu-i lega nimic... au fost niște mercenari care au aplicat niște directive, ale IKVD-ului.
Nu au scuză însă cei de aici care și-au permis să intre cu foarfeca cenzorului în
capodopere. Un important critic de teatru al epocii a intrat cu foarfeca și a tăiat din negativul
operei Nopții furtunoase a lui Jean Georgescu.
 Nu-l obliga nimeni să facă
Împresii din copilărie pentru violină și pian – George Enescu – Scenariul și regia:
Săucan
Ați fost la concert?
Voi care ați fost joi seara la concert mă primiți în vizită acum? Prima întrebare care ni se
pune tuturora este:
Dacă e vreo legătură între
Din copilărie AM FOST MAI SENSIBIL Nu este nicio dezmințire a
Vibrații venite și prin lumină și prin culori... în sunete.
Este o tentativă de a face ceva mai deosebit, pe care o putem numi eseu.
Ca și crengile, ca și frunzele ai împresia că ești înconjurat de natură care îți vine aproape
de ochi, urechi, de nas de simțurile tale și în toate plutește un sentiment itraductibil care există
doar în sunete și numai în sunete.
Aceste tablouri pe care le auziți aici se și numesc așa
Lăutarul satului, bătrânul cerșetor, pârâiașul Greieri, vântul care suflă în vatră, pasărea
din colivie și cucul de pe perete.
Împresii din copilărie este o piesă cu totul uimitoare, ea pare o colecție de tablouri, este
prospețimea cu care oamenii bătrâni își amintesc de copilăria lor
În această lucrare există cumva presentimentul morții?
Nu știu. Poată că există acest presentiment al morții, fiindcă spuneam că este vorba de un
bătrân sau aproape un bătrân... Dacă există acest presentiment al morții este un fel de
reîntoarcere la origini, nu are un caracter dramatic, furtunos, este un fel de reîntoarcere la
izvoare.
Unul dintre ultimele filme realizate Efectul muzical a
Așa se consumă dramele ... omul era tot mai îngrijorat... a fost un film comandă pentru
George Enescu sau Anatol Vieru... rămând ... Mircea Săucan
Memoriile lui I. G. Duca, Editura Dumitru

Filmografie (regizor)
Sărbătoarea alegerilor (1952)
Pe drumul libertății (1954)
Reportaj de pe Marea Neagră (1956)
Casa de pe strada noastră (1957) - mediumetraj documentar
Pagini de vitejie (1959) - documentar
Când primăvara e fierbinte (1960) - lungmetraj
Țărmul n-are sfârșit (1962) - lungmetraj
Meandre (1966) - lungmetraj
Alerta (1967) - mediumetraj documentar
100 de lei (1973) - lungmetraj
Ziduri și mâini (1974) - documentar (premiul A.C.I.N.)
Un sul de ceară (1975) - documentar
Impresii din copilărie (1977) - documentar
Eroul de la Prahova (1977)
O boală vindecabilă (1978)
Viitorul începe ieri - Ștafeta (1980) - documentar (premiul A.C.I.N.)
Sub poalele Taborului (1993)
Le retour (1994) - scurtmetraj produs de Ministerul Francez de Externe [2]
Filmografie (scenarist)
Casa de pe strada noastră (1957)
Când primăvara e fierbinte (1960)
Țărmul n-are sfârșit (1962)
Ziduri și mâini (1974)
Un sul de ceară (1975)
Impresii din copilărie (1977)
Le retour (1994)
Opera literară
Camera copiilor, București, 1969;
Manuscrisul de la Ciumați, Tel Aviv, 1989;
Izidor Mânecuță: cioburi, Tel Aviv, 1990; ediția (Isidore), traducere de Monica Costandache,
Paris, 1994;
David rege, București, 1991;
Parastasul, București, 1994;
Funerailles a Bucarest, traducere de Sanda Peri și Monica Costandache, Tel Aviv, 2000.

Mircea Săucan. Insolitul, dimensiune a culturii - de Savel Stiopul

Dacă fenomenul Mircea Săucan ar fi lipsit cinematografului românesc, am fi fost săraci cu
dimensiunea care face orgoliul oricărei culturi: insolitul. Apariţie singulară şi meteorică fără
filiaţie evidentă şi fără descendenţă, imposibil de clasificat, de înregimentat, aproape de
inacceptabil şi cu toate acestea vital necesară, opera sa insolită creează efectul unui reper dar şi al
unei permanente dezorientări pentru spectator.
 Căci ce sunt prozele lui Urmuz sau chiar Mateiu Caragiale, ori poeziile lui Barbu, miniaturile
muzicale ale lui Cornel Cezar, sau semnele coloristice ale lui Mircea lonescu decât accidente
clarificând mai bine tocmai prin neaşteptat şi insolit... restul? Operele insolitului fac efect de
copac singular în câmpie, de inorog întâlnit pe cărare de munte, starea de bine a regăsirii în real
după frecventarea imposibilului. N-au lipsit niciodată fanaticii acestor trăiri de excepţie şi
operele lor şi-au găsit întotdeauna locul în istoriile artelor respective.
Este orgoliul artei filmulul românesc că îl are pe Mircea Săucan şi totodată orgoliul
cinematografului redovedit cu prisosinţă ca artă aparte, prin insolitul limbajului. lată de ce
Arhiva de Filme a fost fericită ca, urmărindu-şi vocaţia sa intelectuală, să redea iubitorilor
de trăire artistică, opera originală şi inedită creată de Mircea Săucan — operă aflată până acum
sub lacătele cenzurii. Să redea, deci, prin insolitul acestei creaţii o dimensiune necesară culturii
filmului românesc.
Aşa cum spuneam la Conferinţa de presă ce a precedat „Medalionul Săucan”, această operă e
dovada că mulţi creatori ai filmului românesc au suferit — unii chiar au fost sacrificaţi pentru
crezul lor în arta cinematografică. O asemenea suferinţă profundă rezultată din ciocnirea
cotidiană cu neînţelegerea, cu marginalizarea, cu nedreptatea flagrantă, a îndurat ani întregi
Mircea Săucan. Faptul că prin opera sa creatorul a putut să-şi afle astăzi un alt destin în lumea
artei, că lucrează, ca regăzor, filme pentru producătorii francezi, nu face decât să ne reamintească
cu amărăciune că nimeni n-a fost profet în ţara lui…
Dar opera lui Săucan, opera unui împătimit al expresiei pur filmice rămâne totuşi în
patrimoniul artei şi culturii române. O recunoaştere publică, din nefericire tardivă, în ceasul al
doisprezecelea reprezintă şi o restituire a artistului către sine însuşi, dar şi către noi, cei care aici,
la el acasă, îi iubim insolitul.

Un artist bolnav de imagini - de Magda Mihăilescu

Prea mare i-ar fi fost nenorocul dacă Mircea Săucan ar fi plecat fără să vadă cartea Iuliei Blaga.
Ne-a părăsit exact cu o zi înaintea lansării şi vestea m-a tulburat într-atât încât mi-am zis
dacă nu cumva un destin potrivnic îl urmăreşte în continuare, luându-l de data aceasta cu
totul, nu surpându-l încetul cu încetul, ca altădată când îi lua filmele. Aflu însă că a apucat
să vadă cartea (Editura Hasefer) şi sunt convinsă că paginile ei i-au adus puţină împăcare în
ceasurile de pe urmă. Pentru că acolo se află el, aşa cum a fost, înţeles de un critic de film, care l-
a descoperit târziu, dar mai bine şi mai profund decât mulţi dintre cei care au fost martorii
dramelor acestui „cineast blestemat”. Am fost întotdeauna convinsă că Mircea Săucan îşi
duce viaţa în ficţiune iar noaptea chiar visează filmele de peste zi, că se trezeşte cu cioburile
lor, în pumnul strâns, şi, aşezate într-o ordine pe care numai el o ştie, dau ceea ce se vede pe
ecran. Spre bucuria unora şi disperarea altora. Mircea Săucan a fost omul bolnav de imagini al
cinematografului românesc. Acest om trăieşte într-o carte ce-i seamănă, a gândurilor care
cheamă dezordinea aparentă a mozaicului. O lungă conversaţie pe parcursul căreia autoarea îşi
lasă interlocutorul să o ia razna, dar de fapt îl aduce acolo unde vrea, cu o inteligenţă vigilentă,
mărturii, documente din epocă sau de astăzi, câteva plonjări în miezul filmelor sale recompun un
destin mutilat ca şi creaţiile sale. Autori deranjanţi au mai fost, prin toate câmpurile artei. Săucan
a speriat. Altfel decât Pintilie. Sarcasmul dispreţuitor al acestuia din urmă era, cel puţin, pe faţă.
Autorul Meandrelor părea subversiv cu fiecare cadru neînţeles. Costel Safirman (Cornel Cristian)
ne aminteşte într-o dramatică recapitulare: Când primăvara e fierbinte (1960) – debutul în
lungmetrajul de ficţiune demascat în „Scânteia” ca „deformând realitatea satului românesc
prezentat în mod netipic”; Ţărmul n-are sfârşit (1961) – film oprit la timpul său din motive de
„formalism şi considerente de politică internă” şi ajuns la premieră abia după… 30 de ani la
Cinemateca din Ierusalim; Meandre (1967) – poate cel mai bun film al său, reuşeşte să iasă în
premieră la numai… doi ani de la realizare sun presiunea unor critici străini care reuşiseră să-l
vadă; Alertă (1965) – un film de interes didactic despre primul ajutor în industria chimică,
negativul este ars; Suta de lei (1971) – un film ce ajunge la public remontat de câţiva cenzori,
negativul original este şters, dar intervenţia unor oameni de bine a făcut ca versiunea originală să
fie păstrată într-o copie pozitivă prezentată în urmă cu trei ani la Bucureşti şi Tel Aviv. Şi acum
mă întreb: poate un om după o asemenea experienţă să rămână sănătos? Un răspuns de află în
această remarcabilă carte. Omul a avut de îndurat multe, poate nervii i-au cedat uneori, dar nu şi-
a pierdut până la sfârşit nebunia cea frumoasă, aceea de a vedea cum lumea se rostogoleşte către
el în imagini. Când mama îi povetes un film ce de întâmpla să gie Crucişătorul Potiomkin,
băiatul „se vedea” în celebrul cărucior, „era plin de cărucioare de invalizi care mergeau spre
cinematograf (…) Bineînţeles că nu am văzut nimic dar am certitudinea că am văzut totul”. Chiar
şi pentru un episod al persecuţiei rasiale, adolescentul avea „imaginile” lui: „De fapt totul îmi
rămâne ca o muţenie perfectă a durerii. Nu aud. Văd doar durerea. Nu aud durerea. O văd…”
Cum să scrii despre un astfel de artist decât aşa, când lăsându-l în voia marelui film din capul lui,
niciodată terminat, când aducându-l acolo unde vrei dar cu grijă, să nu-l iriţi cu vreo întrebare
prea „de critic”. „Contraplonjeurile le improvizai sau erau gândite?” „Ce înseamnă
contraplonjeuri? Eu nu ştiu.” „Mă iei peste picior?” „Nu, nu, nu. Nu ştiu: Vorbărie goală. Lasă-
mă în pace. Nu fac parte din seria de regizori…” „E limbaj, nu vorbărie”. „Da. Limbaj, limbaj.
Dragă, căutam să fac ce-mi trecea prin cap. Uite, prietenul meu de la Roma, Pasquale Favretto,
care a scris aşa frumos despre Meandre, spune clar: Săucan nu face filme cum crede că e la
modă, le dace cum îi trece lui prin cap”. Paginile ne poartă prin lumea din capul unui regizor.
Dar câte nu au trecut prin acel cap! Amintirile copilăriei cu deportarea unei părţi a familiei la
Auschwitz, iubirile, umbra celor ce i-au ciopârţit sau ucis de-a dreptul filmele, neuitarea celor
care l-au ajutat sp supravieţuiască, prieteniile, solidaritatea şi, mereu, patima pentru cinema,
pentru cuvântul scris. La un moment dat Mircea Săucan mărturiseşte „o uşoară emoţie, o uşoară
frică de memorie”. S-a temut degeaba. Memoria sa ne-a adus la suprafaţă exact ceea ce ne-am
dorit să aflăm: cum a luat naştere Meandre, Suta de lei şi cum a fost cu putinţă crima. „Mircea
Săucan se înfăţişează azi în ochii dvs. nu ca să se justifice, nu ca să-şi plângă de milă, nu ca să se
reabiliteze ori să împroaşte cu noroi – spune autoarea. El rămâne o figură aparte printre cineaştii
români, izolat în destinul său, aşa cum a fost toată viaţa, dar egal cu sine însuşi. O figură trafică,
de intelectual prins într-o perioadă istorică dificilă, caare îşi vede idealurile trădate. O victimă?
Rămâne să vedeţi singuri, citind cartea. Personal, cred mai degrabă că nu”. Atâta timp cât ai
puterea să trăieşti în lumea cinematografului tău, ca într-o cetate, nu cred că poţi fi socotit
înfrânt. L-am cunoscut puţin pe Mircea Săucan şi am scris şi mai puţin, cu sfială. Când începeam
eu să fac cronică, el era obligat să se despartă de noi. Cartea „Fantasme şi adevăruri” mi l-a adus
atât de aproape încât stau să mă întreb dacă nu cumva l-am întâlnit mai mult decât îmi pot eu
aminti.