Samuil Micu, Gh.

Șincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Viena,

1788. Ediție critică de M. Zdrenghea, Dacia, Cluj-Napoca, 1980

❖ PARS PRIMA: DE ORTHOGRAPHIA

A. Despre literele daco-romane şi despre pronunţarea lor
1. Literele vechi ale daco-romanilor sînt aceleaşi ca şi ale latinilor sau ale
vechilor romani de la care [aceştia] îşi trag originea.
2. Paginile ce urmează vor arăta, pe cît se va putea, fără graiul viu al
învăţătorului, felul acestor litere sau, mai bine zis, rostirea lor, deosebită în
unele cuvinte de pronunţarea latină de astăzi. Astfel:
➢
a) A, a notat cu accent acut ’ sau scris dublu, sună (se pronunţă) ca în limba latină; de ex. cáp
„caput”, nás „nasus”, cápraa „capra”. Citeşte cap, nas, capra.
b) Fără nici un accent se pronunţă ca litera slavă ß. Un astfel de sunet se obişnuieşte să se
pronunţe de către daco-romani în ultima silabă a cuvîntului l¨minß „lumen”.
c) De la aceste reguli exceptează-l pe a înainte de mb, mp şi n simplu sau notat cu accent
circumflex, căci în aceste situaţii a nu se rosteşte nici ca a fără accent, ci mai moale şi cam pe
nas; de ex.: trambitia „tuba”, camp „campus”, pane „panis”, târg „nundinae”. Pentru rostirea
acestora, precum şi a literei ß citată în regula anterioară, va fi bine să se recurgă la rostirea
învăţătorului.
d) Totuşi aici doresc să ţi însemnezi că excepţia de mai înainte nu are loc în cuvintele străine,
mai ales proprii grecilor, şi în cuvîntul lance „lancea”, căci se pronunţă după obiceiul
latinilor: lance, Antonie etc.
➢
a) E, e sună ca la latini.
b) Exceptează-l dacă se pune înainte de mb, mp şi n simplu, căci în acest caz se rosteşte ca
şi a înaintea aceloraşi consoane; de ex. fen „foenum”, coperement „cooperimentum”.
c) Însă aşezat înaintea lui n simplu se pronunţă ca i, dacă în silaba următoare se află alt e sau i;
de ex.: cuvente „verba”, dente „dens”, denti „dentes”. Citeşte: cuvinte, dinte, dinti.
d) Dar dacă se construieşte cu alte consoane în afară de cele amintite mai sus şi dacă în silaba
următoare se află un alt e sau ă se pronunţă ca ea; de ex. lege „lex”, merge „pergit”. Citeşte:
mearge, leage.
e) În sfîrşit, aşezat înaintea lui n simplu, dacă e notat deasupra cu două puncte sau e într-o silabă
a unui nume propriu, sună ca e latin; de ex. vënen „venenum”, Aussentie „Auxentius”.
➢
a) G, g înainte de e şi i se pronunţă ca la italieni; de ex.: fuge „fugit”, geme „gemit”, legi
„leges”.
b) Însă înaintea altor litere sau la sfîrşit de cuvînt se pronunţă ca la germani şi unguri; de ex.:
fugă „fuga”, fág „fagus”.
c) Exceptează-l pe g pus înaintea lui n, cînd nu trebuie să se citească g, ci m; de ex.: pugn
„pugnus”, gnell „agnellus”. Citeşte: pumn, mnell.
➢
a) H, h în cuvinte de origine latină se pierde cu totul; în cele străine se aude ca şi la latini;
aşezat după c face ca c să se pronunţe ca χ grecesc sau ca ch german; de ex. hom
 „homo”, hora „hora”, hoste „hostis” sau „exercitius”, háina „vestis”. Citeşte: om, oară,
oaste, haină.

3. Literele se împart în vocale şi consoane. Vocalele sînt şase: a, e, i, o, u şi y.

Celelalte litere sînt consoane.

B. Despre diftongi şi pronunţarea lor

1. În limba română se află atîţia diftongi cîte vocale sînt legate de alte
vocale imediat următoare şi se pronunţă astfel încît sunetul din fiecare
vocală se aude numai pe jumătate; de ex.: sáu „vel”, aurárie „auraria”,
meu „meus”.

C. Despre apostrof sau abreviere

1. Apostroful se produce cînd vreun cuvînt ce se termină în vocală este
urmat de altul ce începe tot cu vocală. Într-un astfel de caz, ultima
vocală a cuvîntului prim se elidează şi consoana care o precedă se
notează cu (semnul) apostrof ’; de ex.: n’am „non habeo”, m’am dus
„abivi”. În loc de nu am, mă am dus.

❖ PARS II. DE ETYMOLOGIA

A. Capitolul I. Despre articol
1. Cum în limba daco-romană terminaţia numelor rămîne aceeaşi la
toate cazurile, este nevoie ca toate articolele, cu care, pe lîngă genuri,
se indică şi cazurile, să fie întrebuinţate (adăugate) întotdeauna.
2. Articolul însă în limba daco-romană este de două feluri: unul hotărît,
altul nehotărît, care nu determină obiectul.
3. Nehotărît e un, la genul masculin, şi o, la genul feminin, căci daco-
romanii de-a dreptul nu au neutru.
B. Capitolul II. Despre nume
C. Capitolul III. Despre declinarea substantivului cu adjectiv
D. Capitolul IV. Despre genurile numelor
În limba noastră, după cum am spus deja, sînt numai două genuri, anume masculin şi
feminin. De neutru sîntem lipsiţi cu totul, de aceea, cînd vrem să arătăm ceva de genul
neutru întrebuinţăm femininul; de ex.: aceasta fie (...), eu şi tatăl una sîntem (...).
1. Numele terminate în ă şi e sînt de genul feminin. (...) Exceptează
numele proprii de bărbaţi şi pe acela care indică ocupaţie sau [fiinţe
de] sex bărbătesc; de asemenea pe cele care provin din masculinele
latineşti, care toate (dacă exceptezi singurul cuvînt de genul feminin
pane „panis”) sînt la daco-români de genul masculin; de ex.: tată
„pater”, cîne „canis”, foale „follis”, soare „sol”.
2. Adjectivele care se termină în e sînt de gen comun; de ex.: mare
„magnus”, tare „fortis” etc.
3. Numele care se termină în consoane sînt de genul masculin; de ex.:
lemn „lignum”, fier „ferrum”, ulm „ulmus” etc. Exceptează numele
proprii feminine ca Elisavet „Elisabetha” etc.
 4. Numele care se termină în u sînt de genul masculin; de ex.: rău
„malus”, rîu „rivus” etc.

E. Capitolul V. Despre formarea nominativului plural de la singular

1. Despre formarea pluralului adjectivelor
Regula I: Adjectivele de genul masculin care se termină în consoană formează
nominativul plural adăugînd la nominativul singular un i. Care se termină în u
[formează nominativul plural] schimbînd pe u de la nominativ singular în i.
Regula II: Adjectivele de genul feminin care se termină în ă formează pluralul
schimbînd pe ă de la numărul singular în e (bună-bune, lată-late).
Exceptează-le pe cele care se termină în gă şi ea, căci acelea schimbă pe ă în i şi
acestea pe ă în le.
Acestea s-au spus despre adjective, însă alta este situaţia substantivelor al căror plural îl
vei învăţa parte din înţeles, parte din terminaţie şi parte din uz.
1. Despre formarea pluralului substantivelor
Regula I: Substantivele masculine care denumesc fiinţe, arbori, ocupaţii şi demnităţi ale
bărbaţilor formează pluralul în i.
Substantivele care se termină în ă, dacă denumesc fiinţe sau fructe, de asemenea
cuvintele apă, oală, cismă, împreună cu acelea care ţin de îmbrăcămintea femeilor, mai ales,
schimbă pe ă de la nominativ singular în e la nominativ plural. Exceptează-l pe vacă, vaci şi
cuvîntul tată care după regula întîi are pluralul taţi.

F. Capitolul VI. Despre formarea numelor feminine de la masculine

1. Adjective care la genul masculin se termină în consoane la feminin primesc ă.
2. Substantivele care arată vreo ocupaţie sau demnitate primesc easă; exceptează
cuvîntul domn.
3. La numele de animale fără judecată, care se termină în consoane, se adaugă
oaie; exceptează femininele care nu se formează de la masculin, ca porc, scroafă, cal,
iapă.
4. Cele care indică ocupaţie primesc ţă. Însă şerb formează şerbă.

G. Capitolul VII. Despre mărirea şi restrîngerea sensului numelor

Se măreşte sensul numelor cînd li se adaugă –oiu; de ex.: cal, căloiu etc.
Se restrînge însă sensul numelor cînd la masculine se adaugă uţiu sau işor şi la feminine
uţă sau şioară; de ex.: domn, domnuţ sau domnişor, doamnă, domnuţă sau
domn[i]şoară.

H. Capitolul VIII. Despre comparaţie

Comparativul se formează prin a-i pune înainte pe mai; de ex.: bun – mai bun. Şi
superlativul prin a pune înainte pe prea sau foarte; de ex.: prea bun sau foarte bun.
I. Capitolul IX. Despre pronume
În limba daco-romană pronumele sînt personale, posesive, demonstrative, interogative,
relative şi improprii.
După exemplul altor autori de gramatici, adăugăm pronumelor personale pe cel reciproc,
despre care notează: ca şi în limba latină are pluralul la fel cu numărul singular; oriunde şi
oricînd ne folosim de [pronumele] reciproc în limba latină, trebuie să ne folosim de el şi în
daco-romană.

J. Capitolul X. Despre numere

 Numeralele cardinale. Dintre acestea se declină numai numeralele un şi ună ca articolul
nehotărît (...); celelalte rămîn indeclinabile, totuşi, cînd exprimă dativul primesc
prepoziţia la; de ex.: la doi am dat pîne.

K. Capitolul XI. Despre verbele auxiliare

În limba daco-romană sînt două verbe auxiliare: sînt şi am.

L. Capitolul XII. Despre conjugarea verbelor regulate

În limba daco-romană sînt, ca şi în latină, patru conjugări ale verbelor regulate. Infinitivul
primei conjugări se termină în are lung, la a doua în ere lung, la a treia în ere scurt, la a
patra în ire lung.

M. Capitolul XIII. Despre verbele pasive, reciproce şi cele ce prezintă o formă

neregulată
Verbele active devin pasive punîndu-li-se înainte la singular mă, te, se şi la plural ne, vă, se.
Verbele reciproce chiar dacă au înaintea lor aceleaşi particule nu sînt pasive, ci neutre.
Sînt unele verbe care, chiar dacă la prezentul indicativ regulat se termină în n, pot totuşi să-l
schimbe pe n în i la persoana întîi şi a doua d ela singularul prezentului indicativ, la cele trei
persoane din singular ale viitorului imperativ şi la persoana a treia din singular a prezentului
imperativ; şi de aceea se numesc neregulate.

N. Capitolul XIV. Despre adverbe

Unele adverbe sînt primare, iar altele derivate, care se formează fără îndoială de la
nume.
Adjectivele de genul masculin, dacă se iau izolat, sînt adverbe.
De la substantive formează mai întîi adjectivul, ceea ce se face adăugînd substantivului
silaba esc; apoi adaugă acestei silabe un e şi vei avea adverbul.

O. Capitolul XV. Despre prepoziţii

Unele prepoziţii cer dativul, altele acuzativul, altele ablativul.

P. Capitolul XVI. Despre conjuncţii

Conjuncţiile se folosesc pentru a lega părţi de vorbire.

Q. Capitolul XVII. Despre interjecţii

Interjecţiile, cu care se exprimă stările sufleteşti şi pasiunile, sînt acestea: o, de; aha!;
vai!; oh!; oh vai!; o dată cu înima!; cară-te!; măi!

❖ PARS III. DE SYNTAXI

A. Capitolul I. Despre sintaxa articolelor
1. Noi, daco-romanii, ne folosim de articolul nehotărît: întîi în toate acele
împrejurări în care italienii întrebuinţează articolul nehotărît uno,
germanii ein, ungurii egy.
2. De articolul hotărît, cu care adică determinăm numele, ne folosim în acele
împrejurări în care italienii se folosesc de articolul il, germanii de der,
ungurii de a sau az.
B. Capitolul II. Despre sintaxa numelor şi a pronumelor
1. Ablativul instrumentului care la latini [se foloseşte] fără nici o
prepoziţie, la daco-romani se face cu prepoziţia [lat] cum.
 2. La lucrurile neînsufleţite nu este nevoie să se pună pe la acuzativ.
3. La lucrurile însufleţite se obişnuieşte a se pune pe pentru a se distinge
agentul de cel care suferă lucrarea.
4. Dacă un substantiv, care a fost exprimat într-o construcţie, dar revine
în alta a aceleiaşi vorbiri, ca să nu se repete, se omite, în locul lui se
pune numai articolul hotărît dacă substantivul omis a fost masculin,
altfel cel nehotărît.
5. Numerii începînd de la unu pînă la douăzeci exclusiv cer după sine
nominativul plural; (dacă exceptezi unitatea şi binarul şi ternarul care
se acordă şi în gen), de la douăzeci pînă la infinit cer după sine
ablativul cu prepoziţia de.
6. Acuzativele pronumelor personale eu şi tu obişnuiesc a se folosi în
formă scurtă, iar pronumele el şi fără prescurtare, toate însă fără
particula pe dacă se pun numai o dată. Cînd însă aceleaşi acuzative se
pun de două ori, cele care sînt în urmă nu se contrag şi păstrează
particula pe.

C. Capitolul III. Despre sintaxa verbelor

1. Toate verbele pretind să aibă nominativ exprimat sau neexprimat.
2. Toate verbele active cer acuzativ.
3. Verbele care cer în limba latină dativul, la fel îl cer şi în daco-
romană.
4. Verbele care la latini cer genitiv la daco-romani cer ablativul cu
prepoziţia de.
5. Verbele care cer în limba latină cer infinitivul pe acelaşi îl cer şi în
daco-romană.
D. Capitolul IV. Despre sintaxa adverbelor, prepoziţiilor, conjuncţiilor şi a
interjecţiilor
Construcţia acestor părţi de vorbire se potriveşte foarte mult cu construcţia
latinească a aceloraşi [părţi de vorbire]. De aceea nu este necesar să se dea
despre ea reguli speciale.

❖ APPENDIX
A. Despre formarea cuvintelor daco-romane din cele latineşti
B. Vocabular românesc şi latinesc
1. Despre [Dumne]zău, spiriţi (duhuri) şi cele ce se cuvin lor
2. Despre lume şi despre elementuri
3. Despre pămînt
4. Despre timp
5. Despre om şi despre părţile omului
6. Despre scăderile omului
7. De vestminte
8. De cele de lipsă în casă
9. De cele ce se află în grajd
10. De legumi
11. De arbori şi de poame
12. Despre pasări, vite, feare
13. De vieţuitorii ne tăiaţi
14. De metaluri
15. De corori
16. De frăţie şi cumnăţie

C. Forme de vorbit despre lucrurile cele ce mai adeseori vin în cuvîntare