Rugăciunea, contemplația și lumina dumnezeiască în gândirea și

experiența Sfântului Simeon Noul Teolog

Un articol de: Pr. Narcis Stupcanu - 12 Ian, 2022

     

La începutul „Anului omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului” şi al „Anului

comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la
Neamţ”, părintele profesor Constantin Pătuleanu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Justinian Patriarhul” din Bucureşti, a acordat un amplu interviu postului de radio
TRINITAS al Patriarhiei Române, în cadrul ediției speciale a emisiunii „Părinții Bisericii,
învățătorii noștri”. În prima parte a transcrierii acestei convorbiri ne vorbeşte despre
isihasm şi felurile rugăciunii şi ne prezintă câteva aspecte definitorii ale personalităţii
Sfântului Cuvios Simeon Noul Teolog.

Părinte profesor, anul acesta este dedicat isihasmului. În ce constă această mișcare
duhovnicească?

După cum se cunoaște, începând cu veacul al 10-lea, în Sfântul Munte Athos, a luat ființă un
curent cu numele de isihasm, al cărui pionier a fost Sfântul Simeon Noul Teolog, iar desăvârșitor
Sfântul Grigorie Palama (1296-1359). Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022), acest „bărbat
dumnezeiesc”, cum l-a numit ucenicul său, Nichita Stethatul, a dezvoltat o „teologie înnoitoare”.
În timp ce Apusul punea, în această perioadă, bazele teologiei scolastice, Răsăritul s-a
concentrat pe o teologie înnoitoare, bazată pe rugăciune și contemplație, pe o teologie a vederii
și experierii luminii dumnezeiești, pe îndumnezeirea omului prin asceză, rugăciune și contem-
plație. Citind viața Sfântului Simeon Noul Teolog, oricine poate constata că din tinerețe era
preocupat exclusiv de post și asceză, de rugăciune și contemplație, fiind un om cu totul
duhovnicesc și plin de evlavie, iubitor de Hristos și temător de Dumnezeu. În felul acesta, el s-a
poziționat în șirul și în duhul filocalic al Părinților anteriori lui, stând totodată în tradiția cea nouă,
isihastă, deschisă de Sfântul Antonie cel Mare, de Origen, de Sfântul Diadoh, de Evagrie
Ponticul, de Părinții Capadocieni, continuată de Sfântul Dionisie Areopagitul, de Sfântul Maxim
Mărturisitorul, de Sfântul Isaac Sirul şi Sfântul Ioan Scărarul.

Cine a fost Sfântul Simeon Noul Teolog?

Sfântul Simeon Noul Teolog s-a născut la Galata, în Paflagonia, într-o familie de mici nobili din
provincie. A studiat la Constantinopol sub directa supraveghere a unchiului său, care deținea o
slujbă în administrația împărătească. După moartea unchiului său, întâmplată în anul 963,
Simeon, deși mult prea tânăr, se apropie de Mănăstirea Studion și de Simeon Evlaviosul, care va
deveni părintele său duhovnicesc. A continuat să trăiască în lume până în anul 976, dar a rămas
sub influența duhovnicească a îndrumătorului său.

În 976, după ce a reușit să-și rezolve toate problemele ce țineau de familie, s-a retras la
Mănăstirea Studion. Egumenul Petru l-a încredințat duhovnicului Simeon Evlaviosul, care, după
numai un an, l-a lăsat în grija egumenului Antonie de la Mănăstirea Mamas. În anul 980,
egumenul Antonie l-a hirotonit întru preot, iar la scurt timp după moartea acestuia, Simeon a fost
ales în fruntea mănăstirii, cu acordul patriarhului Nicolae Hrisoverghi. Astfel a început o nouă
perioadă atât pentru dezvoltarea personală a Sfântului Simeon, cât și pentru viața mănăstirii.
Viața duhovnicească a monahului Simeon va spori în special prin intensificarea rugăciunii și a
trăirii lăuntrice.

Totodată, a început să ia unele măsuri administrative, dar și pentru întărirea disciplinei între
monahi, fapt ce a provocat o revoltă în urma căreia patriarhul Sinesie a trimis în exil 30 de
monahi. Până la urmă, Simeon s-a retras de la egumenat în anul 1005, cu binecuvântarea
patriarhului Serghie. Cu această ocazie, Simeon va pleda pentru intensificarea cultului părintelui
său duhovnicesc, care începuse încă de la moartea sa, în anul 987. El i-a compus o serie de
imnuri și i-a închinat o zi de sărbătoare anuală. Fostul mitropolit de Nicomidia, Ștefan, cu care a
intrat în conflict, îl va pârî patriarhului, Sfântul Simeon fiind nevoit să plece în exil în anul 1009.
Prima destinație a exilului său va fi localitatea Chrysopolis (Scutari), pe malul răsăritean al
Bosforului, dar mai târziu se va retrage în Mănăstirea „Sfânta Marina”, aflată în ruină, pe care o
va restaura. Chiar dacă va fi reabilitat de patriarh, Simeon va rămâne la Mănăstirea „Sfânta
Marina” până ce va trece la Domnul, în 12 martie 1022.

Din viețile sfinților culegem exemple concrete de conduită creștină, putem găsi răspunsuri la
unele întrebări care țin de comportamentul creștin, dar poate cea mai mare moștenire
duhovnicească se cuprinde în operele scrise care ne-au rămas de la ei. Care este zestrea
spirituală a Sfântului Cuvios Simeon Noul Teolog la care putem avea acces astăzi?

Opera Sfântului Simeon Noul Teolog constă în primul rând în Catehezele, în număr de 34, care
se adresează în special monahilor. Catehezele au fost scrise pe când era stareț la Mănăstirea
Mamas. Prin ele, Sfântul Simeon încearcă să ofere soluții la diferitele probleme care-i frământă
pe monahi privitoare la desăvârșirea lăuntrică. Apoi amintim Imnele dragostei dumnezeiești;
Cuvântări teologice, în număr de 3; Cuvântări etice, în număr de 15; Capete teologice și practice,
225 la număr.

Nu se poate preciza data redactării operei Sfântului Simeon. E de presupus că el și-a început
opera în Mănăstirea Studion, care avea o bogată experiență în acest sens, dar unde nu a rămas
decât un an, și a continuat-o în mănăstirea Sfântului Mamas. Aici începe o viață duhovnicească
intensă, coroborată și cu reorganizarea vieții monastice. Opera Sfântului Simeon se înscrie în
tradiția ascetică și duhovnicească răsăriteană, descriind urcușul duhovnicesc al omului, de la
curățirea de patimi și dobândirea virtuților la contemplarea rațiunilor duhovnicești și apoi la
vederea lui Dumnezeu în lumină și la unirea cu El. Datorită faptului că el aduce o notă accentuată
de trăire și simțire în teologia sa, poate fi considerat un înnoitor în tradiția duhovnicească.

2022 a fost proclamat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept „Anul omagial al
rugăciunii în viața Bisericii şi a creştinului“. Care sunt aspectele definitorii, privind rugăciunea, în
opera Sfântului Simeon Noul Teolog?

Sfântul Simeon a fost un îndrumător al monahilor în privința rugăciunii curate. El arată că sunt
patru feluri de rugăciuni. Primele două sunt amăgitoare, numai al treilea şi al patrulea sunt
născătoare de lumină.

Întâiul fel de rugăciune este însoțit de lucrarea imaginației. Cel ce se roagă ridică mâinile, ochii
și mintea la cer și își închipuie cu mintea lucrurile dumnezeiești, bunurile cerești, cetele îngerești,
tinzând spre iubirea lui Dumnezeu. Această stare de rugăciune este însoțită și de lacrimi. Uneori
poate interveni mândria pentru cel ce socotește starea aceasta ca har de la Dumnezeu. Deci în
această etapă rugăciunea poate fi însoțită de pretinse fenomene extraordinare, viziuni luminoase,
senzații de miresme, glasuri ireale. Poate duce chiar și la nebunie, cauza fiind nedobândirea
nepătimirii și a virtuților.

La al doilea fel de rugăciune se ajunge după ce mintea s-a întors de la lucrurile sensibile și de
la senzațiile exterioare și se concentrează la cuvintele rugăciunii, căutând să alunge gândurile
exterioare. În acest stadiu de rugăciune se iscă o luptă care nu lasă loc liniștirii și lucrării virtuților.
Cel ce se roagă poate cădea în slava deșartă, disprețuindu-i pe ceilalți. Această rugăciune o
depășește pe cea dintâi, e faza psalmodiei, a îndulcirii cu cuvinte duioase. În prima fază nu se
putea psalmodia întrucât „nu se poate cânta Domnului pe pământ străin, sau într-o inimă
pătimașă”. Se referă aici la robia babilonică a poporului ales. Robia patimilor trebuie îndepărtată,
ca omul să se poată ruga în pace și liniște. Aceasta e rugăciunea celor progresați.

Al treilea fel de rugăciune începe prin ascultare - adică, în vremea rugăciunii, mintea păzește
inima și din adâncul ei se roagă Domnului -, e rugăciunea bărbatului duhovnicesc sau a
bărbatului desăvârșit, după măsura plinătății lui Hristos. Acest fel de rugăciune e posibil doar
dacă sufletul a ajuns la nepătimirea desăvârșită, adică la lepădarea de orice afecțiune față de
lume, ascultare de duhovnic, tăierea voii proprii, mortificare față de orice împătimire lumească.
Mintea rămâne liberă față de săgețile diavolului și față de orice gând. E liberă să se roage cu
inima curată. Acesta este începutul de lungă durată al rugăciunii desăvârșite. La rugăciunea
curată se ajunge prin multe eforturi de purificare de patimi și de gânduri. Numai dobândind o
conștiință curată față de Dumnezeu, față de oameni și față de lume se poate dobândi rugăciunea
curată. Esențiale nu sunt cele enumerate mai sus, ca sumă a unor reguli, ci importantă cu
adevărat este starea permanentă de nepătimire dobândită de cel ce se roagă autentic.

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește și de un al patrulea fel de rugăciune, cel al bătrânului
duhovnicesc, când mintea nu mai are lipsă de asemenea mijloace fiziologice auxiliare, ci dintr-o
dată realizează această stare și rămâne neclintită în contemplație. Abia această stare încheie
scara rugăciunii.

Pentru o mai bună înțelegere a acestei metode vom împărți textul Sfântului Simeon în procedee
auxiliare şi achiziţii, după cum urmează: metoda propusă de Sfântul Simeon reprezintă, așa
cum va spune mai târziu Sfântul Grigorie Palama, doar un mijloc auxiliar, care îl ajută pe
credincios să-și găsească pacea și liniștea, să-și regăsească sinele, în urma prea multor risipiri:
„Șezând într-o chilie liniștită, singur într-un colț, fă ce-ți spun: închide ușa și ridică-ți mintea de la
tot ce e deșert și trecător. Apoi sprijină-ți bărbia în piept și îndreaptă-ți ochii sensibili cu toată
mintea spre tine însuți. Și ține puțin și inspirarea aerului ca să ții mintea ta și să afli locul inimii
unde obișnuiesc să se găsească toate puterile sufletești”. Făcând astfel, rugătorul se va putea
bucura el însuși de întâlnirea binefăcătoare a minții cu inima. Și acolo, în adâncul de taină al
inimii, se va produce marea întâlnire cu Hristos: „Mai întâi vei afla un întuneric gros, de
nestrăbătut. Dar stăruind și făcând acest lucru, noaptea și ziua, vei afla o minune, o fericire
negrăită. Căci îndată ce află mintea locul inimii, vede ceea ce n-a crezut niciodată: vede aerul din
întunericul inimii și pe sine întreagă, plină de putere de discernământ, și, din acel moment, îndată
ce se arată un gând, îl alungă și-l nimicește înainte de a se închega și lua formă, prin chemarea
lui Iisus Hristos”.

Teologii, preoții și credincioșii noștri caută să se roage. De fiecare dată ne confruntăm la biserică
cu o avalanșă de întrebări din partea credincioșilor: Părinte, cum să mă rog? Cum pot să știu
dacă rugăciunea mea este desăvârșită? Cum aș putea eu să-mi desăvârșesc rugăciunea? De ce
oare nu este împlinită rugăciunea mea, deși mă rog de mult timp pentru ceva anume?
Toate lucrurile acestea sunt decantate de Sfinții Părinți de-a lungul experienței lor în rugăciune
prin Duhul Sfânt și ei sunt aceia care ne arată că în procesul acesta de desăvârșire a rugăciunii
omul are nevoie, pe de o parte, de aportul propriu, de colaborare cu harul - omul este colaborator
al lui Dumnezeu, este partener al Lui. Și atunci partea omului presupune efortul acesta, dureros
uneori, de a ne despătimi. Nu e ușor. Nu e ușor să lași în urmă patimile care te-au marcat de-a
lungul întregii tale existențe, să renunți la plăcerile de zi cu zi. Fie că vorbim de lucrurile acestea
fizice - știu eu? - de fumat, de băutură, de mâncarea prea multă, de plăcerile carnale, de mânie și
ură, de dorința de răzbunare etc. Toate acestea sunt lucruri de care ne-am legat și pe care tot
săvârșindu-le ne-au dus la împătimire; și știm că despătimirea omului este un proces dureros și
anevoios. Dar Sfântul Simeon îi spune creștinului de astăzi, și teologului, și preotului: Pentru a
trăi în adevăr, pentru a trăi o viață desăvârșită, ca un creștin adevărat, ai nevoie de această
treaptă a despătimirii, de acest proces care nu e ușor. Dincolo de procesul acesta ai nevoie și de
contemplare sau de o rugăciune autentică. De aceea, Sfântul Simeon ne vorbește despre patru
stadii ale rugăciunii. Și sigur că atunci când suntem într-un anumit stadiu de rugăciune suntem
confruntați, cum am spus, și cu ispitele, și cu căderile. Dar nu trebuie să disperăm, pentru că
următorul stadiu al rugăciunii devine stadiul rugăciunii combinat cu psalmodierea. Adică începem
să-I cântăm lui Dumnezeu. Când cântă omul în general? Când e bucuros, când are pace cu sine
și cu semenii, atunci începe să cânte. Femeile noastre, la țară, când fac curat în casă, când sunt
liniștite și au pace, încep să cânte. La lucru de multe ori, pe ogor, am auzit oameni, bărbați, dar și
femei, care, pentru că aveau o stare de pace, cântau. Asta facem, cântăm. Dar ce facem când
mergem la biserică? De asemenea, când avem pace cu Dumnezeu, cântăm împreună la Sfânta
Liturghie...

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare spune că psalmodierea alungă duhul akediei sau al lehamitei.

Exact aceasta spune și Sfântul Simeon Noul Teolog, că dacă ne-am ruga nonstop cu rugăciunea
inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, am
putea să cădem în acest duh al akediei, în această trândăvie, lenevire - diavolul îți poate fura
mintea pentru că tot repeți la infinit aceeași formulă de rugăciune. De altfel, Sfântul Cuvios Ioan
Casian spune că nici psalmii n-ar trebui citiți în biserică neîntrerupt. Ei trebuie alternați cu diferite
alte rugăciuni, cu diferite psalmodieri. Și Sfântul Simeon Noul Teolog spune la fel: trebuie să
întrerupem această rostire a rugăciunii neîncetate, pe care putem să o săvârșim, de exemplu,
timp de o oră și jumătate, cu o jumătate de oră de psalmodiere; și apoi să continuăm încă o oră
cu rugăciunea inimii. De ce? Tocmai pentru ca prin această îmbinare între rugăciune și cântare
să fim totdeauna treji, să fim vii, cum ne îndeamnă și Sfântul Ioan Casian. Adică rugăciunea
noastră să fie vie. Și e vie în măsura în care noi suntem atenți la ceea ce rostim, că degeaba
spunem cuvinte multe, cum ne învață și Sfântul Apostol Pavel, dacă nu suntem atenți la ceea ce
spunem.