Curs nr.

2
Procesul de învăţământ

2.1. Definirea conceptului de proces de învăţământ

Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de

învăţământ, a cărui definiţie generică poate fi: activitatea instructiv-educativă complexă,
desfăşurată în mod organizat şi sistemic de elevi şi profesori în şcoală, prin care elevii
dobândesc un sistem de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, capacităţi, competenţe,
achiziţii intelectuale şi motrice, prin care îşi formează concepţia despre lume,
convingerile morale, trăsăturile de caracter, precum şi aptitudinile de cunoaştere,
cercetare şi creaţie.
În învăţământul preuniversitar, activitatea instructiv-educativă este orientată spre
cunoaşterea şi asimilarea unui sistem de valori bine precizat, prin documente curriculare
oficiale (planuri de învăţământ, programe, manuale şcolare, etc). Cunoaşterea
corespunzătoare procesului de învăţământ este mijlocită didactic, graţie strategiilor de
instruire şi autoinstruire proiectate şi utilizate de profesor, care sprijină elevul în
descoperirea adevărurilor cunoscute. Cunoaşterea didactică are caracter ştiinţific şi ea
avansează o dată cu derularea activităţilor de învăţare şi predare, cărora li se adaugă
evaluări continue, sistematice, ce se constituie în premise ale activităţilor de reglare şi
optimizare a procesului de învăţământ.
Activităţile instructiv-educative se desfăşoară într-un context didactic concret,
bine determinat, în interiorul căruia intervin anumite variabile; unele dintre acestea sunt
bine cunoscute şi valorificate, altele pot fi identificate, iar altele sunt aleatorii. Acestea
din urmă trebuie acceptate aşa cum sunt, iar celelalte două categorii trebuie menţinute sub
control şi adaptate nevoilor concrete ale procesului didactic. Astfel, fiecare acţiune
instructiv-educativă prezintă o serie de caracteristici:
 Angajează activitatea binomului educaţional;
 Vehiculează un conţinut ideatic purtător de mesaje educaţionale;
 Vizează motivarea elevilor prin conştientizarea obiectivelor educaţionale
care urmează să fie realizate;
 Se desfăşoară în conformitate cu anumite principii, reguli şi norme
didactice;
 Recurge la valenţe psihopedagogice şi metodice ale unor metode şi
mijloace de învăţământ;
 Este orientată de finalităţi educaţionale, concretizate în performanţe
şcolare, care urmează să fie evaluate (Ionescu, 2003).
Didactica modernă concepe procesul de învăţământ ca activitate de predare-
învăţare. Rolul prioritar revine cadrului didactic care este centrat pe corelaţia dintre
acţiunea iniţială de predare şi cea ulterioară sau simultană de învăţare, orientată pe
direcţia transformării personalităţii elevului.
Didactica postmodernă concepe procesul de învăţământ ca activitate de predare –
învăţare - evaluare, proiectată în sens curricular prin centrarea pe obiective şi realizarea
corespondenţei pedagogice dintre obiective – conţinuturi – metodologie - evaluare
(Cristea, 2002).

1
2.2. Caracteristicile generale ale procesului de învăţământ

Sunt evidente la nivelul analizei structurii de funcţionare a acţiunii educaţionale

bazată pe corelaţia existentă între subiectul educaţiei (cadru didactic) şi obiectul educaţiei
(elevul). Aceste caracteristici vizează:
a) interacţiunea subiect-obiect, proiectată şi realizată la nivelul relaţiei de
comunicare dintre emiţător şi receptor (cadru didactic-elev);
b) unitatea informativ-formativ, proiectată şi realizată la nivelul conţinutului
mesajului educaţional, construit de cadrul didactic special pentru declanşarea
răspunsului comportamental al elevului;
c) autoreglarea activităţii cadrului didactic în funcţie de răspunsul elevului, la
nivelul unor circuite de conexiune inversă, deschise perfecţionării.

2.3. Dimensiunile procesului de învăţământ

Descrierea procesului de învăţământ comportă în general două planuri: abordarea

sistemică, mai exact raportarea învăţământului la sistemul său integrator şi analiza
componenţială şi funcţională a învăţământului şi, în final, principalele sale demersuri:
predare-învăţare-evaluare (Chiş, 2001).
Cristea (2002) şi Cucoş (2002) consideră că dimensiunile procesului de
învăţământ reflectă resursele abordării sistemice a activităţii didactice angajate în plan
funcţional, structural şi operaţional.
Dimensiunea funcţională reflectă legătura acestuia cu sistemul de învăţământ,
realizată la nivelul raporturilor existente între finalităţile pedagogice macrostructurale
(ideal educaţional, scopuri pedagogice) şi finalităţile pedagogice microstructurale
(obiectivele educaţionale). Această dimensiune reflectă calitatea structurii sistemului de
învăţământ: a structurii de adaptare internă, care vizează organizarea pe niveluri – trepte
– cicluri şcolare curriculare, cu programele curriculare corespunzătoare; a structurii de
conducere, a cărei valoare este determinată de raporturile existente între conducerea
managerială şi conducerea administrativă a organizaţiei şcolare.
Dimensiunea structurală a procesului de învăţământ vizează resursele pedagogice
angajate în sistem pentru realizarea calitativă a activităţii didactice şi relaţiile de
colaborare instituite de şcoală cu societatea civilă, în general cu comunităţile educative,
teritoriale şi locale. Această dimensiune reflectă structura materială şi structura de relaţie
a sistemului, care asigură: repartizarea resurselor pedagogice (materiale, umane,
financiare, informaţionale), disponibile la un anumit moment dat; atragerea resurselor
pedagogice suplimentare din direcţia agenţilor sociali (economici, politici, sociali, etc)
interesaţi să investească în învăţământ.
Dimensiunea operaţională a procesului de învăţământ vizează activitatea
educativă proiectată de cadrele didactice, realizabilă în termeni de acţiune concretă.
Această acţiune concretă presupune adaptarea sarcinilor didactice, stabilite la nivelul
programelor şcolare, la specificul clasei în contextul proiectării şi al realizării unor relaţii
pedagogice optime între cadrul didactic şi elevi. Procesul declanşat implică patru operaţii:
definirea obiectivelor pedagogice concrete ale activităţilor didactice; stabilirea

2
conţinutului activităţii didactice; aplicarea metodologiei necesare pentru reuşita activităţii
didactice şi asigurarea evaluării rezultatelor activităţii didactice.
Cucoş (2002) se referă la dimensiunea operaţională a procesului de învăţământ
prin funcţionarea mai multor tipuri de relaţii: în interiorul procesului de învăţământ, între
componentele acestuia; între procesul de învăţământ şi sistemul de învăţământ; între
componentele procesului de învăţământ (finalităţi, metode, mijloace de învăţământ, etc)
şi componente ale mediului social (ideal social, grad de cunoaştere, nivel de dezvoltare a
tehnicii, etc).

2.4. Abordarea sistemică a procesului de învăţamânt

O abordare sistemică a procesului de învăţământ îi asigură acestuia coerenţă şi

eficienţă funcţională. În momentul realizării proiectării procesului se au în vedere relaţiile
şi coordonatele componentelor procesului de învăţământ.
Procesul de învăţământ trebuie raportat la suprasistemul în care se concretizează,
sistemul de învăţământ. Prin intermediul acestuia din urmă se transmit sau se
reformulează anumite comenzi şi exigenţe sociale, concretizate în obiective şi se
prefigurează o serie de resurse indispensabile pentru funcţionarea procesului: aşezăminte
şcolare, corpul profesoral, alte resurse materiale. O dereglare a sistemului de învăţământ
atrage după sine perturbaţii în funcţionarea procesului didactic.
Elementele mediului social se reflectă direct în componentele procesului didactic
(înnoirea tehnologiei instruirii, infuzarea conţinuturilor şi aspectelor relaţionale cu valori
răspândite larg în societate, inducerea unor sentimente de neîncredere sau chiar dispreţ
faţă de şcoală din cauza unor conjuncturi economice nefavorabile, etc) sau indirect, prin
selecţie şi prelucrare în interiorul unor compartimente ale sistemului de învăţământ.
Determinările pot veni şi dinspre procesul de învăţământ spre spaţiul social (consolidarea
încrederii în valorile sociale, infuzarea de noi mentalităţi, modele comportamentale, etc)
asupra cărora factorii decizionali ai statului ar trebui să mediteze mai profund (Cuco,
2002).
Voi vorbi în continuare despre componentele procesului de învăţământ oferindu-
vă două modele de configuraţii.
Privit ca sistem (Chiş, 2001), învăţământul articulează trei categorii de variabile
reprezentate astfel: un flux de intrare (resurse umane, materiale şi financiare: spaţii
şcolare, contingente de elevi, alocări bugetare şi resurse extrabugetare, etc), un proces
(procesul de învăţământ care angajează resursele în vederea atingerii obiectivelor) şi un
flux de ieşire (reprezentat de rezultatele sistemului, adică seriile de absolvenţi, înzestraţi
cu competenţe şi atitudini prevăzute de cererea socială de educaţie):

Procesul de
Flux de intrare învăţământ Flux de ieşire

3
 Şcoala se află astăzi într-un context social marcat de profunde schimbări. Se
întrevăd linii de evoluţie doar pe termen scurt, astfel încât politica şcolară capătă greu
contururi precise. Este de aşteptat ca descentralizarea pedagogică şi financiară a
învăţământului să valideze foarte curând diversificarea instituţiilor care oferă servicii
pentru sau conexe învăţământului. Se includ aici instituţiile create pentru a oferi asistenţă
socială şi suport educaţional diverselor categorii socio-profesionale care dobândesc
anumite cerinţe speciale, ca urmare a schimbărilor societăţii de tranziţie. Ar fi util pentru
instituţiile de asistenţă socială ca datele de ieşire ale sistemului de învăţământ să se
înscrie în nevoile de forţă de muncă în diferite sectoare ale vieţii economice şi sociale.
Rata ridicată a şomajului şi necesităţile reconversiei profesionale modifică cererea socială
de educaţie, solicitând forme ale educaţiei permanente Ar fi util pentru instituţiile de
asistenţă socială ca datele de ieşire ale sistemului de învăţământ să se înscrie în nevoile
de forţă de muncă în diferite sectoare ale vieţii economice şi sociale. Elementele de
predicţie ar trebui să fie elaborate prin consultare cu furnizorii de servicii educaţionale,
pentru a fi operant măcar la nivel macroeconomic.
Corelarea dintre intrări şi ieşiri în cadrul sistemului de învăţământ ţine cu
deosebire de politicile educaţionale, precum şi de economia şi sociologia educaţiei.

2.5. Componentele procesului de învăţământ

Componentele procesului de învăţământ sunt:

2. Agenţii actului didactic

3. Curriculum-ul

1. Obiective 4. Metodologia didactică 8. Achiziţiile învăţării

5. Mijloace de învăţământ

6. Forme de organizare

7. Timpul de studiu

Obiectivele procesului de învăţământ condensează cerinţele de instruire şi

educare ale societăţii sau comunităţii în care funcţionează sistemul de învăţământ. Aceste
obiective corespund unor opţiuni şi priorităţi sociale majore cu privire la informaţia şi
deprinderile pe care trebuie să le dobândească elevii, cu privire la judecăţile de valoare şi
comportarea acestora. Obiectivele stabilesc ce urmează să cunoască elevii ca informaţie.
Ele se prefigurează la începutul acţiunii, dar capătă expresie palpabilă la încheierea ei,
rezultatele fiind cele care atestă atingerea obiectivelor.

4
 Resursele umane, agenţii acţiunii, profesorii şi elevii, la care se adaugă şi
participarea părinţilor şi a membrilor comunităţii, reuniţi în acelaşi efort comun,
reprezintă a doua componentă principală a învăţământului.
Suportul de bază al instruirii şi educaţiei îl constituie conţinutul învăţământului ,
re-definit în didactica modernă în noţiunea de curriculum. El reprezintă ansamblul
experienţelor de învăţare, oferite elevilor pe diferite trepte de şcolaritate, cicluri şi
profiluri de învăţământ. Elementele de curriculum comportă distincţia între dimensiunea
de volum (cât anume trebuie să studieze elevul, potrivit planului de învăţământ) şi
dimensiunea de structură (ce anume din bazele ştiinţei, culturii şi practicii sociale se
traduce în experienţele de învăţare şcolară).
Procesul de învăţământ vehiculează conţinuturi ştiinţifice, tehnice, literar-artistice,
filozofice, religioase, etice, etc., organizate în şapte arii curriculare: limbă şi comunicare,
matematică şi ştiinţe ale naturii, om şi societate, arte, tehnologii, educaţie fizică şi sport şi
consiliere şi orientare. Esenţial este să se valorifice întreg potenţialul instructiv şi
educativ al curriculumului, ceea ce depinde de calitatea activităţii didactice.
Metodele de instruire şi autoinstruire. Actul didactic se desfăşoară într-un cadru
metodologic specific. Metodologia reprezintă una din cele mai dinamice componente ale
procesului de învăţământ, achiziţiile pedagogiei clasice fiind mereu convertite în grila de
concepte cu care operează didactica modernă.
O altă componentă o constituie mijloacele de învăţământ şi materialele didactice.
Inventarul tehnicilor tradiţionale de instruire se reducea, în esenţă la mijloace verbale,
cretă şi tablă. Gama acestor mijloace s-a lărgit considerabil, înglobând aparatura
audiovizuală (diapozitivul, filmul, etc.), apoi Internetul şi calculatorul, ceea ce amplifică
posibilităţile clasice.
Formele de organizare şi înfăptuire a procesului de învăţământ. Având precizate
obiectivele şi experienţele de învăţare, aplicând anumite tehnici apare întrebarea: cum
sunt acestea angrenate în forme de muncă şcolară adecvate. Procesul de învăţământ
asimilează diferite forme de lucru cu elevii, care asigură cadrul de organizare al acestuia:
lecţiile, activităţile practice, activitatea în cercurile de elevi, excursiile didactice şi
vizitele, cu formaţii de lucru mai largi (clasa de elevi) sau mai restrânse, cum sunt
activităţile în grup sau activităţile individuale.
Înscris într-un cadru organizaţionale, procesul de învăţământ se desfăşoară în
cadrul unor relaţii interpersonale: relaţii profesor-elev. Acestea alcătuiesc o componentă
importantă a câmpului educaţional. Principalele interacţiuni în mediul şcolar sunt:
 relaţii de comunicare,
 relaţii de afinitate, de acceptare sau respingere, graţie cărora se validează
sau infirmă statusuri şi roluri,
 relaţii de conducere, prin care se exprimă puterea de influenţă a
persoanelor acreditate de grup ca reprezentanţi legitimi ai intereselor
colective.
Principiile pedagogiei moderne invită profesorul să cultive relaţii de apropiere şi
înţelegere faţă de elevi, fără a cădea în familiarism, să manifeste exigenţă dozată, fără a
ajunge la severitate excesivă, să fie autoritar, dar lipsit de enervare şi patimă, să fie drept
şi imparţial în oferta lecţiei şi în apreciere.
În sfârşit, procesul de învăţământ se desfăşoară în timp: an şcolar, semestru,
săptămână de şcoală, ore de clasă. Curriculumul sau programul de studiu este segmentat

5
în unităţi de timp, însăşi aptitudinea de învăţare este măsurată prin timpul necesar
elevului pentru însuşirea unor cunoştinţe şi deprinderi. Aşa cum aptitudinea de învăţare
este o caracteristică individuală şi timpul de studiu ar trebui dimensionat la ritmul de
progresie al elevului.
Elementele desprinse din analiza componenţială de mai sus se află în strânse
relaţii de interdependenţă şi interacţiune, ele configurează practic fizionomia fiecărei
activităţi didactice atât la nivel global (al procesului de învăţământ), cât şi la nivelul
fiecărei unităţi didactice: lecţie, lucrare de laborator, cercul de elevi, etc. Succesul acţiunii
de modelare a inteligenţei şi conduitei copilului nu depinde numai de stăpânirea
componentelor procesului de învăţământ, ci şi de calitatea personalului didactic, de
condiţiile materiale de instruire, de aptitudinile individuale ale elevilor, de conţinutul
lecţiilor. Aceşti factori se articulează în funcţie de efectele lor, de rezultatele obţinute pe
parcurs şi în final (Chiş, 2001).
Un alt model de configurare a procesului de învăţământ este prezentat de
profesorul Ionescu (2003):
Curriculum educaţional

Obiectivele procesului de învăţământ

T
I
M
P

Conţinutul învăţământului

Strategii de predare, Forme de organizare a activităţii Agenţii acţiunii şi

învăţare şi evaluare instructiv-educative câmpul relaţional

Conexiune
inversă
Rezultatele procesului de
învăţământ

Caracteristicile procesului de învăţământ prezintă aceleaşi trăsături ca şi cele

descrise în analiza componenţială precedentă celei de mai sus.
Singurul element pe care îl voi descrie este conexiunea inversă. Această
componentă asigură reglarea continuă a sistemului, care desemnează informaţii în
legătură cu rezultatele atinse, informaţii provenite la ieşirea din sistem. Există un feed-
back formativ, care se realizează sistematic, pe parcursul întregii secvenţe şi are rol de a
sprijini activitatea de învăţare a elevilor şi feed-back sumativ, care se realizează la finele
secvenţei şi are rolul de a oferi informaţii în legătură cu prestaţia elevilor şi a cadrului
didactic.