ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA SÂNGELUI

Sângele poate fi definit ca un țesut mezenchimal alcătuit dintr-o componentă celulară

și dintr-o componentă de substanță fundamentală. Din punct de vedere structural și funcțional,
țesutul sanguin are o componentă fluidă circulantă, sângele periferic și o componentă tisulară
centrală, cu celularitate mai densă, reprezentată de organele hematopoietice: maduva osoasă
pentru structurile eritromieloice și megacariocitare și organele limfoide pentru structurile
celulare limfocitare.
Sângele este un fluid care irigă toate organele și țesuturile și care circulă în interiorul
sistemului cardiovascular. Sângele împreună cu limfa și lichidul intercelular formează mediul
intern al organismului. Sângele are rolul de a transporta substanțele necesare menținerii
activității celulare și produșii toxici sau de catabolism care sunt eliminați în lichidul
extracelular.
Volemia reprezintă volumul total sanguin. Volemia ocupă un procent de 7 % din
greutatea corporală, adică aproximativ 5 litri de sânge la un individ de 70 de kilograme, acest
lucru variind în funcție de sex, vârsta, și de mediul geografic în care trăiește individul.
Volumul sanguin stagnant sau de rezervă este reprezentat de masa sanguină care stagnează în
teritoriile venoase și capilarele din ficat, splina și țesut subcutanat. Volumul sanguin de
rezervă este de aproximativ 2 litri. Volumul circulant are o valoare de 3 litri.
Proprietăți ale sângelui
Sângele are culoare roșie datorită hemoglobinei din eritrocite, însă sângele arterial are
culoarea roșu deschis datorită oxihemoglobinei iar sângele venos are culoare de roșu închis
datorită hemoglobinei reduse.
Sângele are densitatea de 1055 g/litru iar plasma sanguină de 1025 g/litru.
Vâscozitatea relativă a sângelui este 4,5, ceea ce face ca sângele să curgă laminar prin vase.
Valoarea presiunii osmotice a fluidelor organismului uman (mediu intern și lichid
intracelular) este de aproximativ 300 miliosmoli/litru.
Presiunea osmotică a sângelui are o valoare egală cu cea a lichidului intercelular,
presiunea coloidă osmotic a proteinelor plasmatice fiind singura care face schimburile dintre
capilare și țesut, ele atragând apa din țesuturi spre capilare. Presiunea osmotică a substanțelor
coloidale are rol și în procesul de filtrare glomerulară care duce la formarea urinei. PH-ul
sanguin are valoarea de aproximativ 7,4, reacția sângelui fiind slab alcalină.
Temperatura sângelui la om are o valoare de 35° C în capilarele pielii și 39° C în
organele abdominale.
Componentele sanguine
Sângele este alcătuit din plasma și elemente figurate: eritrocite (globule roșii sau
hematii), leucocite (globule albe), trombocite (plachete sanguine). Plasma sanguină este un
lichid mai puțin vâscos decat elementele figurate, rezultat din centrifugarea sanguină, este
transparent cu o culoare galben citrin.
 Hematopoieza
Hematopoieza este capacitatea organismului de a regenera celulele sanguine; prin
hematopoieză, celulele sanguine periferice îmbătrânite sunt înlocuite de noi generații de
celule sanguine formate în organele hematopoietice, printr-un proces de proliferare mitotică,
de maturație și diferențiere, pornind de la celula cea mai tânără, nediferențiată și ajungând la
cele mature.
Hematopoieza se produce în maduva osoasă și organele limfoide. Maduva osoasă este
organizată în canale spongioase ale oaselor plate și scurte dar și în epifiza oaselor lungi.
Funcțiile măduvei osoase sunt proliferarea, diferențierea cu formarea de celule mature și
descărcarea în sângele periferic (citodiabeză) a celulelor mature.
Eritrocitul
Morfologia și structura eritrocitului
Eritrocitele sau hematiile sunt celulele cele mai simple din organism au funcție de
protejare a hemoglobinei și de transport a oxigenului către țesuturi. Eritrocitele nu prezintă
nucleu și organite citoplasmatice; ele provin din celule complete care, pe masura maturării și-
au simplificat foarte mult structura, adaptându-se la funcția de transport a oxigenului;
eritrocitele sunt echipate enzimatic, fapt ce le permite supraviețuirea și îndeplinirea funcției de
transport a oxigenului în sângele periferic timp de 120 de zile.
Proprietațile fizice ale eritrocitelor
Eritrocitele sunt sesizate la microscop ca având culoarea roz-palid, atunci când sunt
întinse în strat subțire. Cand sunt întinse în strat mai gros, culoarea este intensificată, iar masa
eritrocitară prezintă o culoare roșu închis.
Eritrocitele se deplasează sub formă de rulouri în circulația lor endovasculară, acest
fenomen favorizează aglutinarea. Viteza de sedimentare este dependentă de lungimea acestor
rulouri. Afecțiunile însoțite de creșterea macroproteinelor plasmatice sunt acompaniate de
accelerarea sedimentării eritrocitelor, iar adăugarea în sânge a diferitor soluții saline izotonice
cum sunt serul fiziologic, substanțe anticoagulante sau produși pentru conservarea sângelui se
interpun în deplasarea eritrocitelor în rulouri, scăzând viteza lor de sedimentare.
Forma eritrocitului este ca a unui disc biconcav cu margini rotunjite, această
proprietate este o adaptare perfectă la funcția respiratorie bazată pe difuziunea gazelor,
eritrocitele având suprafața cea mai mare la volumul cel mai redus. Dimensiunea eritrocitelor
prezintă valori constante și evaluarea acesteia este utilă pentru diagnostic.
Eritrocitul are prezintă în mod normal un diametru de 7,2 microni iar grosimea
meritrocitară medie este de aproximativ 2 microni Eritrocitul este alcătuit în proporție de
60% apă, 33-35% hemoglobina și 5-7% alte substanțe. Hemoglobina nu poate depăși o treime
din greutatea eritrocitară. Rezidul uscat nehemoglobinic intră, în cea mai mare parte, în
alcătuirea membranei.
Membrana eritrocitară limiteazaă suprafața eritrocitului și rezultă din asocierea și
condensarea unor substanțe tensioactive, lipoproteice care formează o barieră selectivă la
nivelul căreia au loc schimburi între celulă și mediul înconjurător. Eritrocitul este o celulă
ultraspecializată în transportul oxigenului iar structura acesteia este deasemenea adaptată
acestei funcții. Membrana eritrocitară este compusă din mai multe straturi lamelare
concentrice formate din lipide, protide, glucide, electroliți și apă.
Din punct de vedere funcțional, proteinele din membrana eritrocitară sunt elementele
cele mai active ale sale. Din analiza membranelor isolate s-a aflat că o parte din proteinele
membranare au rol structural iar altele sunt enzime. Proteinele-enzime au rolul principal de a
transporta activ în contragradientului de concentrație a diferitor substanțe în sau din celula.
Deasemenea, proteinele-enzime inițiază și susțin metabolismul celular.
Lipidele sunt partea cea mai importantă ca și cantitate a structurii membranelor
eritrocitare. Fosfolipidele sunt în proporție de 60-70%, colesterolul 20-30% și glicoproteinele
10-15%. Importanța acestora este fundamentală în menținerea structurii, funcției și duratei de
viață a eritrocitelor.
Glucidele sunt mai reduse din punct de vedere cantitativ și sunt reprezentate de
hexoze, hexozamină și acidsialic. Sarcina electrică negativă a eritrocitelor este condiționată de
acidul sialic.
Permeabilitatea și funcția de transport a membranei eritrocitare sunt mecanisme
metabolice. Permeabilitatea și capacitatea ei de transport sunt supuse legilor difuziunii și
osmozei care la randul lor sunt condiționate de gradientul electrochimic al membranei.
Transportul prin membrana este pasiv când se desfașoară în sensul gradientului de
concentrație, tinzând către egalizarea concentrațiilor celor două compartimente.
Pentru unele substanțe, transportul prin membrane se desfasoară invers, iar pentru
altele se aplică bariere suplimentare de difuziune; acest fenomen, numit transport activ sau
difuziune favorizată, necesită un consum sporit de energie. Sursa principală de energie o
constituie ATP, care, sub acțiunea ATP-azei pune în libertate energia depozitată.
Structura hemoglobinei
Hemoglobina umană este o cromoproteidă formată dintr-o parte proteică numită
globină și o parte prostetică numită hem. Gruparea prostetică, pigmentul colorat, este un
nucleu tetrapirolic, o protoporfirină, ce conține fier și are o compoziție chimic constantă în
diverse hemoglobine. Prin capacitatea sa de a se combina reversibil cu oxigenul, hemul
constituie partea fiziologic activă din molecula de hemoglobină.
Globina este o proteină cu caracter bazic din grupa histonelor, ce diferă de la o
hemoglobină la alta și imprimă specificitatea hemoglobinei respective. Globina are în
structura sa 574 de aminoacizi grupați în 4 catene polipeptidice, două cate două, identice între
ele. În cadrul moleculei de hemoglobină cele 4 catene polipeptidice stabilesc o serie de
legături care au rol determinant în menținerea structurii și funcției hemoglobinei. Sinteza
hemoglobinei se face pe două căi: calea de sinteză a hemului și cea a globinei, care în final se
cuplează pentru a forma molecula de hemoglobină.
Hemoglobina are un rol important ca pigment respirator prin proprietatea sa de a fixa
reversibil oxigenul și de a-l ceda cu ușurință țesuturilor.
 Bioxidul de carbon, rezultat în urma proceselor de oxidare, participă de asemenea în
procesul de eliberare al oxigenului. Aceasta interdependență dintre pH-ul acid și eliberarea
oxigenului de către hemoglobina, cunoscută sub numele de efect Bohr, este absentă la
pigmenții respiratori monocatenari (mioglobină).
Hemoglobina deține un rol important și în menținerea echilibrului acidobazic.
Sistemul tampon realizat de hemoglobină/oxihemoglobină redusă contribuie la menținerea
pH-ului sanguin în limite normal

e.
Metabolismul eritrocitar
Pentru a îndeplini în mod eficient funcția sa de fixare, de transport și de cedare a
oxigenului, eritrocitul are nevoie de o cantitate mică, dar bine definită de energie. Intreruperea
completă sau parțială, a alimentării cu energie va duce la modificări accentuate de formă, la
alterarea enzimelor, la oxidarea hemglobinei și în cele din urmă la distrugerea eritrocitului, cel
mai adesea în țesut reticuloendotelial din splina.
Chiar dacă unul singur din mecanisme încetează să funcționeze, celula nu va fi
capabilă să mai transporte oxigen de la nivelul plamânului la țesuturi și bioxid de carbon de la
nivelul țesuturilor la alveolele pulmonare.
Substratul utilizat de eritrocite pentru a obține energia necesară activității lor este
glucoza. Ca urmare a transformării glucozei în piruvat și în acid lactic, iau naștere două
molecule de adenozintrifosfat (ATP), cu legături macroergice, care vor asigura acoperirea
nevoilor diferitelor sisteme funcționale din eritrocit. Ceea ce este caracteristic eritrocitelor
este faptul că acestea nu posedă nucleu și nici acizi eribonucleici, ceea ce face imposibilă
sintetizarea moleculelor proteice și implicit a enzimelor.
Metabolizarea glucozei în eritrocit se desfasoară pe două căi: calea glicolizei anaerobe,
directe prin care este catabolizată circa 90% din cantitatea de glucoză și suntul hexozo-
monofosfaților, prin care este metabolizat restul de 10%.
Piruvatul sau acidul lactic, produse finale ale degradării glucozei în eritrocit sunt
eliminate prin difuziune și metaboliți până la bioxid de carbon în alte sectoare tisulare.
Glutaționul este un tripeptid care conține sulfhidril. Glutaționul eritrocitar se găsește în
concentrații importante și au un rol esențial în acele celule acționând ca un agent de
detoxifiere a peroxidului de hidrogen care se formează spontan sau după administrarea unor
medicamente cu efecte oxidante. Glutaționul intervine și în menținerea integrității funcționale
a eritrocitelor prin reducerea grupărilor SH din constituția hemoglobinei, a proteinelor
enzimatice și a celor structurale, expuse permanent riscului de oxidare ca urmare a contactului
cu oxigenul transportat de gruparea hem.
 Eritrocitele mature nu sunt capabile să sintetizeze lipidele. Colesterolul din membrana
eritrocitară este în permanent schimb cu cel din plasma și variațiile în concentrația plasmatică
a acestui compus pot influența forma eritrocitelor.
Fierul este un constituent fundamental al celulelor și țesuturilor din organism. Acesta
se află incorporat în diferite substanțe organice care îndeplinesc în organism mai multe
funcții:
-transportul oxigenului de la plămân la țesuturi;
-eliberarea oxigenului molecular din compușii organici;
-favorizarea schimburilor de electroni în procesele de oxidoreducere.

Cantitatea totală de fier din organism are o valoare de 4-5 grame. Acest fier se află
însă în cinci compartimente fiziologice:
-fierul eritrocitar - în hemoglobină și eritroblaști, are cea mai mare valoare, de 3 grame;
-fierul de depozit - cu o valoare de 1,5 grame;
-fierul circulant - cu o cantitate de 3 mg, fiind cel mai activ fiziologic, fiind reinnoit de
aproximativ zece ori pe zi;
-fierul celular sau fierul heminic din țesuturi cu o valoare de 6-10 mg;
-fierul labil care este un compartiment funcțional ca și cel de transport și care cuprinde fierul
care trece la un moment dat din plasmă sau depozit în normoblaștii pe cale de maturare din
maduva osoasă; valoarea sa este de 80-90 mg.

Metabolismul fierului prezintă o caracteristică esențială și anume ca nu are pol

excretor, acest lucru având urmatoarele consecințe:
-absorbția dispune de mecanisme foarte fine de reglare, fiind influențată de factori externi și
factori interni (eritropoieză);
-apare necesitatea de a depozita fierul în celule macrofage pentru a fi folosit în caz de pierderi
neprevazute, cum sunt sângerările;
-între diferitele compartimente fiziologice există schimburi foarte active.
Necesitățile zilnice de fier pentru organismul uman adult sunt de 1 mg. Circuitul
fierului în organism are urmatoarele etape:
-absorbția;
-transportul;
-utilizarea în eritropoieză;
-depozitarea;
-excreția.
Leucocitele
Leucocitele sau globulele albe sunt elemente figurate ale sângelui care posedă nucleu.
Valoarea lor este în medie de 5 mii/mm³ și poate varia în funcție de condițiile fiziologice sau
patologice. Creșterea valorii peste această cifră poartă numele de leucocitoză iar scăderea sub
această cifră poartă numele leucopenie.
Există mai multe tipuri de leucocite, diferențiate între ele ca origine, morfologie și rol
în organism. Exprimarea acestor tipuri în formula procentuală poartă numele de formulă
leucocitară. În cadrul formulei leucocitare se deosebesc leucocite cu nucleu mic, numite
mononucleare, și leucocite cu nucleu fragmentat, numite polinucleare. Ca și procent,
mononuclearele reprezintă 32% din leucocite, iar polinuclearele, 68% din leucocite.
Grupa mononuclearelor cuprinde monocitele și limfocitele.
Monocitele sunt celule de 10-14 microni, cu nucleu reniform, cu structură
,,pieptanată’’ fară nucleoli, având capacitate redusă de sinteză de ADN, citoplasma
abundentă, cenusie, cu granulații fine și vacuole. Numarul monocitelor variază între 150 și
650/mm³. Aceasta reprezintă 3-8% din leucocite. În cursul unor procese infecțioase sau
neoplazice, procentul lor poate ajunge până la 90.
Limfocitele își au originea în celulele stem din maduva osoasă. O parte a celulelor
stem limfopoietice migrează în circulația generală și ajung în timus, unde, influențate de
factori locali, proliferează intens și se diferențiază. Celulele diferențiate în timus (limfocite
,,T’’) ca și cele derivate direct din maduva osoasă (limfocite ,,B’’), migrează prin circulația
generală și colonizează ganglionii, splina și alte formațiuni limfoide.
Organele limfoide însămânțate cu limfocitele T și B au primit denumirea de organe
limfoide periferice. Acestea reprezintă aglomerări mari de foliculi limfoizi, dispuse în
adâncime, pe traiectul circulației limfatice și sanguine, într-un sistem de bariere în calea
agresiunilor externe. Grație fenomenului de recirculație, sângele poate transporta un număr
foarte mare de limfocite iar celulele limfatice sunt redistribuite permanent în organism,
mărind șansele întâlnirii acestora cu antigenele specifice.
Majoritatea limfocitelor suferă remanieri profunde după controlul cu antigenele
specifice. Ele devin celule mari și hiperbazofile, cu aspectul unor celule blastice, se multiplică
și dau naștere celulelor efectuare ale răspunsului imun. Transformarea blastică este o etapă
specifică și obligatorie, în urma căreia limfocitele mici devin elemente înalt specializate, cu
rol efector.
În răspunsul imun de tip umoral, celulele efectuare sunt plasmocitele, derivate din
limfocite B specifice. Plasmocitele secretă imunoglobuline, care au acțiune de anticorpi,
acestea sunt substanțele efectuare ale răspunsului imun umoral: injectați unui receptor ce nu a
venit încă în contact cu antigenul respectiv, îi conferă acestuia capacitatea de a anihila acel
antigen (imunizare pasivă). Sinteza de imunoglobulină este specifică: împotriva fiecarui tip
posibil de antigen poate fi produsă o anumită clasă de imunoglobulină (Ig) de către o singură
clonă de limfocite performante. Există 5 clase majore de Ig: IgA, IgD, IgE, IgG, IgM.
Polinuclearele cuprind 3 subgrupe celulare. Polinuclearele se numesc și granulocite,
după granulațiile ce se observă în citoplasma lor. Polinuclearele se împart în:
-polinucleare neutrofile – întâlnite în proporție de 65%;
-polinucleare eozinofile – în proporție de 2,5%;
-polinucleare bazofile – în proporție de 0,5%.
Neutrofilul nesegmentat are cromatină nucleară condensată și nucleul sub formă de
bandă. Neutrofilul segmentat este stadiul final de evoluție, de maturitate a seriei. Celula are
dimnesiunea de 10-15μm, cu un nucleu lobat și cromatină densă, uniformă. Într-un procent de
3% din neutrofilele segmentate ale femeilor, se pune în evidență un apendice nuclear cu
cromatină foarte densă, rotund sau ovalar, denumit și apendice nuclear sexual, ce reprezintă
unul din cei doi cromozomi X ai femeii.
Segmentatul eozinofil are doar doi lobi nucleari, conține mitocondrii, ribozomi, reticul
endoplasmatic și aparat Golgi.
Segmentul bazofil conține granule specifice dispuse și peste nucleu, iar mitocondriile
sunt mari și numeroase. Bazofilul are mișcări mai lente decat celelate granulocite, însă este
capabil să migreze în țesuturi.
Cea mai mare parte a granulocitelor neutrofile se află în maduvă și țesuturi. Numarul
de neutrofile din maduva osoasă este de 12 ori mai mare decat cel din sânge. Neutrofilele
îndeplinesc o funcție de apărare prin fagocitoză și una de secreție. Fagocitoza neutrofilului
reprezintă prima linie de apărare a organismului.
Fagocitoza este un proces în a cărui dinamică sunt cuprinse leucotaxia (direcționarea
mișcării neutrofilului către particula de fagocitat), ingestia (neutrofilul emite pseudopode care
înconjoară particulele de fagocitat,îincastrându-le într-o veziculă citoplasmatică, fagocitară) și
bactericidă (granulațiile citoplasmice ce conțin substanțe bactericide fuzionează cu vacuola
fagocitară, inițiind etapa bactericidă.
 Fagocitoza eozinofilelor urmează aceeași secvență a etapelor ca și a neutrofilelor, dar
cu un rol important în reacțiile imune, delimitare a leziunilor produse de complexele imune.
Pe lângă complexele antigen-anticorp sau complexe de factor reumatoid, eozinofilele
ingerează bacterii și fungi.
Bazofilul este capabil de fagocitoză dar la o scară redusă, rolul cel mai important al
bazofilului fiind degranularea ce se produce în întreaga celulă, nu localizat ca la celelalte
granulocite. Prin degranulare se pun în libertate heparina, histamina și serotonina.
Trombocitele
Trombocitele sau plachetele sanguine sunt elemente figurate necelulare ale sângelui.
Ele sunt discuri citoplasmatice de megacariocite care circulă în sânge la concentrații de
150.000-300.000/mm³. La om, 2/3 din trombocit T se găsesc în sângele circulant și 1/3 în
splină. Forma trombocitelor este variabilă și poate fi triunghiulară, rotundă sau eliptică iar
mărimea este de 3 μ în diametru.
Turnover-ul trombocitar este o masură a distrucției de trombocite; în stări fiziologice,
el indică rata producției de trombocite și este calculat din numarul de trombocite împărțit la
durata de viata și corectat cu depozitul splenic.
Trombocitul apare la microscop ca un fragment de citoplasmă, fară nucleu.
Megalotrombocitele cu diametru mai mare de 3 ě apar în număr crescut în cazul unei distrucții
trombocitare accelerate prin mecanism imun sau prin consum. Trombocitele mici sunt
caracteristice pentru carența de fier.
Trombocitele sunt elementul esențial al hemostazei primare. Agregarea lor dă naștere
trombusului alb trombocitar, care oprește inițial sângerarea. Trombocitele transportă factori
de coagulare în zona periplachetară. Retracția cheagului se produce datorită contracției
trombosteninei. Trombocitele exercită o funcție de protecție a peretelui vascular, participă la
transportul unor substanțe vasoactive (serotonină, histamină, catecolamine), participă la
eliminarea materialului particulat circulant (prin capacitatea de a fagocită picături de lipide,
virusuri, bacterii, complexe imune) și participă în procese inflamatoare și reacții imunologice.
Plasma sanguină
Plasma sanguină reprezintă un procent de 55% din volumul total sanguin. El este un
lichid vâscos, gălbui, obținut după îndepartarea elementelor figurate ale sângelui. În
compoziția plasmei intră proteine precum:
-albumine-ce au rol în transportul mineralelor, hormonilor și pigmenților biliari dar și în
presiunea coloid-osmotică a sângelui.
-globulinele-transportă substanțe în sânge, are rol în coagularea sângelui și au rol în presiunea
coloid-osmotică.
-fibrinogenul-cu rol în coagularea sângelui.
Hemostaza
Hemostaza fiziologică este un fenomen de apărare, grație căruia organismul se opune
oricărei hemoragii, urmare a unei efracții a peretelui capilar. Hemostaza cuprinde un
ansamblu de fenomene fizice, chimice și biologice și se desfășoară în trei timpi: timpul
vasculoplachetar, timpul plasmatic și timpul trombodinamic.
Timpul vasculoplachetar
Timpul vasculoplachetar reprezintă un ansamblu de reacții prompte, al căror efect este
oprirea provizorie a sângerării. Această fază are două momente succesive:
-timpul vascular în care se realizează o vasoconstricție reflexă în teritoriul afectat;
-timpul plachetar în care se realizează formarea trombusului plachetar, care colmatează breșa
vasculară.
Timpul plasmatic
 Timpul plasmatic reprezintă continuarea și amplificarea acțiunilor începute în timpul
anterior, prin transformaea sângelui din stare lichidă în stare de gel, sub acțiunea factorilor
plasmatici.
În timpul plasmatic, la coagulare participă numeroase substanțe care se grupează în
următoarele categorii de factori:
-factori plasmatici;
-factori plachetari;
-factori tisulari.

Factorii plasmatici ai coagulării

-F I= fibrinogenul-proteina care se transformă în fibrină solubilă; se găsește în plasmă în
cantitate de 200-400 mg/100 ml;
-F II=Protrombina este o globulină plasmatică care se transformă în trombină;
-F III= tromboplastina reprezintă un complex enzimatic de lipide și proteine ce se găsește în
țesuturile creierului sau ale testiculului;
- F IV- ionii de Calciu din plasmă și ser sunt indispensabili coagulării, intervenind în aproape
toate fazele coagulării;
- F V= proaccelerina accelerează formarea tromboplastinelor;
-F VI= Plasma accelerator globulin accelerează formarea tromboplastinelor;
-F VII= Proconvertina- accelerează formarea protrombinelor;
- F VIII= factorul antihemofilic A, platelet cofactor I, tromboplatinogen I. este o globulină
plasmatică;
- F IX= factorul antihemofilic B sau platelet cofactor II;
- F X= factorul Stuart-Prower- principalul component al tromboplastinelor;
- F XI= factorul antihemofilic C sau factorul Rosenthal;
- F XII= factorul de contact sau factorul Hageman- proteina plasmatică ce se activează la
contactul cu suprafețele lezate sau cu fibrele de ccolagen;
- F XIII= factorul stabilizator al fibrinei sau plasmatransglutaminază este o proteină care are
rol în stabilizarea rețelei de fibrină, facând-o insolubilă.
Factorii trombocitari ai coagulării:
-F 1- participă la conversiunea protrombinei în trombină;
- F 2- participa la transfromarea fibrinogenului în fibrină;
- F 3- Fosfolipidul plachetar participă la formarea protrombinazei;
- F 4- antiheparină;
- F 5- serotonină;
- F 6- fibrinogenul plachetar;
- F 7- trombostenina efectuează retragerea cheagului;
- F 8- antifibrinolizina plachetară;
- F 9- factorul stabilizant al fibrinei.
Toți factorii trombocitari ai coagulării sunt eliberați la începutul hemostazei de către
trombocite.
Mecanismul coagularii
Mecanismul coagulării se desfasoară pe două căi: extrinsecă și intrinsecă, deosebite
după originea tisulară sau sanguină a factorului de start.
Calea extrinsecă are două etape: generarea protrombinazei și generarea trombinei. În
prima etapă, factorul de declanșare este constituit de sucul celular eliberat de celulele țesutului
lezat. Venind în contact cu sângele extravazat la locul leziunii, protrombinaza se combină cu
F VII plasmatic, dând naștere produsului intermediar I și eliberând cefalina.
Produsul intermediar I acționează asupra F X, pe care il activează făcându-l să se
combine cu cefalina; rezultatul combinației este produsul intermediar II. Acesta intră în
contact cu F V, iar din combinația lor rezultă protrombinaza. Generarea trombinei are loc
atunci când protrombinaza atacă molecula de protrombină din care clivează o moleculă de
trombină. Aceasta nu coboară la treapta urmatoare spre a ataca fibrinogenul, ci printr-un
mecanism de feedback, urcă la treptele superioare unde, la nivelul trombosului plachetar,
transformă trombusul lax în trombus ferm si inițiază fenomenul de metamorfoză vâscoasă a
plachetelor.
Calea intrinsecă are loc în patru trepte: generarea protrombinazei, generarea trombinei,
transformarea fibrinogenului în fibrină cu stabilizarea fibrinei și sinereza și retracția
cheagului.
Protrombinaza căii intrinsece este elaborată exclusiv de factori sanguini. Lanțul
reaciilor este declanșat de fenomenul de contact și F XII inactiv din plasmă.
Trombina produsă în cantitate mare și cu acțiune explozivă va cobori la urmatoarea
treaptă a cascadei, cu eficiența descendentă. Formarea fibrinei este o fază terminală a
coagulării, în cadrul căreia ia naștere cheagul de fibrină.
Trombina atacă molecula de fibrinogen, rezultând o imensă moleculă de fibrinogen,
un monomer de fibrină. Apoi are loc un fenomen de polimerizare a monomerilor de fibrină,
transformându-i în stare de gel, apărând cheagul de fibrină care este mare și lax. În paralel cu
formarea cheagului are loc și fenomenul de vasoconstricție care are rolul de a menține în
poziție cheagul format spre a nu fi luat de fluxul circulației.
Pentru ca rețeaua de fibrină să devină definitivă, iar formarea cheagului ireversibilă,
este nevoie ca fibrina să se stabilizeze, așadar să devină insolubilă. Acest lucru este realizat de
F XIII. Cheagul stabilizat nu este însă și funcțional, deoarece este lax și insuficient rezistent la
șocurile hemodinamice. Sinereza este fenomenul de concentrare spontană a gelurilor, prin
eliminarea unei cantități relativ mici de apă și electroliți. Structura devine densă și omogenă,
conferindu-i astfel calități hemostatice, astfel că la sfârșit, cheagul are aspectul unui burete lax
și plin de ser. Retracția este fenomenul care completează sinereza.
 Este rezultatul acțiunii proteinei contracțile din citoplasma plachetelor, cunoscută sub
numele de trombostenină. În cursul procesului de metamorfoză vâscoasă, plachetele
expulzează din citoplasma lor în exterior granule de trombostenină. La terminarea sinerezei,
în punctele de intersectare a fibrelor de fibrină se află plachete, centrii mecanici și energetici
ai procesului de retracție. Retracția diminua volumul cheagului la 1/6 din cel inițial,
expulzând din ochiurile sale tot serul, cheagul rămas fiind mic și dens și purtând numele de
cheag ferm.
Fibrinoliza este definită ca desfacerea enzimatică a fibrinei în fragmente, ce nu mai
sunt capabile să formeze o rețea coerentă.