Magie în toiul iernii

A fost odată, într-un oraş în care (aproape) nimeni nu mai credea în minuni, un
băieţel obişnuit în vârstă de cinci ani, copilul iubit al unei familii ca şi a ta…
Acesta mergea la cea mai frumoasă grădiniţă şi îşi făcuse o mulţime de prieteni, alături de care
descoperea, în fiecare zi, lucruri minunate!
Dimineaţa devreme (poate…, un pic prea devreme), mama sa îl trezea şi îl grăbea să se
spele, să se îmbrace, îi oferea micul dejun şi împreună ieşeau grăbiţi din casă pentru a ajunge la
grădiniţă. Avea de făcut o mulţime de lucruri:
- Dragul mamei, te-ai spălat pe dinţi? Ai strâns jucăriile? Ţi-ai pus hainele la locul lor? Te rog să te
porţi frumos cu copiii şi…să ştii că şi astăzi vei dormi la grădiniţă, nu te putem lua mai devreme!
Eu şi tatăl tău lucrăm până târziu…
Băiatul se simţea nedreptăţit şi obosit să facă zilnic atâtea lucruri! Cel mai mult îi displăcea să
doarmă la grădiniţă…Mulţi dintre colegii săi plecau acasă după masa de prânz, dar părinţii săi erau
prea ocupaţi să îl poată lua şi pe el mai devreme. Păreau nemulţumiţi de el şi veşnic îi reproşau că
nu este atent la ce i se spune. Oare, începuseră să îl iubească mai puţin?
În drum spre grădiniţă, zări, la marginea drumului, un om de zăpadă. Copiii îl înălţaseră cu
chiote de bucurie în după-amiaza trecută, când el era prea ocupat cu rezolvarea sarcinilor zilnice…
Parcă era un om mare căruia cineva îi fura copilăria…
În schimb, omul de zăpadă părea atât de liniştit…! El era iubit şi admirat de toţi copiii, deşi nu făcea
nimic special. Stătea, în neclintirea lui sclipitoare, cu pălăria de paie aşezată poznaş într-o parte,
parcă în aşteptarea unei vacanţe mari. Cu siguranţă, se amuza de graba trecătorilor.
Mama îi rupse brusc firul gândurilor uşor invidioase, căci aproape ajunseseră la grădiniţă. Îl sărută
cu drag pe frunte şi îi rosti aceleaşi cuvinte, ca în fiecare zi:
- Te iubim! Să fii cuminte, să asculţi…, să dormi…!
A doua zi, în acelaşi loc, copilul îl zări pe Omul de zăpadă. Parcă avea ceva special astăzi…sau
poate că, zăpada căzută azi-noapte i-au dat un aer şi mai mândru!
- Ce-ţi pasă ţie…?! Tu ai timp pentru toate! îşi zise copilul ca pentru sine…
În timp ce el muncise din greu să se spele, să se îmbrace, ba chiar îşi legase şireturile la ghete, fără
ca cineva să observe, măcar, omul de zăpadă nu făcea nimic toată ziua! Privindu-l insistent, copilul
îşi dori cu ardoare să fie chiar şi pentru o zi, un om de zăpadă adevărat.
- Mi-aş dori atât de mult să fiu în locul tău! spuse copilul.
Ca prin minune, o ninsoare deasă începu să cadă din înaltul cerului şi timpul, parcă, se opri în loc…
- Brrr…, ce frig s-a făcut! Ha-ha-hapciu!! făcu micul preşcolar. Încercă să îşi acopere nasul
şi gura cu pliul cotului, aşa cum învăţase la grădiniţă şi cum îi repeta mama sa mereu, dar…ce să
vezi? Nasul lui căpătase o formă ciudată ca de…morcov??!! Îşi verifică atent restul corpului şi îşi
dădu seama că s-a schimbat atât de mult, încât semăna chiar cu… un om de zăpadă!
- Să fie magie adevărată? se întrebă el. Mama îmi spunea mereu că, dacă îţi doreşti un lucru
cu adevărat, acesta, cu siguranţă, se va îndeplini!
E drept că el îşi dorise să scape de toate responsabilităţile „de copil” şi să stea toată ziua să
privească trecătorii grăbiţi primind, în schimb, iubirea lor necondiţionată.
Se pare că, dorinţa îi fusese îndeplinită…Ce bucurie îl cuprinse când realiză acest lucru!
- În sfârşit, liber!!! Nu mă spăl pe dinţi, nu strâng jucării, nu mă schimb de haine, nu dorm la
grădiniţă, nu…fac nimic toată ziua!! Îmi vine să ţopăi de bucurie! Păcat că nu am picioarele mele
neobosite…! zâmbi copilul, puţin întristat.
Timpul trecea, parcă puţin mai greu decât ştia el, iar gerul iernii aproape că îi îngheţă nasul de
morcov.
- La ora asta, colegii mei au mâncat deja şi probabil stau în pătuţuri, la căldură, în vreme ce
doamna le citeşte o poveste, ca să adoarmă mai uşor. Mda, mi-e cam foame şi puţin somn…
Copilul se întristă şi pe măsură ce timpul trecea, îşi dădea seama cât de norocos era înainte, fără să
ştie… Dacă va rămâne pentru totdeauna un om de zăpadă..? Îngrijorarea lui creştea odată cu gerul şi
cu înserarea care se apropia.
- Nu, nu mai vreau să fiu un om de zăpadă!! Ajutor! Vreau să redevin un copil adevărat, cu
mami şi tati care îl iubesc, un copil care strânge jucării, se spală singur pe dinţi, doarme la grădiniţă,
dacă trebuie…Mi-e dor de jucăriile mele, vreau, promit să …
- Hei.., dragul mamei, trezeşte-te! se auzi o voce caldă şi atât de cunoscută.
- Vreau la grădiniţă…, vreau să fiu doar un copil!
- Gata, puiul meu, a fost doar un vis!
- Adevărat? Oh, ce bine! Merg chiar acum să mă spăl pe dinţi şi apoi mânânc şi de-abia
aştept să îmi revăd colegii de la grădiniţă, şi… Uraaa, sunt copil! Te iubesc, mămico!
Mama îl privea mirată…, dar atât de bucuroasă. Şi ea îşi dorise ca fiul ei să o înţeleagă.
Din acea zi, copilul realiză că părinţii săi îl iubesc nespus şi că îndeplinirea anumitor sarcini
fac parte din viaţa obişnuită, ba, chiar demonstrează că a crescut şi că cei din jur se pot baza pe el.
Acasă era locul în care se simţea protejat şi iubit, iar grădiniţa reprezenta a doua sa familie.
- E minunat să fii copil, nu aş schimba asta pentru nimic în lume! îşi spuse copilul cu convin gere.

Picioruşele lui neobosite săltau vesele pe drumul obişnuit. Din colţul străzii, Omul de zăpadă privea şi el
mulţumit. Copilul îşi învăţase lecţia…