Cuvântul „eutanasie” își are originea în limba greacă fiind tradus ca „moarte bună, ușoară,

frumoasă”. Eutanasia presupune o opțiune, care poate fi făcută fie de către medic, fie de către
pacient.Datorită faptului că, medicina actuală se află într-un stadiu incipient de dezvoltare, ce nu
permite o prognozare exactă a datei la care pacientul v-a deceda, are drept consecință o
acutizare a problemei eutanasiei.Complexitatea eutanasiei constă și din invocarea aspectului
umanitar al scutirii de suferințe a bolnavului incurabil aflat într-un stadiu final al bolii.
Din păcate, există oameni care suferă de o boală sau răni pe termen lung și consideră că
moartea este soluția lor finală. Au atât de multă durere și suferință încât nu-și mai găsesc calitatea
vieții la un nivel acceptabil. Persoanele care suferă de tulburări incurabile, nou-născuții cu dizabilități
congenitale severe și adulții în stadiul final al unei boli terminale sunt cazurile cele mai întâlnite în care
se apelează la eutanasie.1
Există mai multe definiții ale eutanasiei, din cele mai vechi timpuri și până în prezent, dar toate
acestea au o trăsătură inițială și anume că eutanasia se poate realia atât printr-o acțiune (comisiv), cât și
printr-o inacâiune (omisiv). Conform acesteo carcateristici generale, eutanasia poate fi definită ca fiind
un ansamblu de acțiuni sau inacțiuni medicale, având un suport juridic și etic și ținându-se întotdeauna
cont de interesul superior al bolnavului.
„Dicţionarul explicativ al limbii române” dă următoarea definiţie: ,,eutanasia este o metodă de
provocare a unei morţi nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferinţă grea şi
îndelungată”. 2
Dicţionarul juridic penal defineşte eutanasia ca: ,,uciderea săvîrşită sub un impuls de milă
pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală incurabilă şi a cărei moarte
este, din această cauză, inevitabilă”
În viziunea cercetătoarei M. Vidaicu, aceste definiţii general-explicative determină sensul
multifuncţional al termenului eutanasie: “metodă de provocare a morţii”, “ucidere”, “activitate de
pregătire a morţii”, “act medical”, legate în principal de lipsirea de viaţă a unei persoane bolnave
incurabil.3
În limbajul curent, susţin specialiştii, eutanasia desemneazăprescurtarea voluntară a vieţii de
către medic, la cererea explicită a unui pacient, prin anumite mijloace. Scopul urmărit nu este, în sine,
neapărat de scurtare a vieţii; el presupune evitarea prelungirii inutile a durerii şi suferinţei. Deci,
eutanasia poate fi definită ca fiind acea metodă de provocare de către medic a unei morţi timpurii ne-
dureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferinţă grea şi prelungită
Pentru a putea înțelege mai bine ce presupune această definiție este necesar să amintim
clasificarea eutanasiei. Așadar, literatura de specialitate a definit eutanasia în funție de mai multe
criterii, cele mai importante fiind următoarele:

1. După felul în care se realizează:

 Eutanasie activă- se referă la o moarte provocată în mod direct, pentru a curma
bolnavului suferința inutilă.
 Eutanasie pasivă- se referă la acea moarte datorată inacțiunii sau omisiunii utilizării
tuturor mijloacelor medicale, pentru a provoca așa numita „moarte naturală”.
Moartea „cauzată” prin renunţarea la utilizarea mijloacelor extraordinare şi
disproporţionate pentru a prelungi artificial viaţa unui bolnav aflat într-un proces
ireversibil se numeşte adistanasie şi este în opoziţie cu distanasia care este o
1
https://www.aplustopper.com/euthanasia-essay/
2
Dicţionar explicativ al limbii române. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 1998.
3
Vidaicu M. 12. Aspectele juridico-penale ale eutanasiei. Chişinău: Tipografia Sirius SRL, 2009.
 procedură medicală ce presupune adoptarea mijloacelor disproporţionate pentru
menţinerea funcţiilor vitale ale pacientului muribund, fiind respinsă de către
societate şi de către codurile deontologice medicale, considerată malpraxis pentru că
prelungeşte agonia pacientului fără a permite nici salvarea şi nici alinarea durerilor
acestuia. Unii numesc ortotanasie moartea survenită „la timpul ei”, cu respectarea
demnităţii umane a pacientului şi evitând prelungirile abuzive ale vieţii acestuia
(prin utilizarea mijloacelor extraordinare şi disproporţionate).

2. După forma intenției de comitere a faptei:

 Eutanasie directă- cauzată cu intenție directă, persoana în cauză nesimțind durerea.
 Eutanasie indirectă- cauzată cu intenție indirectă, fiind urmarea unei acțiuni
întreprinse pentru a diminua sau pentru a stopa durerea.

3. După scopul urmărit:

 Eutanasie din milă- atunci când moartea este provocată din compasiune, scutindu-l
astfel pe bolnav de durere.
 Eutanasie eugenică- atunci când eutanasia este o modalitate de a elibera societatea
sau familia de aceste persoana care „nu mai au valoare” sau chiar pentru a „purifica”
rasa.

4. În funcție de voința sau consimțământul bolnavului:

 Eutanasie voluntară- presupune îndeplinirea a 3 condiții și anume:
a. există un agent al actului eutanasic și un pacient (beneficiar) al acestuia;
b. actul eutanasic este intenționat (făcut în mod deliberat) și în cunoștință de cauză
asupra consecințelor sale posibile;
c. agentul acționează în vederea aplicării interesului și spre binele pacientului, la
care se mai adaugă și un atribut caracteristic și anume acela că moartea survine în
urma cererii sau consimțământului explicit al pacientului, cu condiția ca acesta să
fie în deplinătatea facultăților sale mintale. Cu alte cuvinte, eutanasia voluntară este
înțeleasă ca o acțiune premeditată a unui individ de a se omorî, acțiune ce nu poate
fi dusă la îndeplinire decât cu ajutorul unei alte persoane.4
 Eutanasie nonvoluntară- atunci când se pune capăt vieţii unui bolnav care nu poate
alege el însuşi între a trăi şi a muri, acordul subiectului neputând fi obţinut din cauza
stării lui mintale sau fizice. Se întâlneşte în cazurile de fetuşi, nou-născuţi
plurimalformaţi, a bolnavilor inconştienţi, a celor aflaţi în stare vegetativă
persistentă, în cazurile pacienţilor cu boli mintale severe sau care, din motivul unor
boli sau unor accidente, nu sunt autonomi (au pierdut capacitatea de a acţiona în
mod responsabil), fără însă ca înainte de boală sau accident să fi menţionat dacă
într-o asemenea situaţie ar dori sau nu eutanasia. Cazurile în care, pentru
întreruperea vieţii, consimţămîntul este acordat de familie sau este obţinut printr-o
hotărâre judecătorească, sunt asimilate eutanasiei nonvoluntare.
 Eutanasie involuntară- atunci când pacientul, deşi are capacitatea de a decide, nu
este consultat asupra gestului aducător de moarte sau a declarat anterior că nu
doreşte să i se practice eutanasia. Practic, persoana ar fi fost în măsură să-şi dea sau
să se abţină să-şi dea con-simţămîntul, dar nu şi l-a dat, fie pentru că nu a fost
4
Adrian Bogdan, Consideratii Privind Eutanasia, 2005 REV. Stiinte JURIDICE (2005).
1
 întrebată, fie că a fost întrebată, dar s-a abţinut să şi-l dea, fiindcă dorea în
continuare să trăiască. În cazul eutanasiei nonvoluntare uneori se ignoră voinţa
exprimată a persoanei de a refuza eutanasia (sunt cazuri rare, de regulă întâlnite în
caz de război, calamităţi naturale etc., cu multe victime, când ajutorul medical este
concentrat asupra persoanelor cu şanse de supravieţuire, în defavoarea persoanelor
grav rănite, la care moartea poate surveni în următoarele minute sau ore.5
Este important de precizat faptul că în literatura de specialitate, eutanasia se clasifică în funcție
de două principii, și anume:
-efectuată cu acordul pacientului (eutanasia voluntară, nevoluntară și nonvoluntară).
-având în vedere mijloacele și modul de efectuare ( eutanasia activă și pasivă).

ISTORIE
În Grecia Antică, eutanasierea nu era pusă ca fiind o problemă morală, deoarece concepția
despre viață era diferită, pentru acest popor o viață proastă nu merita trăită. Cicero dă sens cuvântului
ca o „moarte demnă, cinstită și glorioasă”. Hipocrate reprezintă o excepție notabilă: el interzice
medicilor eutanasierea activă și asistarea la sinucidere. Platon spune: „Celor care nu sunt sănătoși în
corp li se va permite să moară.”6 În Evul Mediu, din perspectiva credințelor religioase creștine,
practica eutanasiei este considerată un păcat, deoarece persoana nu poate dispune liber de viață.
Religiile monoteiste, precum cea catolică, înțeleg că privilegiul vieții implică cunoașterea morții, așa
că trebuie să fii pe deplin conștient de momentul final pentru a-ți lua rămas bun de la familie și
prieteni și să poți apărea în viața de apoi cu o cunoaștere clară a sfârșitului viata.
Filosofii greci s-au exprimat în favoarea acceptării sinuciderii şi suprimării celor care
deveneau o povară pentru cei din jur. În Sparta antică, spre exemplu, copiii handicapaţi erau lăsaţi să
moară, lucru aprobat chiar de către filosoful Platon.
Cucerind Grecia, romanii au preluat moravurile grecilor; prin urmare, în Imperiul Roman a
existat practica de a lasa să moară nou-născuţii cu malformaţii. Acest obicei a continuat până în cea
de-a doua jumatate a secolului al IV-lea, când – sub influenţa creştină – a fost interzis de către
împăratul Valens. Se ştie, deopotrivă, că în Roma antică sinuciderea era considerată o moarte
onorabilă.
În secolul al XVI–lea Thomas Morus (1478–1535) a vorbit despre practica uciderii
bolnavilor în imaginara sa insulă Utopia, practică pe care el o socotea (în cartea cu acelaşi nume) drept
„act de înţelepciune, religios şi sfânt”. Mai târziu, un alt englez, Francis Bacon (1561-1626) a creat
termenul de euthanasie înţelegând prin acest termen modul de a muri mai uşor - moartea bună. Dacă,
iniţial, prin „moarte bună” se înţelegea moartea primită cu seninatate, datorită unei vieţi morale
superioare sau datorită eforturilor medicului de a alina durerile şi a ridica tonusul psihic al bolnavului,
ulterior, termenul şi-a modificat sensul, desemnând uciderea cuiva din milă; curmarea fără durere a
vieţii cuiva, devenit primejdios sau inutil pentru societate sau curmarea unei vieţi înţeleasă ea însăşi
fără sens din cauza suferinţelor cumplite.
În anul 1779 Napoleon a ordonat eutanasierea soldaţilor afectaţi de boli contagioase. Eutanasia
a fost practicată şi în Germania hitleristă, unde erau omorâţi copii nou-născuţi cu neajunsuri fizice,
bolnavii incurabili, invalizii şi nu numai. În 1939, Adolf Hitler a promulgat o lege care autoriza
practicarea eugenesiei, la început numai în cazul nou-născuţilor afectaţi de deformaţii şi alte boli
patologice grave, pentru că mai târziu să îi afecteze şi pe bolnavii mintali, persoanele cu incapacităţi
fizice sau psihice şi alte persoane aparţinând raselor „inferioare” (evreilor, ţiganilor, homosexualilor
etc).
5
Teodorescu R., Călinescu, Eutanasia – controverse actuale (I).În:Revista Română de Psihiatrie, 2010, nr. 1.
6
Colectivo de Autores. Lectura de Filosofía, Salud y Sociedad. La Habana: Editorial Ciencias Médicas: 2004
2
 RELIGIE

Pentru creştini (catolici, ortodocşi, etc) nu există nici o urmă de îndoială: eutanasia este
inacceptabilă, fiind vorba despre uciderea unei fiinţe umane respectiv sinucidere. Un creştin adevărat
crede în Dumnezeu şi în momentul morţii. Conform religiei, dreptul de ridicare a vieții omului
aparține exclusiv lui Dumnezeu, ca Unul care a creat oamenii și nicio persoană nu are dreptul de a
suprima viața altuia sau pe cea proprie.
Creştinismul, cu viziunea sa privind, pe de o parte viaţa şi sensul acesteia, iar pe de altă
parte originea suferinţei şi a rostului acesteia (îngăduit de Dumnezeu), a adus modificări radicale în
ceea ce priveşte respectul faţă de viaţa omenească. Creştinismul respinge orice acţiune sau omisiune
prin care s-ar încerca suprimarea vieţii cuiva şi orice modalitate prin care cineva ar încerca să-şi ia
viaţa. Societatea general–umană evoluează însă, fără a ţine cont întotdeauna de valorile creştine
promovate de către Biserică. Aşa se explică faptul că, alături de punctul de vedere creştin cu privire
la respectul faţă de viaţă şi de purtătorul acesteia, au existat şi s-au dezvoltat şi alte atitudini faţă de
viaţa umană, aparând o adevarată cultură a morții. Inclusiv în art. 3 din Declarația Universală a
Drepturilor Omului se spune că „orice ființă umană are dreptul la viață” iar în Convenția pentru
protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale este accentuat faptul că „moartea nu poate
fi aplicată în mod intenționat”.
Tomas D’Aquino a fost printre primii care au condamnat sinuciderea şi implicit eutanasia
motivând că înfrânge dorinţa naturală de a trăi şi dăunează celorlalţi.
Poziția Bisericii a rămas, de-a lungul timpului, inflexibilă, aceasta condamnând eutanasia.
În anul 1906 în statul Ohio din S.U.A. a fost propus un proiect de lege privind eutanasia, da care nu
a fost aprobat. Anul 1939 a mrcat începerea acțiunii programului Aktion T4 prin care Adolf Hitler a
trecut la eutanasia copiilor până la 3 ani care prezentau handicapuri fizice și mintale. Ulterior Adolf
Hitler a extins programul și la copii mari și adulți. Acțiunea acestui program s-a concretizat în
eliminarea a peste 200.000 de persoane care se încadrau în categoria mai sus menționată, majoritatea
fiind copii.7
Codul penal rus din 1922 exonera de pedeapsă pe autorul unui omor săvârșit din milă, dacă
acesta dovedea că a acționat astfel la solicitarea victimei. La scurt timp această prevedere a fost
abrogată datorită implicațiilor sale.
Referindu-se la eutanasia lenitivă -ortotanasie- Papa Pius XII, în discursul său din
24.02.1957 susţinut în cadrul „Congresului Naţional al Societaţii Italiene de Anesteziologie” a atras
atenţia asupra faptului că : „dacă administrarea narcoticelor ar produce două efecte distincte :
alinarea durerilor şi scurtarea vieţii, atunci (eutanasia-lenitivă, adică ortotanasia) este licită”.
Papa Ioan Paul al-II-lea, în lucrarea „Evangelium Vitae” parafrazând Adunarea Consiliului
Vatican II, arată că „ tot ce se opune vieţii, ca şi omorurile de orice gen, genocidurile, avortul,
eutanasia şi chiar suicidul voluntar (...) dezonorează mai mult pe cine le practică decât pe cei care
suferă această injustiţie şi sunt întru-totul contrare respectului datorat Creatorului.”8
Biserica Ortodoxă Română, a comunicat, în anul 2005, poziţia Sfântului Sinod cu privire la
problema eutanasiei, „considerând că eutanasia nu poate avea justificare nici medicală, nici economică,
iar medicul care face acest lucru şi-a încălcat menirea şi comite un păcat grav, condamnat de
Dumnezeu şi detestat de Biserică. "Viaţa omului este de la Dumnezeu şi tot ceea ce este comis

7
Bogdan Adrian, Dreptul la viață versus dreptul la moarte-dileme morale.
8
Papa Ioan Paul al-II-lea, Evangelium Vitae http://www.vatican.va/content/john-paul-ii/en/encyclicals/documents/hf_jp-
ii_enc_25031995_evangelium-vitae.html accesat în data de 02.02.2021
3
împotriva fiinţei umane este comis, într-o anumită măsură împotriva voinţei divine, iar omul are acest
drept la viaţă, dar şi responsabilitatea de a respecta această viaţă şi de a o apăra în orice împrejurare".9

Eutanasia- argumente pro şi contra.

În lume nu există un consens în abordarea eutanasiei şi a suicidului asistat medical. Susţinătorii
eutanasiei şi suicidului asistat medical aduc patru argumente pentru a justifica aceste practici:
1. Argumentul compasiunii în faţa unei suferinţe majore, boli incurabile care produce o
degradare fizică şi psihică neacceptată de pacient. În astfel de situaţii, gestul apare ca un act de
compasiune pentru persoana a cărei viaţă a devenit de nesuportat.
2. Argumentul dreptului de a muri, conform căruia pacientul are dreptul să ceară finalul
chinurilor şi clamarea suferinţei. Acest argument este privit ca parte a dreptului de autonomie, prin
care pacientul are dreptul de a lua hotărâri în legătură cu orice aspect al tratamentului.
3.Argumentul progresului social, potrivit căruia societatea ar avea obligaţia de a-i elimina din
cadrul ei pe cei care nu fac faţă din punct de vedere fizic şi mintal. Aceasta are la bază teoria
utilitaristă, cunoscută sub numele de „darwinism social”, teorie populară în Germania nazistă.
4. Argumentul necesităţii economice are în vedere costurile ridicate pentru îngrijirea medicală
şi socială a celor care ar putea fi candidaţi pentru eutanasie. Într-adevăr, costul îngrijirii acestor
pacienţi poate fi foarte mare, iar motivaţiile susţin că legalizarea şi trecerea la efectuarea eutanasiei ar
putea permite ca o parte din sume să fie redistribuite în alte sectoare, în folosul îmbunătăţirii serviciilor
medicale pentru populaţie. Cei care promovează eutanasia fac o distincţie între „viaţa biologică” (pe
care o compară cu viaţa animalelor şi plantelor) şi „viaţa biografică” (care, înseamnă scopuri, ambiţii şi
activităţi, care, „ne fac utili” şi ne trasează drumul în viaţă). Susţinătorii eutanasiei consideră că
pierderea „vieţii biografice” înseamnă pier-derea celor mai importante scopuri şi activităţi, care „ne fac
inutili”. Prelungirea „vieţii biologice” ar însemna prelungirea unor suferinţe ale bolnavului incurabil şi
condamnarea familiei şi a societăţii la cheltuieli excesive, pentru a menţine în viaţă o „persoană
inutilă”.
Oponenţii eutanasiei şi suicidului asistat aduc, la rândul lor, cinci argumente pentru a-şi
justifica opţiunea10:
1. Eutanasia este prea radicală, adică distruge o problemă în loc să o rezolve. Sfârşind viaţa
pacientului, îl privează pe acesta de speranţă şi de orice posibilitate de a regreta sau de a se răzgândi. În
cazul durerilor intolerabile distruge întregul sistem nervos, în loc să distrugă doar locul de percepţie a
durerii.
2. Eutanasia nu are justificare etică, adică există un principiu etic al totalităţii, care îngăduie
sacrificarea unei părţi de dragul întregului. Nu există un principiu invers, de a sacrifica întregul de
dragul unei părţi. Ar fi ilogic şi neetic.
3. Eutanasia este inadmisibilă legal, motiv pentru care, din cauza posibilităţilor de abuz, ma-
joritatea ţărilor nu au legalizat-o până în prezent. Există riscul ca să înceapă cu cazuri adevărate de
ucidere din milă şi la cererea bolnavului, ca apoi să ajungă la eutanasie nonvoluntară generalizată,
practicată pe motive politice, sociale sau rasiale.
4. Eutanasia este greu de pus în practică, deoarece trebuie dusă la îndeplinire de medici, iar
medicii au o formaţie în scopul păstrării vieţii, şi nu a distrugerii ei.
5. Eutanasia devine tot mai puţin necesară, deoarece când s-au avansat ideile ce susţineau
eutanasia, în anii ’30 ai sec. XX, nu erau cunoscute conceptul şi practica medicinei paliative
(„îngrijirea paliativă” constă în îngrijirea activă şi totală a pacienţilor ce au o boală incurabilă, într-o
9
http://patriarhia.ro/eutanasia-445.html
10
Tünde P., Şamotă I. Eutanasia: pro şi contra. A XXXIX-a Reu-niune Naţională de Istoria Medicinei, 2008. Braşov,
2008.
4
fază avansată/terminală); scopul este de a înlătura durerea, de a alina simptomele supărătoare şi de a
menţine cel mai înalt nivel posibil de calitate a vieţii pe perioada în care va mai trăi pacientul; scopul
nu este de a amâna sau a grăbi moartea. Nu era încă înţeles mecanismul acţiunii opiaceelor în controlul
durerii, iar alte metode şi medicamente nu se cunoşteau. Odată cu abordarea eficientă a
simptomatologiei supărătoare, cu dezvoltarea sistemului ospiciilor şi al caselor de sănătate, necesităţile
de eutanasie scad în mod simţitor.
Prima țară care a legalizat eutanasia a fost Olanda, legea intrand în vigoare la 10.04.2000.
Belgia a dezincriminat parțial eutanasia tot în această perioadă. Australia deține, de câtva timp, un
record sinistru, care a cutremurat întreaga lume: în teritoriul de Nord a intrat invigoare prima lege, care
a autorizat eutanasia la bolnavii terminali, sau, mai corect, sinuciderea, asistată nu neaparat de un
medic, ci de un computer.
Spre deosebire de legislația Olandei și a celei a statului Oregon (aceasta din urmă, intrată în
vigoare pe 27 octombrie 1997), care se limitau să depenalizeze eutanasia, cea australiană este prima
care legalizează sinuciderea asistată, adica dreptul oricărui bolnav terminal de a muri, beneficiind de
asistență medicală.De aceasta lege poate beneficia orice cetățean australian,care locuiește sau se află în
trecere prin Teritoriul de Nord. Înca din prima zi, s-au anunțat șase bolnavi,solicitând beneficiile
acestei legi. Totuși, aplicarea ei s-a lovit de o furtună de critici de natura legală, religioasă,etică,
politică, din partea bisericilor, a asociațiilor religioase pro-vita, a asociațiilor medicilor. Astfel că
medicii care ar fi fost dispuși să aplice acest tratament, se tem încă de imputația de omucid. Însä și
normele aplicative ale legii sunt greu de respectat. Cererea de eutanasie trebuie aprobată de un grup de
trei medici, dintre care unul să fie psihiatru, iar altul un specialist în boala de care suferă bolnavul,
aceștia trebuie să declare că bolnavul este incurabil. Cum însă teritoriul de nord are puțini specialiști și
nici un oncolog, legea e inaplicabilă.
Astfel, din martie 1996, Teritoriile din Nord ale Australiei au devenit primul loc din lume unde
a fost legalizată eutanasia voluntară, dar, în 1997, a fost abrogată de către Parlamentul australian.
Janus Rachel enumeră cinci particularități ale eutanasiei, fapt ce o diferențiază de omucidere și
anume: pacientul a fost omort în mod deliberat;pacientul era pe patul de moarte (ar fi murit
oricum);pacientul avea dureri atroce; pacientul a cerut să fie omorât; omorârea sa să fie un act de
compasiune.
O altă problemă legată de eutanasie este aceea dacă medicul are dreptul moral de a eutanasia un
pacient. Conform jurământului lui Hipocrat, medicul are obligația de a nu prescrie medicamente cu
efect letal fiindu-i interzis să dea sfaturi care să ducă la sinuciderea pacientului. Asociația Mondiala a
Medicilor a declarat că sinuciderea asistată, nu are un caracter etic, fiind incompatibilă cu calitatea de
medic.
Soluționarea problemei eutanasiei depinde, în ultima instanță de concepția asupra dreptului la
viață și de interpretarea dată obligației de a respecta și proteja demnitatea umană. Unii doctrinari au
văzut în eutanasie o limitare a dreptului la viață. Astfel, Isaiah Berlin spunea că: Sunt liber (...) în
măsura în care nici un individ sau grup de indivizi nu intervine în sfera mea de activitate(...). Daca alții
mă impiedic să fac ceea ce aș fi putut altfel să fac, nu sunt în întregime liber, iar dacă această arie este
restrânsă sub o anumită limită, se poate spune că sunt constrâns sau poate chiar aservit.11
Joel Feinberg menționa că: "Este imposibil de negat faptul că dreptul pacientului la viață
fixează limitele de aplicabilitate ale actelor eutanasice permisibile. Dacă pacientul nu dorețte să moară,
atunci nimeni nu are dreptul să-i aplice o procedură eutanasică activă; dar și eutanasia pasivă poate fi,

11
Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate, Editura Humanitas,Bucuresti, 1996, pag. 204.
5
deasemenea, exclusă atunci când pacientul are dreptul de a beneficia de serviciile doctorilor sau al
altor persoane cu datorii asemănătoare".12
Thomas Nagel menționa că: „...Viața merită să fie trăită chiar dacă este plină de experiențe
negative și cele pozitive sunt prea puține pentru a le putea contrabalansa. Greutatea din talerul binelui
va fi reprezentată mai degrabă de insăși experiența vieții decât de oricare elemente din conținutul
său".13
O altă controversă iscată de eutanasie a fost aceea a superiorității unuia dintre cele 3 principii
fundamentale aplicabile in acest domeniu și anume: dreptul omului de a nu fi supus unor suferințe
inutile; dreptul omului de a dispune in mod liber de propria viață; dreptul fiecârui om la viață. Adepții
eutanasiei susțin superioritatea primului principiu asupra celorlalte două. Oponenții lor susțin că
dreptul la viață este suveran și nu poate fi limitat in vederea exercitării dreptului de a nu fi supus la
suferințe inutile. Dacă practicile legate de eutanasie sunt încontinuare interzise în majoritatea
covârșitoare a țărilor, totuși acestea sunt folosite.

12
Joel Feinberg, The Nature and Value of Rights, in revista "Thejournal of Value Inquity", nr. 4, pag. 244
13
Thomas Nagel, Death in Moral Problems, Editura James Rachets, NewYork, 1971, pag. 362.
6