1.

Introducere în analiza produselor alimentare

1.1. Introducere

Investigațiile în știința și tehnologia alimentelor, indiferent de industria alimentară,

agențiile guvernamentale sau universitățile, necesită adesea determinarea compoziției și
caracteristicilor alimentelor. Tendințele și cerințele consumatorilor, ale industriei alimentare și ale
reglementărilor naționale și internaționale îi provoacă pe oamenii de știință în timp ce lucrează
pentru a monitoriza compoziția alimentelor și pentru a asigura calitatea și siguranța aprovizionării
cu alimente.
Toate produsele alimentare necesită o analiză ca parte a unui program de management al
calității pe tot parcursul procesului de dezvoltare (inclusiv ingrediente prime), prin producție și
după ce un produs este pe piață. În plus, se face o analiză a probelor cu probleme și a produselor
concurente.
Caracteristicile alimentelor (adică compoziția chimică, proprietățile fizice, proprietățile
senzoriale) sunt utilizate pentru a răspunde la întrebări specifice în scopuri de reglementare și de
control tipic al calității. Natura eșantionului și motivul specific al analizei dictează în mod obișnuit
alegerea metodelor analitice.
Viteza, precizia și rigiditatea sunt adesea factori cheie în această alegere. Validarea metodei
pentru matricea alimentară specifică analizată este necesară pentru a asigura utilitatea metodei.
Efectuarea unei alegeri adecvate a tehnicii analitice pentru o anumită aplicație necesită o bună
cunoaștere a diferitelor tehnici (Fig. 1).
De exemplu, alegerea metodei dvs. pentru a determina conținutul de sare al chipsurilor de
cartofi ar fi diferită dacă este pentru etichetarea nutrițională decât pentru controlul calității.
Succesul oricărei metode analitice se bazează pe selectarea și pregătirea corespunzătoare a probei
de alimente, efectuarea cu atenție a analizei și efectuarea calculelor și interpretării corespunzătoare
a datelor.
Metodele de analiză dezvoltate și avizate de mai multe organizații științifice non-profit
permit compararea standardizată a rezultatelor între diferite laboratoare și pentru evaluarea
procedurilor mai puțin standard. Astfel de metode oficiale sunt critice în analiza alimentelor,
pentru a se asigura că acestea îndeplinesc cerințele legale stabilite de agențiile guvernamentale.

Fig.1. Selectarea metodei în analiza alimentelor

1
 1.2. Prelevarea și pregătirea probelor pentru analiză
1.2.1. Introducere
Atributele de calitate ale produselor alimentare, materiilor prime sau ingredientelor sunt
caracteristici măsurabile care necesită monitorizare pentru a se asigura că specificațiile sunt
îndeplinite. Unele atribute de calitate pot fi măsurate online utilizând senzori special concepuți șcu
rezultate obținute în timp real (de exemplu, culoarea uleiului vegetal dintr-o instalație de extracție
a uleiului). Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, atributele de calitate sunt măsurate pe
porțiuni mici de material care sunt prelevate periodic din procese continue sau pe un anumit număr
de cantități mici prelevate dintr-un lot. Cantitățile mici luate pentru analiză sunt denumite probe.
Procedura de prelevare presupune alegerea unei probe (sau a mai multor probe) dintr-un
lot,inspecţia şi analiza probelor şi clasificarea lotului ca fiind „acceptabil sau „inacceptabil” pe
bazarezultatelor inspecţiei sau analizei probelor.
Trebuie luate toate măsurile necesare pentru a se asigura că proba prelevată este
reprezentativă pentrutransport sau lot. Dacă un transport este format din mai multe loturi,
trebuie prelevate probe reprezentativepentru fiecare lot.

Fig.1.2. Descrierea unei proceduri

Prelevarea pentru testarea microbiologică poate fi realizată pentru:

- verificarea conformităţii cu criteriile stabilite în Regulamentul (CE) nr. 2073/2005;
- verificarea siguranţei microbiologice a alimentelor pentru care nu sunt stabilite criterii
microbiologice la nivel comunitar (de ex: ordin nr. 27/2011);
- obţinerea de informaţii generale despre starea microbiologică a anumitor produse puse pe piaţă;
- monitorizarea atentă a unuia sau mai multor operatori din domeniul alimentar prin verificarea
implementării procedurilor bazate pe principiile HACCP şi/sau sistemul lor de management al
siguranţei alimentelor;
- controlul conformităţii loturilor individuale ;
- investigarea apariţiei unor toxiinfecţii alimentare suspecte,
- pentru soluţionarea reclamaţiilor şi sesizărilor;

2
- identificarea şi obţinerea de informaţii cu privire la pericole noi sau pericole microbiologice
emergente, generând date pentru analiza şi evaluarea riscului.
1.2.2. Metode de prelevare
Se aplică metode de prelevare distincte, în funcţie de tipul probei prelevate:
- teste pentru verificarea eficienţei operaţiunilor de igienizare, dezinfecţie şi curăţenie;
- probe de produse alimentare şi apă.
Probele prelevate în vederea testării microbiologice trebuie să fie predate laboratorului
specializat în cel mai scurt timp posibil, astfel încât să nu depăşească 24 ore din momentul
prelevării. (ora prelevării va fi înregistrată în procesul verbal de recoltare). Responsabilitatea
respectării acestei prevederi este a inspectorului care realizează prelevarea.
Probele primite în laboratorul specializat în vederea testării microbiologice se introduc în
lucru în cel mai scurt timp posibil, cu precizarea că intervalul maxim este de 24 ore de la momentul
primirii, respectiv maximum 48 ore din momentul prelevării lor. Responsabilitatea respectării
acestei prevederi este a laboratorului specializat care realizează testarea microbiologică.
Metodele de prelevare diferă în funcţie de produsul ce trebuie să fie prelevat (ex: produse
alimentare solide, lichide, vrac sau preambalate).
Proba elementară este porţiunea de produs colectată dintr-un lot în prima etapa a procesului
de prelevare.
Atâta timp cât este posibil, probele elementare trebuie luate din puncte diferite, distribuite în
întregul lot şi orice abatere de la această cerinţă trebuie înregistrată în Procesul verbal de prelevare.
Se colectează probe elementare de dimensiuni similare şi în cantităţi suficiente, pentru a
facilita analizele de laborator. Este importantă şi imperios necesară menţinerea măsurilor de
precauţie în cursul prelevării probelor elementare şi a tuturor procedurilor ulterioare, pentru a
păstra integritatea probelor (de ex: evitarea contaminării probelor, sau altor operaţiuni ce ar putea
face ca proba să devină nereprezentativă pentru lotul din care a fost prelevată).
Unitatea este proba rezultată în urma alăturării probelor elementare. Probele elementare
trebuie să fie extrase intr-un număr suficient de mare pentru a permite realizarea probei de
laborator si probei pentru opinie suplimentară, după caz.
Proba de laborator şi proba pentru opinie suplimentară se ambalează şi se sigilează individual,
numărul sigiliilor şi dimensiunea probei vor fi consemnate în Procesul verbal de prelevare.
Proba de laborator şi proba pentru opinie suplimentară trebuie să fie alcătuite dintr-un
număr de unităţi n, număr stabilit în planul de prelevare
Toate probele trebuie să fie păstrate în aşa fel încât caracteristicile controlate să nu se
modifice.
În cadrul acţiunii de control oficial se prelevează după caz:
- proba de laborator – se foloseşte în cadrul controlului oficial pentru analiza conformităţii
produselor alimentare cu prevederile legislaţiei în vigoare.
- proba pentru opinie suplimentară - este folosită de operator pentru contestarea rezultatului obţinut
la analiza probei de laborator. Această probă rămâne în custodia operatorului.
Metodele de prelevare diferă în funcţie de materialul ce trebuie să fie prelevat (ex apa,
produse alimentare solide, lichide, vrac sau preambalate). Dacă probele nu sunt luate în ambalajul
final, atunci trebuie să se utilizeze tehnici aseptice de prelevare.
Proba elementară este porţiunea de produs colectată dintr-un lot în prima etapa a procesului
de prelevare si este denumită „unitate”.

3
 Atata timp cat este posibil, probele elementară trebuie luate de peste tot din lot şi abaterile
de la această cerinţă trebuie înregistrate în Procesul verbal de prelevare.
Se colectează probe elementară de dimensiuni similare şi în cantităţi suficiente, pentru a
facilita analizele de laborator. Este importantă şi imperios necesară menţinerea măsurilor de
precauţie în cursul prelevării probelor elementare şi a tuturor procedurilor ulterioare, pentru a
păstra integritatea probelor (de ex., evitarea contaminării probelor, sau altor operatiuni ce ar putea
face ca proba să devină nereprezentativa pentru lotul din care a fost prelevată).
Când în planul de prelevare se cere acest lucru, unitatea este realizată prin amestecarea cu
grijă a unităţilor dintr-un lot de produse preambalate, sau prin amestecare cu grijă a probelor
elementare dintrun lot în vrac (nepreambalat).
Proba de laborator - proba rezultată în urma alăturării unităţilor şi trimisă la laborator
pentru analize.
Proba de laborator trebuie sa fie păstrată în aşa fel încât caracteristicile controlate să nu fie
modificate; este obligatorie utilizarea de echipamentele şi instrumentele sterile pentru prelevare;
recipiente sterile pentru prelevare şi transportul probelor.
1.2.2.1. Prelevarea apei potabile
Materiale:
- flacoane de sticlă, dop de sticlă rodat sau cu capac metalic cu filet ori flacoane de plastic sterile,
dopul şi gâtul sticlei sunt protejate cu înveliş de hârtie ori de pergament sau cu folie subţire de
aluminiu.
Flacoanele necesare prelevării sunt puse la dispoziţia inspectorilor de către laboratorul de
analize.
Acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
o să conserve compoziţia probei, evitându-se pierderile prin absorbţie, evaporare sau contaminare
cu substanţe străine;
o să reziste la temperaturi extreme;
o să reziste la şocuri mecanice;
o să aibă facilitatea de închidere etanşă şi de redeschidere uşoară.
Tehnica de lucru:
Când se prelevează mai multe probe din acelaşi loc, se recomandă ca proba destinată
examenului bacteriologic/microbiologic să fie prelevată prima, pentru a împiedica contaminarea
punctului de recoltare în timpul prelevării altor probe.
Recipientele sterile sunt păstrate nedeschise până în momentul prelevării probei de apă.
În cazul prelevarii apelor clorinate, înainte de sterilizarea flaconului pentru recoltarea
probei, se introduce în flacon 1 ml soluţie 0,5% tiosulfat de sodiu, pentru fiecare 100 ml apa ce
urmează a fi recoltata.
Din apele tratate sau dezinfectate provenite din ape de suprafaţă sau de profunzime, probele
se recoltează din puncte reprezentative fiecărei trepte de tratare.
În timpul prelevării, dopul şi gâtul sticlei nu trebuie să atingă nici un obiect, iar sticla trebuie ţinută
aproape de partea ei inferioară.
Pentru prelevare, inclusiv a probelor din reţeaua de distribuţie, se deschide robinetul şi se
lasă să curgă apa, timp de 5-10 min. Se închide robinetul şi se flambează. Se deschide din nou
robinetul şi se reglează debitul apei, astfel încât să se formeze o coloană de apă continuă de maxim
1 cm diametru. Se scoate dopul flaconului iar flaconul ţinut cu mâna de partea lui inferioară se
aşează vertical sub coloana de apă, se umple şi se acoperă cu dopul.

4
 Când nu există posibilitatea recoltării probei de la robinet, flaconul sterilizat se introduce
în bazin sau rezervor, se umple şi se acoperă cu dopul.
Din surse locale (fântâni şi izvoare), probele se recoltează direct cu flaconul sau prin
turnare în flacon din găleata fântânii.
Probele de apă recoltate pentru examen microbiologic vor avea un volum minim de 500
ml, iar flacoanele vor fi umplute pâna la aproximativ 2 cm sub dop.
Transportul şi păstrarea probelor
Probele se transportă la laborator în ziua recoltarii, în condiţii de refrigerare (2-40C), în
special în anotimpul cald; dacă acest lucru nu este posibil, probele se vor trimite în maxim 24 de
ore, fiind păstrate la temperatura de 4°C. In conformitate cu documentul ISO/DIS 7218, analiza
microbiologică trebuie să înceapă de îndată ce este posibil după primirea la laborator.
În cazul întârzierii, probele de apă se pot filtra la locul de prelevare, iar membrana de
filtrare se poate pune pe un burete absorbant saturat cu mediu de transport prevăzut în SR ISO
5667-2, într-o placă Petri.
Conservarea probelor de apă prelevate
a) probele de apă sunt ţinute la o temperatură inferioară celei din momentul prelevării;
b) în vederea conservării pe termen scurt a probelor de apă, acestea sunt refrigerate la o temperatură
de 2-4ºC;
c) congelarea la -20ºC măreşte timpul de conservare; se folosesc în acest scop recipienţi de
polietilenă;
d) o metodă de conservare care poate fi utilizată este adaosul de agenţi de conservare, prevăzuţi în
SR ISO 5667-3, înainte sau după prelevare, în cantităţi mici, dar în concentraţii mari;
1.2.2.2 Prelevarea produselor alimentare ambalate individual
Produse în stare solidă
În cazul produselor alimentare în stare solidă ambalate individual, unitatea (n) este
reprezentată de unprodus aflat în ambalajul propriu.
Unităţile (n) se prelevează aleatoriu, din locuri diferite ale lotului, numărul acestora fiind
dat de Planul de prelevare aplicat.
Dimensiunea unităţii (n) este cuprinsă între 200 g şi 500 g şi va fi consemnată în Procesul
verbal de prelevare. Fiecare unitate de produs va fi identificată unic şi clar prin numerotare.
Atenţie:
- în cazul unităţilor de produs ambalate individual, cu masa mai mică decât 200 g, unitatea va fi
constituită din mai multe ambalaje individuale, astfel incât cantitatea/unitate să aibă minimum
200g.
- în cazul unităţilor de produs ambalate individual, cu masa mai mare decât 500 g, unitatea va fi
constituită din unitatea de produs ambalată individual utilizănd o metodă de reducere adecvată,
astfel incât cantitatea/unitate să aibă minimum 200 g.
Totalul unităţilor de produs prelevate constituie proba finală, care se ambalează (vezi 5.5.)
şi sigilează, numărul sigiliului fiind consemnat în Procesul verbal de prelevare.
Produse în stare lichidă
În cazul produselor alimentare în stare lichidă ambalate individual, unitatea (n) este
reprezentată de un produs aflat în ambalajul propriu.
Unităţile se prelevează aleatoriu, din locuri diferite ale lotului, numărul acestora fiind dat
de planul de prelevare aplicat.

5
 Dimensiunea unităţii este cuprinsă între 200 ml şi 500 ml şi va fi consemnată în Procesul
verbal de prelevare. Fiecare unitate de produs va fi identificată unic şi clar (individualizată prin
numerotare).
Atenţie:
- în cazul unităţilor de produs ambalate individual, cu masa mai mică de 200 ml, unitatea va fi
constituită din mai multe ambalaje individuale, astfel incat cantitatea/unitate sa aibă minimum 200
ml.
- în cazul unităţilor de produs ambalate individual, cu masa mai mare decât 500 ml, unitatea va fi
constituită din unitatea de produs ambalată individual utilizănd o metodă de reducere adecvată,
astfel incat cantitatea/unitate sa aibă minimum 200 ml.
Totalul unităţilor de produs prelevate constituie proba finală, care se ambalează (vezi 5.5.)
şi sigilează, numărul acestuia fiind consemnat în Procesul verbal de prelevare.
1.2.2.3. Prelevarea produselor alimentare în vrac
Produse în stare solidă
În cazul produselor alimentare în stare solidă neambalate (vrac), unitatea (n) este
reprezentată de cantitatea de produs prelevată o dată cu echipamentul special de prelevare, din
masa produsului.
Unităţile se prelevează aleatoriu, din locuri diferite ale lotului, numărul acestora fiind dat
de planul de prelevare aplicat.
Dimensiunea unităţii este cuprinsă între 200 g şi 500 g şi va fi consemnată in Procesul
verbal de prelevare. Fiecare unitate de produs va fi prelevată în ambalaj corespunzător, (de ex.
ambalaj de uz alimentar, la prima utilizare), suficient de rezistent la rupere, individualizat unic şi
clar prin numerotare.
Totalul unităţilor de produs prelevate constituie proba finală, care se ambalează, se
eticheteaza şi sigilează, numărul sigiliului fiind consemnat în Procesul verbal de prelevare.
Produse în stare lichidă
În cazul produselor alimentare în stare lichidă neambalate (vrac), unitatea (n) este
reprezentată de cantitatea de produs prelevată o dată cu echipamentul special de prelevare, din
volumul produsului.
Unităţile se prelevează aleatoriu, din locuri diferite ale lotului, numărul acestora fiind dat
de planul de prelevare aplicat.
Dimensiunea unităţii este cuprinsă între 200 ml şi 500 ml şi va fi consemnată in Procesul
verbal de prelevare. Fiecare unitate de produs va fi prelevată în ambalaj corespunzător, respectiv
flacoane de prelevare sterile, etanşe, suficient de rezistente, individualizate unic şi clar prin
numerotare.
Totalul unităţilor de produs prelevate constituie proba finală, care se ambalează şi
sigilează, numărul acestuia fiind consemnat în Procesul verbal de prelevare.
1.2.2.4. Ambalarea si transportul probelor către laborator. Păstrarea şi înregistrarea
probelor
După prelevare, fiecare probă se indentifică unic prin etichetare, se ambalează separat, se
ambalează în recipiente inerte şi curate, care să confere protecţie adecvată împotriva contaminării
externe şi deteriorării probei în timpul transportului. Ulterior, probele se sigilează în aşa fel încât

6
deschiderile neautorizate sa fie detectabile (pentru a nu fi posibilă substituirea produsului sau
contaminarea lui).
Numărul sigiliului aplicat va fi menţionat în Procesul verbal de prelevare.
Proba finală (de laborator) este trimisă la laborator cat mai curand posibil, luând toate
măsurile necesare de precauţie împotriva scurgerilor sau alterării (de ex., alimentele congelate
trebuie păstrate congelate, cele perisabile trebuie păstrate reci sau congelate, după caz).
Pentru produsele refrigerate proaspete foarte perisabile sunt necesare următoarele indicaţii
suplimentare:
- trebuie evitate temperaturile de congelare în timpul transportului şi depozitării;
- alimentele preambalate trebuie să fie depozitate la sau sub temperatura de depozitare indicată pe
eticheta produsului.
În lipsa unor menţiuni existente pe eticheta produsului privind condiţiile de transport şi
păstrare a probelor de produse alimentare, se recomandă ca pe perioada transportului şi păstrarii
probelor până la analizarea lor să se asigure:
- temperatura probei finale (de laborator) – menţinută în regimul de refrigerare (2-4ºC);
- materialul în care este ambalată proba finală (de laborator)– să fie inert şi curat, să aibă facilitatea
de închidere etanşă şi de redeschidere uşoară, rezistenţă la şocuri mecanice sau alte deteriorări
intenţionate sau accidentale;
- introducerea în lucru a probei finale (de laborator) sosite la laborator se va face în maximum 48
ore de la momentul prelevării.

7
 2. Mărimi şi măsurări. Constante. Erori de măsurare

2.1. Mărimi şi măsurări

Mediul înconjurător, obiectele şi fenomenele care au loc în spaţiu şi timp sunt caracterizate cu
ajutorul unor noţiuni de cantitate şi calitate.
Noţiunea de cantitate reprezintă o proprietate care poate fi reprezentată printr-un număr obţinut
dintr-o măsurare sau numărare sau mai poate fi ansamblul determinărilor care exprimă gradul de
dezvoltare al însuşirilor unui obiect susceptibile de a fi măsurate şi traduse numeric.
Noţiunea de calitate reprezintă totalitatea însuşirilor şi a laturilor esenţiale în virtutea cărora un
obiect, metodă, sistem se deosebeşte de celelalte cu însuşiri sau proprietăţi asemănătoare.
Mărimea este o caracteristică care reprezintă calitatea sau cantitatea. În măsurari, mărimea se
asociază noţiunii de cantitate.
Mărimea prezintă caracteristicile următoare: i se poate da o valoare numerică, se poate determina
cantitativ, poate fi reprezentată matematic printr-o funcţie şi prezintă variabilitate. Mărimea care
satisface proprietăţile anterioare se numeşte mărime fizică şi devine măsurabilă dacă este supusă unui
proces de măsurare.
După modul lor de definire mărimile fizice se clasifică în:
- fundamentale alese convenţional, independente unele faţă de altele, cu ajutorul cărora se
definesc celelalte mărimi;
- derivate care se definesc cu ajutorul mărimilor fundamentale prin intermediul unor relaţii
de definiţie.
După modul de reprezentare matematică mărimile fizice pot fi:
 scalare care sunt exprimate printr-o valoare numerică şi o unitate de măsură (de exemplu 14
m, 100 0C);
 vectoriale reprezentate printr-un vector caracterizat printr-o valoare numerică, direcţie, sens
(de exemplu forţă, viteză, acceleraţie).
După caracteristicile fizice şi exprimarea matematică a lor, mărimile pot fi:
o extensive care prezintă proprietatea de a fi ordonabile şi sumabile (de exemplu viteza: v 1 <
v2, v1 + v2 = V);

8
 o intensive care sunt ordonabile dar nu sunt sumabile [de exemplu temperatura unui corp
încălzit într-un cuptor la momentul 1 este t1 iar la momentul 2 este t2 (t1 < t2), dar la momentul
3, t3  t1 + t2].
Măsurarea este un proces al cărui scop este obţinerea unei informaţii cantitative asupra unei
marimi prin compararea ei cu o unitate de măsură specifică, pentru studierea unui fenomen sau pentru
luarea unor decizii prin intervenţia omului sau a acţionărilor automate asupra unui proces. Totodată
măsurarea mai poate fi o operaţie experimentală prin care se determină cu ajutorul unor mijloace de
măsură valoarea numerică a unei mărimi în raport cu o unitate de măsură dată.
Operaţia de măsură se efectuează după procedee tehnice invariante faţă de operatori, specifice
mărimii măsurate, numite procedee de măsură sau metode de măsură. Operaţia de măsură poate fi
automatizată, caz în care dispozitivele de măsurare indică direct rezultatul sub formă numerică.
Pentru măsurarea unei mărimi este nevoie în principiu de cel puţin atâtea măsurători cât este
numărul minim de mărimi scalare care determină valoarea lor (pentru scalari – o singură mărime,
pentru vectori (la descompunerea acestora pe axele unui triedru Oxyz) trei mărimi: vectorul V este
alcătuit din vx, vy, vz).
Rezultatul măsurării reprezintă valoarea efectivă care ne arată de câte ori unitatea de măsură se
cuprinde în mărimea măsurată şi prezintă un aspect cantitativ. De cele mai multe ori rezultatul
măsurătorii nu este suficient şi trebuie continuat cu operaţia de control sau verificare. Controlul
presupune o comparaţie a valorii măsurate cu o valoare de referinţă iar verificarea stabileşte dacă
valoarea determinată corespunde valorii impuse prin compararea directă cu valoarea impusă.
Principiul de măsurare constă în fenomenul fizic care stă la baza măsurarii şi face posibilă
conceperea unui mijloc de măsurare.
2.2. Constante
Constantele sunt numere determinate teoretic sau practic (experimental) care sunt caracteristice
unor fenomene, aparate, materiale.
Constantele sunt de două feluri:
- absolute, a căror valoare nu se modifică indiferent de condiţiile în care se desfăşoară procesele
(ex. aceleraţia gravitaţională, sarcina electronului etc.);
- variabile sau parametrice, a căror valori depind de condiţiile existente în acel moment (de
exemplu densitatea unui material la o anumită temperatură, greutatea specifică etc.).

9
 2.3. Erori de măsurare
În cadrul unui proces de măsurare se compară mărimea de măsurat cu o valoare de referinţă.
Modul de efectuare a procesului de măsurare se poate face printr-o singură operaţie sau mai multe
operaţii succesive.
Măsurări exacte nu se pot efectua deoarece întotdeauna acestea sunt însoţite de un anumit grad
de imprecizie, mai mare sau mai mic, ce poate duce la concluzii greşite sau masca anumite fenomene.
Datorită dezvoltării tehnicii în secolul XXI, AMC-urile ultimelor generaţii se apropie de nivelul
absolut de măsurare însa fără a-l atinge.
Gradul de imprecizie al măsurătorii sau diferenţa dintre valoarea măsurată şi valoarea reală a
mărimii se numeşte eroare de măsurare. Totodată eroarea de măsurare este un indicator de calitate al
operaţiei de măsurare.
Se numeşte eroare totală (absolută) x diferenţa algebrică dintre rezultatul măsurătorii xm şi
valoarea adevărată a mărimii de măsurat X:
x  x m  X . (2.1)
Eroarea totală este însumarea erorilor următoare: eroarea de indicare a mijlocului de măsurare
(datorate abaterilor constructive ale pieselor ce alcătuiesc mijlocul de măsurare), eroarea de citire a
indicaţiilor date de modul de afişare a semnalului de ieşire, eroarea de reglare a aparatului, eroarea
cauzată de variaţiile de temperatură între valorile temperaturii luate în calcul la proiectarea mijlocului
de măsurare şi temperatura mediului la care se face utilizare a lui, eroarea dată de forţa de măsurare,
eroarea provocată de factorii externi (vibraţii, umiditate).
După frecvenţă şi modul de apariţie, erorile se împart în erori sistematice, erori întâmplătoare
şi erori grosolane.

2.3.1. Erori sistematice

Erorile sistematice sunt erori care apar de fiecare dată, la fiecare măsurare individuală într-un
mod determinat şi pot fi constante sau variabile după o lege cunoscută în timp. Aceste erori au valori
previzibile iar la repetarea măsurării apar cu aceeaşi valoare absolută şi acelaşi semn. Erorile
sistematice pot fi constante sau variabile.
Dacă se modifică condiţiile, ele variază într-un mod determinat ceea ce permite scăderea lor
după o anumită lege. De regulă, datorită modului determinist de producere a lor, pe lângă că pot fi
cunoscute pot fi şi scăzute din rezultatul brut al măsurării. De obicei se procedează într-un anume mod
de lucru: se calculează corecţia care este eroarea sistematică luată cu semn schimbat iar rezultatul
10
corect al măsurătorii se obţine prin adunarea corecţiei la rezultatul brut. Datorită faptului că nici
corecţiile nu pot fi cunoscute exact, eliminarea influenţei erorilor sistematice din rezultatul măsurării
nu este totală, se recomandă să se utilizeze erori sistematice cât mai mici.
Exemplul 1: operatorii introduc erori sistematice la citirea fracţiunilor diviziunilor unor
instrumente analogice (la măsurarea cu şublerul), la deplasarea scării gradate a unui instrument sau
cea provenită din trasarea deplasată a reperelor pe o scară.
Exemplul 2: montarea unui ampermetru într-un circuit are ca scop determinarea rezistenţelor
prin metoda voltampermetrică (fig. 2.1): A
Rezistenţa R este raportul dintre tensiune şi intensitate,
valori care sunt date de cele două aparate: voltmetrul V şi R
U V
ampermetrul A. În realitate mai intervine şi rezistenţa ra a
ampermetrului care introduce o eroare sistematică de câte ori
se face măsurarea: Fig.2.1 Montarea
ampermetrului în circuit
U
R1   R  ra . (2.2)
I
2.3.2. Erori întâmplătoare
Erorile întâmplătoare spre deosebire de cele sistematice sunt erori care apar şi variază haotic,
nerespectând nici o lege şi sunt variabile atât ca mărime cât şi ca semn. În cazul în care măsurarea se
repetă în aceleaşi condiţii, aceste erori pot avea valori absolute diferite, fără a putea fi predictibile şi
nu se pot calcula. Unele din cauzele apariţiei acestor erori pot fi factori de tipul vibraţiilor,
descentrărilor elementelor dinamice, unde armonice care se propagă prin pardosea de la utilaje aflate
în apropiere sau în cazul amplasării prea aproape de utilaje a aparatelor de măsură sau elemente
producătoare de câmpuri electromagnetice puternice etc.
Studierea erorilor întâmplătoare necesită efectuarea unor determinări repetate ale aceleiaşi
mărimi în aceleaşi condiţii şi se presupune că ele nu sunt afectate de erori sistematice.

11
 Dacă mărimea X este măsurată de n ori obţinându-se rezultatele x1, x2,...,xn, acestea vor diferi
între ele datorită prezenţei erorilor întâmplătoare i:
 i  x i  x i  X . (2.3) nk

Deoarece valoarea lui X nu este cunoscută, erorile 7

întâmplătoare nu pot fi calculate direct din datele
5
experimentale şi nu se poate stabili legea lor de distribuţie; în
schimb se pot determina parametrii corespunzători mărimii 3
măsurate. Se vor lua rezultatele şi se ordoneaza crescător, după
care se împarte într-un anumit număr de intervale egale, notat
nk. Dacă se notează cu  lăţimea unui interval (fig.2.2) se poate xmin xmax x

determina funcţia: Fig.2.2 Repartiţia erorilor
ĩntâmplătoare
lim0 nk

W ( x)  ; (2.4)
n  n
atunci se obţine o curbă continuă, reprezentată în figura 2.3.

Din relaţia 2.4 va rezulta:

W(x)
n
W ( x)    k ,
n
(2.5)
care reprezintă probabilitatea ca rezultatul să se găsească
în intervalul Ik. În acest caz se poate spune că W(x) x
reprezintă densitatea de probabilitate a variabilei Ik

aleatoare x.
Fig.2.3 Reprezentarea curbei
continue
Experimental s-a demonstrat că rezultatele au o
distribuţie normală Gauss dată de legea:
( xmx )2
1 
W (x)  e 2 2
, (2.6)
 2
n

x i
unde mx este media aleatoare ( m x  n lim  i 1 ) iar 2 reprezintă dispersia (
n
n

 (x i  xm ) 2
 2  D ( x )  n lim  i 1 ).
n

12
 Conform acestor relaţii, densitatea de probabilitate a erorilor va avea o reprezentare
asemănătoare celei din figura 2.3, ştiind
densitatea de probabilitate a erorilor W() W()

(fig.2.4):
2
1  2
W ( )   e 2 . (2.7)
 2
Deoarece în practică este greu de realizat -6 -4 -2 2 4 6 

un număr mare de măsurari (care tind să fie Fig.2.4 Densitatea de probabilitate a erorilor

spre infinit), valoarea dispersiei erorilor se corectează cu factorul n/n-1 iar dispersia se va calcula cu
relaţia:
W(tn)
1 n n=10
S   ui2 ;
2
d (2.8)
n i 1 n=4
unde: Sd – este eroare medie pătratică, ui – n=1

eroare aparentă ( ui  xi  x ) iar x - este

tn
n
-tp tp
x i
media de selecţie ( x  i 1 ). Fig.2.5 Limitele repartiţiei Student
n

Conform corecţiei cu n/n-1 va rezulta:

1 n 2
S d2   ui .
n  1 i 1
(2.9)

X
S-a notat cu t  repartiţia Student care are N grade de libertate şi cu X şi Y două variabile
Y
N
aleatoare independente. În acest caz repartiţia W(t n) va fi situată (fig. 2.5) între anumite valori (-tp;tp).

2.3.3. Erori grosolane

Aceste erori sunt de natura celor întâmplătoare care depăşesc valorile normale a domeniului de
măsurare şi sunt cauzate în principal de defectarea aparatelor de măsură, lipsa de pregătire sau greşeli
ale operatorului în manevrarea aparatului sau nerespectarea domeniilor de măsurare.
În cazul apariţiei erorilor grosolane, se impune oprirea măsurării şi analizarea cu atenţie mărită
a cauzelor care au generat apariţia lor.
13
 Se pune problema stabilirii criteriului de detectare a erorilor grosolane şi eliminarea lor din şirul
de măsurători.
Un exemplu este criteriul Grubbs-Smirnov. Presupunem că avem un şir de rezultate x1, x2,...,xi
(i = 1...n). Din şirul ordonat crescător al rezultatelor pot fi suspectate de a conţine erori grosolane
valorile extreme x1 şi xn. Aceste se mai numesc valori aberante. Identificarea lor constă în calcularea
n x  x1
statisticii V  . Pentru cele două valori se calculează Vinf  numită valoarea inferioară şi
s s
xn  x
Vsup  numită valoarea superioară. Cunoscând distribuţia lui V, se poate calcula valoarea lui V
s
în funcţie de măsurări cu ajutorul relaţiei P (VV) = . Criteriul Grubbs-Smirnov constă în a compara
Vinf şi Vsup cu V , corespunzător numărului de măsurători efectuate n şi a riscului  ales. Dacă Vinf >
V sau Vsup < V , atunci rezultatul respectiv se consideră aberant deci el conţine o eroare grosolană şi
ca atare se elimină din şir.
În tabelul 2.1 sunt date câteva valori pentru V .
Tabelul 2.1
Valorile lui V în funcţie de n şi 
 0,1 % 0,5 % 1% 5%
n
5 1,78 1,76 1,75 1,672
10 2,6 2,48 2,41 2,176
50 3,786 3,483 3,336 2,956

2.3.4. Calculul erorilor de măsurare indirecte

Dacă mărimea y se determină indirect prin măsurarea mărimilor x1,x2,...,xk (k = 1...n) pe baza
relaţiei y=f(x1,x2,...,xk), atunci rezultatul obţinut va fi afectat de erorile fiecăreia dintre mărimile xi
notate xi. Valorile adevărate xi nu se cunosc ci numai cele rezultate din măsurare şi care sunt de
forma:
xi1  xi  xi . (2.10)
Introducând în relaţia y=f(x1,x2,...,xk) valorile din relaţia 2.10 se va obţine:
y1  f ( x1  x1 ; x2  x2 ;...; xk  xk )  y  y ; (2.11)
Considerând că erorile sunt mici, relaţia 2.11 se poate dezvolta în serie Taylor reţinând numai
primii termeni:
f f f
y  y  f ( x1 , x2 ,..., xn )  x1  x2  ...  x k ; (2.12)
x1 x2 xk
14
 Din dezvoltarea în serie Taylor se observă că eroarea de măsurare a lui y este:
f f f
y  x1  x2  ...  x k . (2.13)
x1 x2 xk

În cazul în care erorile xi sunt sistematice, ele se introduc în relaţia 2.13 cu semnul lor şi se va
obţine eroarea sistematică rezultantă.
În general, pot avea loc compensări reciproce ale erorilor sistematice după cum pot exista şi
cazuri în care ele să se adune dând o rezultantă foarte mare. Dacă xi reprezintă erori întâmplătoare,
y fiind o funcţie liniară de xi , atunci ea va constitui o variabilă aleatoare distribuită normal ca şi
xi şi se va calcula cu relaţia:
f f f
 y2  ( S x1 ) 2  ( S x2 ) 2  ...  ( S xk ) 2 . (2.14)
x1 x2 xk
2.3.5. Modul de exprimare a erorilor
Eroarea absolută x păstrează dimensiunea mărimii de măsurat dar nu permite o evaluare
imediată a gradului de incertitudine a măsurării. Pentru aceasta, în practică se obişnuieşte aprecierea
erorilor după valoarea lor relativă:
x
r  ; (2.15)
X
unde x – reprezintă eroarea absolută iar X – mărimea măsurată. Relaţia 2.15 înmulţită cu 100 duce
la eroarea relativă procentuală  r [%] .
La aparatele de măsură, de multe ori aprecierea preciziei se face printr-un raport al erorii absolute
la o valoare convenţională Xc, obţinându-se aşa numita eroare raportată sau absolută:
x
R  ; (2.16)
Xc
Valoarea convenţională poate să fie o limită superioară a domeniului de măsurat al aparatului,
lungimea totală a scării sale sau altă mărime stabilită prin standarde.
Relaţia de legătură între eroarea relativă şi eroare absolută este:
Xc
r  R  . (2.17)
X
Relaţia 2.17 duce la următoarea observaţie: eroarea relativă  r [%] creşte la infinit odată cu
scăderea valorii mărimii măsurate X.

15
 3. Metode şi mijloace de măsurare. Structura şi indicii
metrologici ai mijloacelor de măsurare

3.1. Metode de măsurare

Se numesc metode de măsurare totalitatea principiilor şi mijloacelor de măsurare cu
ajutorul cărora se obţine valoarea măsurată.
Metodele de măsurare se clasifică după următoarele criterii:
 după modul în care se obţine valoarea unei mărimi:
o măsurări directe – constau în găsirea valorii mărimii de măsurat prin măsurarea
ei cu ajutorul instrumentului de măsură adecvat şi compararea acesteia cu unitatea de
măsură;
o măsurări indirecte – constau în compararea mărimii de măsurat cu o mărime de
alt tip pe baza unei legi sau a unei relaţii numerice între acestea;
o măsurări combinate – la care valoarea mărimii de măsurat se obţine atât prin
determinări directe cât şi prin determinări indirecte.
după precizia de măsurare (în ordinea scăderii preciziei):
 măsurari de etalonare a aparatelor de măsură şi control – se execută în
laboratoare metrologice autorizate şi se fac în scopul verificării uzurii, calibrării, a stării
de funcţionare şi includerii în clase de precizie a AMC-urilor; se fac cu cele mai precise
instrumente de măsurare considerate etaloane;
 măsurări de laborator (ţin cont de erorile de măsurare şi se determină valorile
acestora); se efectuează cu aparate de înaltă precizie pentru cercetări ştiinţifice, analize
sau verificări precum şi pentru implementarea unor tehnologii noi;
 măsurări pe instalaţii de tip pilot;
 măsurări pe fluxuri tehnologice sau fluxuri industriale – acestea împreună ce
cele pe instalaţii pilot nu necesită instrumente de măsură de precizie ridicată ci doar
instrumente a căror precizie este înscrisă pe mijloacele de măsurare şi care este suficientă
pentru a ţine sub control procesul tehnologic sau a-l menţine între anumite limite.
 după poziţia mijlocului de măsurare în raport cu obiectul de măsurat:

16
  metode de măsurare prin contact direct sau fizic dintre mijlocul de măsurare şi
obiectul de măsurat;
 metode de măsurare fără contact fizic dintre mijlocul de măsurare şi obiectul de
măsurat, legătura dintre acestea fiind făcută prin intermediul unui fenomen fizic de tipul
pneumatic, acustic, optic etc.
după modul de indicare a rezultatelor măsurătorilor de către aparate:
 aparate analogice care permit citirea de către operator a indicaţiei unui ac sau
unui spot luminos care se poate mişca continuu în dreptul unei scări gradate astfel încât
pentru fiecare valoare a mărimii de măsurat îi va corespunde o valoare măsurată; la aceste
tipuri de aparate modul de citire a indicaţiilor este supusă unor erori subiective specifice
fiecărui operator dar pot exista aparate care trasează pe o hârtie (care se deplasează
transversal) curba variaţiilor în timp a mărimii de măsurat;
 aparate numerice care indică rezultatul măsuratorii direct în cifre printr-un
sistem de afişaj, eliminându-se în acest caz erorile de citire; la aceste tipuri de aparate la o
variaţie continuă a mărimii de măsurat se obţine o variaţie discontinuă a valorii măsurate.
3.2. Mijloace de măsurare
Mijloacele de măsurare reprezintă sisteme tehnice construite în scopul comparării
mărimii de măsurat cu unitatea de măsură specifică în scopul aflării valorii măsurate.
După tipul de semnal utilizat pentru măsurare, mijloacele de măsurare pot fi: mecanice,
electrice, hidraulice, pneumatice, optice, acustice, nucleare sau combinaţii ale acestora.
Mijloacele de măsurare se mai pot clasifica şi după modul de utilizare în mijloace
manuale (la care operatorul intervine în toate fazele de măsurare), mijloace mecanizate şi
mijloace automatizate.
După natura semnalului de intrare, mijloacele de măsurare pot fi pentru mărimi
mecanice, termice, electrice, acustice, optice.
După complexitate, mijloacele de măsură pot fi clasificate în:
 măsuri (mijloacele de cea mai simplă construcţie care materializează unitatea sau
un multiplu/submultiplu al acesteia şi pot fi cu valori multiple (rigle) sau cu substanţe;
 instrumente de măsurare care conţin cel puţin o măsură şi care permit compararea
directă a mărimii de măsurat cu unitatea de măsură (exemplu: şubler, micrometru etc.);

17
  aparate de măsură care sunt ansambluri formate din măsuri, ansambluri
traductoare, intermediare sau de prezentare a rezultatelor măsurării;
 instalaţii de măsurare reprezintă ansambluri alcătuite din aparate, măsuri şi
instalaţii, uitlizate pentru efectuarea măsurărilor şi centralizarea rezultatelor.
Din punct de vedere metrologic, mijloacele de măsurare se pot clasifica în:
- mijloace de măsurare de tip etalon care servesc la păstrarea şi transmiterea
unităţilor de măsură la alte mijloace de măsurare. Acestea la rândul lor se împart
în etaloane primare (naţionale), etaloane principale, etaloane de verificare şi
etaloane de bază (pentru laboaratoare metrologice);
- mijloace de măsurare de lucru care sunt utilizate în activitatea curentă în fluxurile
de producţie sau în laboratoare.
Din punct de vedere al energiei utilizate pentru măsurare, mijloacele de măsurare
pot fi:
- mijloace de măsurare pasive – care au nevoie de energie de activare din exterior
(şublere, micrometre etc.);
- mijloace de măsurare active – care preiau energia de activare direct de la mărimea
măsurată (debitmetre, manometre, termometre cu bimetal etc.).
3.3. Caracteristicile mijloacelor de măsurare
Caracteristicile mijloacelor de măsurare se referă la relaţia dependentă între
semnalul sau semnalele de intrare şi cel de ieşire dintr-un mijloc de măsurare. Aceste
caracteristice se împart în caracteristici tehnice şi caracteristici metrologice.
Caracteristicile tehnice ale mijloacelor de măsurare sunt determinate de
particularităţile constructive şi de funcţionare ale mijlocului de măsurare. Caracteristicile
constructive se referă la dimensiunile de gabarit şi formă. Caracteristicile de funcţionare
sunt: caracteristica nominală – arată legătura dintre semnalul de intrare şi semnalul de
ieşire în timpul măsurării în regim; punctul de lucru – reprezintă valoarea semnalului de
intrare de la care mijlocul de măsurare începe să funcţioneze; curba de eroare – care
prezintă evoluţia erorilor de măsurare în timpul funcţionării.
Caracteristicile metrologice se referă la rezultatele măsurătorilor şi cele mai
importante sunt: fidelitatea – reprezintă proprietatea conform căreia la măsurarea
aceleiaşi mărimi în condiţii identice, rezultatul măsurătorii trebuie să fie acelaşi;

18
sensibilitatea – reprezintă raportul dintre variaţia mărimii de ieşire şi variaţia mărimii de
intrare; justeţea-reprezintă calitatea unui mijloc de măsurat de a indica o valoare cât mai
apropiată de mărimea reală; clasa de precizie – este valoarea convenţional aleasă care
depinde de erori tolerate, de abateri constructive şi de stabilitate iar valoarea ei este
stabilită prin norme şi standarde; valoarea demarajului – este valoarea minimă care poate
produce o variaţie a mărimii de ieşire; coeficientul de temperatură – reprezintă măsura în
care rezultatul măsurării este influenţat de creşterea cu un grad a temperaturii.
3.3.1. Precizia
Este o caracteristică care evidenţiază gradul de afectare cu erori al mijloacelor de
măsurare sau ale indicaţiilor acestora. Comportarea mijloacelor de măsurat este
influenţată în general de anumite mărimi exterioare: câmpul electromagnetic, umiditatea,
temperatura, presiunea aerului etc. Aceste mărimi se numesc mărimi de influenţă.
Pentru a putea caracteriza precizia unui mijloc de măsură trebuie precizate anumite
valori de referinţă sau intervale de referinţă pentru mărimile de influenţă. Totalitatea
acestor valori şi intervale formează condiţiile de referinţă.
Valorile de referinţă se înscriu cu ajutorul semnelor convenţionale pe scara
aparatelor sau se subînţeleg atunci când sunt normale. În cazul aparatelor mai complexe
acestea sunt trecute în cartea tehnică care este livrată odată cu aparatul. De exemplu,
valoarea de referinţă a temperaturii este de 20 0C. Dacă aparatul lucrează la o altă
temperatură, atunci ea se înscrie pe aparat. În cazul în care aparatul admite un interval de
referinţă a temperaturii atunci sunt precizate limitele acestui interval.
Eroarea instrumentală determinată de condiţii de referinţă se numeşte de bază.
Erorile produse de modificarea mărimilor de influenţă faţă de valorile de referinţă se
numesc erori suplimentare.
Mijloacele de măsurare se clasifică în clase de precizie după valorile tolerate
(admisibile) ale erorilor de bază. Ele pot fi exprimate ca valori absolute (în cazul celor de
măsurat lungimi, mase, volume, temperaturi), prin valori relative procentuale
(cronometre, dinamometre, nivelmetre etc.) sau prin valori raportate procentuale la
aparatele de măsurat viteze, forţe, presiuni, debite, mărimi electrice.
Clasele de precizie sunt stabilite în standarde iar erorile de bază admise sunt
prezentate în tabelul 3.1.

19
 Tabelul 3.1
Valorile erorilor de bază admise
Indice de clasă 0,05 0,1 0,2 0,5 1 1,5 2,5 5
Eroarea de bază 0,05 0,1 0,2 0,5 1 1,5 2,5 5
admisibilă [%]

Pentru fiecare clasă de precizie se prevăd în norme şi erorile suplimentare

admisibile. Este foarte important de reţinut că pentru fiecare mărime de influenţă dacă
există abatere de valoare faţă de cea de referinţă, atunci se va genera o eroare
suplimentară. Cu alte cuvinte, un mijloc de măsurare pus în alte condiţii decât în cele de
referinţă poate avea erori mult mai mari decât indicele de clasă.
Eroarea suplimentară se determină ca diferenţa dintre valoarea sau indicaţia
mijlocului de măsurare când o singură mărime de referinţă s-a modificat, conform
normelor, iar restul condiţiilor rămânând neschimbate în condiţiile de referinţă. Eroarea
suplimentară se raportează la valoarea convenţională ca şi eroarea de bază şi se exprimă
procentual. Cu cât mărimile de influenţă se modifică mai mult cu atât erorile
suplimentare sunt mai mari.
3.3.2. Variaţia
Prezenţa erorilor întâmplătoare face ca valoarea unei mărimi obţinute în aceleaşi
condiţii şi cu aceleaşi mijloace să difere de la o măsurare la alta. Caracterizarea
mijloacelor din acest punct de vedere ar necesita cunoaşterea legii de distribuţie a erorilor
şi a parametrilor acesteia.
Erorile întâmplătoare se observă prin diferenţa numită şi variaţie a indicaţiilor
obţinute când aceeaşi valoare a mărimii măsurate este atinsă în urma variaţiei crescătoare
şi apoi descrescătoare a sa. În acest mod, variaţia reprezintă intervalul în care se vor găsi
erorile întâmplătoare, fără a putea preciza probabilitatea acestui eveniment. Normele
prevăd valori admisibile în funcţie de clasa de precizie a aparatului, valori care de obicei
sunt egale cu indicele de clasă.
3.3.3. Sensibilitatea
Sensibilitatea unui mijloc de măsurare este raportul dintre variaţia mărimii de ieşire
y şi a celei de intrare x, care o produce:

20
 dy
S .
dx
(3.1)
Sensibilitatea se poate determina dacă se cunoaşte legătura în regim permanent
dintre cele două mărimi de forma y = f(x). Dacă această legatură este liniară,
sensibilitatea este constantă, situaţie spre care se tinde în construcţia mijloacelor de
măsurare. În multe cazuri, datorită proprietăţilor funcţionale ale aparatelor nu se poate
asigura o sensibilitate constantă. În alte cazuri, când sunt zone cu valori ale parametrului
controlat de aparat care prezintă o importanţă deosebită, acesta se construieşte în mod
intenţionat astfel încât zona respectivă să prezinte o sensibilitate mai mare.
Sensibilitatea variabilă are influenţă asupra caracterului scării instrumentului.
Pentru a se facilita citirea, scara instrumentelor analogice se construieşte astfel încât
valoarea mărimii măsurate să rezulte direct din indicaţia sa înmulţită cel mult cu o
constantă. Dacă se notează cu a numărul de diviziuni (fig.3.1) iar mărimea de ieşire a
instrumentului este unghiul de deviaţie  a acului indicator, vor rezulta următoarele
relaţii:
x  C a; (3.2)
0
d 1
S ; (3.3) 2
dx -1 1
în care: x – reprezintă mărimea de intrare; C – constanta
-2 2
aparatului sau valoarea unei diviziuni; S – sensibilitatea
Fig.3.1 Influenţa sensibilitãţii
aparatului; d - unghiul cu care deviază acul indicator asupra diviziunilor
faţă de poziţia de nul.
Din figură se observă că  este proporţional cu S deci se poate scrie  =S∙C, iar
ca şi concluzie unde sensibilitatea este mai mare şi diviziunile sunt mai mari (reperele
sunt mai rare) şi invers.
În cazul aparatelor care prezintă scări neuniforme, poate exista o porţiune de scară
care este neutilizabilă din cauza reperelor care ar trebui să fie foarte dese. În aceste
cazuri, începutul util al scării este notat printr-un punct.

21
 3.3.4. Capacitatea de suprasarcină
Construcţia mijloacelor de măsurare este făcută astfel încât să suporte fără
defecţiuni, sarcini care depăşesc condiţiile de referinţă sau intervalul de măsurare.
Solicitările suplimentare care rezultă din suprasarcină, condiţii termice, mecanice
etc., dacă depăşesc anumite limite pot deteriora mijlocul de măsurare. În scopul evitării
deteriorării acestora, ele se construiesc pentru o anumită capacitate de suprasarcină iar în
funcţie de tipul aparatului, valoarea de suprasarcină poate fi mai mică sau mai mare.
Corespunzător destinaţiei sale şi în funcţie de tipul măsurării, aparatul trebuie ales şi după
capacitatea sa de suprasarcină, care poate fi permanentă sau de scurtă durată.
3.3.5. Consumul propriu
În procesul de măsurare şi în unele cazuri, aparatul consumă de la obiectul măsurat
o anumită cantitate de energie (putere) necesară obţinerii informaţiei. Existenţa acestui
consum duce la modificarea câmpului în care se execută operaţia. Câmpul este diferit
după introducerea mijlocului faţă de situaţia ce exista înainte. Ceea ce se măsoară este
întotdeauna valoarea existentă în prezenţa mijlocului de măsurare. Pentru ca diferenţa
rezultată să fie cât mai mică, este necesar ca puterea absorbită sâ fie cât mai mică.
Totodată trebuie făcută distincţie între consumul de la obiectul măsurat şi cel de la sursele
auxiliare care alimentează instalaţia şi care nu influenţează condiţiile de măsurare.
3.3.6. Fiabilitatea
În timpul exploatării unui mijloc, acesta se uzează treptat şi îşi pierde calităţile sale
metrologice. Erorile cresc şi la un moment dat vor depăşi erorile admise de clasa
aparatului iar din acest moment aparatul trebuie scos din uz, reparat şi verificat.
Problema care se pune este după cât timp aparatul nu mai corespunde iar acest timp
reprezintă o variabilă aleatoare.
Dacă notăm timpul de bună funcţionare a unui aparat cu τ şi funcţia de repartiţie a
lui τ va fi P(τ<t), atunci:
P (  t )  F (t ) ,
(3.4)
iar probabilitatea ca aparatul să funcţioneze în timpul t este:
P (  t )  1  F (t )  R (t ) .
(3.5)

22
 R(t) se numeşte funcţia de fiabilitate a aparatului exprimată prin probabilitatea ca
acesta să-şi îndeplinească funcţiile în condiţiile prescrise în cursul unei perioade t date.
Funcţia de fiabiliate se determină experimental. Pentru aceasta, se supun
încercărilor un număr N de aparate într-un interval de timp t0. La sfârşitul perioadei
respective se constată că nu s-au defectat n aparate. Raportul:
n
R (t 0 ) 
N
(3.6)
se numeşte fiabilitatea sistemului de aparate. Modificându-se durata încercărilor se obţin
anumite puncte ale funcţiei R(t) a cărei alură este dată
de figura 3.2. R(t)
În realitate, pe baza datelor experimentale, curba
defectărilor are reprezentarea dată de figura 3.3.
Zona I corespunde aşa numitei perioade de
tinereţe a aparatelor. Unele dintre ele se defectează
t
rapid după punerea lor în funcţiune datorită unor Fig.3.2 Forma funcţiei de
defecte de fabricaţie ascunse care nu s-au descoperit la fiabilitate

control. Zona II corespunde zonei de maturitate sau de

(t)
funcţionare normală în care rata defectărilor este
aproximativ constantă. Zona III reprezintă zona de
îmbătrânire sau de uzură când aparatele încep să se
defecteze după o lege exponenţială. I II III
În normative se găsesc clasele de fiabilitate în t
Fig.3.3 Curba ratei
funcţie de nişte parametrii: timpul de functionare (h), defectãrilor (t)
fiabilitatea minimă Rmin(t), rata defectărilor (t) şi media timpului de bună funcţionare-
MTBF-(h).
3.4. Structura şi indicii metrologici ai mijloacelor de măsurare
Prelucrarea semnalelor provenite de la purtătorul mărimii de măsurat (măsurand)
necesită o structură specială, adaptată scopului, preciziei şi semnalului măsurat.
Schema generală a mijloacelor de măsurare este dată în figura 3.4.

23
 Subansamblu
si Subansamblu de Subansamblu Subansamblu se
traductor 1 transmitere şi traductor 2 vizualizare
prelucrare
Fig.3.4 Schema generală a mijloacelor de măsurare

Mijloacele de măsurare pasive au nevoie de o energie de activare dată din exterior.

Structura acestora este prezentată în figura 3.5.

si Subansamblu Subansamblu Subansamblu se

Mãsurand de prelucrare de ieşire
de intrare

Energie de
activare

Fig.3.5 Structura mijloacelor de măsurare pasive

Mijlocelor de măsurare active preiau energia de activare direct de la mărimea

măsurată (figura 3.6).

Mãsurand si Subansamblu Subansamblu Subansamblu se

Energie de de prelucrare de ieşire
de intrare
activare
Fig.3.6 Structura mijloacelor de măsurare active

Subansamblul traductor are rolul de a prelua semnalul şi de a-l transmite convertit

într-un alt semnal. În anumite cazuri acest subansamblu are rolul de a prelua semnalul şi
a-l transmite nemodificat ansamblului următor (ex. palpatorul comparatorului) sau de a-l
supune unei transformări în vederea transmiterii subansamblului următor.
Subansamblurile de transmitere şi prelucrare a semnalului au rolul de a prelucra şi
transmite informaţia şi uneori când este necesar se realizează şi amplificarea sau
demultiplicarea semnalului. După mijlocul de măsurare utilizat, acestea pot fi
subansambluri mecanice, optice şi electronice.
Subansamblurile de ieşire sunt subansambluri indicatoare necesare parametrilor
măsuraţi şi care pot fi indicatoare analogice (la care vizualizarea variaţiei mărimii

24
măsurate se face continuu – ex. deplasarea unui ac indicator pe un cadran) sau indicatoare
digitale (cu indicare numerică mărimii măsurate).
Indicii metrologici ai mijloacelor de măsurare sunt: scara gradată, reperele,
diviziunea, valoarea diviziunii, limitele de măsurare şi domeniul de măsurare.
Scara gradată – reprezintă totalitatea reperelor de-a lungul unei curbe sau drepte
care au ca şi corespondent un şir de valori de mărimi măsurate.
Reperele – reprezintă semne, linii, puncte şi alte marcaje trasate de-a lungul unei
scări gradate. Din punct de vedere al reperului 0 (zero) scările gradate pot fi cu zero la un
capăt, cu zero la mijloc şi cu zero în afara scării gradate (fig.3.7).

0 1 -10 0 10 10 20 30

30
0 20
0 10

Fig.3.7 Tipuri de scări gradate

Diviziunea – reprezintă intervalul cuprins între două repere consecutive.
Valoarea diviziunii – reprezintă valoarea variaţiei mărimii măsurate între două
repere consecutive.
Limitele de măsurare – reprezintă valorile minimă şi maximă care pot fi măsurate
cu mijlocul de măsură respectiv.
Domeniul de măsurare – reprezintă diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă
care pot fi măsurate cu ajutorul mijlocului de măsură utilizat.

25
 4. Determinarea umidității
4.1. Introducere

Analizele de umiditate pot fi una dintre cele mai importante analize efectuate pe un
produs alimentar și totuși una dintre cele mai dificile din care se pot obține date precise. Acest
capitol descrie diferite metode pentru analiza umidității - principiile, procedurile lor,
aplicații, precauții, avantaje și dezavantaje.
Măsurarea activității apei este, de asemenea, descrisă, deoarece este paralelă cu
măsurarea umidității totale ca factor important de stabilitate și calității. Cu o înțelegere a
tehnicilor descrise, se pot aplica analize de umiditate adecvate pe o mare varietate de produse
alimentare.

4.2. Importanța determinării umidității

Una dintre cele mai fundamentale și importante proceduri analitice care pot fi efectuate
pe un produs alimentar este o analiză a cantității de umiditate (1-3). Substanța uscată care rămâne
după îndepărtarea umidității este denumită în general solide totale. Această valoare analitică are
o importanță economică deosebită pentru un producător de alimente, deoarece apa este un
material de umplere ieftin. Următoarea listă oferă câteva exemple în care conținutul de umiditate
este important pentru procesatorul de alimente.
1. Umiditatea este un factor de calitate în conservarea unor produse și afectează
stabilitatea în:
(a) Legume și fructe deshidratate
(b) Lapte praf
(c) Ouă pudră
(d) Cartofi deshidratați
(e) Condimente și ierburi.
2. Umiditatea este utilizată ca factor de calitate pentru:
(a) Gemuri și jeleuri pentru a preveni cristalizarea zahărului
(b) siropuri de zahăr
(c) Cereale preparate - convenționale, 4-8%; , 7–8%
3. Umiditatea redusă este folosită pentru comoditate la ambalare sau transport
(a) Laptele concentrat
(b) zahăr din trestie lichid (67% solide) și îndulcitor lichid de porumb (80% solide)
(c) Produse deshidratate (acestea sunt dificil de ambalat dacă sunt prea ridicate în umiditate)
(d) Sucuri de fructe concentrate
4. Conținutul de umiditate (sau solide) este adesea specificat în standardele
compoziționale (adică, Standarde de identitate)
(a) Brânza Cheddar trebuie să aibă ≤39% umiditate.
(b) Faina îmbogățită trebuie să fie ≤15% umiditate.
(c) Sucul de ananas trebuie să aibă solide solubile ≥10,5 ° Brix (condițiile specificate)
(d) Siropul de glucoză trebuie să aibă ≥70% solide totale.
(e) Procentul de apă adăugată din carnea procesată este specificat în mod obișnuit.
5. Calcularea valorii nutritive a alimentelor necesită cunoașterea conținutului de
umiditate.

1
 6. Datele de umiditate sunt utilizate pentru a exprima rezultatele altor determinări
analitice pe o bază uniformă [adică, greutatea uscată (dwb), mai degrabă decât pe baza de
greutate umedă (wwb)].

4.2.1. Conținutul de umiditate al alimentelor

Conținutul de umiditate al alimentelor variază foarte mult așa cum se arată în tabelul 1
(4). Apa este un element principal al majorității produselor alimentare. Conținutul aproximativ
de așteptat de umiditate al unui aliment poate afecta alegerea metodei de măsurare. De asemenea,
poate ghida analistul în determinarea nivelului practic de precizie necesar la măsurarea
conținutului de umiditate, în raport cu alți constituenți alimentari.

Tabelul .1. Umiditate procentuală aproximativă a diferitelor alimente

Umiditate
Aliment procentuală
aproximativă
(%)
Cereale, pâine și paste
Faina de grâu, cereale integrale 10.3
Pâine albă, îmbogățită (făină de grâu) 13.4
Fulgii de porumb 3.5
Saratele 4.0
Macaroane, uscate, îmbogățite 9.9
Lactate
Lapte, grăsimi reduse, lichide 2% 89.3
Iaurt, simplu, cu un nivel scăzut de grăsimi 85.1
Brânză cottage, conținut scăzut de grăsime 80.7
sau 2% grăsime
Brânză Cheddar 36.8
Inghetata, vanilie 61.0
Grăsimi și uleiuri

2
 Margarină, regulată, tare, porumb, 15.7
hidrogenată
Unt, cu sare 15.9
Ulei de soia, pt salată sau gătit 0
Fructe si legume
Pepene verde, crud 91.5
Portocale, crude, California 86.3
Merele crude, cu coajă 85.6
Struguri 81.3
Stafide 15.3
Castraveți cu coajă 85.2
Cartofi, la cuptor cu microunde, gătite în 72.4
coajă
Fasole verde, crudă 90.3
Carne, păsări de curte și pește
Carne de vită, măcinată, crudă 73.3
Pui, carne slabă, carne și piele, crude 68.6
Pește 79.1
Ou, integral, crud, proaspăt 75.8
Nuci
Nuci, negre, uscate 4.6
Arahide de toate tipurile, prăjite, cu sare 1.6
Unt de arahide, cu sare 1.8
Îndulcitori
Zahăr granulat 0
Zahăr brun 1.3
Miere 17.1

4.2.2. Forme de apă în alimente. Activitatea apei

Ușurătatea eliminării apei din alimente depinde de modul în care există în produsul alimentar.
Cele trei stări ale apei din produsele alimentare sunt:
1. Apă liberă: Această apă își păstrează proprietățile fizice și astfel acționează ca agent de
dispersie pentru coloizi și solvent pentru săruri.
2. Apa absorbită: Această apă este ținută strâns sau este ocluzată în pereții celulari sau
protoplasmă și este ținută strâns de proteine.
3. Apa de hidratare: Această apă este legată chimic, de exemplu, lactoză monohidrat; de
asemenea, unele săruri precum Na2SO4 · 10H2O.

În funcție de forma apei prezente într-un aliment, metoda folosită pentru determinarea
umidității poate măsura mai mult sau mai puțin din umiditatea prezentă. Acesta este motivul
metodelor oficiale cu proceduri declarate (5-7). Cu toate acestea, pot exista mai multe metode
oficiale pentru un anumit produs.

3
 De exemplu, metodele AOAC International pentru brânză includ: metoda 926.08, cuptor
(etuvă) sub vid; 948.12, cuptor (etuvă) cu tiraj forțat; 977.11, cuptor cu microunde; 969.19,
distilare (5).
De obicei, prima metodă listată de AOAC International este preferată față de altele din
orice secțiune.
Apa este unul dintre consituenţi esenţiali şi chiar predominanţi ȋn alimente. Aceasta
constituie mediul de desfăşurare a principalelor procese chimice care au loc ȋn aliment atât ȋn
timpul prelucrării, cât şi pe parcursul depozitării alimentelor. De asemenea, apa participă ea
ȋnsăşi ca reactant ȋn procesele hidrolitice. Stabilitatea produselor agro-alimentare este o
caracteristică legată intrinsec de variaţia conţinutului de apă din acestea. Fie prin reducerea
conţinutului ȋn apă (deshidratare), fie prin legarea ei ȋn aliment de către sare sau glucide, se poate
influenţa modul ȋn care cresc anumite microorganisme, ȋmbunătăţindu-se toleranţa la păstrare a
alimentelor. Un alt rol al apei este acela de a forma textura alimentelor ȋn urma interacţiunilor cu
proteinele, poliglucidele, lipidele şi sărurile minerale.
Principalele metode tradiționale de conservare a hranei (de ex. uscarea sau deshidratarea)
au la bază disponibilizarea fazei apoase a alimentelor, în raport cu metabolismul microbian.
Înmulțirea microorganismelor implică prezența apei în aliment, într-o formă accesibilă. O serie
de molecule şi macromolecule din alimente posedă grupuri de atomi (- OH, -COOH, -NH2, -SH
etc) care au afinitate față de molecula de apă, pe care o fixează prin legături intermoleculare
caracterizate de o energie considerabilă (cca 5 cal/mol, ceea ce reprezintă între 5 şi 10 % din
energia unei legături chimice) (Bărzoi, 1987).
Acest lucru are drept urmare indisponibilizarea apei necesare pentru dezvoltarea
microorganismelor. Adaosul de apă la un aliment uscat presupune hidratarea succesivă a tuturor
grupărilor hidrofile din aliment, până la atingerea unui exces, reprezentat de moleculele de apă
nelegate, sau libere. Situația acestor molecule libere din aliment este descrisă de tensiunea
relativă a vaporilor de apă. Această tensiune relativă a vaporilor de apă este puțin dependentă de
temperatură şi poartă denumirea generică de “activitatea apei”.
Din punct de vedere formal, activitatea apei este raportul dintre presiunea vaporilor de
apă (P) din aliment şi raportul presiunii vaporilor din apa pură (P0) la aceiaşi temperatură:

ERH reprezintă umiditarea relativă de echilibru (raportul procentual dintre presiunea vaporilor
soluției, față de cea a apei pure).

Activitatea apei este invers proporțională cu presiunea osmotică a alimentului. Relația

dintre conținutul de apă a produsului alimentar, poate fi reprezentată grafic prin izotermele de
sorbție caracteristice fiecărui produs (figura 1). Atunci când o soluție devine mai concentrată,
presiunea ei de vapori scade, iar aw caracteristică acesteia scade şi ea, în mod corespunzător în
raport cu cea a apei distilate. Valoarea aw pentru o substanță complet uscată este 0, în timp ce
pentru apa distilată este 1.

4
 Fig.1. Relația dintre umiditatea produselor alimentare şi aw (stânga), respectiv izoterma de
sorbție tipică pentru un produs alimentar (dreapta) (după, Labuza et. al., 1970, citat de Belitz et.
al., 2009)

Dacă la apa distilată se adaugă substanțe solubile, precum: zahăr, sare, proteine, activitatea apei
scade în raport cu cantitatea şi natura acestor substanțe adăugate. Relația dintre activitatea apei
şi concentrația solvaților este dată de relația:

unde: n1 = numărul de moli de solvat, n2 = numărul de moli de solvent.

Este evident, că formula de mai sus, permite aflarea valorii aw pentru soluții simple,
soluții care sunt departe de complexitatea compoziției chimice a unui aliment. Activitatea apei
specifice unui aliment variază în funcție de conținutul acestuia în umiditate, astfel încât pentru
alimente diferite, aceiaşi valoare a aw corespunde unor umidități diferite (fig. 2)

Fig.2. Relația dintre umiditate şi aw pentru o serie de alimente (după Tamba-Berehoiu R.,
Chimia alimentului, vol. 1, Ed. Ștef, Iași, 2015)

5
Lipidele au o capacitate foarte mare de a lega apa, în timp ce celuloza leagă apa mai slab, iar
amidonul şi glucidele simple leagă apa mai puternic decât celuloza. În cazul produselor
alimentare uscate, relația dintre aw şi umiditatea produsului este determinată de formula:

unde M – conținutul în umiditate al produsului uscat (%), C – constantă, Mb este valoarea

stratului monomolecular de apă.

Valoarea stratului molecular de apă este maximă atunci când este egală cu conținutul
total de apă din produs, şi corespunde stabilității maxime a produsului alimentar din punct de
vedere al oxidării lipidelor, îmbrunării neenzimatice, a reacțiilor hidrolitice şi a alterării
microbiene.

Oxidarea lipidelor este limitată la valori ale activității apei de 0,2-0,4, este accelerată la
valori mai mici de 0,2 şi în intervalul 0,4 – 0,75, după care scade, în intervalul 0,75 – 0,85.
Brunificarea neenzimatică se accelerează semnificativ la valori ale activității apei de 0,2 – 0,6 iar
activitatea enzimatică se accelerează la valori mai mari de 0,4 (figura 3).

Figura 3. Stabilitatea la păstrare a produselor alimentare în funcție de activitatea apei (după

Labuza, 1971, citat de Belitz, 2009)

Aşa cum se observă din fig. 3., peste o anumită valoare minimă a a w, metabolismul
diverselor specii microbiene încetează. Această valoare minimă este o caracteristică de specie şi
depinde de capacitatea citoplasmei microbiene de a reține o cantitate mai mare sau mai mică de
apă (cu cât cantitatea de apă reținută de citoplasma celulei microbiene este mai mare, cu atât
valoarea aw limită caracteristică speciei este mai mică). În general, se consideră că
microorganismele încetează să se mai multiplice la valori aw = 0,7. Valoarea aw de 0,7 la
temperatura de 200C, variază pentru diferite alimente, în funcţie de umiditate, astfel: pentru lapte

6
praf e atinsă la 7% umiditate, pentru carne fără grăsime şi peşte deshidratat la 10% umiditate, iar
pentru fasole şi soia la 9 – 13% (Bărzoi, 1987).

Valoarea aw este influențată de temperatură într-o măsură dependentă de gradul de

saturare a soluției. Acest lucru are un impact mai puțin semnificativ în cazul alimentelor solide,
dar este important pentru alimentele lichide. Pe măsură ce temperatura scade, scade şi presiunea
de vapori a apei lichide sau a gheții, şi prin urmare şi activitatea apei. În consecință, cuplarea
unor procedee de deshidratare cu refrigerarea sau congelarea alimentelor, pot fi foarte eficiente
în creşterea stabilității acestora.

4.2.3. Colectarea și manipularea probelor

Procedurile generale de prelevare, manipulare și depozitare a probelor sunt poate cea mai
mare sursă potențială de eroare în orice analiză. Trebuie luate precauții pentru a reduce la
minimum pierderile sau câștigurile de umiditate inadvertente care apar în timpul acestor etape.
Evident, orice expunere a unei probe la atmosfera deschisă ar trebui să fie cât mai scurtă.
Orice încălzire a unei probe prin frecare în timpul măcinării trebuie redusă la minimum. Spațiul
gol din recipientul de depozitare a eșantionului ar trebui să fie minim, deoarece pierderea de
umiditate din eșantion pentru a echilibra mediul containerului față de eșantion. Este esențial să
controlați fluctuațiile de temperatură, deoarece umiditatea va migra într-un eșantion către partea
mai rece. Pentru a controla această eroare potențială, îndepărtați întregul eșantion din recipient,
amestecați rapid și apoi eliminați o porțiune de testare (8, 9).
Pentru a ilustra necesitatea unei eficiențe și viteze optime în cântărirea probelor pentru
analiză, Bradley și Vanderwarn (10) au arătat, folosind brânză Cheddar mărunțită (2-3 g într-o
tavă de aluminiu de 5,5 cm), că pierderea de umiditate într-un bilanț analitic a fost o funcție de
linie dreaptă. Rata pierderii a fost legată de umiditatea relativă. La 50% umiditate relativă, a fost
nevoie de numai 5 secunde pentru a pierde 0,01% umiditate. De data aceasta s-a dublat la 70%
umiditate sau 0,01% pierdere de umiditate în 10 secunde. În timp ce se poate aștepta la o
pierdere curbilină, pierderea de umiditate a fost de fapt liniară pe un interval de studiu de 5
minute. Aceste date demonstrează necesitatea controlului absolut în timpul colectării probelor
prin cântărire, înainte de uscare.

4.3. Metode de uscare în etuvă (cuptoare)

În metodele de uscare la etuvă, proba este încălzită în condiții specificate, iar pierderea în
greutate este utilizată pentru a calcula conținutul de umiditate al probei. Cantitatea de umiditate
determinată depinde foarte mult de tipul de cuptor utilizat, de condițiile din cuptor și de timpul și
temperatura de uscare. AOAC International aprobă diferite metode pentru a determina cantitatea
de umiditate din multe produse alimentare. Metodele sunt simple, iar multe etuve permit analiza
simultană a unui număr mare de eșantioane. Timpul necesar poate fi de la câteva minute la peste
24 de ore.
4.3.1. Informații generale
Orice metodă de etuvă folosită pentru a evapora umiditatea are ca fundament faptul că
punctul de fierbere al apei este de 100 ° C; cu toate acestea, aceasta are în vedere doar apa pură
la nivelul mării. Apa liberă este cea mai ușoară dintre cele trei forme de apă de eliminat. Cu toate
acestea, dacă 1 greutate moleculară (1 mol) dintr-un solut (substanță dizolvată) este dizolvată în
1,0 L apă, punctul de fierbere ar fi crescut cu 0,512 ° C. Această creștere a punctului de fierbere

7
continuă pe tot parcursul procesului de îndepărtare a umidității, pe măsură ce apar tot mai multe
concentrații.
Eliminarea umidității este uneori cel mai bine realizată într-un proces în două etape.
Produsele lichide (de exemplu, sucuri, lapte) sunt deshidratate în mod obișnuit pe o baie de aburi
înainte de uscare într-un cuptor. Produse precum pâinea și cerealele uscate pe câmp sunt adesea
uscate la aer, apoi măcinate și apoi introduse la etuvă, cu conținutul de umiditate calculat în urma
pierderii de umiditate atât la etapele de uscare a aerului cât și la etuvă. Mărimea particulelor,
distribuția mărimii particulelor, dimensiunile eșantionului și suprafața în timpul uscării
influențează rata și eficiența eliminării umidității.
4.3.2. Descompunerea altor constituenți alimentari
Pierderea umidității dintr-un eșantion în timpul analizei este o funcție de timp și
temperatură. Descompunerea intră în imagine când timpul se prelungește prea mult sau
temperatura este prea mare. Astfel, majoritatea metodelor de analiză a umidității alimentare
implică un compromis între timp și o temperatură particulară, la care descompunerea limitată ar
putea fi un factor. O problemă majoră există în faptul că procesul fizic trebuie să separe întreaga
umiditate fără a descompune niciunul dintre elementele constitutive care ar putea elibera apa. De
exemplu, carbohidrații se descompun la 100 ° C în funcție de următoarea reacție:

C6 H 12 O6 6C+6H2O

Umiditatea generată în descompunerea carbohidraților nu este umiditatea pe care dorim

să o măsurăm. Anumite alte reacții chimice (de exemplu, hidroliză cu zaharoză) pot duce la
utilizarea umidității, ceea ce ar reduce umiditatea pentru măsurare. O problemă mai puțin gravă,
dar care ar fi o eroare consistentă, este pierderea de constituenți volatili, cum ar fi acizii acetic,
propionic și butiric; și alcooli, esteri și aldehide printre compușii aromatici. În timp ce se
presupune că modificările în greutate ale metodelor de uscare a cuptorului se datorează pierderii
de umiditate, creșterea în greutate poate apărea și datorită oxidării acizilor grași nesaturați și a
anumitor alți compuși.
Nelson și Hulett (11) au stabilit că umiditatea a fost reținută în produsele biologice până
la cel puțin 365 ° C, ceea ce este coincidență temperatura critică pentru apă. Datele lor indică
faptul că printre produsele de descompunere la temperaturi ridicate s-au numărat CO, CO2, CH4
și H2 O. Acestea nu au fost eliberate la o temperatură particulară, ci la toate temperaturile.
Prin trasarea umidității eliberate împotriva temperaturii, s-au obținut curbe care arată cantitatea
de umiditate eliberată la fiecare temperatură (Fig. 4.1).

8
 Fig.4.1. Conținutul de umiditate al mai multor alimente păstrate la diferite temperaturi într-un
cuptor. Linia punctată extrapolează datele la 250 ° C, adevăratul conținut de umiditate.
[Reeditată cu permisiunea lui (11) Nelson OA and Hulett GA. 1920. The moisture content of
cereals. J. Industrial Eng. Chem. 12:40–45. Copyright 1920, American Chemical Society.]

S-au arătat pauze distincte care indicau temperatura la care descompunerea a devenit
măsurabilă.
Niciuna dintre aceste curbe nu a arătat vreo pauză înainte de 184 ° C.
În general, proteinele se descompun la temperaturi ceva mai mici decât cele necesare
pentru amidonuri și celuloze.
Extrapolarea porțiunii plane a fiecărei curbe la 250 ° C a dat un adevărat conținut de
umiditate pe baza presupunerii că nu există apă adsorbită prezentă la temperatura respectivă.

4.3.3. Controlul temperaturii

Metodele de uscare utilizează temperaturile și orele de uscare specificate, care trebuie
controlate cu atenție.
Mai mult, poate exista o variabilitate considerabilă a temperaturii, în funcție de tipul de
cuptor (etuvă) utilizat pentru analiza umidității. În primul rând ar trebui să determine amploarea
variației într-o etuvă înainte de a se baza pe datele culese din utilizarea acestuia.
Luați în considerare variația temperaturii în trei tipuri de cuptoare: convecție
(atmosferică), tiraj forțat și vid. Cea mai mare variație de temperatură există într-un cuptor cu
convecție. Acest lucru se datorează faptului că aerul cald circulă încet, fără ajutorul unui
ventilator. Mișcarea aerului este obstrucționată în continuare de cratițele introduse în cuptor.
Când ușa cuptorului este închisă, rata de recuperare a temperaturii este în general lentă. Acest
lucru depinde și de încărcătura plasată în cuptor și de temperatura mediului ambiant. Diferența
de temperatură de 10 ° C într-un cuptor cu convecție nu este neobișnuită. Acest lucru trebuie luat
în considerare având în vedere precizia și precizia analitică anticipate. Nu trebuie utilizat un
cuptor de convecție atunci când sunt necesare măsurători precise și precise.

9
 Cuptoarele cu tiraj forțat au cea mai mică temperatură diferențiată peste interiorul
tuturor cuptoarelor, de obicei nu mai mari de 1 ° C. Aerul este vehiculat de un ventilator care
uniformizează aerul în toată cavitatea cuptorului. Cuptoarele cu tragere forțată cu galerii de
distribuție a aerului par să aibă un avantaj suplimentar atunci când mișcarea aerului este
orizontală peste raft. Astfel, indiferent dacă rafturile cuptorului sunt umplute complet cu tăvițe de
umiditate sau doar pe jumătate umplute, rezultatul ar fi același pentru o anumită probă. Acest
lucru a fost demonstrat folosind un cuptor Lab-Line (Melrose Park, IL) în care au fost utilizate
trei configurații de stivuire pentru tăvițe (10). Într-o configurație, rafturile cuptorului au fost
umplute cu cât mai multe tăvițe care țineau 2-3 g brânză Cheddar, cât ar putea ține cuptorul
forțat. În celelalte două, jumătate din încărcătura completă cu tăvițe a fost utilizată cu tăvițele (1)
în rânduri verticale ordonate, cu lățimea unei tăvii între rânduri sau (2) eșalonate astfel încât
tăvițele de pe toate celelalte rafturi să fie în aliniere verticală. Rezultatele după uscare nu au
arătat nicio diferență între valoarea medie sau abaterea standard.
Două caracteristici ale unor cuptoare sub vid contribuie la o răspândire mai largă a
temperaturii în cuptor. O caracteristică este un panou de sticlă în ușă. Deși din punct de vedere
educațional, poate fi fascinant observarea unor probe în modul de uscare; paharul este un
radiator. Cea de-a doua caracteristică este modul în care vărsăm aerul în cuptor. Dacă
intrarea și descărcarea aerului sunt pe laturi opuse, conducta de aer este practic dreaptă peste
cuptor. Unele modele mai noi au intrare și descărcare a aerului, montate în sus și în jos cu o
mulțime de variante. Mișcarea aerului în acest stil de cuptor cu vid este ascendentă din față și
apoi înapoi spre descărcare într-o mătura largă. Efectul este de a minimiza punctele reci, precum
și de a epuiza umiditatea din aerul interior.
Tipuri de tăvițe utilizate la metodele de uscare
Tăvițele utilizate pentru determinarea umidității au o formă variată și pot avea sau nu
capac. Platanul de umiditate AOAC International (5) are diametrul de aproximativ 5,5 cm cu un
capac de inserție. Alte tăvițe au huse care alunecă peste marginea exterioară a platanului. Aceste
tăvițe, sunt reutilizabile, sunt costisitoare și trebuie curățate corespunzător pentru a se putea
refolosi.
Acoperirea tăvițelor este necesară pentru a controla pierderea eșantionului prin stropire în
timpul procesului de încălzire. Dacă capacul este metalic, trebuie înclinat pe o parte în timpul
uscării pentru a permite evaporarea umidității. Cu toate acestea, această înclinare a capacului
creează, de asemenea, o zonă în care stropirea va duce la pierderea produsului. Examinați
interiorul cuptoarelor cu umiditate maximă și veți detecta mirosul și depunerile de reziduuri arse,
care, deși nu sunt detectate în momentul apariției, produc rezultate eronate și abateri standard
mari (10).
Se ia în considerare utilizarea tăvițelor de unică folosință ori de câte ori este posibil; se
pot cumpără discuri din fibră de sticlă pentru huse. Cu un diametru de 5,5 cm, aceste învelitori se
potrivesc perfect în interiorul tăvițelor de folie de aluminiu de unică folosință și împiedică
stropirea în timp ce permit suprafeței să respire. Filtrul de hârtie discurile se înfurie cu grăsime și
astfel nu respiră eficient.
Studiile de uscare efectuate pe brânză folosind diferite tăvițe și copertine au arătat că
grăsimea stropește din tăvițe cu huse alunecate, iar fibra de sticlă este cea mai satisfăcătoare
acoperire.
Manipularea și pregătirea tăvițelor

10
 Pregătirea și manipularea tăvițelor înainte de utilizare necesită o atenție deosebită. Se
folosesc numai clești pentru a prinde orice tăviță. Chiar și amprentele au greutate. Toate tăvițele
trebuie tratate la cuptor pentru a le pregăti pentru utilizare. Acesta este un factor de importanță
majoră, cu excepția cazului în care tehnologul nu determină umiditatea cu un anumit tip de
platan care necesită alte pregătiri speciale. Tăvile de aluminiu de unică folosință trebuie să fie
uscate la cuptor sub vid timp de 3 ore înainte de utilizare. La 3 și 15 ore într-un cuptor cu vid sau
în tiraj forțat la 100 ° C, au variat în greutatea lor, în eroarea bilanțului sau de 0,0001 g (10).
Depozitarea vasele de umiditate uscate se realizează într-un exicator funcțional. Capacele din
fibre de sticlă trebuie să fie uscate timp de 1 oră înainte de utilizare.
Controlul formării crustei de suprafață (Tehnica Sand Pan)
Unele materiale alimentare tind să formeze o crustă semipermeabilă în timpul uscării,
ceea ce va contribui la rezultate greșite și eronate. Pentru a controla această problemă, analiștii
folosesc tehnica tăviței cu nisip. Nisipul curat, uscat și o tijă de agitare scurtă din sticlă sunt pre-
cântărite într-o tăviță de umiditate. Ulterior, după cântărirea probei, nisipul și proba sunt
amestecate cu tija de agitare lăsată în tăviță. Restul procedurii urmează o metodă standardizată,
dacă este disponibilă; în caz contrar, proba este uscată până la greutate constantă. Scopul
nisipului este dublu: pentru a preveni formarea crustei de suprafață și pentru a dispersa proba
astfel încât evaporarea umidității să fie mai puțin împiedicată.
Cantitatea de nisip folosită depinde de dimensiunea eșantionului. Se ia în considerare 20-
30 g nisip/3 g probă pentru a obține distribuția dorită în tăviță. Similar procedurii, aplicațiilor și
avantajelor utilizării nisipului, alte materiale inerte stabile termic, precum pământul diatomacic,
pot fi utilizate în determinările de umiditate, în special pentru fructele lipicioase.
Matricile inerte, cum ar fi nisipul și pământul diatomac, funcționează pentru a dispersa
componentele alimentare și pentru a reduce retenția de umiditate în produsele alimentare.
Cu toate acestea, analistul trebuie să se asigure că matricea inertă utilizată nu dă rezultate eronate
pentru analiză din cauza descompunerii sau a pierderii de umiditate. Testați nisipul sau alte
matrice inerte pentru pierderea în greutate înainte de a utiliza în orice metodă. Se adaugă
aproximativ 25 g de nisip într-o tăviță de umiditate și se încălzește la 100 ° C timp de 2 ore și se
cântărește până la 0,1 mg.
Matricile inerte, cum ar fi nisipul și pământul diatomac, funcționează pentru a dispersa
componentele alimentare și pentru a reduce retenția de umiditate în produsele alimentare.
Cu toate acestea, analistul trebuie să se asigure că matricea inertă utilizată nu dă rezultate
eronate pentru analiză din cauza descompunerii sau a pierderii de umiditate. Se testează nisipul
sau alte matrice inerte pentru pierderea în greutate înainte de a utiliza în orice metodă. Se adaugă
aproximativ 25 g de nisip într-o tăviță de umiditate și se încălzește la 100 ° C timp de 2 ore și se
cântărește până la 0,1 mg. Se adaugă 5 ml de apă și se amestecă cu matricea folosind o tijă de
sticlă. Se încălzește vasul, matricea, capacul și tijă de sticlă timp de cel puțin 4 ore la 100 ° C.
Diferența dintre cântărire trebuie să fie mai mică de 0,5 mg pentru orice matrice adecvată (12).

Relații de calcul

Umiditatea și conținutul total de solide din alimente pot fi calculate după cum urmează
procedurile de uscare a cuptorului:

11
4.3.4. Etuvă (Cuptor cu tiraj forțat)
Când se utilizează un cuptor cu tiraj forțat, eșantionul se cântărește rapid într-o tăviță de
umiditate perfect acoperită și introdusă în cuptor pentru o perioadă selectată în mod arbitrar, dacă
nu există o metodă standardizată. Perioadele de uscare pentru această metodă sunt de 0,75-24 h
(tabelul 4. 2), în funcție de proba alimentară și de pretratare a acesteia; unele probe de lichid sunt
uscate inițial pe o baie de aburi la 100 ° C evitând stropirea.
În aceste cazuri, timpii de uscare sunt scurtați la 0,75-3 ore. Un cuptor cu tiraj forțat este
utilizat cu sau fără un tratament de preuscare pentru masa de aburi pentru a determina conținutul
de solide din laptele fluid (Metoda AOAC 990.19, 990.20).
O alternativă la selectarea unei perioade de timp pentru uscare este cântărirea și cântărirea
eșantionului uscat și tigaia până când două cântăriri succesive luate la 30 de minute între ele sunt
de acord într-o limită specificată, de exemplu, 0,1–0,2 mg pentru o probă de 5 g. Utilizatorul
acestei a doua metode trebuie să fie conștient de transformarea eșantionului, precum brunarea
care sugerează pierderea de umiditate a unei forme greșite.
Oxidarea lipidelor și creșterea în greutate a mostrei rezultate poate apărea la temperaturi
ridicate într-un cuptor cu tiraj forțat.

Fig.4.2. Etuvă pentru determinarea umidității produselor alimentare

Probele bogate în carbohidrați nu trebuie să fie uscate într-un cuptor cu forță, ci mai
degrabă într-un cuptor cu vid la o temperatură nu mai mare de 70 ° C.

4.3.5. Cuptor cu vacuum

12
 Prin uscarea sub presiune redusă (25–100mm Hg), se poate obține amore îndepărtarea
completă a apei și a volatilelor fără descompunere într-un timp de uscare de 3–6 h. Cuptoarele cu
vid au nevoie de o purjare a aerului uscat, pe lângă controlul temperaturii și al vidului, pentru a
funcționa în cadrul definiției metodei.

Fig.4. 3. Cuptor (etuvă) cu vacuum

În metodele mai vechi, se folosește un vas de vid, umplut parțial cu acid sulfuric
concentrat ca desicant. Una sau două bule de aer pe secundă sunt trecute prin acid. Modificările
recente stipulează acum o capcană de aer care este umplută cu sulfat de calciu care conține un
indicator pentru a arăta saturația umidității.
Între pompă și cuptorul cu vid este un rotametru de dimensiuni corespunzătoare pentru a
măsura debitul de aer (100-120 ml / min) în cuptor. Următoarele sunt puncte importante în
utilizarea unui cuptor de uscare în vid:
1. Temperatura folosită depinde de produs, cum ar fi 70 ° C pentru fructe și alte produse cu
conținut ridicat de zahăr. Chiar și cu temperatura redusă, poate exista o oarecare
descompunere.
2. Dacă produsul testat are o concentrație ridicată de volatile, trebuie să luați în considerare
utilizarea unui factor de corecție pentru a compensa pierderea.
3. Analiștii trebuie să-și amintească că, în vid, căldura nu este condusă bine. Astfel, tigăile
trebuie așezate direct pe rafturile metalice pentru a produce căldură.
4. Evaporarea este un proces endotermic; astfel, se observă o răcire pronunțată. Din cauza
efectului de răcire al evaporăfrii, atunci când mai multe probe sunt introduse într-un
cuptor de acest tip, veți observa că temperatura va scădea. Nu încercați să compensați
efectul de răcire prin creșterea temperaturii, altfel probele din ultimele etape de uscare
vor fi supraîncălzite.
5. Timpul de uscare este funcția umidității totale prezente, natura alimentului, suprafața pe
greutatea unitară a probei, indiferent dacă nisipul este utilizat ca dispersant și concentrația
relativă de zaharuri și alte substanțe capabile să rețină umiditatea sau să se descompună .
Intervalul de uscare este determinat experimental pentru a putea oferi rezultate
reproductibile.

13
4.4. Aparate pentru măsurarea umidităţii materialelor solide
Aparatele pentru măsurarea umidităţii materialelor solide se numesc umidometre. Pentru
măsurători precise şi rapide şi pentru automatizări s-au realizat umidometre electronice care au
ca principiu de funcţionare variaţia caracteristicilor electrice ale corpurilor umede în funcţie de
conţinutul lor în apă.
Conform acestor caracteristici, umidometrele se clasifică în:
 umidometre rezistive care funcţionează pe principiul variaţiei rezistenţei electrice
a materialului umed;
 umidometre capacitive care funcţionează pe principiul variaţiei permitivităţii
materialului umed;
 umidometre cu frecvenţe ultraînalte care funcţionează pe efectul pe care îl are apa
conţinută într-un material asupra atenuării undelor electromagnetice de frecvenţă
înaltă;
 umidometre nucleare care funcţionează pe baza efectelor nucleare.
4.4.1. Umidometre rezistive
Acest tip de umidometre folosesc fenomenul de scădere a rezistenţei unui material solid
odată cu creşterea conţinutului de apă al acestuia. Conductivitatea materialului umed depinde de
ionizarea parţială produsă de sărurile dizolvate. Deoarece aceste săruri variază atât ca natură cât
şi ca proporţie în soluţie de la un material la altul, aparatul trebuie etalonat pentru fiecare
material în parte.
Umidometrele rezistive sunt formate de regulă din doi electrozi între care materialul
analizat constituie rezistenţa măsurată. Deoarece în practică probele diferă mult atât ca şi
compoziţie cât şi ca natură, umidometrele se realizează pe grupe de materiale.
Pentru materialele granulare şi pulverulente folosite în industria alimentară, funcţionarea
acestora se bazează pe determinarea rezistivităţii unui volum bine determinat din corpul solid
respectiv.

Fig. 4.4. Umidimetru rezistiv

14
 1- Disc metalic; 2 – Placă izolatoare; 3- Tub izolator; 4 – Electrod (sau fir metalic); 5 –
conductor; 6 – Material a cărui umiditate trebuie măsurată; 7 – corpul aparatului; 8 - Capac
Aparatul este constituit dintr-o celulă de măsurare (fig. 1.1) în care sunt introduse
materialul 6 a cărui umiditate trebuie măsurată.
Corpul aparatului este notat cu 7 iar cu 8 capacul care are rolul de a realiza prin
înşurubare compactarea materialului la o valoare controlată. Determinarea umidităţii se face prin
măsurarea rezitenţei RX corespunzătoare volumului de material cuprins între capac şi discul
metalic 1 care este fixat pe placa izolatoare 2. Măsurarea rezistenţei Rx se face cu ajutorul firului
metalic 4 şi conductorul 5 legat de corpul metalic al celulei. Electrodul 4 este scos din aparat
prin tubul izolator 3.
Schemele electronice de măsurare a umidităţii utilizate la umidometrele de acest tip sunt
simple, de tipul ohmmetrelor sau megaohmmetrelor şi rareori punţi Wheatstone.
Umidometrele cu celulă de măsurare se utilizează pentru măsurarea umidităţii seminţelor,
mixturilor, măcinişurilor etc.
Un aspect important care trebuie luat în seamă înainte de efectuarea măsurătorilor cu
aceste tipuri de aparate îl constituie temperatura. De aceea, odată, cu măsurarea umidităţii se
determină şi temperatura materialului în vederea aplicării corecţiilor de temperatură.
Un alt aspect care poate determina erori îl reprezintă polarizarea electro-chimică a nivelul
electrozilor sau în materialul umed care apar în curent continuu. De aceea se recomandă să se
utilizeze curent alternativ sau curent continuu de intensităţi care să nu depăşească câţiva
microamperi.
4.4.2. Umidometre capacitive
Au ca principiu de funcţionare variaţia permitivităţii unui material în funcţie de
conţinutul de apă, permitivitatea crescând odată cu creşterea umidităţii. In acest scop se foloseşte
ca dielectric materialul umed al unui traductor capacitiv montat într-un circuit care permite
măsurarea capacităţii traductorului. Legătura dintre umiditate şi permitivitatea relativă εr se
stabileşte pe cale experimentală, trasând curbe de etalonare pentru fiecare material în parte.

Fig. 4.5. Circuitul echivalent de montare a umidometrului capacitiv

C – capacitatea traductorului; L – inductanţa terminalelor traductorului;
Rp – rezistenţa corespunzătoare pierderilor în dielectric.

Umidometrul capacitiv se compune dintr-o celulă de măsurare (fig.4.5) în care se

introduce materialul a cărui umiditate se determină. Această celulă constituie un condensator

15
care este conectat într-un circuit oscilant care se aduce la rezonanţă cu ajutorul unui al doilea
condensator variabil.
Permitivitatea materialelor umede este influenţată de temperatură de aceea etalonarea
traductorului se face pentru o anumită temperatură, iar la celelalte temperaturi se fac corecţii.
Traductoarele capacitive pentru măsurarea umidităţii materialelor pulverulente şi
granulare sunt construite în formă de recipiente cilindrice sau paralelipipedice fiind prevăzute cu
sisteme de încărcare fie prin cădere liberă (fig. 4.6) fie prin tasare (fig. 4.7).

Fig. 4.6. Traductor capacitiv cu Fig. 4.7 Traductor capacitiv cu

încărcare prin cădere liberă: încărcare,prin tasare forţată: 1 –
1- pâlnie; corpul traductorului;
2- șuber; 3- tub izolant; 4- corp 2 – piston; 3 – arc; 4 – probă de
traductor material.

Exemple de umidometre capacitive

Fig. 4.8.Umidometru Granomat

16
Acest tip de umidometru capacitiv este utilizat pentru determinarea următoarelor produse solide:
- Fasole de la 9 % pana la 30 %
- Spelt (alac) de la 7 % pana la 30 %
- Grau Durum de la 7 % pana la 30 %
- Mazare de la 9 % pana la 30 %
- Orz de la 7 % pana la 30 %
- Ovaz de la 8 % pana la 28 %
- Seminte de la 3 % pana la 28 %
- Porumb de la 7 % pana la 48 %
- Rapita de la 3 % pana la 29 %
- Orez de la 9 % pana la 25 %
- Secara de la 7 % pana la 30 %
- Seminte soia de la 5 % pana la 24 %
- Seminte fl. soarelui de la 5 % pana la 28 %
- Triticale de la 7 % pana la 35 %
- Grau de la 7 % pana la 30 %
- Malt de orz de la 2 % pana la 25 %
- Faina de malt de la 2 % pana la 25 %

Fig. 4.9 Umidometru Pfeuffer

Umidometrul Pheuffer este un umidometru portabil, determinând umiditatea produselor prin
mărunțirea prealabilă a acestora.
Traductor capacitiv cilindric coaxial cu încărcare/evacuare prin cădere liberă
În cazul materialelor pulverulente şi granulare care se deplasează continuu sunt folosite
traductoarele capacitive de tipul cilindric coaxial cu încărcare și evacuare prin (cădere liberă)
(fig. 4.10).
Acest tip de aparat se foloseşte în special la
cereale şi produse cerealiere. In traductor se găseşte un
termistor care permite măsurarea temperaturii probei în
vederea efectuării corelaţiei de temperatură a
rezultatului măsurătorii.

Fig.4.10. Traductor capacitiv cilindric

coaxial cu încărcare/evacuare prin cădere liberă:
1 – armătură fixă
2– armătură în mişcare de rotaţie;
3 - material

17
4.4.3. Umidometre cu frecvenţe ultraînalte
Au ca principiu de funcţionare influenţa pe care o are apa liberă dintr-un material asupra
parametrilor undelor electromagnetice de frecvenţă ultraînaltă, în special asupra atenuării şi
defazării la străbaterea unui corp umed.
Avantajul utilizării acestor umidometre constă în faptul că măsurarea se face fără contact,
decurge continuu, precizia de măsurare este ridicată şi nu în ultimul rând posibilitatea reglării şi
automatizării măsurării.
Schema funcţională a acestui tip de umidometru este prezentată în figura 1.6. Principiul
de funcţionare este bazat pe o metodă de compensare având două canale, unul de măsurare şi
unul de referinţă.

Fig. 4.11. Schema funcţională a unui umidimetru cu

frecvenţă ultraînaltă. 1- generator, 2 - antenă de emisie, 3 – probă, 4 – antenă, 5 - atenuator, 6 -
elementele de prelucrare a semnalului, 7 – circuit de comparare.

Generatorul 1 generează frecvenţe de ordinul 2...10 Ghz, care prin antena 2 de emisie se
transmit sub formă de fascicul prin proba 3. Undele electromagnetice se atenuează în cursul
propagării iar dacă mediul de propagare conţine o cantitate de apă, atenuarea creşte. Acest lucru
se datorează absorbţiei de către apă a energiei de înaltă frecvenţă. Semnalul atenuat este
recepţionat de antena 4 pe când semnalul prin al doilea canal nu este atenuat. Circuitul de
comparare 7 permite stabilirea diferenţei dintre semnalul direct (cel cu linie întreruptă) şi cel
transmis prin probă şi comandă modificarea automată a atenuării dată de atenuatorul 5 până la
compensarea atenuării introduse de probă, realizând astfel măsurarea umidităţii. Cu 6 s-au notat
elementele de prelucrare a semnalului.
Utilizarea acestor tipuri de aparate la cereale, măcinişuri se face cu o precizie cuprinsă
între 0,2...1%.

4.4.4. Umidometre nucleare

Aceste tipuri de umidometre îşi bazează funcţionarea pe efecte nucleare, cele mai
utilizate fiind acele aparate care folosesc surse de neutroni. Ciocnirea unor neutroni rapizi de
nuclee atomice provoacă dispersia lor şi prin aceasta o pierdere de energie a neutronilor şi o
schimbare a direcţiei de mişcare. Totodată este posibil ca prin măsurarea capacităţii de frânare
(cea mai mare capacitate de frânare o are hidrogenul) a neutronilor emişi prin diferite substanţe
să se determine conţinutul ei în hidrogen şi totodată umiditatea ei.

18
 Ca surse de neutroni se utilizează cele de tipul radiu-beriliu sau staniu-beriliu, care
prezintă spectrul de energii pentru neutronii rezultaţi între 1...11 MeV.
Detectoarele de neutroni pot fi camerele de ionizare, contoarele cu descărcare în gaz.

Fig. 4.12. Umidimetru nuclear cu fascicul de

neutroni

Umidometrul din figura 4.12 funcţionează pe principiul prezentat anterior, la care

(sonda de măsurare 5 care este aşezată în carcasa 4 şi este scoasă din containerul 8 printr-un tub
de ghidaj 7 apoi fiind introdusă în sol sau într-un material în vrac în care urmează ai fi măsurată
umiditatea.
Sursa de neutroni care este înglobată în sondă trimite neutroni rapizi în materialul 6 iar o
parte din aceşti neutroni sunt dispersaţi înapoi cu o energie redusă, ajungând la detectorul 2 de
unde, la amplificatorul 3.
Detectorul de neutroni este de tipul unui contor care serveşte la măsurarea neutronilor
retrodifuzaţi. Numărul de impulsuri pe secundă dat de contor este proporţional cu dispersia
radiaţiei spre sursa de emisie şi este cu atât mai mare cu cât au loc mai multe ciocniri cu atomi de
hidrogen.
Când compoziţia materialului de măsurat este constantă, indicaţia reprezintă umiditatea
pe unitate de volum.
Măsurarea indică o valoare medie pentru un domeniu care poate fi aproximat cu o sferă
de un diametru de 20...30 cm.
4.5. Aparatele folosite pentru măsurarea umidităţii gazelor
Aparatele folosite pentru măsurarea umidităţii gazelor se numesc higrometre. Pentru
măsurări rapide şi precise precum şi pentru supravegherea, controlul şi reglarea umidităţii
gazelor în procesele tehnologice specifice industriei alimentare s-au realizat higrometre
electronice sau higrostate.
Metodele care stau la baza construirii acestor tipuri de aparate sunt metode fizice care se
bazează pe următoarele procese:
- de absorbție a vaporilor de apă de către substanţe şi măsurarea caracteristicilor;
- de evaporare prin măsurarea diferenţei psihometrice;

19
 - de modificare a dimensiunilor unor corpuri sensibile la acţiunea umidităţii mediului
(fire de bumbac, de păr, etc.).
4.5.1. Higrometre rezistive
Sunt cele mai utilizate tipuri de higrometre şi au ca principiu de funcţionare influenţa pe
care o are umiditatea gazelor asupra rezistivităţii unor corpuri plasate în mediul gazos respectiv.
Acesta influenţă se produce datorita absorbţiei sau desorbţiei de către corp a unei cantităţi de
vapori din mediul gazos, cantitate care depinde de umiditatea gazului respectiv. In practică cele
mai utilizate sunt higrometrele pe bază de clorură de litiu (fig. 4.13.).
Acestea sunt alcătuite dintr-o termorezistenţă 1 care este introdusă într-un tub izolant 2
înfăşurat într-un strat de vată minerală 3 care este impregnat cu sare de clorură de litiu. Stratul de
vată este înfăşurat la exterior cu două benzi metalice 4 şi 5 care nu au legătură galvanică între
ele.

Fig. 4.13 Higrometru rezistiv cu clorură de litiu: 1 –

termorezistență; 2 – tub izolant; 3 – vată minerala; 4, 5 –
benzi metalice

Dacă în mediul ambiant este umiditate, atunci

stratul de vată minerală impregnată cu clorură de litiu
absoarbe umiditatea astfel încât rezistenţa electrică dintre
benzile 4 şi 5 scade şi prin urmare creşte valoarea
curentului absorbit de benzi prin transformatorul Tr, iar
stratul de vată se încălzeşte. Încălzirea provoacă
evaporarea apei absorbite până când se stabileşte un
echilibru între umiditatea din vată şi cea a mediului
ambiant. La umiditatea respectivă, clorura de litiu are o
anumită conductivitate electrică căreia îi corespunde unu
anumit curent electric care încălzeşte benzile 4 şi 5, iar
termorezistenţa 1 va avea la bornele C şi D o rezistenţă
electrică care este în funcţie de umiditatea mediului
ambiant.
Acest tip de aparate dau un răspuns rapid, precizie bună şi stabilitate în timp, iar ca
dezavantaj este faptul că acoperă un domeniu mai îngust de umiditate relativă (10...15%). Din
cauza acestui fapt, aparatele de acest tip se construiesc cu mai multe tipuri de traductoare
corespunzătoare domeniilor de măsurare. Precizia de măsurare a acestor aparate este de ± 1% la
umidităţi de până la 99...100%.
4.5.3. Higrometre psihometrice
Acest tip de higrometre se bazează pe principiul următor: într-o incintă în care pătrunde
gazul sau aerul a cărui umiditate trebuie determinată există un termometru 2 care este menţinut
tot timpul umed şi un termometru uscat 1 (fig.4.14).

20
 Fig. 4.14 Higrometru psihometric
În figura 4.14, umidificarea termorezistenţei 2 se face cu ajutorul unui material textil
care este înmuiat într-un vas cu apă distilată 4. Ventilatorul 5 are rolul de a aduce aer proaspăt
asupra traductorului, iar în funcţie de umiditatea relativă a aerului se produce o evaporare mai
mult sau puţin intensă a apei de la suprafaţa termorezistenţei 2 şi odată cu aceasta o răcire
corespunzătoare a acesteia în raport cu termorezistenţa 1. Ca urmare a valorilor diferite ale celor
două rezistenţe va apărea un dezechilibru în puntea de măsurare, în care tensiunea obţinută în
diagonala punţii Ue fiind proporţionată cu umiditatea relativă a aerului Ur.
Această metodă a diferenţei psihrometrice poate fi folosită pentru măsurări la care
precizia nu este ridicată, putând apărea erori de până la 11 % umiditate relativă. Din punct de
vedere constructiv aparatele de acest tip sunt uşor de construit deoarece nu necesită traductoare
speciale de umiditate.

4.5.4 Higrometre cu fir

Acest tip de aparate funcţionează pe modificarea lungimii unor fire de păr sau fire textile
sub acţiunea umidităţii mediului în care sunt plasate (fig.4.15).

Fig. 4.15. Higrometru cu fir

Firul 1 este ţinut în stare întinsă de un arc spiral 2. Sub acţiunea umidităţii firul 1 se
alungeşte ceea ce are ca efect rotirea pârghiei 3 cu un unghi proporţional cu valoarea umidităţii.
Rotirea pârghiei 3 este transformată într-o deplasare care poate fi măsurată pe cale electrică cu
ajutorul unui traductor de deplasare sau transmisă unui dispozitiv de automatizare (releu de
contacte 4).

21
Bibliografie
1. Pomeranz Y, Meloan C (1994) Food analysis: theory and practice, 3rd edn. Chapman & Hall,
New York
2. Aurand LW, Woods AE, Wells MR (1987) Food composition and analysis. Van Nostrand
Reinhold, New York
3. Josyln MA (1970) Methods in food analysis, 2nd edn. Academic, New York
4. USDA (2008) USDA Nutrient Database for Standard Reference. Release 21, 2008.
http://www.nal.usda.gov/
fnic/cgi-bin/nut_search.pl
5. AOAC International (2007) Official methods of analysis, 18th edn, 2005; Current through
revision 2, 2007 (Online). AOAC International, Gaithersburg, MD
6. Wehr HM, Frank JF (eds) (2004) Standard methods for the examination of dairy products,
17th edn. American Public Health Association, Washington, DC
7. AACC International (2010) Approved methods of analysis, 11th edn (On-line). AACC
International, St. Paul, MN
8. Emmons DB, Bradley RL Jr, Sauvé JP, Campbell C, Lacroix C, Jimenez-Marquez SA (2001)
Variations of moisture measurements in cheese. J AOAC Int 84: 593–604
9. Emmons DB, Bradley RL Jr, Campbell C, Sauve JP (2001) Movement of moisture in
refrigeration cheese samples transferred to room temperature. J AOAC Int 84:620–622
10. Bradley RL Jr, Vanderwarn MA (2001) Determination of moisture in cheese and cheese
products. J AOAC Int 84:570–592
11. Nelson OA, Hulett GA (1920) The moisture content of cereals. J Ind Eng Chem 12:40–45
12. International Dairy Federation. Provisional Standard 4A (1982) Cheese and processed
cheese: determination of the total solids content, Brussels, Belgium
13. Bouraoui M, Richard P, Fichtali J (1993) A review of moisture content determination in
foods using microwave oven drying. Food Res Inst Int 26:49–57
14. Mitchell J Jr, Smith DM (1948) Aquametry. Wiley, New York
15. Giese J (1993) In-line sensors for food processing. Food Technol 47(5):87–95
16. WilsonRH, KemsleyEK (1992) On – line process monitoring using infrared techniques. In:
Food processing automation II. Proceedings of the American society of agricultural engineers,
ASAE Publication 02-92. American Society of Agricultural Engineers, St. Joseph, MI
17. Damodaran S, Parkin KL, Fennema OR (2007)Water and ice (Chapter 2). In: Fennema OR
(ed) Fennema’s food chemistry, 4rd edn. CRC, Boca Raton, FL.

22
 5. MĂSURARE A TEMPERATURII
5.1. Generalităţi
Temperatura este o mărime de stare care reflectă energia înmagazinată prin încălzire într-un
corp, indiferent de starea lui de agregare. În general punctul de referinţă pentru temperatură în
industria alimentară este fie punctul de fierbere a apei fie punctul de îngheţ a acesteia. Procesul de
încălzire-răcire este foarte utilizat atât pentru materii prime cât şi pentru transformările ulterioare pe
care le suferă acestea pe parcursul procesului tehnologic de obţinere a produsului final. Totodată,
activitatea microbiologică este stimulată cu creşterea temperaturii, fie în sens pozitiv fie negativ, din
punct de vedere a calităţii produsului obţinut.
Temperatura și unitățile de măsură pentru temperatură sunt definite în standardul « Scări
internaționale de temperatură din 1990 », adoptat de Comitetul Internațional pentru Greutăți și
Măsuri în 1990.
Unitatea de măsură a temperaturii termodinamice în Sistemul Internațional de unități de

măsură (SI) este Kelvinul, notat K. Acesta este definit ca raportul , în care 273,16 reprezintă
punctul triplu al apei, adică temperatura la care apa, gheața și vaporii de apă se află în echilibru
dinamic.
Pentru definirea scării de temperatură se utilizează ca referință punctele de schimbare de fază
ale unor substanțe pure, puncte care au avantajul ca sunt ușor reproductibile. Temperatura dintre
două puncte fixe se determină prin funcții de interpolare.
In funcție de punctele de referință alese, se definesc mai multe scări de temperatură (figura
5.1). Fiecare scară de temperatură corespunde câte unei unități de măsură a temperaturii.

Fig. 5.1. Scări de temperatură

Dintre scările de temperatură existente, cele mai des utilizate sunt:

▪ Scara Kelvin: Originea se află în punctul de temperatură zero absolut, adică la valoarea
temperaturii pentru care energia agitației moleculare este nulă. Al doilea punct de definiție este
1
punctul triplu al apei. Unitatea de măsură este Kelvinul (K). Temperatura exprimată în Kelvini se
numește temperatură absolută și în mod uzual se notează cu T.
▪ Scara Celsius: Originea se află la valoarea temperaturii de îngheț a apei. Al doilea punct de
definiție este punctul de fierbere al apei. Unitatea de măsură este gradul Celsius (ºC). Acesta a
rezultat din împărțirea intervalului dintre cele două puncte de definiție în 100 de părți egale.
Temperatura exprimată în grade Celsius se notează cu t.
Conform definiției unității de măsură: 1K =1ºC (o diferență de temperatură exprimată în
Kelvini sau în grade Celsius are aceeași valoare).
Relația de legătură între cele două scări de temperatură este:

în care 273,15 K reprezintă punctul de îngheț al apei.

Relațiile de transformare cu celelalte scări de temperatură sunt:

5.2. Tipuri de aparate de măsurat

Clasificarea termometrelor după legătura cu mărimea măsurată:

▪ Termometre cu contact (care sunt în contact direct cu obiectul a cărui temperatură o
măsoară): se bazează pe schimbul de căldură prin convecție și conducție termică - își măsoară
temperatura proprie, pe baza ipotezei că se află în echilibru termic cu obiectul respectiv (nu există
schimb de căldură). Timpul de reacție este destul de ridicat, dar în schimb termometrul este realativ
ieftin.
▪ Termometre fără contact (care nu intră în contact cu corpul a cărui temperatură o măsoară):
se bazează pe legile radiației termice - măsoară energia radiației infraroșii sau optice primite, din
care calculează temperatura. Timpul de raspuns este foarte scurrt, dar costul termometrului este mai
mare.

2
 Fig. 5.2. Clasificarea termometrelor după legătura cu mărimea măsurată

Clasificarea termometrelor după principiul de funcționare: tabelul 5.3.

3
 Tabelul 5.3

Există o mare varietate de metode de măsurare a temperaturii, iar cele utilizate în tehnica
automatizărilor specifice industriei alimentare sunt următoarele:
 metode bazate pe dilatarea termică a solidelor, lichidelor şi gazelor;
 metode bazate pe variaţia cu temperatura a rezistenţei electrice a unui conductor;
 metode bazate pe variaţia cu temperatura a tensiunii termoelectromotoare (fenomenul
termoelectric).

4
 Alegerea unei anumite metode pentru măsurarea temperaturii necesită alegerea unei scări de
temperatură adecvate metodelor practice de măsurare.
Metodele de măsurare a temperaturii au la bază un element care transformă sau converteşte o
mărime fizică de o anumită natură într-o mărime fizică de o altă natură, cunoscut sub denumirea de
traductor.
În general un traductor este alcătuit din două elemente distincte: primul element este elementul
sensibil a cărui construcţie este specifică mărimii măsurate şi adaptorul, care converteşte şi
prelucrează semnalul dat de elementul sensibil într-o mărime direct utilizabilă în sistemul automat.
Traductorul mai conţine pe lângă cele două elemente menţionate mai sus şi sursa auxiliară de
energie precum şi elementul de legătură şi transmisie dintre elementul sensibil şi adaptor.
Traductoarele folosite pentru măsurarea temperaturii se numesc în mod obişnuit termometre.
Galileo Galilei este creditat pentru inventarea termometrului în jurul anului 1592 e.n. Termometrele
folosite în principal în Industria Alimentară funcţionează după fenomenele prezentate mai sus se
clasifică în următoarele categorii :
 termometre care funcţionează pe principiul dilatării corpurilor (solide, lichide, gazoase) şi care
sunt de două tipuri: cu bimetal şi manometrice;
 termometre care funcţionează pe principiul variaţiei rezistenţei electrice cu temperatura
cunoscute sub denumirea de termometre cu termorezistenţă;
 termometrele bazate pe efectul termoelectric cunoscute şi sub numele de termocupluri;
Alegerea tipului de termometre depinde în primul rând de domeniile de temperatură care sunt
analizate, de alegerea unei scări de temperatură adecvate metodelor practice de măsurare, de precizia
cu care este necesară să se facă măsurarea şi de preţul de cost al termometrelor. Cerinţele care sunt
cerute de la termometre sunt: exactitatea măsurătorii, precizia de măsurare, constanţa măsurătorilor
în timp, mentenabilitatea, interschimbabilitatea şi ciclul durată de folosire-cost.
Cerinţele enumerate mai sus determină alegerea traductoarelor şi pentru urmărirea proceselor
de producţie.

5.3. Termometre care funcţionează pe principiul dilatării corpurilor

Acestea sunt bazate pe dilatarea corpurilor (solide, gazoase, lichide) şi cele mai utilizate sunt
de următoarele tipuri: cu bimetal, cu tijă, manometrice şi termometre din sticlă cu lichid.
5.2.1. Termometrele cu bimetal
Principiul de măsurare: Datorită coeficienților de dilatare diferiți, metalele au o dilatare
diferită atunci când sunt încălzite. Ansamblul lor (bimetalul) se curbează în direcția metalului
care are un coeficient
de dilatare mai mic.
Curbarea bimetalului
este cu atât mai mare
cu cât acesta este mai
lung și mai subțire.
5
 Fig. 5.3. Principiul de măsurare
Termometrele cu bimetal sunt alcătuite dintr-un element metalic sensibil la temperatură (fig.
5.4) format din două fâşii (lamele) metalice A şi B cu coeficienţi de dilatare diferiţi.
Când elementul 1 este supus procesului de încălzire, lamelele A şi B se dilată diferit (fig.5.4
a), transformând variaţia temperaturii într-o deplasare x, care poate deschide sau închide un contact
electric 2.

a) b)

Fig.5.4 Termometru bimetalic: a – cu lamele plane; b – cu lamele circulare;

6
 Atunci când se utilizează pentru indicarea continuă a temperaturii, elementul sensibil 1 se
execută de obicei în formă circulară (fig. 5.4 b). La încălzirea elementului 1, lamele A şi B îşi
modifică raza de curbură, producându-se o deplasare a capătului liber, deplasarea care este
proporţională cu variaţia de temperatură. Deplasarea este transmisă prin mecanismul 2 (sector
dinţat-roată dinţată) la acul indicator 3 (care amplasat pe un cadran) sau la un traductor electric de
deplasare.
Bimetalului poate avea mai multe forme: drept (fig. 5.5-a), în formă de U (fig. 5.5-b), elicoidal
(fig. 5.5-c) sau spiralat (fig. 5.5-d). Indiferent de forma sa, poate fi utilizat pentru măsura continuă
sau punctuală a temperaturii (verificarea de valori limită).
Combinația de metale cea mai potrivită este cea dintre alamă și invar (aliaj de 64% fier
cu 36% nichel). Pentru temperaturi ridicate (< 600 ºC), bimetalul se fabrică din două aliaje
inoxidabile (de ex. aliaj de Fe, Cu, Ni și oțel invar).

(a) drept (b) în formă de U

(c) elicoidal (d) spiralat

Fig. 5.5 Termometre bimetalice - variante constructive

ceste termometre se folosesc în intervalul de temperatură – 50....+450 0C fiind folosite

următoarele grupe de bimetale: aliaj fier-nichel şi crom pentru lama cu coeficient mare de dilatare şi
aliaj de invar (oţel aliat cu nichel) pentru lama cu coeficient mic de dilatare.
Termometrele bimetalice au o construcţie robustă şi sunt uneori utilizate cu contacte electrice
şi înregistratoare, peniţa înregistratoarelor fiind prinsă direct de elementul sensibil.
Avantaje și limitări:
▪ produce o deplasare mai mare decât termometrul cu tije (sensibilitate crescută)
▪ nu depinde de o sursă de curent electric
7
 ▪ timp de răspuns redus (deoarece schimbul de căldură este activ)
▪ forța creată poate fi utilizată pentru automatizări simple și semnalizarea la distanță a unor
temperaturi limită
▪ se măsoară o temperatură medie (senzorul este lung)
▪ în timp apare o deformare permanentă a metalului (crește eroarea de măsură).
5.2.2. Termometrul cu tijă

Alt tip de termometre folosite în industria alimentară sunt termometrele cu tijă (fig. 5.6) care
se bazează tot pe fenomenul de dilatare al corpurilor solide odată cu creşterea temperaturii.
În figura 5.6 elementele componente ale termometrului sunt: 1 – tub de protecţie; 2 – tijă; 3 –
pârghie; 4 – ax; 5 – arc; 6 – ac indicator. Modul de funcţionare este următorul: tubul (care este
alcătuit dintr-un material cu coeficient de dilatare mare) se introduce complet în mediul a cărui
temperatură se măsoară. Tija din interiorul tubului a cărui coeficient de dilatare este mic în
comparaţie cu cel al tubului se va dilata mai puţin. Diferenţa de dilatare dintre tijă şi tub determină
mişcarea mecanismului indicator.

Fig.5.6 Termometru cu tijă

8
 5.2.3. Termometrele manometrice
Principiul de funcționare:
Termometrul manometric (manotermometrul) se bazează pe variația presiunii unui fluid în
funcție de temperatură, pentru un volum constant. Aparatul este de fapt un manometru a cărui scară
este gradată în valori de temperatură.

Termometrele manometrice îşi bazează funcţionarea pe dilatarea lichidelor şi gazelor

introduse într-un rezervor 1 (figura 5.7) plasat în mediul a cărui temperatură se măsoară. Variaţia
temperaturii determină dilatarea volumului fluidului în rezervor, care este transformată într-o
variaţie de presiune, ce provoacă o deplasare a capătului liber al traductorului.
Rezervorul 1 se pune în legătură prin intermediul unui tub capilar 2 cu un traductor 3 de
măsurare a presiunii care poate fi un manometru cu burduf (figura 5.7 a, b) sau cu tub Bourdon
(figura 5.7 c).
Prin cuplarea manometrului cu un traductor electric de deplasare se obţine convertirea
temperaturii într-o mărime electrică. Precizia şi sensibilitatea detectorului cu gaz sunt bune în
domeniul temperaturilor foarte joase, permiţând obţinerea unei erori tolerate de +0,05 K la
temperaturi de sub 40 K.

Fig.5.7 Termometre manometrice: a şi b - cu burduf;

c – cu tub Burdon
Fluidul de măsură poate consta din:
- lichid (mercur, petrol, apă + alcool etc.),
- amestec bifazic de lichid și vapori (vapori saturați de eter, hidrocarburi etc)
- gaz (bioxid de carbon, azot, argon).

9
 În figura 5.8 este prezentat un tip de termometru manometric cu traductor mecanoelastic.
Acesta conţine un rezervor 1 umplut cu gaz amplasat în locul unde se măsoară temperatura,
continuat cu o ţeavă subţire 2 până la traductorul mecanoelastic 3 realizat cu un tub de tip Bourdon.
Elementul de rigidizare a traductorului este dat de extremitatea 4 de care este prins indicatorul 5 cu
ajutorul unui fir, indicând continuu variaţia de temperatură.
Gazul utilizat este azotul
2
sau heliul care prezintă o
variaţie mare a presiunii cu
temperatura şi permit măsurări
cu precizie de 1,5 % până la
temperaturi de 500 0C. Pentru
temperaturi cuprinse între 0 ...
200 0C se folosesc vapori de
1 acetonă, clorură de metil,
3 clorură de etil sau benzen, iar
uneori se construiesc
4 termometre manometrice cu
5
lichid (mercur, alcool etilic sau
6 glicerină) folosite la măsurarea
temperaturilor în domeniul –
40....+550 0C.
Fig.5.8 Termometru manometric
cu traductor mecanoelastic Termometrele
elastic manometrice sunt utilizate în
măsurarea temperaturii în instalaţii sau cazane de producere a aburului, conducte de transport a apei,
conducte de transport a uleiului, instalaţii unde este necesară măsurarea locală a temperaturii
substanţelor fluide şi la care presiunea fluidelor este scăzută.

5.2.4. Termometre din sticlă cu lichid

Termometrul de sticlă cu lichid măsoară temperatura pe baza dilatării unui lichid odata cu
variația temperaturii.
Lichidul termometric este inclus într-un bulb racordat la un tub capilar, transparent, din sticlă
(figura 5.9). Ansamblul bulb + tub capilar poate fi protejat (sau nu) printr-un înveliș transparent de
sticlă (sau cuarț). In zona bulbului, învelișul de protecție face corp comun cu vasul care conține
lichidul.
Gradarea termometrului se face direct pe firul capilar
sau pe o scară gradată plasată în spatele tubului capilar, în
interiorul învelișului de protecție.
10
 Fig. 5.9. Termometru din sticlă cu lichid

Termometrul se pune în contact cu mediul a cărui temperatură se măsoară. Lichidul

termometric se dilată diferit comparativ cu bulbul în care se află. Dilatarea diferită a lichidului față
de bulb determină deplasarea coloanei de lichid în tubul capilar. Tubul este etalonat pentru a indica
direct valoarea temperaturii. Pentru a obține măsurători corecte, dilatarea lichidului/ bulbului trebuie
să fie uniformă în domeniul de măsurare, iar coloana capilară de lichid trebuie să fie continuă.
Există două tipuri de lichid termometric:
- lichide care nu udă pereții – de exemplu mercur
- lichide care udă pereții – de exemplu lichide organice (alcool etilic, pentan tehnic, toluen).
Lichidele organice trebuie colorate pentru a fi vizibile si a usura citirea temperaturii.
Lichidele termometrice care uda peretii introduc erori suplimentare la scaderea temperaturii.
Pe de alta parte, termometrele cu mercur au un rezervor mai mare deoarece mercurul are un
coeficient de dilatare mai mic comparativ cu alte lichide. In plus, mercurul este poluant.
Termometrele din sticlă cu lichid se folosesc pentru măsurarea temperaturilor locale în
domeniul -200...1050 0C. Principiul de funcţionare al acestor termometre constă în dilatarea unui
lichid într-un spaţiu închis. Materialul din care este confecţionat corpul termometrului este din sticlă
transparentă ce are calităţi termice foarte bune şi un coeficient de dilatare de maxim 2,55x10-5 grd-1.
Lichidele manometrice utilizate sunt: pentan (-200...20 0C), alcool etilic (-110...75 0C), toluen
(-80...100 0C), mercur (-35...800 0C) şi aliaj de galiu (-0...1050 0C).
În figura 5.10 sunt prezentate trei tipuri de
termometre:
a) termometru cu capilar masiv la care
capilarul are diametrul aproape egal cu al
rezervorului; b) termometru tubular la care scara
interioară şi rezervorul sunt montate la capătul tijei
în prelungirea corpului iar scara gradată este trasată
pe o placă amplasată în interiorul corpului tubular;
c) termometru cu capilar neprotejat la care capătul
superior al capilarului este îndoit şi fixat pe o placă
pe care este trasată scara gradată.
Tot în cadrul proceselor specifice industriei
alimentare mai sunt folosite aşa-numitele
termometre speciale: termometre din sticlă (cu
11

Fig. 5.10 Termometrele din sticlă

mercur) cu contacte electrice fixe la anumite repere de temperatură care au pe lângă rolul de
indicare a temperaturii şi de închidere a unui circuit electric prin mercur, putând fi folosite în
instalaţiile de reglare. Un alt tip de termometre speciale sunt cele de tip Wertex utilizate la indicaţii
electrice.
Termometre cu mercur se utilizează în multe locuri unde limita superioară a temperaturii nu
depăşeşte câteva sute de grade şi unde indicaţia locală este satisfăcătoare (de exemplu: rezervoare,
recipiente, cazane, conducte cu abur, instalaţii de transport cu apă de presiune mică).
Acest tip de termometre sunt alcătuite dintr-un tub de sticlă termorezistent care are amplasat la
un capăt rezervorul cu mercur, care se introduce în mediul a cărui temperatură se măsoară. În tubul
de sticlă se găseşte un tub capilar care este în contact şi în prelungirea rezervorului. Înălţimea
mercurului din tubul capilar se citeşte pe scara gradată amplasată lângă capilar, care corespunde
temperaturii mediului în care este amplasat termometrul.
Termometre speciale:
Termometrul cu contact electric
Se utilizează pentru transmiterea valorii măsurate la distanță, automatizări simple sau
pentru semnalizarea depășirii unor limite. Variante constructive:
▪ Pentru măsură punctuală - verificarea atingerii unor valori limită (fig. 5.11-a): Se
introduc capetele unui fir electric în termometru: un capăt în interiorul bulbului
și al doilea în tubul capilar, la înălțimea corespunzătoare temperaturii urmărite
(reglabilă). Atunci când lichidul termometric atinge firul din tubul capilar, se închide
circuitul și apare un curent electric.
▪ Pentru măsură continuă (fig. 5.11-b): Firul electric traverseaza termometrul prin
bulb și prin tubul capilar, iar capetele lui sunt legate la o sursa de tensiune constantă. Rezistența
firului electric din interiorul termometrului se modifică odată cu variația înălțimii la care se află
lichidul termometric. Temperatura se obține prin măsurarea intensității curentului în circuitul
electric.

(a) măsură continuă (b) măsură punctuală

Fig. 5.11 Termometru cu contact electric

12
 Termometrul Beckmann
Termometrul Beckmann se utilizează pentru măsurarea unor diferențe mici de
temperatură cu precizie ridicată (figura 5.12). Cu acest termometru se pot măsura diferențe de
temperatură de max. 5 - 6 ºC, dar cu o precizie de o miime de grad.
Citirea temperaturii se face pe scara principală de măsură.

Fig. 5.12. Termometrul Beckmann

Rezervorul suplimentar permite utilizarea termometrului pentru un domeniu mai mare de
temperaturi. Acesta este legat printr-un tub U la capătul superior al tubului capilar de mercur, putând
prelua o parte din mercurul din rezervorul principal. Indicația de zero a scării principale este
determinată de gradația la care se află mercurul din rezervorul suplimentar
Termometrul pentru temperaturi ridicate
Este asemănător termometrului clasic, cu următoarele excepții: este confecționat din cuarț în
loc de sticlă, iar în spațiul de deasupra lichidului termometric se face vid sau se introduce un gaz
inert sub presiune (pentru a crește temperatura de vaporizare a lichidului manometric).

Avantaje și limitări:
▪ construcție simplă
▪ cost redus
▪ scală de măsură liniară
▪ aparat stabil, chiar și după cicluri de măsurare repetate
▪ nu depinde de o sursă de curent electric
▪ inerție termică ridicată (nu poate fi utilizat pentru măsurători rapide)
▪ temperatura se determină prin citire vizuală (introduce o eroare subiectivă)
▪ temperatura se măsoară local; este greu de înregistrat și de transmis la distanță (pentru
transmiterea la distanță se utilizează termometre cu contact electric)
▪ valoarea măsurată este influențată de: temperatura și presiunea mediului.

13
 5.3.Termometre electrice
Principiul de funcționare se bazează pe modificarea unei caracteristici electrice în funcție de
temperatură: rezistența electrică (prin variația rezistenței cu temperatura) sau tensiunea
electromotoare generată (pe baza efectului Seebeck).
Sunt de două tipuri: cu termorezistoare metalice şi cu termorezistoare semiconductoare
(termistoare).
5.3.1. Termometrul cu rezistență metalică (termorezistența)
Termometrele cu termorezistoare metalice, îşi bazează funcţionarea pe variaţia rezistenţei
electrice a unui conductor metalic cu temperatura. Relaţiile de calcul sunt în funcţie de domeniul de
temperaturi:
- pentru domeniul de temperaturi cuprinse între –190 0C şi 0 0C:
Rt  R0 [1  K1  t  K 2  t 2  K 3 (t  100)t 3 ]; (5.1)
- pentru domeniul de temperaturi cuprinse între 0 0C şi 630,5 0C:
Rt  R0 [1  K1  t  K 2  t 2 ]; (5.2)
în care Rt este rezistenţa la temperatura t, R0 – rezistenţa la temperatura 0 0C, iar K1…3 – constante de
material.
Termometrul (fig. 5.13) cuprinde:
- un senzor de temperatură: un fir metalic care are proprietatea că rezistența sa electrică crește/
scade odată cu creșterea/ scăderea temperaturii
- un circuit electric: măsoară valoarea rezistenței (de obicei cu un circuit punte).

Fig. 5.13. Schema de măsură a termorezistenței

Senzorul de temperatură
Variante constructive:
Senzorul de temperatură cu sârmă bobinată - figura 5.14

Figura 5.14 Senzor cu sârmă bobinată

14
 Rezistența constă dintr-un fir metalic lung și subțire, bobinat în spirală pe un suport dintr-un
material izolator. Acest fir este introdus într-un tub izolator.
Suportul izolator pe care este bobinată sârma se face din mică sau din sticlă. Sticla de
tip Pyrex are un coeficient de dilatare apropiat de cel al platinei și de aceea este utilizată preferențial.
Tubul izolator, de obicei din sticlă (tip Pyrex), reprezintă un înveliș etanș cu rolul de a
preveni un scurt-circuit. Tubul trebuie să aibe același coeficient de dilatare cu rezistența metalică,
astfel încât tensiunile mecanice ce apar datorită dilatării să fie minime. Aceste tensiuni mecanice
provoacă contracții reziduale ireversibile care produc un fenomen de histerezis și introduc erori de
măsură.
Cablul exterior constă dintr-o sârmă mai groasă la care este conectată rezistența. Cele
două fire (sârma bobinată și cablul exterior) trebuie să fie executate din materiale compatibile,
astfel încât să nu genereze tensiuni termice care să introducă erori de măsură.
Senzorul de temperatură cu arc – figura 5.15

Fig. 5.15 Senzor cu arc

Rezistența este de forma unui arc din sârmă de platină, asemănător filamentului unui
bec. Arcul este introdus în niște canale cilindrice practicate într- un tub izolator din ceramică (de
obicei oxid de aluminiu). Canalele sunt umplute cu o pudră ceramică foarte fină (tot din oxid de
aluminiu).
Arcul se poate dilata și contracta liber, având în același timp și un contact termic bun cu
procesul. Lipsa dilatațiilor reziduale duce la stabilitate crescută pentru cicluri termice repetate și la
absența fenomenului de histerezis.
Senzorul de temperatură cu straturi subțiri – figura 5.16

Fig. 5.16 Senzor cu straturi subțiri

15
 Rezistența senzorului constă dintr-un strat metalic foarte subțire (de ordinul micronilor),
fixat pe un suport izolator. Suportul izolator se alege astfel încât să aibe un coeficient de
dilatare cât mai apropiat de cel al metalului. Pentru platină se utilizează de obicei oxid de aluminiu.
Ansamblul este protejat cu un înveliș din epoxy, silicon, ceramică sau sticlă.
Avantajele acestui tip de senzor de temperatură sunt: preț redus, timp de răspuns scurt, valori
mari ale rezistenței (500 – 1000 Ω) și dimensiuni mici ale aparatului. Senzorul are însă dezavantajul
că nu este foarte stabil și că rezistența sa poate fi realizată numai din platină.

Protecția exterioară :

Senzorul se protejează de acțiunea exterioară a mediului prin introducerea într-o teacă metalică
(figura 5.17).

Fig. 5.17 Protecția exterioară a senzorului cu rezistență metalică

Teaca de protecție are rolul de a proteja termometrul de acțiunea gazului/ lichidului a cărui
temperatură o măsoară. Aceasta se face din metale cu rezistență mare la coroziune și inerție termică
mică (iau repede temperatura mediului): oțel inoxidabil, oțel carbon sau inconel (aliaj de nichel –
fier – crom).
Pulberea dintre tubul izolator și teaca metalică are rolul de a intensifica schimbul de căldură
și de a proteja senzorul împotriva șocurilor și a vibrațiilor. De obicei se folosește oxid de aluminiu
sau de magneziu.
Sigiliul închide teaca metalică la capătul dinspre cablul exterior. Acesta se face de obicei din
epoxy, dar poate fi și din ciment ceramic sau silicon.

Materiale utilizate pentru construcția rezistenței electrice: metale pure sau aliaje de metale
– care îndeplinesc următoarele condiții:
- rezistivitate cât mai mare
- aceleași proprietăți în tot domeniul de temperatură
- rezistență la coroziune
- stabilitate într-un interval de temperatură anume
- rezistență la cicluri repetate de temperatură
- caracteristică rezistență - temperatură reproductibilă

16
 - reacționează rapid la modificările de temperatură
- pot fi utilizate pentru fabricarea de sârme foarte subțiri
- ieftine.
Sunt puține metale care satisfac toate aceste condiții. Uzual se utilizează: platină, nichel,
cupru sau aliaje de metale (nichel/fier etc.)
Datorită proprietăților sale, platina este materialul cel mai des utilizat pentru fabricarea
senzorilor de temperatură. In standardul ITS-90, termometrul cu rezistență din platină este ales
pentru definirea scării de temperatură între punctul triplu al hidrogenului (-259,3467 ºC) și punctul
de îngheț al argintului (961,78 ºC). Pentru caracterizarea metalului din care este fabricată rezistența,
se utilizează un coeficient de temperatură, notat α.
Avantaje și limitări:

▪ dintre senzorii utilizați în industrie, este unul din cei cu precizia cea mai ridicată
▪ temperatura poate fi exprimată sub forma unui semnal electric, ușor de înregistrat și de
transmis la distanță
▪ are liniaritate bună a relației dintre rezistență și temperatură, ceea ce simplifică
transformarea valorii de tensiune în valoare de temperatură
▪ domeniu de măsură destul de larg
▪ relativ stabil pe termen lung
▪ scump
▪ necesită sursă de curent
▪ variație destul de mică a rezistenței electrice cu temperatura
▪ valoarea absolută a rezistenței este destul de mică
▪ fiind un aparat de tip rezistiv, se autoîncălzește. Deși curentul ce trece prin senzor este
foarte mic, el produce o încălzire suplimentară, care modifică valoarea rezistenței și introduce astfel
o eroare de măsură.

Termometre cu termorezistenţă metalică (Ni, W, Cu)

Acestea sunt alcătuite din următoarele elemente (figura 5.18): termorezistenţa 1 (Ni, Cu, W)
care formează o joncţiune cu teaca de protecţie 3, care la rândul ei este confecţionată din Cu, OLT
45, sau oţel inoxidabil. Cu 2 este notat suportul izolant al termorezistenţei, iar cu 4 capacul care
conţine conductoarele de legătură la puntea Wheatstone.
Teaca de protecţie are de regulă o formă de bară dreaptă dar în unele cazuri poate fi şi curbă,
după cum este arătat în figura 5.19.
Termometre cu rezistenţă de nichel – prezintă o sensibilitate mai ridicată a variaţiei rezistenţei
electrice cu temperatura şi un preţ de cost mai scăzut. Coeficientul mediu de temperatură în
intervalul 0…100 0C este  = 6,18 ·10-3/K. Rezistenţele de măsurare Ni 100 pot fi folosite în
intervalul –60…+250 0C.

17
 4

Fig.5.19 Termocuplu cu teacă curbă

Fig.5.18 Termometru cu
termorezistor metalic(Ni, W,Cu)

5.3.2 Termometrul cu rezistență din materiale semiconductoare (termistor)

Termistorul se bazează pe proprietatea materialelor semiconductoare (nemetalice) de a-și

modificarea rezistența electrică în funcție de temperatură
18
 Senzorul de temperatură. Principiul de funcționare:
Principiul de funcționare al termistorului este același cu cel al termometrului cu rezistență
metalică, diferența constând numai în materialul din care este făcută rezistență: un
semiconductor (în loc de metal sau aliaj de metale).
In funcție de semiconductorul utilizat, există două tipuri de termistori:
- cu coeficient de temperatură negativ: rezistența scade cu creșterea temperaturii
- cu coeficient de temperatură pozitiv: rezistența crește cu creșterea temperaturii. Majoritatea
termistorilor sunt de tipul cu coeficient de temperatură negativ.
Pentru un domeniu dat de temperaturi, rezistența variază în funcție de temperatură după o
funcție exponențială definită prin coeficientulde temperaturăβ:

Fig. 5.20 Caracteristica termistorului

Rezistența termistorului are valori mai mari decât a termorezistenței (aprox. 1000 Ω
la temperatura ambiantă). De aceea, termistorul nu necesită utilizarea schemei cu 3 sau 4 fire (firele
de legătură introduc o eroare foarte mică).
Variante constructive:
Construcția este aceeași cu cea a termometrului cu rezistență metalică:

19
 Materialul semiconductor din care se face rezistența este un amestec de oxizi de metal (Ni, Co,
Cu, Fe etc) și silicon. Tubul izolator se face din: epoxy, sticlă, ceramică etc.
5.3.3. Termocuplul
Principiul de funcționare:
Termocuplul este un aparat care convertește energia termică în energie electrică pe baza
efectului Seebeck.
Efectul Seebeck constă în apariția unei tensiuni electromotoare e atunci când se leagă la
ambele capete două fire din metale diferite, iar unul dintre capete este încălzit. Valoarea tensiunii
electromotoare generate (de ordinul mV) depinde de natura metalelor și de diferența de temperatură
dintre capetele.
Ca urmare, termocuplul constă din două fire din materiale conductoare diferite, unite la unul
dintre capete. Acest capăt este denumit joncțiune de măsură sau joncțiune caldă. Legătura capetelor
libere ale firelor la circuitul de măsură al termocuplului se numește joncțiune de referință sau
joncțiune rece (figura 5.21).

Fig. 5.21Schema de principiu a termocuplului

Valoarea forței electromotoare produse depinde de temperatura joncțiunii de măsură (T), dar și
de temperatura joncțiunii de referință (TREF). Indicația de temperatură se obține prin măsurarea
variației tensiunii produse datorită modificării temperaturii joncțiunii calde (cu ajutorul unui circuit
electric).
Senzorul de temperatură (termocuplul). Construcția termocuplului:
Firele termocuplului sunt încastrate într-o teacă de protecție metalică sau ceramică (figura
5.22). Aceasta are uzual diametrul între 1 – 6,3 mm, dar poate scade până la 0,4 mm. Cu cât
diametrul este mai mic, cu atât scade timpul de reacție, dar scade și valorea maximă de
temperatură ce poate fi măsurată.

20
 Fig. 5.22. Construcția termocuplului
Intre fire și teaca de protecție se introduce un material de umplere sub formă de pulbere, care
poate fi:
- de oxid de magneziu (MgO)
- de oxid de siliciu (SiO2)
- de alumină (Al2O3).
Pulberea are rolul de a îmbunătăți transferul de căldură și de a preveni vibrațiile ce ar putea
deteriora cele două fire.
In ceea ce privește poziția joncțiunii termocuplului în raport cu teaca de protecție, există trei
tipuri constructrive:
❖ Termocuplu cu legare la masă
Joncțiunea se află în legătură directă cu interiorul tecii de protecție. Avantaj:
se asigură un transfer de căldură bun de la mediul exterior spre teacă și termocuplu
Dezavantaj: joncțiunea nu este izolată electric față de teaca de protecție.

❖ Termocuplu cu capăt izolat

Joncțiunea nu se află în legătură directă cu interiorul tecii de protecție, spațiul
dintre cele două fiind ocupat cu materialul de umplere
Avantaj: izolație electrică bună
Dezavantaj: timp de răspuns mai mare dec@t în varianta cu legare la
masă
❖
Termocuplu expus
Joncțiunea este în afara tecii, expusă direct mediului exterior. Avantaj: are cel
mai bun timp de reacție la variațiii de temperatură Dezavantaj: utilizare limitată
numai la medii care nu sunt corozive și care nu se află sub presiune (joncțiunea
intră în contact direct cu mediul măsurat).

21
 Materiale utilizate:
Performanțele termocuplului depind de combinațiile de materiale utilizate pentru fabricarea
firelor. Acestea trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
- să aibe o variație cât mai mare și cât mai constantă a forței electromotoare în funcție de
temperatură
- să se preteze a fi prelucrate sub formă de fire
- să aibe un punct de topire cât mai ridicat.
In funcție de combinația de metale utilizate și de dimensiuni, există patru tipuri principale de
termocupluri: fier – constantan (J), crom – alumel (K), cupru – constantan (T), crom – constantan
(E). Alte materiale utilizate sunt: crom - constantan, nichel - nichel crom, nichel – nichel molibden,
tungsten - rhenium, crom - aur alb, molibden – tungsten etc.
Deoarece aceste metale au un cost ridicat, firele termocuplului se prelungesc până la joncțiunea
rece cu conductoare de compensare (figura 5.23).

Fig. 5.23. Schemă de principiu a termocuplului cu conductoare de compensare

Conductoarele de compensare sunt realizate din metale sau din aliaje de metale mai ieftine,
echivalente din punct de vedere termic cu firele termocuplului. Acestea pot fi utilizate până la
temperaturi de maximum 200 ºC și trebuie alese astfel încât să nu dea naștere la tensiuni
electromotoare suplimentare.
Pentru a reduce erorile introduse de joncțiunile suplimentare Js, acestea se introduc într-un bloc
izolat termic (un izolator electric și termic care asigură un transfer de căldură foarte bun între cele
două joncțiuni și protecție față de variațiile temperaturii exterioare). In acest fel, joncțiunile măsoară
aceeași temperatură și generează tensiuni electromotoare egale și de semn opus, care se anulează.

5.4. Schema de principiu a unui dispozitiv de măsurare a temperaturii

22
 Schema de principiu a unui dispozitiv de măsurare a temperaturii cu termocuplu este
prezentată în figura 5.24.

2 4
R1

R3
R4

Fig.5.24 Schema de principiu a unui dispozitiv de măsurare a

temperaturii cu termocuplu
Termocuplul 1 se conectează la o punte Wheatstone 2 prin intermediul unui reostat R1, care
are rolul că la variaţiile de temperatură sesizate de termocuplul 1 îşi modifică valoarea rezistenţei.
Puntea 2 este alimentată de la un generator de curent constant 3. În momentul modificării valorii
rezistenţei, în diagonala de ieşire a punţii apare un semnal proporţional cu variaţia temperaturii
mediului în care se găseşte traductorul. Acest semnal este amplificat de amplificatorul 4 şi este afişat
sau prelucrat de circuitul cu afişare numerică 5. Puntea se echilibrează în funcţie de temperatura de
referinţă a mediului cu care se lucrează.
Montajul se mai poate utiliza şi la reglarea temperaturii în cadrul unui palier de valori, între un
tmin şi tmax caz în care este necesară înlocuirea elementului 5 cu un releu care comandă instalaţia cu
termostatare.

23
 6. Măsurarea pH - ului

6.1. Noţiuni teoretice

În natură o mulţime de fenomene sunt dependente de valoarea pH –ului. Semnificaţia şi
măsurarea pH-ului ocupă un loc important în numeroase domenii ale activităţii practice
industriale şi ştiinţifice: în analiza chimică, în controlul calităţii şi reglarea proceselor
tehnologice, în studierea echilibrelor chimice, etc. Măsurarea pH – ului este de importanţă
capitală în domeniul agro-alimentar. Prin măsurarea valorii lui se realizează un control asupra
procesului de fabricaţie al diferitelor produse (fermentare, hidroliză etc.), existând garanţia
asigurării calităţii produselor finite din punct de vedere microbiologic şi organoleptic
(acidifierea). Principalele domenii ale sectorului agro-alimentar în care se utilizează măsurarea
pH-ului sunt:
 monitorizarea poluării cu: N, C, F, S, Cl, NO3 etc. în efluenţi şi apele naturale.
 agricultură: prezenţa compuşilor de NO3, Cl, NH4, K, Ca, I, N, C în compoziţia solurilor,
materiale vegetale şi furaje.
 industria alimentară: - prezenţa ionilor de NO2 în conservele de carne;
- conţinutul de sare din produsele de carne, peşte, produse lactate,
sucuri de fructe, bere;
- conţinutul de flor în apa de băut şi de alte băuturi;
- conţinutul de Ca în produse lactate şi bere;
- conţinutul de K în sucurile de fructe şi vin;
- efectul coroziv al NO3 asupra ambalajelor metalice pentru
alimente;
- influenţa pH-ului asupra culorii diferitelor produse.
Noţiunea de pH a fost introdusă de Sorensen în anul 1909, sub denumirea de „pondus
Hydrogenium” (potenţial de hidrogen). Termenul de pH provine de la abrevierea cuvintelor
„pondus Hydrogenium” care prezintă o indicaţie a conţinutului unei soluţii apoase (soluţie în
care solventul este apa 1 ) în ioni de hidrogen, notat cu [H+]. Este o mărime fără unitate de
măsură, şi serveşte pentru evidenţierea caracterului acid sau bazic al soluţiei respective.
La concentraţii mari a ionilor de hidrogen soluţia are proprietăţile acidului, valoarea pH-
ului fiind cuprinsă în intervalul (0…7).
La concentraţii mici ale ionilor de hidrogen, soluţia are proprietăţi alcaline, valoarea pH-
ului fiind cuprinsă în intervalul (7…14).
Soluţia are un comportament neutru din punct de vedere chimic, în momentul în care
valoarea pH-ului este 7.
Prin valoarea sa, pH-ul caracterizează calitatea unui fluid, comportarea fluidului din
punct de vedere chimic fiind determinată de natura sa acidă, neutră sau alcalină.
Prin procesul de disociere a apei (fig. 6.1), rezultă ioni liberi de hidrogen (H+) şi ioni
liberi de hidroxil (OH-):
H2OH+ + OH-, (6.1)
în care: H+ este concentraţia ionilor de hidrogen în soluţie, în moli/litru; OH- -
concentraţia ionilor de hidroxil în soluţie, în moli/litru.

1
Apa reprezintă solventul cel mai răspândit în natură
1
 Fig. 6.1. Schema fenomenului de producere a ionilor liberi într-o soluţie apoasă prin
procesul de disociere.

Constanta de disociere a apei este definită ca produsul dintre activitatea ionilor de

hidrogen şi activitatea ionilor de hidroxil, fiind exprimată prin expresia:
KD = [AH+]  [AOH-] = 10-14, (6.2)
unde: AH+ reprezintă activitatea ionilor de hidrogen; AOH- - activitatea ionilor de
hidroxil.
Activitatea ionilor de hidrogen se determină cu expresia:
[AH+] = H+ fH, (6.3)
iar activitatea ionilor de hidroxil se determină cu expresia:
[AOH-] = OH- fOH, (6.4)
în care fH este coeficientul de activitate a ionilor de hidrogen; fOH – coeficientul de
activitate a ionilor de hidroxil.
Prin logaritmarea relaţiei de mai sus se obţine:
log10KD = -14 = log10 [AH+] + log10[AOH-] (6.5)
Prin definiţie, potenţialul de hidrogen este definit prin relaţia:
pH = - log10 [AH+]. (6.6)
Creşterea valorii pH-ului într-o soluţie, indică o micşorare a concentratei ionilor de
hidrogen din ea, deci o reducere a „acidităţii” ei. Spre exemplu: unei concentraţii de 10 -12
moli/litru a ionilor de H+ care este o soluţie cu reacţie bazică, îi corespunde un pH = 12, iar la o
soluţie cu o concentraţie de 10-3 moli/litru a ionilor de H+, care este o soluţie cu reacţie acidă, îi
corespunde un pH = 3.
Expresia de mai sus scoate în evidenţă faptul că pH – ul este un factor logaritmic. Pentru
o variaţie a valorii pH-ului cu o unitate, concentraţia ionilor de hidrogen se modifică de 10 ori,
iar la variaţia pH-ului cu două unităţi, concentraţia ionilor de hidrogen se modifică de 100 de
ori, etc.( v. tab.6.1). Micşorarea lui cu o unitate indică o creştere de 10 ori a caracterului acid, iar
o scădere cu două unităţi indică o creştere de 100 ori a caracterului acid. Prin creşterea valorii
pH – ului cu un acelaşi ordin de mărime, se produce o creştere în aceleaşi proporţii a
caracterului bazic. În tabelul 6.2 sunt prezentate valorile pH-ului unor produse alimentare,
alături de cele ale unor substanţe chimice (acizi şi baze).

2
 Tabelul 6.1 Tabelul 6.2
Concentraţia ionilor în soluţie Valori reprezentative al pH-ului
[H+] [OH-] Tipuri de substanţe pH
moli/litru pH
moli/litru Acid clorhidric, 1M 0.1
100 1 0 0,00000000000001 10-14 Acid de baterie 0.5
10-1 0,1 1 0,0000000000001 10-13 Suc de lămâie 2.4
Cola 2.5
10-2 0,01 2 0,000000000001 10-12
Oţet 2.9
10-3 0,001 3 0,00000000001 10-11
Suc de portocală sau de măr 3.5
10-4 0,0001 4 0,0000000001 10-10 Bere 4.5
10-5 0,00001 5 0,000000001 10-9 Ploaie acidă <5.0

10-6 0,000001 6 0,00000001 10-8 Cafea 5.0

Ceai 5.5
10-7 0,0000001 7 0,0000001 10-7
Lapte 6.5
10-8 0,00000001 8 0,000001 10-6
Apă pură 7.0
-9 -5
10 0,000000001 9 0,00001 10 Saliva omului sănătos 6.5 – 7.4
10-10 0,0000000001 10 0,0001 10-4 Sânge 7.34 – 7.45

10-11 0,00000000001 11 0,001 10-3

Apă de mare 8.0
Săpun de toaletă 9.0 – 10.0
10-12 0,000000000001 12 0,01 10-2
Amoniac 11.5
10-13 0,0000000000001 13 0,1 10-1
Înălbitor 12.5
10-14 0,00000000000001 14 1 100 Leşie 13.5
Sodă caustică 13.9

Apa pură este neutră din punct de vedere chimic, fapt pentru care este caracterizată de
egalitatea:
AH+ = AOH- = 10-7, (6.7)
fapt pentru care pH-ul ei este egal cu 7.
Constanta KD, denumită „produs ionic” al apei, variază cu temperatura. În limitele
solubilităţii, activitatea ionilor H+ şi OH- poate fi variată prin modificarea concentraţiei
electrolitului, dar produsul ionic (AH+  AOH) rămâne întotdeauna constant indiferent de
concentraţia ionilor H+ şi OH-, fiind egal cu produsul ionic al apei la temperatura respectivă (tab.
6.3).
Tabelul 6. 3
Valorile produsului ionic al apei
TEMPERATURA 0C 10C 20C 25C 30C 50C
10 KD
14 0,113 0,292 0,681 1,008 1,47 5,47

3
 La temperatura de 25C, în baza egalităţii exprimată prin relaţia de mai sus şi a relaţiei
de definiţie a pH –ului, apa pură are pH = 7. Gama uzuală de valori pentru pH este cuprinsă între
1…14 (v. tabelul 6.1 şi figura 6.1), valorile 1…7 corespunzând soluţiilor acide, iar valorile
7…14 corespunzând soluţiilor bazice.
6.2. Metode de măsurare
Metoda cea mai simplă de măsurare a pH-ului este cea colorimetrică care se bazează pe
modificarea culorii unei benzi de hârtie, tratată special cu reactivi. În momentul în care este pusă
în contact cu soluţia a cărei pH trebuie determinat, se modifică culoarea părţii umectate, iar prin
compararea culorii benzii de hârtie cu o scară de culori, etalonată, se apreciază vizual pH-ul
soluţiei respective.

Fig. 6.2. Scala pH.

Fig.6.3. Valorile diferenţelor de potenţial în funcţie de nivelul pH – ului.

Sistemele continue de monitorizare a valorii pH-ului, în cadrul unor procese tehnologice

cu desfăşurare continuă, necesită o aparatură mai sofisticată. Metoda cea mai comună presupune
utilizarea a doi electrozi (fig. 6.4,a): unul de măsurare iar celălalt de referinţă, care sunt introduşi
în soluţia a cărui pH se măsoară, urmată de măsurarea prin intermediul unui voltmetru
electronic, de mare impedanţă a diferenţei de potenţial care este generată (fig.6.3 şi 6.4).
Electrodul de măsurare care este traductorul de pH (fig. 6.4,b), este un electrod special,
cu un corp de formă tubulară, realizat din sticlă, care se termină în partea inferioară cu un bulb
de sticlă dopată cu ioni de litiu, cu pereţii foarte subţiri (de cca. 0,1 mm), cavitatea interioară a
electrodului fiind umplută cu o soluţie de clorură de potasiu. În interiorul corpului electrodului
se află dispus un fir metalic (electrodul metalic), realizat din argint, care se termină cu o
porţiune realizată din clorură de argint. Datorită peretelui de sticlă semipermeabil, rezistenţa
electrică proprie a traductorului de măsurare este de ordinul 1012 .

4
 a. b.

c.
Fig. 6.4. Măsurarea pH-ului prin metoda electrometrică.

Electrodul de referinţă (calomel) (fig. 6.4.c.) are corpul tubular, umplut cu o soluţie de
clorură de potasiu, pereţii tubulari fiind realizaţi din sticlă sau material plastic. În partea
inferioară electrodul este prevăzut cu o membrană poroasă care permite un schimb facil de ioni a
interiorului electrodului cu exteriorul. În interiorul electrodului se află dispus un fir metalic,
realizat din argint, partea terminală fiind realizată din clorură de argint. Între electrodul metalic
şi soluţia a cărui pH se determină, se creează o diferenţă de potenţial Eref, a cărui valoare este
constantă indiferent de valoarea pH-ului soluţiei. Datorită membranei poroase, care permite un
schimb relativ uşor de ioni a electrodului cu soluţia de determinat, rezistenţa electrică proprie a
traductorului de referinţă este de ordinul 104 .
La ambii electrozi clorura de potasiu are rol de tampon (electrolit) între electrodul
metalic şi lichidul din vas, a cărui pH se măsoară. Construcţia sofisticată a electrozilor este strict
necesară deoarece metalele reacţionează puternic din punct de vedere electrochimic cu ionii din
soluţii, generând o tensiune electromotoare pe întreaga suprafaţă de contact metal lichid, a cărei
valoare este impredictibilă. Utilizarea unei interfeţe umede, formată din metalul electrodului, o
sare greu solubilă a acelui metal (o clorură a metalului din care este constituit firul metalic;
AgCl – clorura de argint, Hg2Cl2 – clorura de mercur (calomel) etc.) şi soluţia cu o anumită
concentraţie, care conţine ioni ai acelui metal, pe post de electrolit (KCl – clorura de potasiu),
previne producerea fenomenului prezentat.
Din momentul introducerii electrodului de măsurare în soluţia a cărui pH se urmăreşte a
se determina, peretele bulbului din sticlă, dopată cu ioni de litiu, se comportă ca o barieră
selectivă de ioni, permiţând trecerea prin suprafaţa sa numai a ionilor de hidrogen. Ca urmare a
acestui fapt, între suprafeţele interioară şi exterioară ale bulbului de sticlă se creează o diferenţă
de potenţial Emas, a cărei valoare este dependentă de activitatea ionică, respectiv de concentraţia
5
soluţiei necunoscute, şi care este o indicaţie a valorii pH-ului soluţiei. Valoarea diferenţei de
potenţial se determină cu relaţia lui Nernst:
E = Emas – Eref = E0 + [(RT)/nF]ln [AH+] (6.8)
unde: E este diferenţa de potenţial, E0 – potenţialul electrodului de referinţă, mărime ce
este specifică pentru metalul din care este confecţionat conductorul metalic al electrodului de
referinţă; R – constanta gazelor perfecte (8.310 J/grd.mol); T este temperatura, în K; n – sarcina
electrică a ionilor (cu semnul aferent); F – constanta lui Faraday, F = 96.500 C/mol); [AH+] –
activitatea ionilor de hidrogen în soluţie.
Dependenţa tensiunii electromotoare de valoarea pH-ului este dată de relaţia:
E = E0 + 2,303[(RT)/nF]log10 [AH+] = E0 + 2,303[(RT)/nF]pH (6.9)
La temperatura de 25 ºC, valoarea constantei RT/nF este de 25 mV, iar pentru variaţia
pH – lui cu o unitate, diferenţa de potenţial se modifică cu aproximativ 59,2 mV (v. fig. 6. 2). Se
observă că dependenţa dintre tensiunea electromotoare şi pH –ul soluţiei este o dependenţă
liniară, caracteristica statică fiind o dreaptă cu panta negativă, panta depinzând de temperatură
(fig. 6.5), cu cât temperatura este mai ridicată cu atât panta dreptei este mai mare. Panta dreptei
se exprimă în mV/unitatea de pH. Se observă că toate caracteristicile statice, ridicate pentru
diferite temperaturi, trec prin punctul de potenţial zero.
Dependenţa de temperatură a valorii pH – ului este dată de relaţia:
E
pH T  pH 0  , (6.10)
R  S  T
în care S este ; T – temperatura soluţiei, în K; R - constantă, R= 0,1984 mV/K.
Pentru a se face corecţia de
temperatură concomitent trebuie măsurată şi
temperatura soluţiei, lucru care se face prin
intermediul unui termocuplu.
Tensiunea electrică apare între
electrodul metalic al traductorului de
măsurare şi soluţia a cărui pH se măsoară.
Această tensiune poate fi măsurată numai prin
intermediul electrodului de referinţă, care
reprezintă elementul de continuitate al
circuitului de măsurare, deci este elementul
care realizează „contactul” circuitului de
măsurare cu soluţia a cărui pH se măsoară.
Pentru a nu se introduce erori în procesul de
măsurare, potenţial electric al traductorului de
referinţă, faţă de soluţie trebuie să fie Fig. 6.5. Caracteristica statică a traductorului
de măsurare
independent de concentraţia ionilor de
hidrogen din soluţie (v. tab. 6.4). Electrodul de măsurare şi electrodul de referinţă cufundaţi în
soluţie se constituie într-o pilă electrochimică. Se formează astfel un „element galvanic” (fig.
6.4,a), la bornele căruia este generată tensiunea E, a cărei valoare se măsoară prin intermediul
unui voltmetru electronic V, schema circuitului de măsurare fiind prezentată în figura 6.6,a.

6
 a. b.
Fig. 6.6. Schemele circuitelor electrice utilizate pentru măsurarea tensiunii electromotoare generate
de traductorul de pH.

Tensiunea E are valori tipice de zeci de milivolţi (v. fig. 6.3 şi fig. 6.5), iar cum
rezistenta internă Rmas a traductorului de măsurare atinge valori de 1012 , prezenţa unui curent
electric în circuitul electric de măsurare, oricât de mic ar fi el, produce căderi de tensiune
însemnate pe rezistenţele electrice ale electrozilor, comparabile ca valoare cu valoarea tensiunii
electromotoare de la borne, tensiunea măsurată de către voltmetrul electronic, fiind în acest caz
mai mică decât tensiunea electromotoare a traductorului de măsurare, fapt ce se constituie într-o
eroare sistematică de măsurare. Pentru măsurarea corectă a valori efective a tensiuni
electromotoare este necesar ca impedanţa de intrare a milivoltmetrului sa fie de ordinul 1017 .
Pentru mărirea preciziei de măsurare, în circuitul de măsurare se introduce o sursă de
tensiune reglabilă, de mare precizie şi un voltmetru detector de nul (fig. 6.6,b). Sursa de tensiune
furnizează o tensiune de semn contrar tensiunii ce este generată de traductorul de măsurare în
procesul de măsurare a pH-ului, aceasta fiind ajustată până când voltmetrul detector de nul
indică valoarea zero. În acest moment este realizată egalitatea celor două tensiuni, curentul prin
circuitul traductorului de pH fiind zero. Voltmetrul V măsoară numai tensiunea generată şi
indexată de către sursa de tensiune reglabilă.
Deoarece distanţa la care se poziţionează electrozii unul faţă de celălalt poate influenţa
procesul de măsurare, Cei doi traductori se realizează într-un singur corp care înglobează şi
traductorul de temperatură (fig. 6.7).

7
 Fig.6.7. Construcţia traductorului integrat.

Electrodul de măsurare, pentru aproximativ toate măsurările de pH, este electrodul de

hidrogen. Datorita unor serii de inconveniente de ordin experimental, în măsurările curente de
pH, electrodul de hidrogen este înlocuit cu alţi electrozi indicatori ai activităţii ionilor de
hidrogen:
 electrodul de sticlă;
 electrodul de chinhidron;
 electrodul de antimoniu,
cel mai utilizat fiind totuşi electrodul de sticlă.
Ca electrod de referinţă se utilizează electrodul de calomel saturat, cu interfeţele
Hg(s)/Hg2Cl2(s)/KCl(aq). (Hg2Cl2(s) – clorura de mercur) saturat sau electrodul de argint - clorură
de argint (Ag(s)/AgCl(s)/KCl(aq)), electrodul de calomel saturat fiind cel mai utilizat.
In figura 5.8. se prezinta electrodul de sticla tipic si un electrod de referinta de calomel.

8
 Fig. 6.8. Schema constructiei clasice pentru electrozi
Electrodul de sticlă
Atat structura membranei de sticla a electrodului de sticla, sensibila la variatii de pH, cat
si compozitia solutiei tampon interne au influenta asupra potentialului dezvoltat.
Raspunsul electrodului constă în diferenta de potential dintre suprafata interioara si cea
exterioara a membranei de sticla. Acesta tensiune este proportionala cu diferenta de pH dintre
solutia interna si cea a probei de masurat. Potentialul electrodului este determinat de schimbul
de ioni de H+ intre membrana de sticla si proba, schimb ce este dependent de concentratiile
ionilor de H+ din cele doua solutii. Daca structura membranei de sticla nu este uniforma se poate
dezvolta un potential asimetric chiar daca pH-ul este acelasi la ambele suprafete.

Valoarea potenţialului electrodului de referinţă este dependentă de metalul utilizat şi de

concentraţia soluţiei tampon de clorură de potasiu (KCl), utilizată ca electrolit.
Tabelul 6.4
Potenţialul E0 al electrozilor de referinţă, la 25 ºC
Potenţialul
Tipul electrodului de referinţă Concentraţia soluţiei tampon
E0
0,3337 V [Cl-]= 0.1 mol/litru
Electrod de calomel:
0,2827 V [Cl-]= 1 mol/litru
Hg2Cl2/Hg/KCl
0,2415 V Soluţie de KCl saturată
Electrod cu clorură de argint:
0,2223 V Soluţie de KCl saturată
AgCl/Ag/KCl

9
 Fig.6. 9. Electrod ceramic

În figura 6.9. este prezentat un electrod care nu este de sticlă. Zona dintre sursă și curgere
devine conductoare iar fluxul de curent rezultat este în proporție directă cu valoarea ph a
lichidului.

6.3. Procedeul de măsurare a pH-ului

Înainte de a începe măsurarea valorii pH-ului unei soluţii, este obligatoriu a se efectua
măsurarea temperaturii soluţiei a cărui pH-se măsoară urmată de etalonarea aparatului de
măsurare, prin intermediul soluţiilor tampon, existente în dotarea trusei de măsurare..
Etalonarea pH-metrului. Pentru etalonare
se utilizează în mod obligatoriu două soluţii tampon
al căror pH este cunoscut:
 prima soluţie utilizată este o soluţie cu
reacţie neutră, cu pH = 7;
 cealaltă soluţie are o reacţie bazică (pH = 9)
sau acidă (pH = 4), alegerea uneia din ele
fiind o funcţie de natura soluţiei al cărei pH
trebuie măsurat (pentru o soluţie cu reacţie
acidă se utilizează soluţia tampon cu reacţie
acidă, de pH = 4, iar pentru o soluţie cu
reacţie bazică se utilizează soluţia tampon
cu reacţie bazică, pH = 9).
Înainte de a se efectua etalonarea,
Fig. 6.8. Aparat pentru măsurarea
temperatura soluţiei tampon trebuie stabilizată la pH-ului.
10
nivelul temperaturii soluţiei al cărei pH se măsoară. Dispozitivele de măsurare moderne sunt
prevăzute cu sisteme manuale sau automate de compensare a influenţei temperaturii asupra
sensibilităţii sistemului de măsurare (panta dreptei de etalonare, v. fig. 6.5)

Fig. 6.9. Etapele specifice procesului de măsurare a pH-ului.

Foarte Important. De fiecare dată, înainte de a fi introdus într-o nouă soluţie (pentru
etalonare sau pentru măsurarea într-o soluţie cu pH necunoscut), electrodul de măsurare se spală
cu apă distilată şi se uscă, prin tamponare cu un şervet de hârtie.
Măsurarea pH-ului. După etalonarea aparatului, pentru a se efectua efectiv operaţia de
măsurare a pH-ului, se va respecta parcurgerea următoarelor etape:
a. se introduce electrodul în soluţia a cărei pH se determină, până la nivelul prescris în
documentaţie;
b. după un timp determinat (câteva secunde) se citeşte valoarea pH-ului care este afişată pe
sistemul indicator al pH-metrului;
c. se clăteşte , se uscă sonda de măsurare şi se introduce în compartimentul de stocare
pentru păstrarea în siguranţă..
6.4. Precizia de măsurare a pH-ului
Aproximativ de 90% din măsurătorile de pH sunt afectate de erori, care sunt datorate
următoarelor cauze:
 utilizarea improprie a aparaturii de măsurare;
 condiţii improprii de păstrare, care afectează starea tehnică a sondei de măsurare
(electrodul combinat de măsură şi referinţă);
 selecţionarea necorespunzătoare a electrozilor pentru o aplicaţie specifică.
Precizia de măsurare a pH-ului este dependentă de caracteristicile soluţiilor tampon
utilizate ca etalon în procesul de etalonare şi de starea tehnică a sondelor de măsurare. Valoarea
măsurată este afectată de erori a căror sursă trebuie depistată.
Prin realizarea cu mare acurateţe a operaţiei de măsurare, este posibil să se măsoare pH-
ul unei soluţii cu o incertitudine de  0,05 unităţi de pH.
Dacă se ia în considerare cazul unei soluţii pentru care pH-metrul indică valoarea pH =
5,30, ceea ce în baza incertitudinii de  0,05 unităţi de pH, înseamnă că pH = 5,3  0,05, se pune
următoarea întrebare: care este concentraţia exactă a ionilor de H3O+ în soluţia analizată?

11
 Pentru a răspunde la această întrebare se procedează în următorul mod:
pe baza incertitudinii introduse în realizarea operaţiei de măsurare (specificate în documentaţia
însoţitoare a pH-metrului), se consideră că valoarea pH-ului este definită prin:
pH = 5,30  0,05,
valoarea pH-ului fiind cuprinsă în intervalul:
5,25  pH  5,35.
Din modul de definire a pH-ului (v. relaţia 14.6), concentraţia ionilor de H3O din soluţia
respectivă se deduce cu expresia:
[H3O+] = 10-pH,
care dacă se aplică la domeniul în care este cuprins pH – ul soluţiei, devine:
10-5,35  [H3O+]  10 -5,25,
din care, după efectuarea calucelor, se obţine:
 4,46710-6 mol/litru  [H3O+]  5,62310-6 mol/litru,
în baza căreia se deduce intervalul de incertitudine, pentru concentraţia ionilor de : H3O,
exprimată în valori absolute:
[H3O+] = (5,045  0,578)10-6 mol/litru.
Incertitudinea cu privire la valoarea concentraţiei exprimată în valori relative:
Δ[H3O+] / [H3O+] = 0,610-6 / 5,010-6 = 0,1146,
ceea ce reprezintă o eroare relativă de 11,46%.
O incertitudine de 0,05 unităţi la valoarea pH-ului conduce la o incertitudine de 11,46 %
în ceea ce priveşte concentraţia în ioni de hidrogen.

Variante constructive ale pH-metrelor

12
13
 7. MĂSURAREA DENSITĂŢII

7.1. Noţiuni fundamentale si unităţi de măsură

Densitatea ρ a unui material omogen se defineşte ca masa conţinută în unitatea de volum,

adică:

(7.1.)

unde m este masa şi V este volumul.

Densitatea este o mărime derivată în SI şi are ecuaţia de dimensiuni:

(7.2)

iar unitatea de măsură a ei este kilogramul pe metru cub cu simbolul (kg/m3).

Densitatea relativă (d) a unui material este raportul dintre densitatea sa (ρ) şi cea a unui
corp luat ca referinţă (ρ0):

(7.3)
Pentru solide şi lichide se ia ca referinţă apa distilată fără urme de gaze,la temperatura de
+4°C şi presiunea de 1,011325 bari, iar pentru gaze, aerul atmosferic uscat la temperatura de
0°C şi presiunea de 1,011325 bari.
Densitatea relativă este adimensională.
Metodele principale de măsurare a densităţii sunt:
* pentru măsurarea densităţii solidelor:
- metoda geometrică;
- metoda flaconului;
- metoda areometrului.
* pentru măsurarea densităţii lichidelor:
- metoda flaconului;
- metoda balanţei hidrostatice;
- metoda areometrului.

7.2. Metode de măsurare a densităţii solidelor

7.2.1.Metoda geometrica

Dacă solidul căruia vrem să-i determinăm densitatea ρx, are forma geometrică regulată,
volumul V se obţine măsurându-i dimensiunile. Cântărind corpul, aflăm masa m şi densitatea
lui va fi:

(7.4)

1
7.2.2. Metoda flaconului
Daca corpul solid are o forma neregulata si/sau daca este neomogen determinarea
volumului prin calcul este imposibila.
In acest caz, după aflarea masei m prin cântărire introducem corpul într-un flacon cu
apa distilata "plin ochi" şi cântărim cantitatea de apa debordată, obţinând masa m0.
Volumul corpului solid rezulta din ecuaţia (7.5),

(7.5)

unde V este volumul de apa distilata dislocuita egal cu volumul corpului a cărui densitate ρx
trebuie determinata, m0 - masa volumului de apa debordata şi ρ0 - densitatea apei distilate
(ρ0=103 kgm-3).
Știind că

(7.6)
din relațiile 7.5 și 7.6 rezultă densitatea corpului:

(7.7)

Daca corpul solid a careii densitate trebuie determinată este solubil in apa se foloseşte un alt
lichid, cu densitate cunoscuta, în care corpul nu este solubil.

7.2.3. Metoda areometrului

Areometrul a fost inventat în 1787 de Nicholson.
Aparatul (fig.7.1) se compune dintr-un flotor mecanic de forma cilindrico-conica
având conul superior prelungit cu o tija verticala care susţine un taler pentru greutăți. De
conul inferior este suspendat un suport pentru lestare.

Fig.7.1. Areometru

2
 Principiul de determinare a densităţii unui corp de masa mx comporta trei faze de
determinări:
- Faza I-a (fig.7.1,a), se scufunda areometrul, având corpul a cărui densitate ρx trebuie
determinata, într-un vas cu lichid şi se lestează cu bile de plumb până când reperul de pe tija
ajunge la nivelul lichidului.
- faza a II-a (fig.7.1.b), se îndepărtează corpul de masa de pe taler înlocuindu-se cu o greutate
etalonata de masa m aleasa astfel ca reperul de pe tija sa rămână la nivelul lichidului, deci
când m = mx şi se notează valoarea lui m;
- faza a III-a,se aşează corpul de masa mx în suportul de lest şi se înlocuieşte greutatea
etalonata de masa m cu alta de masa m1 de valoare astfel aleasa încât reperul sa rămână la
nivelul lichidului, de asemenea notându-se valoarea m1.
Volumul V al corpului de masa mx şi densitate ρx este dat de relaţia următoare:

(7.8)

iar volumul V0 de lichid, de densitate ρ0 cunoscuta, dislocuit este :

(7.9)

Din condiţia egalităţii celor doua volume se determina densitatea corpului:

(7.10)
unde m=mx.
Daca raportam densitatea ρx la densitatea lichidului ρ0 rezulta densitatea relativa:

(7.11)

7.3. Metode de măsurare a densităţii lichidelor

7.3.1. Metoda flaconului
Pentru determinarea densităţii lichidelor prin metoda flaconului se utilizează un
flacon în forma de U (fig.7.2) având marcate repere pe braţele verticale şi având masa m1
determinată.
Principiul de determinare a densităţii unui lichid comporta doua faze de determinări:
- faza I-a, se umple flaconul cu apa distilata cu nivelul până la reperul marcat şi se cântăreşte
flaconul în stare umpluta determinându-i masa care reprezintă :
m2 = m1 + m0
de unde rezultă masa de apă:
m0 = m2 – m1

3
 Fig. 7.2. Flacon în formă de U

- faza a II-a, se goleşte flaconul şi se reumple cu lichidul a cărui densitate ρx trebuie

determinata şi se cântăreşte flaconul în aceasta stare determinând masa m3 care reprezintă:
m3 = m1 + mx
unde mx este masa lichidului de determinat, respectiv:
mx = m3 – m1
Volumul V0 de apa distilata de densitate ρ0 şi masa m0 este dat de relaţia următoare:

(7.12)
iar volumul V al lichidului de masa mx şi densitate ρx de relaţia:

(7.13)
Din condiţiile egalităţii celor două volume se determină densitatea lichidului:

(7.14)
Daca se raportează densitatea ρx la densitatea apei distilate ρ0 rezulta densitatea relativă:

(7.15)

7.3.2.Metoda balanţei hidrostatice

Pentru aplicarea metodei balanţei hidrostatice, la determinarea densităţii ρx a unui
lichid, se foloseşte un corp solid (de obicei din sticla) inatacabil de lichidele de determinat. Se
umple un cilindru "plin ochi" cu lichidul de determinat şi se scufunda corpul solid în cilindru
cântărind masa mx deversată.

4
 Apoi, se umple cilindrul cu apa distilata şi se introduce din nou corpul solid în
cilindru cântărind masa m de apa distilata deversată.
Pe baza egalităţii volumelor deversate se calculează densitatea ρx a lichidului cu relaţia:

unde ρ este densitatea apei distilate.

Densitatea relativa este:

Fig.7.2. Balanța hidrostatică

7.3.3. Metoda areometrului

Măsurarea densităţii lichidelor se poate face cu doua tipuri de areometre:
- areometre cu volum constant;
- areometre cu masa constanta.
Un areometru cu volum constant este prezentat în fig.7.3.
Acest tip de aerometru a fost inventat de Fahrenheit şi se utilizează pentru măsurarea
densităţii relative a lichidelor.
Pentru determinarea densităţii relative a lichidului de măsurat acesta se introduce într-un
recipient (vas) de sticla şi se scufunda în el aerometrul punând pe talerul acestuia greutăţi
etalonate cu masa m1 astfel aleasa până când reperul marcat, pe tija aerometrului, ajunge la
nivelul lichidului.

5
 Fig. 7.3. Areometru cu volum constant

Se goleşte lichidul de măsurat din recipient şi se reumple recipientul cu apă distilata,

repetându-se operaţia de echilibrare la reper cu greutăţi etalonate de masă m2.
Masa proprie a areometrului fiind m şi densitatea apei distilate ρ0 densitatea relativă
a lichidului de măsurat va fi:

iar densitatea

Construcţia şi funcţionarea areometrelor cu masă constantă se bazează pe faptul ca

întotdeauna masa m a aerometrului, va fi egala cu masa m1 a lichidului dislocuit astfel ca dacă
ρx şi V reprezintă densitatea, respectiv volumul lichidului de măsurat dislocuit de aerometru,
se poate scrie:

La cufundarea areometrului în lichidul de măsurat, în timp ce masa m a acestuia este

constanta, volumul aflat în lichid, va fi în funcţie de densitatea ρx a acestuia.
Astfel spus aerometrul se va cufunda mai mult sau mai puţin astfel că pe tija se poate
trasa, prin etalonare, o scara gradata a densităţilor relative.
In practica, areometrele cu masa constanta se întrebuinţează sub denumirea de
densimetre şi au forme şi construcţii în funcţie de destinaţia lor.
In principal, în conformitate cu STAS 7985-84 acestea sunt:
- densimetre pentru produse petroliere (fig.7.4 a)
- densimetre pentru acumulatoare (fig.7.4,b)
- densimetre pentru uz general pentru lichide mai uşoare sau mai
grele decât apa (fig.7.4,c);

6
 a. Produse petroliere b. Acumulatoare c. Uz general
Fig.7.4.Tipuri de densimetre
7.4. Metode electrice si radioactive de determinare a densităţii
Metodele neelectrice de determinare a densităţii descrise sunt destul de greoaie şi
prezintă dezavantajul ca determinările nu se pot face continuu deci nu se pot sesiza variaţiile
de densitate în timp.
Totodată, în cazul necesitaţii transmiterii la distanţa a rezultatelor măsurate aceste metode
sunt ineficiente.
Dezavantajele arătate mai sus se pot înlătura utilizlnd metode de măsurare electrice şi
radioactive a densităţii.
Mijloacele de măsurare a densităţii prin metode electrice şi radioactive dau semnale
electrice proporţionale cu valoarea densităţii, semnale care prin prelucrare adecvata pot fi
utilizate pentru transmitere la distanţa, prelucrare pe calculator si pentru comanda sistemelor
automate de reglare.
7.4.1.Măsurarea cu areometru si traductor inductiv
Măsurarea electrica continua a densităţii lichidelor se face cu ajutorul unui traductor
inductiv prin care mărimea de măsurat, în cazul de faţa densitatea,este convertita în deplasare
şi apoi în semnal electric proporţional.
Senzorul inductiv (fig.7.5,a) este compus dintr-un tub de măsurare, parcurs de lichidul
a cărui densitate se măsoară, în care se găseşte un corp plutitor, de tip aerometru (numit şi fus
aerometric) confecţionat din metal rezistent la coroziune.

7
 b. Circuit de măsurare

c. Caracteristica de conversie

a. Principiul constructiv
Fig. 7.5 Densimetru cu areometru şi reductor inductiv

Fusul areometric este legat cu mai multe lănțișoare cu verigi fine,ale căror capete sunt
fixate pe pereţii tubului de măsurare. Aerometru1 este suspendat în lichid; forţa sa
ascensionala este echilibrată de partea din greutatea lănțișoarelor care acţionează asupra sa.
Daca densitatea lichidului de măsurat creşte, se măreşte şi forţa ascensionala a aerometrul
şi acesta se deplasează în sus.
Atunci se transmite la aerometru o fracţiune mai mare din greutatea lănțișoarelor.
Aerometrul se opreşte la un nivel mai ridicat, când echilibrul se restabileşte. Procesul invers,
de deplasare a aerometrului în jos, se petrece când densitatea devine mai mică.
Deci în anumite limite, determinate de greutatea şi volumul aerometrului, de
aranjamentul şi greutatea lănţişoarelor, poziţia aerometrului depinde de densitatea lichidului
de măsurat. Cursa completa este de 150 mm.
Pentru a evita erorile datorate variaţiilor de debit, acesta este menţinut constant la
valoarea de 1,66 x 10-5 m3/s în tubul de măsurare. In acest scop, lichidul este alimentat printr-
o duza, iar diferenţa de presiune dintre intrarea şi ieşirea acestuia este menţinută aproximativ
constanta, cu ajutorul unui regulator mecanic format dintr-un disc şi arc elicoidal.

8
 La creşterea diferenţei de presiune discul, pe care se reazemă arcul elicoidal este
ridicat în sus şi astfel o parte mai mare de lichid trece prin mantaua tubului de măsurare
echilibrând diferenţa de presiune.
Debitul total poate varia între limitele 5,55 x 10-5 la 5,55x10-4 m3/s.
Duza de alimentare este prevăzuta cu ac de curăţare.
Pentru transformarea deplasărilor aerometrului în semnal electric proporţional, în
interiorul său este o vergea din material feromagnetic.
Mişcarea aerometrului cu vergeaua feromagnetică acţionează modificând inductanţele
proprii şi inductanţa mutuala ale înfăşurărilor bobinelor din jurul mantalei tubului de
măsurare.
Circuitul de măsurare (fig.7.5,b) de tip diferenţial asigura o variaţie liniara (fig.7.5,c) a
tensiunii de ieşire cu variaţia densităţii lichidului de măsurat.
El are ecuaţia de funcţionare:

unde L1, L2 sunt inductanţele proprii ale bobinelor; L12 este inductanţa mutuală dintre bobine
şi Ua este tensiunea alternativă de alimentare a punţii de măsură.
Dacă densitatea trebuie să fie raportată la o temperatura normală, de exemplu de 20°C, este
necesara o compensaţie a temperaturilor în care scop serveşte o termorezistenţa ce este
intercalata în puntea de măsurare în aşa fel încât să influenţeze indicaţiile în sensul necesar.
Domeniul minim de măsurare a densităţii cu aerometrele cu traductoare inductive este
de 25 kg/m3 iar cel maxim de 200 kg/m3.
Limita erorilor este în general de 3%, dar cel mult de + 1 kg/m3 şi în cazul raportării
densităţii la o anumita determinare valorile sunt indicate cu o toleranţa de 6% din domeniul de
măsurare. Vâscozitatea lichidului măsurat nu trebuie sa fie mai mare de 0,1 Ps.

7.4.2.Măsurarea cu radiaţii radioactive

Intensitatea radiaţiilor radioactive este slăbită la trecerea acestora printr-un lichid
proporţional cu densitatea acestuia.
Pe acest fenomen se bazează funcţionarea densimetrelor cu radiaţii radioactive.
Un astfel de mijloc de măsurare este prezentat în fig.7.6.

9
 Fig. 7.6. Densimetru cu radiaţii radioactive

Radiațiile emise de preparatul cu izotop trec prin tubu1 de măsurare parcurs de lichidul
de măsurat şi ajung la camera de ionizare pentru măsurare în care produc curentul Im. Dat
fiind că trebuie să se cuprindă numai o anumită gamă sau mai precis, că valoarea Im=0
corespunzătoare densităţii infinite nu este atinsă niciodată nici pe departe, este raţional sa se
comprime gama iniţială. In acest scop serveşte în schema descrisă, curentul constant Ik al unei
camere de ionizare pentru compensare.
Curentul de compensare Ik este produs de către radiaţia aceluiași preparat cu izotop
din care radiaţia iese printr-un orificiu special al absorbitorului (ecran) de plumb.
Intensitatea sa putându-se regla încât Ik este egal cu valoarea prescrisă sau
valoarea maximă. Diferenţa curenţilor Im-Ik este aplicată la un amplificator de curent continuu.
Cu ajutorul rezistenţei R de valoare mare (3.105 MΩ) situata între ieşire şi intrare se realizează
o bucla de reacţie.
Aceasta bucla de reacţie este parcursa de curentul Ir care este doar puţin mai mic
decât Im-Ik. Curentul Im-Ik -Ir comandă amplificatorul.
Tensiunea aplicata la intrare este foarte mare faţa de tensiunea de deriva. De aceea cu
toata cuplarea galvanica, nu apare nici o deplasare sensibila a punctului de nul.
Pentru a realiza o sensibilitate cât mai buna nu este suficienta o dimensionare optima a
tubului de măsura ci trebuie avut grija şi ca indicaţia sa nu fie perturbata de variaţiile statistice
ale curentului ionic. Acest deziderat se obţine prin alegerea unei mari intensităţi de radiaţie.
Domeniul de măsurare este de până la 100 kg/m3.
Daca lungimea de măsurare este corespunzător de scurta pot fi întrebuinţate şi radiaţii
beta cu ajutorul cărora, afara de densitatea lichidelor pot fi măsurate şi densităţile gazelor.

10
 7.5.Erori, corecţii si prescripţii metrologice

Determinarea densităţii lichidelor şi solidelor este reglementata de prescripţiile

metrologice în vigoare. Pentru obţinerea preciziei de determinare se impune respectarea
condiţiilor de repetabilitate şi de reproductibilitate.
Repetabilitatea este realizata daca rezultatele a doua determinări efectuate la intervale
scurte de timp, pe aceeaşi probă, cu acelaşi mijloc de măsurare, în aceleaşi condiţii şi de
același operator, nu diferă faţade valorile prevăzute tipului de aparat faţa de media lor.
Reproductibi1itatea este realizata daca rezultatele a două determinări efectuate în două
laboratoare diferite, cu acelaşi tip de mijloc de măsurare, în aceleaşi condiţii de lucru, nu
diferă faţă de valorile prevăzute tipului de aparat faţă de media lor.
Pentru obţinerea preciziei în determinări o mare importanţa o are executarea
măsurătorilor în gama de temperaturi, vâscozități şi presiuni prevăzute şi cu menţinerea
acestora în limitele admise.
La indicarea densităţii măsurate se va menţiona temperatura la care s-a efectuat
determinarea.
Pentru alegerea tipului de mijloc de măsurare a densităţii care să poată măsura cu
precizie densitatea dacă nu se cunoaşte domeniul de valori se face o predeterminare
aproximativa după care se stabileşte mijlocul de măsurare adecvat din punct de vedere al
domeniului de măsurare.
Calculul erorilor de determinare şi efectuarea corecţiilor se fac în conformitate cu
prescripţiile metrologice aferente fiecărui mijloc de măsurare în parte. Pe scara fiecărui mijloc
de măsurare a densităţii, sau pe fişa care-1 însoţeşte, trebuie să fie imprimate următoarele
prescripţii:
- marca de fabrica a întreprinderii producătoare;
- denumirea mijlocului de măsurare;
- unitatea de măsura;
- indicaţii asupra citirii şi corecţiilor;
- temperatura normala de gradare;
- numărul de ordine şi anul fabricaţiei.
Verificarea mijloacelor de măsurare a densităţii implica următoarele etape:
* verificarea aspectului exterior şi construcţiei;
* verificarea funcţionarii şi corectitudinii indicaţiilor.
In cazul aerometrelor (STAS 7985 - 84) metodele de verificare implica:
- verificarea dimensiunilor care se face cu aparate obişnuite de măsurat;
- examinarea culorii, transparenţei şi a defectelor de aspect care se face vizual,
prin palpare şi cu instrumente de măsurat adecvate;
- examinarea tensiunilor se face conform STAS 7281 - 65, metoda calitativa;
- determinarea stabilităţii faţă de apa se face conform STAS 598/1-71 metoda
la 98°C, determinarea stabilităţii faţa de alcalii conform STAS 598/2-71 şi conform STAS
598/3-76 se determina abilitatea faţa de acizi;
- determinarea coeficientului de dilatare se face conform STAS 320-73
- verificarea gradării şi marcării se face conform normelor tehnice de
metrologie în vigoare;

11
 - verificarea poziţiei de plutire a aerometrelor se face cu ajutorul firului cu
plumb.
Buletinul de analiză în cazul determinării densităţii unui produs va trebui sa conţină
următoarele elemente:
- denumirea produsului;
- date pentru identificarea probei;
- tipul de mijloc de măsurare utilizat;
- temperatura de determinare;
- data efectuării determinării;
- valoarea densităţii şi unităţile de măsura;
- eroarea de determinare.

12
 8. Măsurarea masei

8.1. Generalităţi privind instrumente şi aparate pentru măsurarea masei

Masa (notată cu m) reprezintă mărimea scalară fundamentală fizică, pozitivă, care reflectă
proprietăţile inerţiale şi gravitaţionale ale corpurilor materiale. În mod greşit masa este percepută ca
şi greutate, deoarece este perceptibilă cu ajutorul simţurilor ca o caracteristică directă a existenţei
materiei.
În S.I. masa măsoară proprietatea materiei de a fi inertă şi de a provoca câmp gravitaţional.
Unitatea de măsură a masei în S.I. este o unitate fundamentală şi se numeşte kilogram având
simbolul kg. Dintre multiplii şi submultiplii kilogramului cele mai utilizate măsuri sunt tona (t =
1000 kg), quintal (q = 100 kg), gram (g = 0,001 kg) şi miligram (mg = 0,000001 = 10-3 g).
Pentru a afla masa unui corp trebuie comparată masa acestuia cu unitatea de masă iar pentru
acest lucru se folosesc mijloacele de măsurare pentru masă.
Aparatele şi instrumentele pentru măsurat mase conţin o serie de elemente comune cu
ajutorul cărora se poate executa măsurarea. Aceste elemente comune sunt:
 pârghii: pot fi de gradul I (cu axul de oscilaţie la mijloc iar cele două forţe - una activă şi
cealaltă rezistentă- se aplică de o parte şi de cealaltă a axului, în acelaşi sens) sau de gradul
II (având axul de oscilaţie la o extremitate iar forţele - de sensuri opuse - aplicate de aceeaşi
parte a axului);
 cuţite: sunt piese de forma unor prisme alcătuite din oţel dur (de tipul oţelurilor de scule,
tratate termic) având o muchie activă şi care au rolul de sprijin ale mijloacelor de cântărit;
 perniţe: sunt piese de sprijin pentru cuţite iar împreună cu acestea realizează articulaţiile
între pârghii şi celelalte părţi componente ale mijloacelor de cântărit; materialul din care
sunt confecţionate este acelaşi ca şi pentru cuţite;
 plăcuţele: sunt piese de oţel dur care au rolul de a limita alunecarea cuţitelor şi perniţelor în
lungul muchiilor active;
 paftalele: sunt piese care au rol de legătură între pârghii şi alte păţi componente
având şi rol de amortizare a oscilaţiilor platformelor;
 indicatoarele: sunt alcătuite din ace indicatoare sau plăcuţe, una fixă şi alta mobilă aflată în
prelungire, fiind utilizate pentru indicarea poziţiei de echilibru;
 suporturile pentru sarcini: au rolul de a susţine masa de cântărit;
 dispozitivele de izolare: au rolul de a aduce mijloacele de măsură în stare de repaus atunci
când nu se efectuează cântăriri.

Clasificarea intrumentelor de cântărit se poate face în funcţie de următoarele criterii:

 după numărul de pârghii uitilizate:
 instrumente cu o pârghie (balanţe) care pot fi cu braţe egale sau inegale;
 instrumente cu mai multe pârghii (bascule) care în general au braţele
pârghiilor inegale.
 după modul de efectuare a cântăririlor:
o manuale (mecanice), la care toate operaţiile sunt realizate de operator;
o semiautomate, la care o serie de operaţii sunt realizate automat;
o automate.
 după modul de amplasare:
1
  fixe
 mobile.
 după construcţia dispozitivului indicator: cu poziţia de echilibru constantă (acul
indicator se opreşte în poziţia de echilibrula acelaşi reper).
 după precizia de măsurare:
- balanţe analitice de precizie, cu valoarea diviziunii cuprinsă între 0,001 mg
până la 0,001g;
- balanţe de precizie cu valoarea diviziunii cuprinsă între 0,001 g până la 0,1 g;
- balanţe industriale cu valoarea diviziunii cuprinsă între 0,1 g până la 1g;
- balanţe industriale cu platformă având valoarea diviziunii cuprinsă între 1g
până la 10g.

Cele mai utilizate instrumente de cântărit sunt: balanţele analitice, balanţele tehnice,
balanţele compuse, balanţele romane, basculele şi balanţele semiautomate cu cadran.
Cântarele mecanice pot fi construite atât pentru cântărirea unor mase foarte mici (balanţe
analitice) cât şi pentru cântărirea unor mase foarte mari de ordinul sutelor de tone. Clasele de
precizie în care se construiesc cântarele industriale sunt în mod obişnuit l şi 2,5 iar pentru lucrări de
cercetare sau laborator se folosesc cele de precizie mai mare începând cu clasa 0,01.
8.2. Balanțele etalon
Cele mai precise instrumente de cântărit sunt
balanţele etalon. Acestea sunt utilizate pentru verificarea
maselor, nefiind folosite în industrie ci doar în cadrul
oficiilor sau direcţiilor metrologice. Ele sunt balanţe
simple, executate cu mare precizie, foarte sensibile la
factorii de mediu. Din aceasta cauza sunt ţinute în incinte
închise din încăperi cu atmosferă controlată prin
intermediul unor mâini mecanice.

Fig. 8.1. Balanța etalon

2
 8.3. Balanţele analitice
Sunt utilizate în laboratoare, în activitatea de cercetare sau didactică. Aceste tipuri de balanţe
prezintă o forma constructivă apropiată cu cele etalon, fiind de construcţie simplă, de sensibilitate şi
precizie ridicată. Domeniul de măsurare este cuprins între 2...200 g. Cântărirea se face prin
echilibrarea masei de cântărit cu măsuri echivalente iar unele balanţe au prevăzute o scara
micrometrică pentru mărirea preciziei de citire a valorii măsurate. Oscilaţiile balanţei sunt echilibrate
de amortizoare. Factorii de mediu acţionează şi asupra acestor balanţe, de aceea acestea sunt închise
într-o carcasă iar greutăţile adiţionale sub forma de călăreţi sunt acţionate mecanic.

Fig. 8.2. Balanță analitică

Balanţa analitică este un instrument electronic de mare precizie iar pentru realizarea unor
măsurători corecte trebuie să se ţină seama de următoarele:
• să nu se amplaseze balanţa într-un curent de aer;
• să nu se amplaseze balanţa analitică lângă surse de căldură sau direct la soare;
• să nu se amplaseze balanţa într-o încăpere cu umiditatea ridicată;
• baza balanţei trebuie să fie stabilă, să nu fie supusă vibraţiilor;
• baza balanţei trebuie să fie perfect orizontală, astfel încât bula de aer să fie în centrul cercului
marcat, în caz contrar trebuie reglată orizontalitate din picioruşe.

3
 Fig. 8.2. Balanță analitică
1. Etalonarea balanţei
• Se verifică dacă balanţa este alimentată şi se porneşte prin răsucirea butonului 3.
• Se verifică dacă tamburul 2 este la puntul de 0, în caz contrar se aduce la 0.
• Se aşteaptă stabilizarea indicaţiei balanţei şi se urmăreşte indicaţia pe cadranul acesteia.
Dacă nu se poate aduce indicaţia balanţei la 0 prin butonul 7, se folosesc piuliţele 6 pentru
aducerea la 0.
2. Se aretează balanţa prin răsucirea spre dreapta a butonului 3.
3. Se pune proba pe platanul din stânga.
4. Se repetă paşii.
Se porneşte balanta (3,stânga).
Dacă indicaţia acului balanţei depăşeşte cadranul spre valorile pozitive se adaugă greutăţi pe
platanul din stânga. Fie valoarea totală a greutăţilor m1.
Dacă indicaţia acului balanţei depăşeşte cadranul spre valorile negative se scot greutăţi pe
platanul din stânga. Fie valoarea totală a greutăţilor m2.
Pâna când diferenta m1-m2 este mai mică de un gram.
5. Se lasă pe platanul din stânga greutăţile m2.
6. Se foloseşte tamburul 2 cu cele două roţi în acelasi mod ca la pasul 4 prin răsuciri succesive
pâna când indicaţia balanţei este spre valori pozitive pe cadran. Se foloseşte întâi roata mare,
corespunzătoare unităţilor de ordinul zecimilor de gram şi apoi, dacă încă nu a intrat în scală, roata
mică, corespunzătoare unităţilor de ordinul sutimilor de gram.
7. Citirea se face astfel:
- gramele se calculează prin însumarea greutăţilor de pe platan;
- zecimile şi sutimile de gram se citesc de pe tambur;
4
 - următoarele două cifre se citesc de pe indicaţia scalei balanţei.
Balanţa analitică are un principiu de funcţionare destul de simplu. După cuplarea la circuitul
electric (prin cablul din spate), printr-o apăsare scurtă a tastei ON/OFF se porneşte balanţa. Se
aşteaptă, până aparatul se stabilizează şi se apasă tasta TARE după care pe ecran apare valoarea
0,0000 g. În acest moment putem începe operaţia propriu-zisă de cântărire. Astfel, se deschide
fereastra laterală şi se aşează pe talerul de aluminiu obiectul a cărei masă vrem s-o aflăm. Închidem
fereastra, pentru a evita influenţarea de către curenţii de aer a valorii măsurate, şi aşteptăm ca pe
ecran să se stabilizeze valoarea ce reprezintă masa.
În cazul în care trebuie sa se cântărească substanţe solide, se aşează mai întâi pe taler o sticlă de
ceas după care se apasă tasta TARE, pentru tararea aparatului şi se aşteaptă stabilizarea balanţei şi
apariţia valorii 0,0000g. Apoi se pune pe sticla de ceas substanţa pe care vrem s-o cântărim şi se
aşteaptă stabilizarea valorii de pe ecran.
După terminarea măsurătorilor se închide aparatul din aceeaşi tastă ON/OFF, după care urmează
decuplarea de la reţeaua de alimentare cu energie electrică.

8.4. Balanţele tehnice

Sunt balanţe simple utilizate la cântăriri curente la care precizia este redusă. Balanţele tehnice se
verifică la funcţionarea în gol şi la încărcare cu 10... 100 % din încărcarea maximă.
La utilizări frecvente, balanţele tehnice sunt incomode din cauza faptului că talerele sunt plasate
sub pârghie, ceea ce le face uneori inutilizabile.

5
 Fig. 8.3. Balanța tehnică

Elementele componente ale balanţei din figura 8.3. sunt: 1- suport; 2 - coloană; 3 - taler; 4 – vergele
de legătură; 5 - buton de acţionare a dispozitivului de izolare; 6 - paftale; 7 – pârghie.

8.5. Balanţele compuse

Au talerele aşezate deasupra pârghiilor. Aceste tipuri sunt cel mai des utilizate în activităţile
de cântărire, inclusiv în pieţele agroalimentare. Balanţa compusă este cu trei puncte de încârcare,
sprijinul făcându-se pe trei cuţite. Cele mai utilizate sunt balanţele de tip A numite şi balanţe
Beranger după numele inventatorului (fig.8.4). Elementele componente ale balanţei din fig 6.3; 1-
talere; 2 - pârghie de cântărire cu braţe egale; 3 - cuţite duble de legătură; 5 - pârghie ajutătoare.

Fig. 8.4. Balanţă compusă tip Beranger

8.6. Balanţele romane

Sunt mijloace de cântărire alcătuite dintr-o singură pârghie cu braţe inegale. Pe braţul scurt
se suspendă corpul de cântărit iar pe cel lung culisează un cilindru metalic de masă constantă care se
numeşte cursor sau greutate romană. Echilibrarea se prin modificarea poziţie masei constante. Pe
braţul lung sunt trasate diviziuni pe care se citesc diferitele valori ale maselor cântărite iar pe cel

6
lung culisează un cilindru metalic de masă constantă, care se numeşte greutate romană. Verificarea
balanţelor romane se face utilizând greutăţi prin etalon. În figura 8.5 este prezentată schema de
funcţionare a unei balanţe romane şi compunerea forţelor care apar la cântărire.

Fig. 8. 5 Balanţă romană

8.7. Bascule zecimale

Sunt instrumente de cântărit cu mai multe pârghii inegale. Acestea sunt folosite pentru
cântărirea maselor de ordinul sutelor de kilograme. Cântărirea se face la un raport de 1/10 între
greutăţile aşezate pe platan şi masa de cântărit. Basculele zecimale sunt construite pentru sarcini
maxime de 50, 700, 200 şi 500 kg. Verificarea acestora constă în: verificarea justeţii (prin încărcarea
lor la sarcina maximă); comportarea la suprasarcina (prin încărcarea cu o sarcină cu 30 % mai mare
decât cea maximă, după care se lasă bascula să stea 30 de minute în suprasarcină iar apoi se verifică
integritatea perniţelor) şi sensibilitatea ce constă în verificarea prin aşezarea pe platformă de greutăţi
egale de sarcină tolerată, caz în care deplasarea arătătorului nu trebuie să depăşească 3 mm de cel fix.
Elementele componente ale balanţei din figura 8.6 sunt: 1 - postament; 2 - platformă; 3 - pârghia de
sarcină; 4 -pârghia principală; 5 - platanul cu greutăţi; 6 – dispozitivul de echilibare.

Fig. 8.6 Basculă zecimală

8.8. Basculele romane

Sunt folosite pentru cântărirea maselor mai mari de 500 kg până la mase de 200.000 kg.
Aceste instrumente nu folosesc pentru determinări greutăţi de lucru, determinările se fac pe baza
7
pârghiilor cu braţe inegale. Echilibarea sarcinilor de cântărit se face prin deplasarea unuor greutăţi
constante numite cursoare de-a lungul unor braţe cu diviziuni.
Basculele romane obişnuite au acelaşi principiu de lucru ca toate basculele romane, diferind
însă de acestea prin sarcina maximă (care poate fi de 100, 200, 500, 1000 şi 2000 kg) şi prin forma
constructivă.
Verificarea se face la suprasarcină, în gol şi la 10% din sarcina maximă.
Elementele componente ale basculei din figura 8.7 sunt: 1 - postament; 2 platformă; 3 -
pârghia mare gradată; 4 - pârghia mică gradată; 5 - dispozitiv de echilibrare.

8.7 Basculă romană

8.9 Balanţe semiautomate

Balanțele semiautomate cu cadran sunt instrumente la care cântărirea se face automat,
operatorul făcând doar încărcarea-descărcarea balanţei şi citirea indicaţiilor. Se construiesc în mai
multe variante dintre care cea mai obişnuită este balanţa semiautomată cu cadran. Sistemul de
pârghii este asemănător cu cel de la celelalte balanţe, doar că are rezistenţă mai mare. Dispozitivul
de înclinare are rolul de a transforma mişcarea în plan vertical a platanului în mişcare de rotaţie a
acului indicator cu ajutorul unei pârghii de ordinul I cu două cuţite (unul de sprijin pentru pârghie şi
unul pentru sarcină).
Elemetele componente ale balanţei din figura 8.8 sunt: 1 – talere; 2 – cadran; 3 – ac indicator.

Fig. 8.8 Balanţă semiautomată cu cadran

8.10. Aparate de cântărit electromecanice
Aparatele de cântărit electromecanice se folosesc de la sfârşitul deceniului opt al secolului
XX, de când la miniaturizarea aparatelor s-au utilizat captorii tensometrici.

8
 Aceste aparate sunt mijloace de măsurare a masei caracterizate prin dimensiuni mici,
construcţii simple şi robuste, manipulare şi întreţinere uşoară precum şi faptul că se pretează la
cântărire automată. Amplasarea acestora este foarte uşor de efectuat chiar şi în locuri greu
accesibile, în condiţii dificile de exploatare (praf, umiditate, temperatură).
Un alt avantaj îl constituie afişajul numeric al acestora şi posibilitatea de înregistrare a
rezultatelor, iar mai recent cu ajutorul interfeţelor, aparatul fie se poate cupla la calculator unde
rezultatele pot fi prelucrate sau datele se pot transmite prin tehnologie bluetooth către un laptop.
Cântatarele electromecanice se clasifică în cântare derivate din cele mecanice (la care
deplasarea pârghiei de echilibrare se converteşte într-o mărime electrică) şi cântare cu traductoare
elastice care sub acţiunea unor forţe de greutate se deformează iar deformaţia este convertită într-o
mărime electrică; aceste aparate nu compară mase ci determină greutăţi iar din acest motiv necesită
etalonare pentru locul de utilizare.
Un alt tip de cântare folosite pentru cântărirea continuă sunt cele cu izotopi care sunt
adaptate pentru acest tip de cântărire.
Precizia acestor balanţe este într-o gamă de valori cuprinsă între 10...0,001 g în funcţie de
domeniul de cântărire şi clasa de precizie. O altă caracteristică a acestor aparate este liniaritatea şi
reproductibilitatea ale căror valori sunt de regulă foarte apropiate de valoarea preciziei de măsurare.
În figura 8.9 sunt prezentate două tipuri de balanţe folosite în laborator: a) are în dotare o
incintă de cântărire din sticlă (care se foloseşte pentru modelele de precizie de 1 mg);
b) are o precizie de 0,01 g.

a b
Fig. 8.9 Balanţe de precizie: a – clasa I
cu incintă de cântărire; b – de clasa a II

În figura 6.9 sunt prezentate două tipuri de balanţe industriale:

a) compacte, având o capacitate de încărcare de 60 kg;
b) cu platformă cu capacitate de încărcare de 100 kg.

9
a b

Fig.8.10 Balanţe industriale: a-compacte, de clasa a III;

b - cu platformă, de clasa a II

10