Romanitatea românilor in viziunea istoricilor

1. Ce înțelegem prin romanitatea românilor?

- descendența românilor din coloniștii aduși de Traian în Dacia (despre

care vorbește Eutropius în ”Istoria romană” din secolul IV)
- originea latină a limbii române
- unitatea de neam a românilor de pe întreg teritoriul locuit de ei
- păstrarea datinilor și obiceiurilor de factură romană

Pentru acestea trebuie să demonstrăm continuitatea daco-getică după cele

două războaie daco-romane din 101-102 și 105-106, dar și continuitatea daco-
romană după retragerea aureliană (270-275), deoarece unii istorici susțin că
Traian i-a exterminat pe toți dacii, iar împăratul Aurelian a retras din Dacia
romană nu numai armata și administrația la sud de Dunăre, ci și întreaga
populație daco-romană, Dacia rămânând pustie.
Transformarea unei părți a Daciei lui Decebal în provincie romană va marca
începutul procesului de romanizare( (care a cunoscut trei faze) (și înseamnă
procesul de însușire a culturii materiale și spirituale romane, a limbii latine de
către geto-daci) și care va duce la formarea poporului român și a limbii române
(proces istoric cunoscut sub numele de etnogeneză).

Religia:
-politeistă la geto-daci și romani
-monoteistă (credința într-un singur Dumnezeu) răspândită în Imperiul Roman
după moartea lui Iisus – creștinismul.
Pătrunderea creștinismului în Dacia romană prin misionarii veniți din sud și
adoptarea creștinismului de către populația daco-romană este demonstrată și
de terminologia religioasă din limba română care este de origine latină: creștin,
cruce, sfânt, biserică, etc. Elocvent este termenul de biserică, care derivă din
latinescul basilica (tribunal la romani).
În sec. IV, în timpul lui Constantin cel Mare, temernul de basilica este înlocuit
cu grecescul eccleria (adunarea poporului). Schimbarea s-a produs la italieni,
francezi, spanioli, dar nu și la români. Aceasta înseamnă că creștinismul a
pătruns la noi înainte de sec. IV. Dacă ar fi pătruns în sec. IV, schimbarea s-ar fi
produs, dar atunci Dacia nu mai făcea parte din Imperiul Roman.

2. Izvoarele istorice din perioada sec. VII – XVIII

- consemnează existența unui popor de origine latină la nord de Dunăre.

Termenul folosit pentru desemnarea lui este acela de ”vlah” (de origine
germanică și preluat de slavii sudici).
- primele izvoare care vorbesc despre poporul român sunt cele bizantine
în care se folosește termenul de ”romani”.
Afirmația că romanitatea orientală se identifică cu poporul român înseamnă că
singurul spațiu istorio-geografic rămas romanizat (din întreaga romanitate
orientală) sau Imperiul Roman de Răsărit (sau Imperiul Bizantin) este spațiul
românesc locuit de români.

3. Cauzele (motivele) pentru care s-a scris despre romanitatea românilor

a) umaniștii italieni din sec. XV-XVI, impresionați de faptele de vitejie ale

românilor conduși de Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad
Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, în lupta antiotomană, au vrut să
știe cine sunt aceștia.
b) lupta de emancipare națională (pentru drepturi politice sau pentru a
participa la conducerea Transilvaniei) a românilor din Transilvania din
sec. XVIII. În fruntea acestei mișcări se va situa episcopul greco-catolic
(sau unit) de Alba-Iulia, Inochentie Micu Klein, care va formula mai multe
memorii adresate farurilor locale din Transilvania, dar și Vienei, în 1744,
împărătesei Maria Tereza.
 În memoriul său intitulat ”Supplex Libellus” cerea drepturi politice
pentru românii uniți și pentru cei neuniți (adică ortodocși), aducând
argumente istorice (continuitatea, autohtonia, vechimea, romanitatea
românilor), dar și filosofice (numărul mare al românilor din Transilvania
și contribuția lor prin impozite).
Ideile lui sunt preluate de Școala Ardeleană (reprezentanții ei fiind
Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ion Budai-Deleanu), care în
1791 formulează un memoriu ”Supplex Libellus Valachorum”, adresat
împăratului de la Viena, Leopold al II-lea, în care susțin latinitatea pură a
românilor (teoria latinistă).
Din acest motiv este emisă teoria imigraționistă de către Franz Sulzer în
lucrarea din 1781 ”Istoria dacilor transalpini” în care susținea că poporul
român s-a format la sud de Dunăre, de unde, în sec. XIII, a trecut la nord
de Dunăr, așezându-se în Transilvania, peste maghiari. Astfel etnogeneza
românească (procesul de formare al poporului român) devine în sec.
XVIII o problemă politică. Despre romanitatea românilor au scris
cronicari români începând cu sec. XVI-XVIII, maghiari, sași.

c) Apariția dualismului austro-ungar în 1867

- apărut prin unirea Austriei cu Ungaria (Transilvania trece sub directă

administrare a maghiarilor) face să fie reluată și dezvoltată teoria
imigraționistă deoarece românii din Transilvania reiau mișcarea de
emancipare națională.
În 1868 dar și în 1871, Robert Roesler dezvoltă teoria imigraționistă a lui
Sulzer, în lucrarea sa ”Studii românești. Cercetări cu privire la istoria
veche a României”, publicată la Leipzig. El aduce numeroase argumente
în sprijinul acestei teorii (gimnasium pg 16)
Primii istorici români care au combătut această teorie au fost Bogdan
Petriceicu Hașdeu și A.D. Xenopol.
Au urmat istorici români și străini care au susținut teoria continuității
(formarea poporului român la nord de Dunăre) sau teoria imigraționistă
(formarea poporului român la sud de Dunăre).