Domnia lui Consantin Brancusi

La sfârşitul veacului al XVII-lea şi în primii ani ai secolului

următor, „secolul luminilor”, arta diplomatică românească atinge un
deosebit grad de perfecţionare în timpul domniei în Ţara Românească a
lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), urmaşul la tron al lui Şerban
Cantacuzino, dar şi nepot al acestuia.
Tânărul domn de 34 de ani nu s-a grăbit să continue orientarea politică
filohabsburgică a unchiului său. A procedat astfel cu multă înţelepciune deoarece
îşi va atrage în scurtă vreme nemulţumirea habsburgilor, concretizată în expediţia
militară întreprinsă în Valahia de armata austriacă aflată sub comanda generalului
Heissler şi înfrântă la Zărneşti, în 1690. Procedând cu tact şi abilitate, domnul-
cărturar de la sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui următor a avut, pe
parcursul lungii sale domnii de 26 de ani, o politică externă echilibrată, întreţinând
bune relaţii cu Austria lui Leopold I, Polonia lui Jan Sobieski şi a urmaşilor
acestuia, Rusia lui Petru I, dar şi Franţa lui Ludovic al XIV-lea. Constantin
Brâncoveanu nu s-a grăbit să se orienteze direct şi vizibil spre Rusia lui Petru cel
Mare, aşa cum o va face la un moment dat contemporanul său de pe tronul
Moldovei, Dimitrie Cantemir.  

Uriaşe sume de bani iau drumul Stambulului 

Excelent cunoscător al situaţiei politice internaţionale, Brâncoveanu a
realizat că niciuna dintre cele trei Mari Puteri vecine, Austria, Polonia şi Rusia, nu
putea garanta, cu întregul potenţial militar de care dispunea, independenţa statală şi
suveranitatea naţională a Ţării Româneşti în faţa Porţii. Din contră, în ceea ce
priveşte Austria şi Polonia, Leopold I, Jan Sobieski şi urmaşii lor nutreau mai
degrabă intenţia clară de a ocupa ei înşişi ţările române decât de a le ajuta să se
elibereze de sub suzeranitatea otomană. Brâncoveanu a rămas mai departe pe o
poziţie de clară şi constantă expectativă, aşteptând o conjunctură internaţională
favorabilă pentru a opta pentru o anume putere europeană. În acelaşi timp, s-a
străduit să adoarmă orice suspiciune a sultanului şi marilor dregători de la
Constantinopol, instrumentul cel mai convingător fiind uriaşele sume de bani care
luau drumul Stambulului. Numai aşa se explică cum a reuşit domnul valah să se
menţină în scaunul Ţării Româneşti mai bine de un sfert de secol, aproape 26 de
ani, „stabilitate nemaiîntâlnită din vremea lui Matei Basarab — aprecia dr. Paul
Cernovodeanu — datorită cumpătării, chibzuinţei şi felului în care a înţeles să-şi
îndeplinească menirea de promotor al idealului de independenţă a patriei, într-o
perioadă de mare restrişte şi tulburări în acest colţ al continentului european”.

Corespondenţă diplomatică impresionantă: 282 de scrisori identificate

până acum 
Foarte bine informat, domnul era un perfect cunoscător al situaţiei
internaţionale, mai exact al celor mai recente evenimente, în detaliu şi aduse la zi.
Acest lucru a putut fi posibil prin crearea unui minuţios şi bine pus la punct aparat
diplomatic, modern şi la standarde europene de funcţionare. Cancelaria
domnească, foarte activă şi eficace, era alcătuită din dieci specializaţi în limbile
latină şi italiană (Giovanni Candido Romano sau „Ioan Romanul” ori „Ioan
Frâncul”, Anton Maria Del Chiaro), germană (Ladislau Teodor Dindar, Peter
Grienner, contele Bartolomeo Ferrati, medicul Curţii din Bucureşti), poloneză
(Andreas Wolff din Cotnari, „pisarul leşesc” şi Nicolaus Wolff, ambii originari din
Polonia), turcă (clucerul Afenduli din Constantinopol), maghiară şi rusă (cei doi
fraţi din Şcheii Braşovului, David şi Teodor Corbea, fiii popii Ioan de la biserica
„Sf. Nicolae” din Şcheii Braşovului), precum şi greacă (grecii Nicolo da Porta din
Chios şi Spiridon) care ştiau absolut toţi să opereze cu cifru.
Numai aşa a reuşit domnul să întreţină, beneficiind de ajutorul stolnicului
Constantin Cantacuzino şi de priceperea şi competenţa diecilor de cancelarie, o
bogată corespondenţă diplomatică – 282 de scrisori identificate la ora actuală – în
limbile latină, italiană, greacă, polonă, rusă, germană şi maghiară, nu numai cu
suveranii vremii, împăratul Austriei, ţarul Rusiei, regii Franţei şi Poloniei, dar şi cu
oameni de stat, generali, austrieci, poloni şi ruşi, ambasadori ai Marilor Puteri la
Constantinopol (englez, olandez, austriac, veneţian), Suveranul Pontif, cardinali,
prelaţi ai Bisericii Răsăritului, cărturari greci. Din cele 282 de scrisori amintite,
mai bine de jumătate, adică 170, au un caracter politico-diplomatic, fapt care,
apreciază acelaşi istoric român mai sus-menţionat, Paul Cernovodeanu, „îl arată pe
Brâncoveanu ca pe unul din voievozii cu activitatea cea mai dinamică pe plan
extern, alăturându-l de Mihai Viteazul, de la care se cunosc 240 de astfel de
misive”.
Să nu trecem cu vederea nici vasta reţea de agenţi şi emisari creată de domn,
şi întreţinută la Curtea acestuia de la Bucureşti, având ochii aţintiţi în permanenţă
spre Viena, Constantinopol, Moscova şi Varşovia, formată din cărturari,
comercianţi şi clerici ardeleni, sud-dunăreni sau levantini, trimişi în importanţe
misiuni în capitalele europene. Să amintim doar câteva nume reprezentative:
ceauşul David Corbea (în misiune la Varşovia în 1698), Gheorghe Castriotul,
originar din Castoria, Panaiot Radu şi Pătru Damian (în misiune la ţarul Rusiei,
Petru I, în intervalul 1699-1701), medicul Iacob Pylarino din Cefalonia, veneţianul
Bussi (în misiune la Viena, în 1698), la care s-au adăugat trimişii domneşti
permanenţi la Constantinopol — kapukehaiele — Ghiorghios Clironomos şi
Ianachi Porphyrita, foşti dragomani ai rezidenţei habsburgice la Poartă. Lista poate
continua cu emisarii lui Brâncoveanu pe lângă hanii tătari din Crimeea şi sultanii
din Bugeac, Toma portar, Ianachi căpitan, în 1696, Luca vistier şi Dumitraşco
Caramanlău, mare postelnic, în 1698, şi cu negustorul Caraiani aflat în misiune la
Veneţia la începutul „Veacului Luminilor” (1700-1704).