Vântul îmi loveşte obrajii, plesnindu-mă, pedepsindu-mă pentru tot ce-am făcut.

Lacrimile îmi curg pe faţă,

prelingându-se apoi pe gât şi întrând sub gulerul tricoului, în timp ce eu încerc să-mi croiesc drum printre
persoanele ale căror chipuri nu le pot recunoaşte, ajungând în faţa mormântului. Privesc derutată piatra
mormântului, lemnul pe care se găseşte inscripţionat numele tău şi simt cum braţele întunericului mă
îmbrăţişează, strângându-mi corpul, sufocându-mă. Încerc să ţip, dar glasu-mi e mort. Apuc pământul proaspăt
în palme, despărţind uşor degetele lăsând să se prelingă pe solul udat de ploaie. Strig, şi de data asta glasul mi
se face auzit. Urlu, îţi urlu numele, strigându-te din morţi, chemându-te la mine, dar nu poţi să vii, eşti blocată
între patru lemne sub pământ.
Mă ridic, simţind cum sângele mi se prelinge pe genunchi, tăiându-mă în spinii trandafirilor ce-i purtam în braţe.
Lacrimile continuă să curgă, precum ploaia ce se abate asupra noastră. Aud şoaptele invitaţiilor vorbindu-te de
rău, chiar şi moartă, şi-mi opresc impulsul de a apuca lopata de lângă mine şi a le cresta ţeasta în două. Încerc
să am un moment de reculegere în cinstea ta, măcar odată în viaţă să-ţi primeşti laudele meritate pe care nimeni
nu ţi le-a spus. Florile îmi scapă din mâini când privesc în depărtare, observând silueta grăsună îndreptându-se
spre noi. În scurt timp îi pot distinge trăsăturile şi cu un straniu sentiment de deja-vu şi inima spartă în bucăţele o
salut, dar nu primesc niciun răspuns din partea ei. O văd trecând pe lângă mine, întorcându-mă să văd unde
pleacă, şi se aşează lângă el, lângă toţi ceilalţi. Mă privesc cu milă, batjocură, ca atunci când vănătorul îşi lasă
prada să moară din urma glonţului greşit tras. Acel glonţ tras într-un organ vital, ce duce la o moarte lentă şi
agonizantă.
Încerc să îmi abţin lacrimile, dar realizez mult prea târziu cat să mă pot ascunde de privirile lor iscoditoare. Ochii
îmi poposesc pe un om matur, de vârsta a doua, în costum negru, stând în faţa celorlalţi cu o privire
impenetrabilă, şi mă întreb cine este. Privesc spre aceea fată, nerecunoscând-o după zâmbetul jucăuş, nici după
rochia albă cu voaluri. Ochii îmi fug pe chipurile oamenilor, fără să pot recunoaşte pe cineva, realizând că am
rămas doar eu în lume. Privirile lor goale nu-mi transmit nimic, dar zâmbetele, vestimentaţia cât şi indiferenţa cu
care se expun în faţa unui asemenea eveniment îmi dovedesc faptul că nu le pasă şi nici nu le va păsa.
Lăsându-mă lângă mormânt strâng trandafirii căzuţi şi îi aranjez pe pământul ud.Ridicându-mă privesc pentru o
ultimă dată mulţimea ce asistă tăcută la distrugerea mea interioară, şi descopăr cine sunt toţi acei oameni.
Bărbatul – tatăl meu, fata grăsuţa – fosta mea ce mai bună prietenă, verii mei, mătuşile, prieteni pe care nu am
avut ocazia să-i întâlnesc niciodată. Indiferenţa şi falsa păsare, în cazul unora, le-a fost masca sub care nu am
putut să-i recunosc.