CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE LATINĂ

CURS 1 – Originile şi începuturile Romei

Instituţiile

Clasele sociale

Locuinţele

Familia

Educaţia

Religia

Alimentaţia

Vestimentaţia

a. Originile şi începuturile Romei

Începuturile Romei, capitala unuia dintre cele mai mari şi mai durabile imperii
– Imperiul Roman (despre care am putea vorbi începând cu anul 753 î.H. şi
până în anul 1453, când Bizanţul a fost cucerit de turci) sunt învăluite în aură
legendară, preluată şi transmisă de istoricul Titus Livius în opera Ab Urbe
Condita. Potrivit legendei, eroul troian Enea (Aenea) – ale cărui călătorii sunt
poetizate de Vergilius în epopeea Eneida – a acostat pe malul râului Latium, s-a
căsătorit cu Lavinia, fiica regelui Latinus şi, în cinstea ei, a întemeiat oraşul
Lavinium. După moartea lui Enea, fiul său, Ascanio, a întemeiat oraşul Alba
Longa, la poalele munţilor Albani. Au urmat apoi 12 regi, însă ultimul,
Amulius, l-a detronat pe fratele său mai mare, Numitor, şi a făcut-o pe fiica
acestuia, Rhea Silvia, vestală. Dar, zeul Marte s-a îndrăgostit de ea şi, din
iubirea lor, s-au născut gemenii Remus şi Romulus. Amulius, invidios, le-a dat
drumul pe râul Tibru, dorind să-i piardă. Curentul apei i-a dus pe copii la

~1~
poalele Palatinului. O lupoaică adăpostită în peştera lui Lupercal i-a luat şi i-a
hrănit, apoi doi păstori i-au crescut. Ajunşi adolescenţi, Remus şi Romulus l-au
răzbunat pe Numitor, punându-l pe tronul cetăţii Alba Longa, iar apoi au
întemeiat şi ei un oraş. Pe terenul pe care trebuia să se ridice Roma, între cei doi
fraţi a izbucnit o ceartă şi Remus este ucis de Romulus. Acesta din urmă
trasează o brazdă în jurul Palatinului şi astfel ia naştere cetatea Roma în anul
753 î. H.

Romulus, primul rege al Romei, domneşte până în anul 717 î.H. În timpul
domniei sale are loc răpirea sabinelor, fapt ce va genera un război între sabini şi
latini şi, în cele din urmă, ei vor forma un singur popor (regele sabinilor va
împărţi puterea cu Romulus). În timpul unei furtuni, Romulus dispare în mod
misterios şi va fi venerat sub numele zeului Quirinus.

La conducerea Romei va urma sabinul Numa Pompilius (717-673 î.H.) care

va organiza viaţa religioasă (construieşte templul lui Ianus, împarte anul în 12
luni, împarte zilele în faste şi nefaste etc.).

Mai târziu, între 616-579 î.H. Roma va fi condusă de primul rege etrusc,
Lucius Tarquinius, care extinde şi înfrumuseţează cetatea: realizează construcţia
marelui circ, desecarea văilor prin canalizare. Moare asasinat.

Următorul rege este tot etrusc, Servius Tullius. El împarte oraşul în 5

centurii, în funcţie de avere, împarte cetăţenii în 4 triburi în funcţie de
domiciliu, construieşte zidul „servian” în jurul celor şapte coline. Moare
asasinat.

Ultimul rege al Romei a fost Tarquinius Superbus, un tiran a cărui putere se

baza pe forţă. El a extins autoritatea Romei, a construit templul lui Jupiter, al
Iunonei şi al Minervei pe Capitoliu.

În anul 509 î.H. se instaurează Republica. Sunt aleşi primii doi consuli,
Collatinus şi Brutus. Puterea trece în mâna patricienilor, reprezentanţi ai
aristocraţiei. În perioada republicană începe acţiunea de unificare a Peninsulei
italice, care se va finaliza după trei secole de lungi conflicte, de războaie.

~2~
 b. Instituţiile

În perioada regalităţii (a primilor 4 regi latini şi sabini şi a următorilor 3 regi

etrusci), populaţia din Roma era împărţită în 3 triburi (latin, sabin, etrusc),
fiecare trib era împărţit în 10 curii, iar fiecare curie era împărţită în 10 ginţi.
Ginta avea ca şef o persoană mai în vârstă şi îi includea pe toţi cei care
descindeau dintr-un strămoş comun (legendar sau real), care aveau acelaşi
nume, practicau acelaşi cult religios şi aveau drept la succesiune. Ginta se
împărţea la rândul ei în ramuri (familii). Tatăl (pater familias) a deţinut la
început putere absolută, dar, în timp, aceasta s-a limitat asupra membrilor
familiei, a sclavilor familiei şi a bunurilor materiale ale acesteia.

Din conducătorii ginţilor şi ai familiilor a fost creată clasa

patricienilor (aristocraţiei).

Membrii curiilor („bărbaţi sub arme”) se întruneau în adunări

(„comiţii curiate”) care erau conduse de rege. În cadrul acestora se luau cele
mai importante decizii privind legile, războaiele, aplicarea pedepselor.
Comiţiile alegeau regele şi apoi magistraţii (în timpul Republicii). Regele
avea un rol foarte important, întrucât era comandantul armatei, judecătorul
suprem şi marele preot. La adunările populare („comiţii”) oamenilor de rând
(„plebeii”) nu le era permis să participe. Plebeii reprezentau clasa de mijloc
(negustori, meşteşugari, mici proprietari), erau oameni liberi şi aveau dreptul
de a deţine pământ, de a încheia acte juridice, dar cu obligaţia prestării
serviciului militar. Plebeii nu aveau nici un drept politic. Plebeii ajutau din
toate punctele de vedere un reprezentant al aristocraţiei („patron”) care, în
schimb, le oferea protecţie şi sprijin economic.

În timpul regalităţii, un rol important l-au deţinut magistraturile care

erau variate şi foarte bine organizate. Magistraturile (în care puteau fi incluşi
şi plebei) aveau atribuţii juridice, organizând instanţele şi stabilind formulele
proceselor. În rândul magistraţilor, primul loc îl ocupau cei doi consuli –
aleşi pentru o perioadă de un an - care preluaseră prerogativele regelui,

~3~
reprezentau puterea executivă supremă pe care o exercitau pe rând, câte o
lună fiecare. În timp de război ei comandau armata. După ce le expira
mandatul, consulii deveneau proconsuli (administratori ai unei provincii).
Un rol semnificativ l-au avut şi censorii (aleşi pentru o perioadă de 5 ani),
aceştia ţinând evidenţa repartizării în clase a cetăţenilor. Se ocupau de
bugetul statului şi întocmeau listele senatorilor.

În perioada Republicii, instituţia supremă a fost Senatul care se ocupa

de toate problemele statului. Iniţial au fost 300 de senatori, apoi, către
sfârşitul epocii republicane numărul senatorilor ajunsese la 900 (între aceştia
puteau fi, din secolul IV î.H., şi plebei). Senatorii erau numiţi pe viaţă, se
bucurau de anumite privilegii. Ei erau recrutaţi de censori.
Senatul controla administraţia, justiţia, finanţele, activitatea militară, asigura
îndeplinirea practicilor de cult, lua decizii legislative, de politică externă şi
măsuri în situaţii deosebite, de criză. Dar, la fel ca în cazul magistraturilor,
Senatului i s-a diminuat autoritatea în timpul epocii imperiale.

În epoca imperiului, care începe în anul 30 î.H., odată cu preluarea

puterii de către Octavian Augustus, prerogativele consulilor şi ale censorilor
au fost preluate de împărat, primul între cetăţeni (princeps), şeful cultului
religios (pontifex maximus), comandant al armatei, cel care controlează
finanţele, legislaţia, administraţia în întregul ei. Instituţiile importante
altădată (Senatul, adunările poporului) îşi pierd autoritatea, iar în secolul III
e.n. au dispărut.
Începând cu epoca imperiului, succesiunea la tron a fost ereditară sau
prin adopţie. Dacă împăratul nu îşi desemna succesorul, acesta era ales de
armată şi Senatului nu îi mai rămânea decât să îl recunoască şi să legifereze
decizia ei.

Atât în perioada republicană, cât şi în cea imperială, organizarea

statului roman a cunoscut diverse forme. După cum afirmă Ovidiu Drimba,
„în această privinţă, geniul organizatoric roman a dat antichităţii un exemplu
singular. Prima formă era cea a anexării teritoriului cucerit, cu sau fără
transplantarea la Roma a populaţiei respective (când aceasta nu era
~4~
 masacrată sau vândută la târgurile de sclavi), şi cu confiscarea a jumătate, a
două treimi sau în întregime a teritoriului. În alte cazuri, oraşele-state
cucerite erau transformate în municipii, lăsându-li-se într-o mare măsură
autonomia, acordându-li-se celor învinşi drepturi civile (nu însă şi drepturi
politice). Un alt sistem era cel al federalizării; statul cucerit încheia cu Roma
un tratat de alianţă, în condiţii care variau de la caz la caz” (Ovidiu Drimba,
Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984, pp. 715-716).

b. Clasele sociale

Împărţirea în clase sociale a fost făcută în societatea latină pe criteriide avere

şi de origine.

La începutul perioadei republicane, două clase au fost importante: patricienii

şi plebeii. Cu trecerea timpului, plebeii au obţinut drepturi civile şi politice,
aproape egale cu ale patricienilor.

Către sfârşitul epocii republicane, numărul familiilor patriciene s-a redus,

ajungând la 30. Totodată s-a format o nouă aristocraţie (nobilitas) care includea
patricieni şi cei mai bogaţi plebei, membri ai Senatului. Aceşti nobili se distingeau
de ceilalţi prin vestimentaţie (purtau togă cu o bandă lată purpurie) şi încălţăminte
(culoare roşie), iar la teatru locurile le aveau rezervate.

Între nobilitas şi oamenii de rând era ordinul cavalerilor (equites) care din
secolul IV e.n. includea cetăţeni bogaţi din afara Senatului. Cavalerii aveau ca
semn distinctiv un inel de aur şi toga cu o bandă îngustă din purpură.

c. Locuinţele

Casele ţăranilor, în general ale oamenilor săraci, erau construite după model

etrusc, din bârne şi lut şi acoperiş din stuf. Aceste locuinţe aveau, de obicei, o
singură cameră (atrium). Tavanul era prevăzut cu o deschizătură prin care
pătrundeau lumina şi apa de ploaie. Aceasta era colectată într-un bazin ce se afla în

~5~
mijlocul încăperii. La început, viaţa familiei ţărăneşti era concentrată în atrium, în
jurul căminului care avea şi funcţie religioasă. Cu trecerea timpului, ţăranii romani
au construit şi alte încăperi, astfel încât atrium-ul a devenit un fel de anticameră,
împodobită cu statui şi alte obiecte de artă. Ansamblul de locuit avea în interior
grădina (peristilul), unde familia lua masa atunci când vremea era favorabilă.
Casele romanilor fiind orientate spre interior nu aveau o adevărată faţadă şi nici
ferestre. Din stradă se intra printr-un coridor (vestibulum) în atrium. La jumătatea
coridorului se afla uşa de intrare din stradă în casă. Cu excepţia atrium-ului,
celelalte încăperi erau mici. În casele romanilor erau multe paturi cu diverse
destinaţii: pentru dormit, pentru servit masa, pentru relaxare în timpul zilei.
Pentru a lumina încăperile, romanii utilizau lumânări din ceară sau din seu,
lămpi cu ulei care erau atârnate din plafon, formând un fel de candelabru.
Cei foarte bogaţi aveau, pe lângă casa din oraş (domus), şi o locuinţă tip
fermă (villa rustica) care era locuită numai în anumite perioade ale anului, când
domeniul necesita o atentă administrare.
Către sfârşitul perioadei republicane, aristocraţii romani şi-au construit în
apropierea oraşului locuinţe de lux (villa urbana) care erau situate în cele mai
frumoase locuri şi care ofereau un deosebit confort ( acele case aveau grădini,
parcuri, piscine, terenuri de sport). Renumite au fost în lumea latină vila lui Plinius
cel Tânăr, a lui Cicero şi a împăratului Hadrian, de laTivoli.
Cei mai mulţi cetăţeni romani locuiau însă în case închiriate (insulae –
casele erau înconjurate de spaţii libere sau de străzi), acestea fiind asemănătoare
blocurilor de astăzi. Casele acestea aveau structura din lemn şi nu mai mult de 5
sau 6 etaje. La parter se aflau ateliere şi prăvălii. Apartamentele erau formate din
1sau2 camere şi bucătărie, dar lipseau confortul şi igiena, întrucât nu aveau
căldură, apă, servicii.

d. Familia
În perioada republicană, autoritatea paternă era absolută şi nelimitată, având

drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi a copiilor. Dreptul acesta s-a diminuat
treptat, însă în secolul I e.n. mai avea dreptul de a-şi ucide soţia în anumite situaţii,
iar în secolul IV e.n. putea să-şi repudieze copiii nou-născuţi, părăsindu-i în stradă
şi pe cei mai mari îi putea vinde ca sclavi în afara Romei.
~6~
 Femeia romană a început să fie cu adevărat respectată din secolul I î.H., i se
permitea să iasă singură la cumpărături, să meargă în vizite, să îşi însoţească soţul
la ospeţe şi chiar să îl repudieze.

Unei fete îi era permis să se căsătorească de la 12 ani, iar unui băiat de la 17

ani.

După ce se năştea un copil, la 8-9 zile se făcea ceremonia purificării, nou-

născutului punându-i-se la gât o amuletă – pentru a alunga duhurile nefaste - , care
era purtată de băieţi până la vârsta de 17 ani şi de fete până la momentul căsătoriei.
Copiii care prezentau malformaţii la naştere erau omorâţi.

De la vârsta de 7 ani, băieţii îşi ajutau tatăl, iar fetele mama, în treburile
cotidiene ale casei. Când un băiat împlinea 17 ani, era dus în For, unde îmbrăca
toga şi era înscris pe listele cetăţenilor. Din acel moment primea numele complet,
avea drept de vot şi îşi începea serviciul militar.

Căsătoria se stabilea de către părinţi şi, din momentul acceptului, se încheia

un contract între cele două familii, în care se prevedeau inclusiv despăguburile
pentru situaţia în care una dintre părţi ar fi anulat-o.

Celibatarii erau obligaţi să plătească un impozit special.

Interesante erau secvenţele ritualice ale înmormântării, cele mai multe fiind
transmise la celelalte popoare neolatine şi păstrate până în secolul trecut. Ritualul
se desfăşura astfel: când o persoană era suferindă şi existau semne clare ale
sfârşitului său apropiat, era aşezat pe pământ. Când îşi dădea ultima suflare, un
membru al familiei îl săruta pe gură, apoi ceilalţi îl strigau pe nume. Trupul
neînsufleţit era spălat cu tot felul de plante şi mirodenii, îmbrăcat, aşezat pe un pat
funebru şi sub limbă i se punea o monedă pentru a plăti luntraşul către lumea de
dincolo. Focul din vatră era stins (semn de doliu), în jurul decedatului se aprindeau
făclii. Peste cadavru se puneau flori şi coroane. Oamenii de rând erau expuşi timp
de 3 zile, iar împăraţii vreme de 7 zile. Pentru cei bogaţi funeraliile erau organizate
cu mare fast, cortegiul fiind precedat de cântăreţi din flaut, corn, trompetă, apoi de
purtători de făclii, de bocitoarele specializate, de mimi care dansau şi ironizau vicii
ale defunctului, apoi de persoane care purtau măştile strămoşilor acestuia.

~7~
 Până în epoca imperială, cei foarte bogaţi erau incineraţi, iar odată cu
începutul imperiului s-a generalizat obiceiul înhumării, acesta devenind valabil şi
pentru împăraţi. În imediata apropiere a zidurilor Romei şi în interior nu era
permisă, prin lege, înmormântarea. Istoria consemnează o excepţie: împăratul
Traian a cărui cenuşă a fost depusă în capitala Imperiului Roman. Nobilii şi-au
construit, de-a lungul drumurilor care porneau din marile oraşe (cel mai important
fiind Via Appia), mausolee cu interior mare, pentru că acolo organizau, în zilele de
comemorare a celor decedaţi, reuniuni familiale. Corpurile neînsufleţite ale celor
săraci şi ale sclavilor erau aruncate în gropi comune.

De asemenea, în Roma au fost construite cimitire subterane (catacombe)

care au servit ca loc de refugiu sau de practicare a cultului religios pentru creştini
(începând cu secolul II e.n.).

e. Educaţia

Pentru romani, de altfel ca şi pentru grecii Antichităţii, educaţia era foarte

importantă, pentru că îl ajuta pe tânăr să se integreze în societate şi să îşi cunoască

drepturile şi îndatoririle. De aceea, fenomenul analfabetismului era redus şi
aproape fiecare cetăţean ştia să scrie, să citească, să socotească, astfel încât putea
să fie primul pedadog pentru copiii săi şi chiar singurul dacă nu avea posibilitatea
de a-l trimite la şcoală.

La vârsta de 7 ani copiii începeau şcoala primară (atât băieţii cât şi fetele).
Orele erau ţinute de un ludi magister (dascăl de profesie) plătit de părinţi, în aer
liber, într-o fostă prăvălie etc. Elevii învăţau să scrie, să citească, să socotească, să
recite texte literare şi se punea accent pe învăţarea mecanică. Dascălului îi era
permis să le aplice pedepse care puteau fi destul de dure. Copiii aristocraţilor nu
erau trimişi la şcolile publice, ci încredinţaţi celui mai instruit sclav al familiei.

Un număr restrâns de elevi reuşea la vârsta de 12 ani să ajungă la gimnaziu

(„şcoala de gramatică”), unde timp de 4 ani se studiau limba latină, limba greacă şi
opere ale scriitorilor clasici (greci şi romani). Elevii învăţau să recite, învăţau
figurile de stil, făceau lecţii de dicţie şi li se predau doar noţiuni generale de istorie,

~8~
geografie, matematică, astronomie, mitologie, muzică (pentru că romanii nu le
considerau esenţiale în pregătirea copiilor, disciplinele acestea neavând o utilitate
practică şi imediată).

După împlinirea vârstei de17 ani, tinerii din famiile nobile aveau
posibilitatea de a continua studiile la „şcoala de retorică”, necesară pentru cariera
politică. Disciplinele (puţine ca număr) erau predate în limba greacă. În afara
„şcolii de retorică” existau şcoli superioare care pregăteau specialişti în medicină,
arhitectură şi domeniul juridic. Recunoscute şi apreciate au fost în lumea romană
şcolile publice superioare de drept.

f. Religia

În primele secole ale istoriei latinilor, religia a fost una animistă. Romanii

credeau că în fiecare vieţuitoare, în fiecare lucru există forţe misterioase pe care le

numeau divinităţi sau spirite. Fiecare fiinţă umană îşi avea spiritul său protector
(genius), forţa divină (numina) şi considera că de la naştere, pe tot parcursul vieţii
se află sub influenţa acestuia/acesteia, inclusiv activităţile sale practice.

Din aceste forţe divine mentalul colectiv a conturat imaginea zeilor care
controlau natura, viaţa şi activităţile agrare: Iuppiter, Marte, Saturn, Vesta, Ianus
etc.

IUPPITER (ZEUS la greci) – este fiul lui Saturn (Cronos la greci) şi al Rheei. Un
oracol îl prevesteşte pe Cronos că unul dintre copiii săi îl va detrona şi atunci
acesta îi devorează pe cei 5 copii ai săi la naştere. Pe al şaselea, Rheia decide să îl
aducă pe lume în secret, în timpul nopţii. Reia i-a arătat a doua zi lui Cronos o
piatră învelită în scutece şi, astfel, Iupiter a fost salvat. A fost crescut de nimfe. La
maturitate a pornit război împotriva lui Cronos, care a durat 10 zece. Iuppiter
câştigă şi împreună cu doi dintre fraţii săi împart puterea: Iupiter devine stăpân al
cerului, Neptun (Poseidon la greci) stăpâneşte marea, iar Pluto (Hades la greci) va
stăpâni lumea subterană (Infernul).

Iuppiter a reprezentat pentru romani zeul suprem, tatăl şi şeful zeilor dintr-o nouă
eră, ordonatorul lumii, garantul dreptăţii, protectorul copiilor, al societăţii şi al

~9~
civilizaţiei. A fost numit şi Iovis, ziua consacrată fiind joia (Iovis Dies), adică ziua
jovială, rezervată jocurilor copiilor. I se spunea şi Optimus Maximus („Cel Foarte
Bun şi cel Foarte Mare”).

Ceremoniile sub patronajul său se desfăşurau la 1 ianuarie (pentru logodne), la 1

februarie (ca stăpân al cerului), 1 septembrie, 23 decembrie etc.

IUNONA (HERA la greci) – era soţia lui Iuppiter, zeiţă a cerului, a fenomenelor
atmosferice, a logodnei, a justiţiei şi răzbunării, protectoare a naşterilor. Era fiica
lui Saturn şi a Rheei.

MARTE (ARES la greci) – este zeul războiului, personificând îndrăzneala,

curajul, violenţa. La început a fost zeul protector al poporului şi al teritoriului
roman, devenind apoi zeu al armatelor şi al bătăliilor. Femeile erau excluse din
cultul acestui zeu. Bărbaţii exersau folosirea armelor pe câmpul din apropierea
Tibrului, care a primit denumirea de Câmpul lui Marte. Potrivit legendei, din
iubirea sa cu Rhea Silvia s-au născut Romulus şi Remus. Îi era consacrată luna
octombrie. În timpul ceremoniilor, se purificau armele prin foc şi se suna trâmbiţa
în onoarea eroilor căzuţi pe câmpul de luptă.

NEPTUN (POSEIDON la greci) – era stăpân al apelor; fiul lui Saturn şi al Rheei,
frate cu Iuppiter, Pluto, Iunona, Ceres, Vesta; l-a ajutat pe Iuppiter pentru
detronarea lui Saturn, apoi s-a aliat cu Apollo pentru a-l detrona pe Iuppiter, dar,
eşuând, ambii au fost lipsiţi o perioadă de timp de atributele divine; în acea
perioadă cei doi au construit zidurile Troiei pentru prinţul Laomedon, dar pentru că
acesta a refuzat plata convenită, Neptun a trimis un monstru marin să distrugă
ţărmul cetăţii; Neptun s-a metamorfozat în cal pentru a fi iubit de Ceres, în fluviu
pentru a o cuceri pe Tyro; Neptun s-a căsătorit cu Salacia şi a fost tatăl lui Triton
(= zeu marin, cel care a creat Tritonii; era plin de înţelepciune şi bunăvoinţă; ca
simbol avea scoica marină al cărei sunet puternic se auzea de la un capăt la altul al
pământului; a fost transformat în delfin şi urcat la cer pentru a forma constelaţia
Delfinul);

Neptun a fost protector al navigaţiei, al porturilor, al ţărmurilor; i-a fost consacrată

luna februarie (când este zodia peştilor); era reprezentat cu tridentul şi scoica în
mână, conducând un car tras de cai de mare sau de delfini; serbările închinate lui

~ 10 ~
erau somptuoase şi aveau caracter nautic (23 iulie= jocurile lui Neptun sau
Neptunalia).

PLUTO (HADES la greci) – era zeul Infernului; fiul lui Saturn şi al Cybelei
(Magna Mater, asimilată cu Rhea, era zeiţa forţelor naturii, a vegetaţiei, era
sărbătorită la echinocţiul de primăvară); Pluto a răpit-o pe Kore (Persefona la
greci), fiica lui Ceres (Demeter la greci) care a devenit soţia sa şi regina umbrelor;
cortegiul său era format din trei judecători şi din Parce (=reprezentări ale
destinului, ale fatum-ului, forţă situată mai presus de zei; erau 3 Parce: Parqua,
Nona, Decima care torceau firul vieţii, o organizau şi tăiau firul ei),

CERES (DEMETRA la greci) – era fiica lui saturn şi a Rheei, sora lui Iuppiter şi
mama Korei; era zeiţa recoltelor, protectoarea pământului cultivat şi a animalelor;
în onoarea ei au fost instituite misteriile (practici ezoterice pe care le cunoşteau
doar cei iniţiaţi; secretul era păstrat cu sfinţenie, învăţătura se transmitea exclusiv
oral); îi era consacrată luna august;

IANUS (=”trecere”) – era zeu al începuturilor, al primelor lucruri; împreună cu

Iunona patrona Calendele la începutul fiecărei luni (în timp ce Iuppiter patrona
Idele, zilele de la jumătatea lunii); a fost considerat unul dintre cei mai vechi zei ai
Romei, alături de Mercur, Diana şi Apollo; în artă a fost reprezentat cu două feţe,
una privind spre trecut, iar cealaltă spre viitor; iniţial gardian al porţilor cerului, a
devenit apoi protector al Romei; templul său din Roma vestea pacea dacă uşile
erau închise sau războiul dacă uşile erau deschise;

MERCUR (HERMES la greci) – zeu al negustorilor, tatăl larilor, mesager al zeilor,

al hotărârilor destinului, zeu protector al călătoriilor, al răspântiilor de drumuri, al
vânturilor şi curenţilor marini; el conducea sufletele în Infern; i-au fost consacrate
ziua de miercuri şi luna iunie.

DIANA (ARTEMIS la greci) – era zeiţa lunii, a pădurilor; protectoare a locurilor

sălbatice, a munţilor, a tinerelor fete; cortegiul său era format din nimfe ale naturii;
i se cunoşteau 3 valenţe: protectoare a florei şi a faunei pe pământ, se înrudea cu
Luna în cer, iar în Infern magiciană, autoare a lucrărilor subliminale; avea ca
atribute arcul, săgeţile, cornul, căprioara, cerbul, câinele de vânătoare; data de 7
aprilie era considerată ziua sa de naştere; cultul său se sărbătorea la 13 august.

~ 11 ~
APOLLO – a fost zeu al iubirii, al luminii spirituale, patron al artelor, dar şi zeu al
medicinei, al purificărilor; oracolelese aflau în templele sale (Delos, Delphi, Teba);
ca atribute avea lupul, corbul, delfinul, lebăda, lira, laurul; la 7 aprilie se celebra
ziua sa de naştere.

BACCHUS (DIONYSOS) – zeu al vegetaţiei, al vinului, al fructelor, al reînnoirii

anotimpurilor; era un zeu cu coarne, zâmbitor, încoronat cu ramuri de iederă şi de
smochin, ţinând într-o mână un corn plin cu vin şi în cealaltă un tirs; cortegiul său
îl formau bacante şi bacanţi; din vremea copilăriei a învins toate pericolele, iar la
maturitate a cucerit Indiile cu o armată de bărbaţi şi femei, care, fără arme, erau
încărcaţi cu struguri şi cântau la tobe;a mers apoi în Egipt, unde a fost iniţiat în
mistere (misterii).

VENUS (AFRODITA la greci) – a fost zeiţa iubirii; iniţial era zeiţă a zorilor anului
şi simboliza fecunditatea naturii şi renaşterea acesteia, primăvara; personifica
frumuseţea, farmecul, seducţia, eternul feminin; i s-au atribuit calificativele de:
Venus a plăcerii, Venus victorioasă, mama fecundă, iniţiatoare a ciclului cosmic; a
fost soţia lui Vulcanus, dar a avut aventuri galante cu Iuppiter, Marte, Adonis,
Mercur; îi era consacrată ziua de vineri (Veneris dies); purta o centură magică ce îi
asigura toate puterile seducţiei; atributele ei erau mirtul, trandafirul, mărul, lebăda,
porumbelul; cortegiul îi era format din nimfe, graţii, muze.

VESTA (HESTIA la greci) – era zeiţă specifică poporului latin, ocrotitoare a

caselor şi a cetăţilor; ea simboliza sufletul strămoşilor, iar domeniul ei era
eternitatea; personifica virtuţile, amintirile, tradiţiile căminului; în templul său se
păstra focul sacru; era fiica cea mai marea lui Saturn şi a Rheei, sora lui Iuppiter
şi făcea parte dintre cele 12 divinităţi majore; a fost reprezentată cu un sceptru sau
o lampă într-o mână şi cu o frunză de palmier în cealaltă; anual, matroanele
mergeau la templul în procesiune, cu picioarele goale şi cu părul desfăcut,
îmbrăcate cu o tunică albă, simplă.

În general, comparativ cu zeii grecilor, cei ai romanilor erau fără

personalitate, fără legendă şi nu trezeau emoţii în sufletele lor. Cultul pentru zeităţi
era lipsit de devoţiune, de entuziasm mistic. Romanii nu voiau decât să se afle în

~ 12 ~
relaţii amiabile cu zeii. Religia era pur utilitară. Cele mai multe credinţe şi practici
religioase romanii le-au preluat de la etrusci şi apoi de la greci.

Centrul vieţii relioase a fost casa fiecărui roman. Lângă vatră, pe un mic
altar, el aducea ofrande (fructe, flori, ouă, vin, foarte rar miei şi iezi) zeităţilor
casei: Vesta, Ianus, cei doi Penaţi care protejau proviziile din gospodăria
respectivă şi cei doi Lari care protejau întreaga familie.

Cultele desfăşurate în public erau supravegheate de pontifi (un fel de

administratori ai cultului religios). Pontifii stabileau calendarul, deci şi sărbătorile,
regulile ritualului, stabileau formulele rugăciunilor, alegeau preotesele (vestalele).

g. Alimentaţia

La început frugală, alimentaţia romanilor a devenit, cu trecerea timpului, variată

şi foarte diferită de cea actuală, din punctul de vedere al preparării.

Abia în secolul II î.H. pâinea a devenit un aliment obişnuit, comun. Până la

apariţia ei, mâncarea de bază o reprezenta o fiertură făcută din apă/ lapte, făină
de grâu/ mei, tărâţe, ouă, brânză, miere, carne/ măruntaie şi condimente.
Pentru pâine, plămădeala (maiaua) era făcută, din făină de mei şi must de
struguri, pentru un an de zile, din care cauză pâinea avea gust acru. În general,
plămădeala se punea în cantităţi foarte mici, astfel încât pâinea era deasă şi
nocivă pentru stomac.
Alimentele consumate în mod frecvent erau legumele (ceapă, usturoi, varză,
sfeclă albă, măcriş, lăptuci, castraveţi, bob, linte, ridichi, frunze de hrean, urzici,
praz), pregătite cu ulei, oţet sau vin, sau fierte.
În ceea ce priveşte carnea, cea de porc, de pasăre şi cea de vânat era
consumată de cei bogaţi, în timp ce oamenii nevoiaşi consumau carne de oaie,
de capră, de vită (foarte rar).
De asemenea, preferate de romani erau produsele lactate: brânzeturi cu
condimente şi ierburi aromate, iaurtul din lapte de capră sau de oaie. Nu
consumau smântână şi unt.

~ 13 ~
 Uleiul utilizat în alimentaţie era cel de măsline, cu toate că se făcea şi ulei de
rapiţă, de nucă, de migdale, de susan.
Se consumau în cantitate mare măslinele, fie proaspete, fie conservate.
În timpul iernii, mai ales ţăranii consumau fructe uscate (mere, prune, pere).
Din informaţiile existente, se pare că marea pasiune gastronomică erau
peştele, moluştele şi crustaceele.
Printre preferinţele romanilor se aflau şi ciupercile care se preparau cu
miere de albine.
Proprii bucătăriei romane erau asocierea de condimente picante cu elemente
dulci şi sosurile de peşte.
Pentru prepararea dulcilor, romanii foloseau mierea de albine, brânza, vinul,
grăsimea de porc, anasonul şi chimionul.
Băutura de larg consum a fost vinul care era inclus până şi în raţia
alimentară a sclavilor (însă un vin de calitate inferioară).

Pentru un roman, masa principală o reprezenta cina. Micul dejun era mai
mult o gustare (pâine, brânză, măsline, miere). La prânz consumau alimente
reci, de obicei ce rămânea de la cina din seara precedentă. Cina (ospăţul)
începea de regulă în jurul orei 15. Invitaţii la cină erau însoţiţi de sclavi care, la
intrare, le scoteau stăpânilor încălţămintea, înlocuind-o cu sandale uşoare, iar la
plecare le luminau calea cu torţe.
Faţa de masă a început să fie folosită în perioada imperială. La fel şervetele
care erau aduse de comeseni şi acopereau locurile pe care aceştia se aşezau. La
plecare ei puneau în şervet porţii din mâncărurile rămase, gestul constituind „un
compliment la adresa amfitrionului” (Ibidem, p. 733). La finalul mesei beau vin
amestecat cu apă, jucau jocuri de noroc sau ascultau lecturi făcute de un sclav
instruit.

~ 14 ~