TEMA 4 - ROMANTISMUL ÎN ARHITECTURĂ Caracteristicile generale ale curentului (din a doua

jumătate a secolului al XVIII-lea până în prima jumătate a secolului al XIX-lea) s-au constituit pe
reconsiderarea trecutului medieval dar şi a tradiţiei clasice, a vernacularului, sau exploatarea
pitorescului în opere variate care mizează pe frumosul subiectiv (opunându-se astfel obiectivării
estetice pe care o propuneau reinterpretările moştenirii clasice). În arhitectură, ca de altfel şi în
artele plastice, romantismul nu a închegat un stil sau un sistem de forme unitar. A fost o stare de
spirit care a declanşat un nou mod de a gândi. Romantismul a fost mai degrabă exprimarea
simultană a mai multor puncte de vedere (estetice), uneori contradictorii. De aici şi imposibilitatea
de a delimita un „stil romantic“ practicat de un grup de artişti consecvent romantici. De asemenea,
este imposibilă desemnarea unei opere paradigmatice care să reunească aspiraţiile romantice.
Romantismul a ieşit aşadar din tipare, constituindu-se mai degrabă într-o sumă de direcţii de
gândire, în încercarea de transpunere a unor trăiri interioare, a unor stări de spirit, finalitatea mizând
pe atmosfera creată. Baudelaire afirma că: „romantismul nu se poate defini printr-un ansamblu de
principii şi reţete, ci printr-o nouă manieră de a gândi“8 . Cu toate acestea, sustrăgându-se
„canonului clasic“, o însemnată parte a creaţiei romantice şi-a găsit refugiul în sfera unui alt „canon“,
cel medieval. Explicaţia acestei alegeri stă în faptul că pe de o parte această perioadă, etichetată ca
barbară o lungă perioadă de timp şi în consecinţă dată uitării, oferea sursă şi câmp liber pentru noi
interpretări şi experienţe artistice şi nu în ultimul rând pentru cercetări. Tranziţia însă nu a fost
bruscă. Romantismul nu a apărut ca o reacţie împotriva clasicismului în general ci împotriva rigidităţii
unor reguli ale acestuia – cele care i-au declanşat de altfel sfârşitul. Întoarcerea la evul mediu s-a
făcut treptat sub acţiunea unei multitudini de factori şi influenţe, nu într-un mod planificat. Pe de
altă parte, după cum afirma John Jakobus „(…) oricât de semnificative ar fi unele abdicări de la
responsabilitatea creatoare, atunci când se copiază un edificiu al trecutului, acestea nu sunt de fapt
decât simptomele negative ale frământărilor care marchează deschiderea unei noi tradiţii
arhitecturale“.9 Pentru prima dată termenul „romantic” este utilizat în Anglia secolului al XVII-lea,
ca derivat al cuvântului romance. Totodată „limba romantică” desemna dialectul utilizat curent,
limba vulgară, diferită de limba oficială, latina. Mai târziu, la începutul secolului al XVIII-lea, termenul
făcea referire la naraţiunile medievale scrise în limba vulgară (romance). Chaucer utiliza termenul de
romaunce pentru povestirile despre aventurile cavalerilor. În a doua jumătate a secolului sensul se
modifica, schimbarea fiind ilustrată de scrierile lui d’Ermenonville, care comenta în cartea sa despre
compoziţia peisajului (1777) faptul că preferă englezescul romantique în locul cuvântului francez
romanesque, atâta timp cât ultimul desemna ficţiunea unei naraţiuni, în timp ce primul corespunde
unor calităţi pe care le clasificase ca fiind „pitoreşti”. Printre primii artişti cunoscuţi drept „romantici”
s-au numărat adepţii credinţei lui Friedrich Schlegel (1772- 1829) conform căreia spiritualitatea lumii
moderne nu este compatibilă cu cea a antichităţii clasice. Sensul „romantismului” a evoluat,
căpătând o largă răspândire şi în secolul al XIX-lea, punctul culminant fiind atins în anii ʼ30 când
termenul era universal acceptat drept opus pentru „clasicism”. Opoziţia între romantic şi clasic
traducea sensul diferit al emoţionalului faţă de raţional, al senzualului faţă de intelectual, al
sentimentului subiectiv faţă de judecata obiectivă, al libertăţii de expresie faţă de urmarea cu
stricteţe a normelor. HORIA MOLDOVAN - ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA.
BREVIAR DE CURS 17 Horace Walpole, Strawberry Hill, Twickenham, 1750-1777 Excentricul Horace
Walpole(1717-1797), fiul primului ministru britanic Robert Walpole şi creatorul unui gen literar nou
(romanul gotic, a cărui descendenţă s-a prelungit până în secolul al XX-lea) s-a ocupat de proiectul
reşedinţei sale de la Twickenham pentru o perioadă de aproape trei decenii. Neavând intenţia de a
interpreta dintr-o perspectivă modernă stilul medieval, Walpole a fost sedus de melancolia poveştii
pe care o astfel de casă putea să o materializeze. Construcţia a fost concepută ca o colecţie de
fragmente de artă veche, adăugate succesiv într-o suită de transformări, improvizaţii şi extinderi ale
locuinţei iniţiale (în partea de est a planului), încheiate cu masivul turn Beauclerk (în colţul sud-vestic
al planului). Ideile au fost supuse dezbaterii unui „Comitet” condus de Walpole, cel căruia i se
datorează selectarea acelor modele gotice care să se preteze arhitecturii imaginate: bunăoară
mormântul arhiepiscopului Bourchier de Canterbury a fost adaptat pentru şemineul din galeria
reşedinţei a cărei boltire din stuc era inspirată de cea a capelei regelui Henric al VII-lea de la
Westminster Abbey. Faptul nu este surprinzător în condiţiile în care sursele pe care le-a folosit
Walpole au fost în genere desene publicate ale monumentelor medievale, reprezentate ca
potenţiale modele pentru interpretări adaptate unor funcţiuni diferite faţă de cele originare. Astfel
reşedinţa lui Walpole a ajuns să devină un imens cabinet de curiozităţi arhitecturale, o colecţie de
fragmente aparţinând unor etape diferite de evoluţie a goticului, mai degrabă o evocare a
atmosferei perioadei decât o interpretare din perspectiva modernităţii a potenţialului expresiv al
stilului şi implicit reflecţia unui demers asumat de căutare a unei direcţii originale. ARTISTUL
ROMANTIC ŞI PUBLICUL SĂU Ca ecou al criticii uniformităţii naturii umane lansate de Rousseau,
romanticii au mizat pe reacţia emoţională individuală, subiectivă, dictată de propria personalitate şi
filtrată prin propria cultură. La fel erau percepute lucrurile şi de partea cealaltă, cea a creatorului /
artistului. Acolo unde tradiţia clasică conta pe un artist cizelat ca un mecanism fin, capabil să se
folosească de un inventar rafinat şi bine pus la punct (ordine de arhitectură constituite în baza unor
reguli clare, ancadramente, arce, profilaturi etc.), atitudinea romantică a căutat să HORIA
MOLDOVAN - ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA. BREVIAR DE CURS 18 înţeleagă
actul creator ca pe un proces organic, unic, produsul artistic crescând spontan, coerent. Dacă
aşteptările clasicilor se canalizau spre ordine, spre finit şi complet (tendinţă care descindea din teoria
renascentistă albertiană), romanticii îşi exprimau deschiderea spre neregulat, spre neterminat, spre
organic. Atitudinile îşi aveau originile în perspectiva divergentă asupra artistului. Adepţii clasicismului
credeau în pregătirea temeinică, în formarea didactică a abilităţilor creatoare, în timp ce viziunea
romantică dădea prioritate talentului sau geniului nativ. Dacă oricine era capabil să înveţe să aplice
regulile de proporţionare ale ordinelor de arhitectură, nu orice ar fi fost capabil să facă posibil ca
forţele naturii să ajungă direct la sufletul individului. Această vocaţie, în perspectiva romanticilor, nu
putea să fie stăpânită decât de un geniu. Din acest punct de vedere romantismul deschidea calea
artistului modern, a artistului conştient de rolul său şi de responsabilitatea urmării propriului său
drum, indiferent de consecinţe. Artistul al cărui portret este creionat de romantici este indiferent în
faţa convenţiilor de orice fel, este dezinteresat de recompense şi dornic săşi exprime propriile crezuri
chiar şi atunci când nu se face înţeles în faţa celorlalţi. ESTETICA ROMANTICĂ: „SUBLIMUL” ŞI
„PITORESCUL”