Me 2021-2022

1.
NOŢIUNI ELEMENTARE DE STRUCTURĂ A

CORPURILOR
1.1. Forţe de legătură chimică
Corpurile sunt constituite din particule elementare care pot fi :

atomi, ioni sau molecule. Când aceste particule structurale sunt apropiate
la distanţe suficient de mici între ele apar forţe de interacţiune, denumite
şi forţe de legătură chimică. În funcţie de valoarea energiei de coeziune şi
de natura particulelor, acestea se împart în două clase fundamentale de
forţe sau legături:
- primare sau interatomice, care sunt puternice şi se realizează
între atomi sau ioni (atomi care au cedat sau primit electroni) şi din
această clasă fac parte: legătura ionică, legătura covalentă şi legătura
metalică;
- secundare sau intermoleculare, care sunt slabe şi se exercită
între molecule şi din această clasă fac parte: legătura van der Waals şi cea
de hidrogen.
A. Legătura ionică este cea care
se stabileşte între ioni având sarcini de
semn contrar.
Se cunoaşte că elementele
chimice zerovalente (gazele inerte: He,
Ne, Ar, Kr, Xe), care sunt cele mai
stabile elemente, se caracterizează prin
prezenţa a opt electroni în ultimul strat
electronic, cu excepţia heliului care are
numai doi electroni. Această constatare
Fig. 1.1. Formarea legăturii ionice este în acord cu regula octetului care
în cristalul de NaCl spune că: în combinaţiile chimice care au
14 MATERIALE ELECTROTEHNICE
______________________________________________________________________________
la bază legături ionice, intervin astfel de atomi încât, unul cedează iar
altul primeşte electroni, astfel ca ionii care rezultă să aibă fiecare câte opt
electroni pe ultimul strat. De exemplu, formarea legăturii ionice în
cristalul de NaCl este ilustrată în figura 1.1. Atomul de sodiu, cu numărul
de ordine 11, are un electron pe ultimul strat electronic pe care îl cedează
atomului de clor (cu numărul de ordine 17) care are 7 electroni în ultimul
strat, ionii astfel formaţi (Na+ şi Cl-) au câte 8 electroni pe ultimul strat.
Forţa de legătură ionică este, în principal, de natură electrostatică
şi se exercită între cei doi ioni cu sarcini de semn contrar. Energia de
coeziune se determină considerând forţele electrostatice şi cele de natură
neelectrostatică (de schimb) datorate suprapunerii parţiale a straturilor
electronice.
Această legătură este caracteristică unor combinaţii ale metalelor
alcaline cu halogenii, combinaţii care în stare solidă formează cristalele
de tip ionic.
Principalele caracteristici ale cristalelor ionice sunt:
- energia de coeziune de valoare ridicată - ceea ce conferă acestor
corpuri duritate mare şi punct de topire ridicat;
- conducţia electronică slabă (electronii fiind puternic legaţi de
ioni) - astfel că în stare solidă cristalele ionice sunt izolanţi electrici, dar
în stare lichidă sunt electroliţi, deci conductori de gradul II (cu conducţie
ionică);
- permitivitatea dielectrică mare (până la 100) - datorită
momentelor dipolare formate. Prezintă polarizaţie ionică alături de cea
electronică (prezentă în toate corpurile) şi caracteristicile dielectrice
(r, tg) variază puţin cu frecvenţa şi temperatura;
- se dizolvă, adesea, în apă.
B. Legătura covalentă se mai numeşte şi homopolară deoarece se
stabileşte de obicei între atomi de acelaşi fel; denumirea de covalentă
provine de la faptul că la realizarea ei participă, în primul rând, electronii
de valenţă.
De regulă, legătura covalentă se realizează prin punerea în comun
a doi sau mai mulţi electroni de valenţă ai atomilor între care se exercită
legătura astfel încât să se formeze un octet, deci o configuraţie stabilă de
gaz inert. Electronii puşi în comun formează perechi, numite compensate
pentru că ei au spinii antiparaleli (în această situaţie energia sistemului de
atomi fiind minimă).
NOŢIUNI ELEMENTARE DE STRUCTURĂ ........ 15
______________________________________________________________________________
În cazul moleculei de hidrogen, cei doi atomi îşi pun în comun

electronii care formează o pereche compensată ce aparţine, în medie, tot
atâta timp fiecăruia dintre atomi. În modelul orbitalilor atomici, la
realizarea legăturii covalente orbitalii celor doi atomi se suprapun parţial
(fig. 1.2,a), electronii găsindu-se în cea mai mare parte a perioadei de
rotaţie în regiunea haşurată din figură, regiune rezultată din această
suprapunere. De aici, ei exercită forţe de atracţie electrostatică asupra
nucleelor pozitive, realizând legătura de tip covalent.
a b
c
Fig. 1.2. Formarea legăturii covalente: a - cu electroni în starea s; b - cu un electron în
starea s şi unul în starea p; c - cu electroni în starea p
Legătura covalentă din molecula de hidrogen poate fi reprezentată

simbolic în modul următor: H:H sau H - H. În afara legăturii simple
prezentate, se întâlnesc şi legături duble CH2 = CH2 sau triple N  N,
când atomii îşi pun în comun patru, respectiv şase electroni.
În figurile 1.2,b şi 1.2,c sunt reprezentate legături realizate între
un electron în starea s şi unul în starea p, respectiv între doi electroni în
starea p. Rezultă că legăturile realizate între electroni în starea p sunt
rigide, cu direcţiile de legătură fixe.
Dacă atomii nu sunt identici, se formează dipoli electrici de
momente electrice p , a căror sumă raportată la moleculă poate fi nulă
(fig. 1.3,a) - molecula rezultată fiind nepolară ( p = 0) - sau nenulă
(fig. 1.3,b) - molecula rezultată fiind – în acest caz - polară, cu moment
electric spontan sau permanent ( p  0).
______________________________________________________________________________
a. b.
Fig. 1.3. Structura unei molecule cu legătură covalentă: a - nepolară; b - polară (H2O)
Cauza formării dipolilor electrici este electronegativitatea

(”aviditatea” de electron) diferită a atomilor, astfel că electronii puşi în
comun orbitează un timp mai îndelungat în jurul atomilor mai
electronegativi (de exemplu oxigenul) şi le conferă acestora o uşoară
sarcină negativă iar ceilalţi au o uşoară sarcină pozitivă (hidrogenul, în
molecula de apă).
Acest tip de legătură apare la constituirea a numeroase molecule
ca: H2, O2, N2, Cl2, NH3, H2O, PCl3, etc. şi a altor combinaţii organice.
Principalele proprietăţi ale corpurilor cu legături covalente sunt:
- energia de coeziune are valori mari, ceea ce explică duritatea
mare şi punctul de topire ridicat (mai scăzut, însă, decât la combinaţiile
cu legături ionice);
- sunt foarte puţin deformabile, datorită caracterului direcţional al
legăturii, caracter care determină, datorită aranjării spaţiale mai puţin
compacte, un factor de umplere mai mic decât la metale;
- sunt izolanţi electrici atât în stare solidă cât şi în stare lichidă
deoarece electronii sunt strâns legaţi de atomi;
- sunt solubile, de obicei, în lichide organice;
- permitivitatea dielectrică relativă are valori mari (rSi = 12,
rGe = 14) şi caracteristicile dielectrice variază sensibil cu frecvenţa şi
temperatura – în cazul corpurilor cu molecule polare.
______________________________________________________________________________
C. Legătura metalică este o formă extremă de legătură covalentă

nelocalizată realizată prin punerea în comun între toţi atomii sistemului, a
electronilor din straturile electronice superioare.
Cristalele metalice constau dintr-o reţea ionică pozitivă (fig. 1.4)
şi gazul electronic.
Gazul electronic
este format, în concepţia
fizicii clasice, din
electronii de valenţă
comuni tuturor atomilor
şi care se mişcă liber în
cristal. El exercită o
presiune de natură
electrostatică asupra
Fig. 1.4. Reţeaua ionică a cristalului metalic de litiu. ionilor pozitivi metalici
din nodurile reţelei
cristaline.
Legătura metalică este caracteristică corpurilor metalice şi
compuşilor sau fazelor intermetalice (aliaje).
Proprietăţile specifice corpurilor cu legătură metalică sunt:
- energia de coeziune este mare şi, de aceea, aceste corpuri au
duritate mare şi punct de topire ridicat;
- conductivitatea electrică şi termică este mare atât în stare solidă
cât şi în topitură datorită electronilor ce formează gazul electronic şi care
se mişcă liber în cristal.
D. Legătura van der Waals este de natură electrostatică; şi se
realizează între molecule care au momente nenule. Dacă moleculele au
momente electrice spontane atracţia lor rezultă imediat (fig. 1.5).
Între o moleculă polară şi una nepolară se exercită o forţă de
atracţie de acelaşi tip datorită faptului că, la apropierea lor, câmpul
electric produs de prima induce un moment electric în cea de a doua.
În cazul moleculelor nepolare, forţele de coeziune sunt datorate
interacţiunii dipolilor temporari, care apar când electronii atomilor
componenţi trec prin stări nestaţionare, corespunzătoare tranziţiilor lor de
pe un nivel energetic pe altul. Se produce atunci o deplasare temporară a
centrelor sarcinilor pozitive şi negative, care atribuie moleculelor un
caracter dipolar, cu rezultatul apariţiei de forţe de atracţie
intermoleculare.
______________________________________________________________________________
Forţele van der Waals sunt slabe şi scad foarte repede cu distanţa
dintre molecule dar cresc cu creşterea numărului de electroni, deci cu
greutatea moleculară.
O astfel de legătură se întâlneşte la parafină, vaselină etc.
Proprietăţile specifice corpurilor cu legătură van der Waals sunt:
- energia de coeziune mică, ceea ce explică temperatura de topire
scăzută;
- electronii fiind strâns legaţi de atomi, aceste corpuri sunt izolanţi
electrici şi termici;
- corpurile micromoleculare (cerurile) au proprietăţi mecanice
slabe iar cele macromoleculare (răşinile sintetice termoplaste) au
proprietăţi mecanice relativ bune.
E. Legătura de hidrogen se realizează între atomi puternic
electronegativi (de exemplu, de fluor, azot, sulf, clor, oxigen) care aparţin
aceleiaşi molecule sau unor molecule vecine, prin intermediul unui atom
de hidrogen.
Legătura dintre moleculele de apă - ilustrată în figura 1.6 -
reprezintă o combinaţie între o legătură van der Waals şi una de hidrogen,
prima fiind, procentual, mult mai redusă decât a doua. Atomul de
hidrogen este legat covalent de un atom de oxigen (din molecula proprie)
şi printr-o legătură de hidrogen de un al doilea atom de oxigen (din
molecula vecină), după schema O - H …O. În legătura covalentă O - H
hidrogenul este încărcat pozitiv şi oxigenul (mai electronegativ) este
încărcat negativ. Între atomul de H aparţinând unei molecule şi atomul de
O al unei molecule vecine se exercită o forţă de atracţie electrostatică
care constituie legătura de hidrogen H…O. Legătura de hidrogen este mai
slabă decât cea ionică sau covalentă, dar mai puternică decât legătura van
der Waals.
Fig. 1.5. Legătura van der Waals între Fig. 1.6. Legătura de hidrogen
molecule polare
Proprietăţile corpurilor cu legătură de hidrogen sunt:

______________________________________________________________________________
- energia de coeziune are valori medii şi de aceea şi proprietăţile

mecanice sunt medii;
- sunt izolanţi electrici şi termici;
- prezintă anomalii de vâscozitate şi densitate.
se mişcă liber în cristal.
1.2. Structura cristalină a corpurilor
1.2.1. Stări de agregare ale corpurilor
Atomii şi moleculele pot forma în funcţie de factorii interni

(natură şi forţe de legătură) şi de factorii externi (presiune, temperatură,
natura şi intensitatea câmpurilor exterioare) corpuri aflate în diferite stări
de agregare: solidă, lichidă, gazoasă, plasmă şi materie hiperdensă.
Din punct de vedere microscopic starea solidă de agregare se
întâlneşte sub formă amorfă, mesomorfă sau cristalină.
Corpurile cu structură amorfă prezintă următoarele caracteristici:
- particulele constituente au o aşezare ordonată numai pe distanţe
mici, de câteva diametre maxime ale lor, pe distanţe mari aşezarea lor
este dezordonată. Se spune că se realizează “ordine locală şi dezordine la
distanţă”;
- energia liberă a corpului (F) prezintă un minim relativ şi de
aceea este o stare metastabilă (se observă treceri bruşte ale anumitor
corpuri din starea amorfă în starea cristalină, la valori adecvate ale
temperaturii);
- corpurile amorfe nu au punct de topire net;
- sunt izotrope, proprietăţile lor fizice fiind aceleaşi în orice
direcţie;
- se pot considera lichide suprarăcite deoarece la temperaturi joase
ele prezintă, de asemenea, structuri cu “ordine locală şi dezordine la
distanţă”.
Starea mesomorfă este intermediară între starea amorfă şi cea
cristalină şi se întâlneşte la cristalele lichide. Se disting mai multe tipuri
de stări mesomorfe:
- nematică - în care, moleculele lungi ale cristalelor lichide au
centrele de greutate distribuite aleatoriu şi pot aluneca cu uşurinţă unele
pe lângă altele;
______________________________________________________________________________
- smectică - în care, moleculele lungi sunt aşezate în straturi

putându-se mişca numai în planul stratului;
- colesterică - când moleculele sunt aşezate în straturi, orientarea
lor variind de la un strat la altul într-o manieră elicoidală şi putând trece
dintr-un strat în altul.
Corpurile cu structură cristalină au următoarele proprietăţi
specifice:
- particulele constituente sunt aşezate ordonat pe distanţe mari
comparativ cu dimensiunile lor;
- energia liberă a corpurilor prezintă un minim absolut, starea
cristalului fiind stabilă;
- au punct de topire net;
- prezintă anizotropia proprietăţilor - datorită simetriei interne -
care au, astfel, caracter vectorial sau tensorial.
1.2.2. Reţele cristaline
Un cristal ideal este un mediu discontinuu cu o aranjare

tridimensională strict ordonată a particulelor constitutive. Această
structură cristalină ideală se poate întâlni numai la temperatura de zero
grade Kelvin. La creşterea temperaturii, apar defecte de reţea provocate
de difuziunea - datorată agitaţiei termice - particulelor în cristal.
Structura cristalină este constituită dintr-o reţea de linii drepte şi
plane care formează reţeaua cristalină şi o celulă elementară (de bază)
care prin translaţie generează întreg cristalul.
Liniile drepte se
numesc linii reticulare,
punctele lor de
intersecţie, în care se
a găsesc centrele
particulelor constitutive,
sunt nodurile reţelei
cristaline, planele formate
de diferitele linii
a reticulare se numesc
plane reticulare, spaţiile
Fig. 1.7. Definirea elementelor reţelei cristaline dintre linii sunt
______________________________________________________________________________
interstiţiile reţelei iar distanţa a dintre două linii reticulare (fig. 1.7) este
constanta reţelei cristaline.
În funcţie de tipul particulelor din noduri există cristale: atomice,
moleculare sau ionice.
Reţelele cristaline tridimensionale pot fi clasificate în şapte
sisteme de cristalizare: hexagonal, cubic, tetragonal, romboedric
(trigonal), rombic, monoclinic şi triclinic. Din acestea derivă 14 tipuri de
reţele cristaline, în funcţie de valorile a, b şi c (fig. 1.8) şi de modul de
ocupare cu atomi al celulei elementare.
hexagonal cubic tetragonal
ac abc abc; 

abc; 900
romboedric (trigonal) rombic triclinic
monoclinic
Fig. 1.8. Sisteme de cristalizare
De exemplu, din sistemul cubic derivă: cubul simplu (CS), cubul
cu feţe centrate (CFC) şi cubul cu volum centrat (CVC), ilustrate în
figura 1.9, unde sunt reprezentaţi, pentru celula elementară cubică, şi
indicii lui Miller (cifrele închise între paranteze drepte), indici care
corespunad direcţiilor caracteristice ale celulei elementare.
Fig. 1.9. Celule cristaline: a - cub simplu (CS) şi indicii lui Miller; b - cub cu feţe
centrate (CFC); c - cub cu volum centrat (CVC); d - hexagon compact.
______________________________________________________________________________
1.2.3. Defecte ale reţelelor cristaline
Cristalul real aflat la o temperatură T  0 K nu poate prezenta o

structură cristalină ideală, deoarece la o astfel de temperatură apar defecte
de reţea, deci abateri de la aşezarea strict ordonată a particulelor. În
funcţie de configuraţia lor spaţială defectele de reţea se clasifică în:
- punctuale sau zerodimensionale;
- liniare sau unidimensionale;
- de suprafaţă sau bidimensionale;
- de volum sau tridimensionale.
1. Defectele punctuale constau în lipsa unei particule dintr-un nod
(nod vacant), în prezenţa unor particule în interstiţii (interstiţii ocupate)
sau în existenţa unor particule de impuritate plasate în noduri sau în
interstiţii.
După energia de formare, defectele punctuale sunt de tip Schottky
sau de tip Frenkel. Defectul de tip Schottky se formează atunci când o
particulă părăseşte nodul reţelei cristaline şi se plasează pe suprafaţa
cristalului (formând un nou nod) sau în afara lui (fig. 1.10,a). Defectul de
tip Frenkel se formează prin plecarea unei particule dintr-un nod (care
devine vacant) la suprafaţa cristalului, de unde este adusă într-un
interstiţiu care devine ocupat (fig.1.10,b). Deci defectul Schottky este
unul simplu, constând dintr-un nod vacant iar cel Frenkel este unul dublu,
constând dintr-un nod vacant şi un interstiţiu ocupat. Energia necesară
formării defectului Frenkel este mai mare decât cea necesară formării
defectului Schottky.
nod
vacant
particulă
intersiţală
nod
vacant
suprafaţa
cristalului
a. b.
Fig. 1.10. Defecte punctuale: a - de tip Schottky; b - de tip Frenkel
______________________________________________________________________________
În structurile metalice defectele punctuale nu conduc la modificări

importante ale distribuţiei sarcinilor electrice în cristal. În schimb, în
cazul cristalelor ionice apar modificări mari: îndepărtarea din reţea a unui
ion pozitiv conduce la formarea unei „vacanţe” care se comportă ca un
exces de sarcină negativă, iar prin plecarea unui ion negativ apare în
vecinătatea vacanţei formate (vacanţă anionică), sarcină pozitivă
necompensată (fig. 1.11).
Defectele
punctuale prezintă o
deosebită importanţă
pentru proprietăţile
materialelor şi de aceea
se impune calculul
numărului de defecte
punctuale din unitatea de
volum. Acest calcul se
face satisfăcând condiţia
ca, la echilibru
termodinamic, energia
liberă a cristalului să fie
Fig. 1.11. Defecte punctuale în reţeaua ionică minimă în prezenţa
defectelor.
2. Defectele liniare sunt abateri ale ordinii în cristal după o

direcţie dată, pe o lungime mare comparativ cu celelalte două dimensiuni.
În această categorie intră dislocaţiile care rezidă în linii reticulare care se
termină brusc în cristal (ca linia AB din figura 1.12,a).
Dacă cristalul este supus unor eforturi mecanice normale pe linia
AB, un şir vecin de particule, ca şirul EF din figura 1.12,a, se deplasează
şi completează şirul AB iar şirul CD se transformă într-o nouă dislocaţie,
deci s-a produs o deplasare a dislocaţiei. Această deplasare a dislocaţiei
se face cu un consum relativ mic de energie, deoarece nodurile de reţea
de sub AB erau vacante. Maleabilitatea metalelor se datorează, în mare
măsură, deplasării dislocaţiilor.
______________________________________________________________________________
a. b.
Fig. 1.12. Defecte liniare şi de suprafaţă: a - dislocaţie; b - defect de suprafaţă
Densitatea dislocaţiilor caracterizează cristalele din punct de

vedere al comportării la deformări plastice. Cristalele cu 1015…1016
dilocaţii/m2 sunt ductile, proprietate care lipseşte în cazul cristalelor cu
105…106 dislocaţii/m2, cum sunt cristalele de Ge sau Si.
3. Defecte de suprafaţă şi de volum. Cele mai importante defecte
de suprafaţă se localizează pe suprafeţele care separă volumele distincte,
numite grăunţi cristalini sau cristalite, ale cristalului, caracterizate prin
existenţa unei aceleiaşi direcţii a liniilor reticulare, în fiecare volum,
direcţie care se modifică de la un cristalit la altul (fig. 1.12,b).
Între cristalite există o zonă de trecere în care particulele
cristalului ocupă poziţii mai puţin ordonate, intermediare acelora din
grăunţii adiacenţi.
Aceste zone, ca şi schimbările direcţiilor liniilor reticulare în
cristal, constituie defectele de suprafaţă.
Defectele de volum sunt considerate a fi grosolane şi constau din
goluri, fisuri, incluziuni de corpuri străine în cristal. Un cristal va putea fi
utilizat numai în condiţiile absenţei acestui tip de defecte.
1.2.5. Clasificarea corpurilor în conductoare,

semiconductoare şi izolanţi
Comportarea electronilor în corpurile solide are particularităţi

care nu pot fi explicate decât cu ajutorul fizicii cuantice. Ele pot fi
______________________________________________________________________________
deduse, cu mai puţine dificultăţi matematice, în corpurile cristaline,

datorită structurii lor regulate. Periodicitatea aşezării particulelor în
cristale are drept consecinţă gruparea valorilor energiei electronilor din
cristale în benzi (sau zone) de energie permise şi benzi interzise, foarte
importante pentru explicarea unor proprietăţi ale monocristalelor sau, cel
puţin calitativ şi sub aspectul lor fundamental, ale corpurilor
policristaline şi chiar amorfe. Această teorie a zonelor de energie -
studiată la fizică - permite o tratare unitară a fenomenelor de conducţie
din conductoare, semiconductoare şi izolanţi.
În această teorie, diferenţele mari între valorile conductivităţii la
conductoare 108 … 106 S/m, semiconductoare 105 … 10-6 S/m, şi izolanţi
10-7 … 10-18 S/m, precum şi influenţa unor factori externi ca:
temperatura, câmpurile electrice şi magnetice, iradierea etc., sunt
explicate pe baza spectrului de energie al electronilor şi a modului de
ocupare cu electroni a diferitelor stări.
Un corp izolator (fig. 1.14,a) are, la 0 K, benzile permise fie
complet ocupate cu electroni, fie complet libere iar nivelul limită Fermi,
wF (ultimul nivel energetic ce poate fi ocupat cu electroni) trece prin
mijlocul unei benzi interzise de lărgime wi mare ( 3 eV), denumită
bandă interzisă Fermi (când nu pot exista ambiguităţi se numeşte simplu -
bandă interzisă). Ultima bandă permisă ocupată cu electroni se numeşte
bandă de valenţă (bv) şi prima bandă de energie neocupată cu electroni se
numeşte bandă de conducţie (bc).
Corpul este izolator deoarece benzile permise sunt fie complet
ocupate cu electroni fie complet libere. Electronii din benzile complet
ocupate nu sunt electroni de conducţie pentru că pe fiecare nivel
energetic sunt doi electroni cu spinii opuşi, care se mişcă unul în sensul
pozitiv al axei Ox şi altul în sensul negativ al ei. Deci, nu există un
surplus de electroni care să se mişte într-un sens al axei – sub acţiunea
câmpului electric aplicat - şi care să poată forma curentul electric de
conducţie. Nivelurile din vecinătatea lui wF nu pot fi ocupate de electroni
deoarece sunt situate în banda interzisă wi. De asemenea, electronii din
banda de valenţă nu pot trece în cea de conducţie la temperaturile uzuale
deoarece energia medie acumulată de un electron la T = 300 K
(temperatura camerei) este kT  0,025 eV, insuficientă pentru a escalada
banda interzisă de lăţime wi  3 eV. Deci, într-un izolant ideal, la
temperaturile uzuale, conducţia electronică poate fi considerată nulă. În
______________________________________________________________________________
izolanţii reali, însă, conducţia este nenulă datorită apariţiei unei conducţii
ionice şi a unei conducţii electronice extrinseci (ca la semiconductoare),
date de prezenţa impurităţilor, care nu pot fi total eliminate.
Semiconductorii pot fi intrinseci sau extrinseci (dopaţi cu
impurităţi).
Cei intrinseci au structura benzilor de energie asemănătoare cu
cea a izolatorilor (fig. 1.14,b), însă banda interzisă Fermi este suficient de
îngustă (wi = 10-2 eV) pentru a putea fi escaladată de un număr, relativ,
mare de electroni - la temperaturi obişnuite - şi a se stabili un curent
electric neneglijabil prin corp. În urma escaladării, benzile de conducţie şi
cele de valenţă devin incomplet ocupate cu electroni; electronii din aceste
benzi putând participa la conducţie. Se convine să se atribuie conducţia
electronilor din bc şi golurilor din bv, conducţia intrinsecă fiind una
dublă.
______________________________________________________________________________
Fig. 1.14. Structura benzilor de energie la: a - izolanţi; b - semiconductori intrinseci;

c - semiconductori extrinseci; d - metale monovalente; e - metale bivalente.
Semiconductorii extrinseci au banda interzisă Fermi relativ largă

(wi  1 eV) şi, deci, conducţia intrinsecă este neglijabilă la temperaturile
uzuale. Aceşti semiconductori sunt dopaţi cu atomi străini (impurităţi)
care pot introduce niveluri adiţionale în banda interzisă Fermi de tip
donor, d în apropierea benzii de conducţie sau de tip acceptor, a în
apropierea benzii de valenţă. Electronii de pe nivelul donor pot trece cu
uşurinţă în banda de conducţie deoarece diferenţa dintre energia minimă a
benzii de conducţie wc şi cea a nivelului donor wd este
we = wc - wd  10-2 eV, comparabilă cu energia medie, de agitaţie termică,
a electronilor la temperatura camerei. În semiconductorii dopaţi cu
______________________________________________________________________________
impurităţi donoare conducţia se realizează prin electronii din banda de

conducţie şi semiconductorul este de tip „n” (sarcinile negative fiind cele
care realizează conducţia).
În cazul dopării cu impurităţi acceptoare acestea introduc niveluri
apropiate de wv (energia minimă a benzii de valenţă), wg fiind
wg = wa - wv 10-2 eV; în acest caz electronii din banda de valenţă trec
uşor pe nivelul acceptor. Conducţia extrinsecă se realizează prin golurile
rămase în banda de valenţă şi semiconductorul este de tip „p”.
Golurile de pe nivelurile donoare şi electronii de pe nivelurile
acceptoare nu pot stabili un curent de conducţie pentru că aceste niveluri
sunt localizate în cristal, în punctele în care se găsesc atomii de
impuritate (în număr mult mai mic decât atomii cristalului de bază).
În cazul metalelor monovalente, care constituie cei mai importanţi
conductori electrici, nivelul wF trece prin mijlocul unei benzi permise
(fig. 1.14, d) şi conţine, deci, electroni de conducţie. Poziţia nivelului
Fermi se explică astfel: banda de conducţie rezultă din despicarea
nivelului ocupat, în atomul izolat, de electronii de valenţă; fiecare atom
monovalent furnizează, deci, un electron benzii de conducţie şi, prin
urmare, aceasta conţine N electroni (N este numărul electronilor din
unitatea de volum a cristalului); cum banda permisă e formată din N
niveluri şi fiecare nivel poate fi ocupat de câte doi electroni (conform
regulii lui Pauli), rezultă că sunt ocupate N/2 niveluri, evident cele
inferioare, şi deci wF trece prin mijlocul benzii de conducţie. În cazul
metalelor bivalente, banda de conducţie este complet ocupată; metalele
bivalente sunt însă conductoare deoarece, aşa cum rezultă din experienţă,
banda lor de conducţie se suprapune parţial peste cea permisă imediat
superioară, în care pot trece cu uşurinţă electroni pentru a se realiza
conducţia electrică (fig. 1.14, e).
Rezultatele obţinute mai sus sunt valabile pentru cristalul
unidimensional; ele pot explica însă şi proprietăţile fundamentale ale
cristalelor tridimensionale. Una dintre caracteristicile acestora din urmă o
constituie suprapunerea parţială a benzilor superioare de energie permisă,
chiar la distanţe între atomi egale cu constanta reţelei cristaline a datorită
interacţiunii puternice dintre electroni (densitatea cristalului
tridimensional fiind mai mare decât a unuia unidimensional).
2. MATERIALE ELECTROIZOLANTE
______________________________________________________________________________
Materialele electroizolante sunt caracterizate prin valoarea mare a

rezistivităţii electrice (  107 m) şi - în teoria benzilor de energie - prin
lăţimea mare a benzii interzise Fermi (wi  3eV).
Datorită faptului că toate materialele izolante se polarizează în
câmp electric ele se numesc şi dielectrici; nu toţi dielectricii sunt însă şi
izolanţi, unii fiind semiconductori (feritele, siliciul, germaniul etc).
Principalele utilizări ale lor sunt la izolarea circuitelor electrice
ale maşinilor şi aparatelor faţă de circuitele magnetice, faţă de masă sau
faţă de pământ şi ca dielectric pentru condensatoare. Dielectricii speciali
(feroelectrici, piezoelectrici, electreţi) au şi alte utilizări, în special ca
traductoare.
Solicitările complexe la care sunt supuse aceste materiale
(electrice, mecanice, termice, chimice) fac ca puţine dintre ele să fie
satisfăcătoare din toate aceste puncte de vedere.
Cunoaşterea proprietăţilor şi posibilităţilor de întrebuinţare a
acestor materiale este foarte importantă pentru că durata de viaţă a unei
maşini sau a unui aparat electric este limitată tocmai de durata de viaţă a
materialelor electroizolante din construcţia lor.
2.1 Definiţii şi criterii de clasificare a dielectricilor
Dielectric în sensul originar al cuvântului este un material rău

conducător de electricitate. O definiţie mai corectă a dielectricului este
aceea că el este materialul care prezintă stări de polarizaţie.
O clasificare a dielectricilor, utilizând diverse criterii, este redată,
sintetic, în tabelul 2.1.
Atât materialele electroizolante (în totalitate) cât şi cele
semiconductoare prezintă, la joasă temperatură, fenomenul de polarizare
mai pregnant decât fenomenul de conducţie.
Luând în considerare cea de a doua definiţie, un prim criteriu de
clasificare al dielectricilor este cel al conducţiei electrice, după care
dielectricii pot fi izolanţi electrici sau semiconductori. Cele două clase de
materiale dielectrice sunt caracterizate prin valoarea rezistivităţii:
______________________________________________________________________________
 = 106 ... 1018 m la izolanţii electrici şi  = 10-2 ... 106 m la
semiconductori.
După tipul de polarizaţie pe care-l prezintă şi dependenţa sau
independenţa acesteia de câmpul electric aplicat, dielectricii se împart în:
pasivi, la care polarizaţia depinde de intensitatea câmpului electric E şi
activi, la care nu există o astfel de dependenţă.
Cei pasivi, în funcţie de mecanismul de polarizare sunt dielectrici
cu polarizaţie electronică, ionică sau de orientare.
Cei activi (denumiţi astfel pentru că pot fi utilizaţi pentru
generarea, amplificarea, modularea sau conversia semnalelor electrice),
în funcţie de factorul neelectric ce produce polarizarea permanentă sau
cvasipermanentă se pot ordona în: feroelectrici, piezoelectrici,
piroelectrici şi electreţi (cu polarizaţie cvasipermanentă).
După starea de agregare există dielectrici solizi, lichizi sau gazoşi
iar în funcţie de structura macroscopică ei pot fi omogeni sau neomogeni.
În funcţie de alcătuirea microscopică dielectricii pot fi cu
structură: cristalină, amorfă sau mesomorfă.
Tipul moleculei prezentate împarte dielectricii în polari – când
molecula prezintă moment electric elementar nenul – şi nepolari când
momentul electric al acesteia este egal cu zero.
Un alt criteriu de clasificare este funcţia de utilizare pe
care o pot îndeplini. Se cunosc şapte funcţii, determinate, în principal, de
mecanismele de polarizare pe care le prezintă dielectricul, şi anume:
- de dielectric pentru condensatoare;
- de izolator electric;
- neliniare şi parametrice;
- de traductor piezoelectric;
- de traductor electrooptic;
- de traductor de temperatură;
- de electret.
Tabelul 2.1.
Clasificarea dielectricilor
______________________________________________________________________________
Nr crt Criteriul de clasificare Tipul de dielectric

1 conducţia electrică izolanţi electrici
semiconductori
2 mecanismul de polarizare pasivi, cu polarizaţie:
ionică;
electronică;
de orientare.
activi:
-piezoelectrici;
-piroelectrici;
-electreţi.
3 starea de agregare solizi
lichizi
gazoşi
4 structura macroscopică omogeni
neomogeni
5 structura microscopică cristalini
amorfi
mesomorfi
6 tipul moleculei polari
nepolari
7 tipul dependenţei inducţiei liniari
electrice de câmpul electric neliniari
8 funcţia de utilizare cu funcţia de:
dielectric pentru condensatoare;
-izolator electric;
-neliniare şi parametrice;
-traductor de temperatură;
-traductor piezoelectric;
-traductor electrooptic;
-electret.
9 comportarea cu temperatura termoplastici
termorigizi
10 valorile proprietăţilor fizice izotropi
după diferite direcţii în material anizotropi
În funcţie de uniformitatea sau neuniformitatea proprietăţilor
fizice după diferite direcţii din corpul solid, dielectricii pot fi izotropi sau
anizotropi, iar după modul de comportare cu temperatura pot fi
termoplastici sau termorigizi.
______________________________________________________________________________
2.2 Caracteristicile electrice ale materialelor izolante
La introducerea dielectricului într-un câmp electric apar în acesta

două fenomene: unul de conducţie şi un altul de polarizaţie.
Fenomenul de conducţie constă în mişcarea ordonată, în raport cu
corpul, a unor purtători de sarcină. Acest fenomen apare deoarece
conductivitatea electrică a materialelor este diferită de zero, neexistând
izolanţi electrici perfecţi.
Fenomenul de polarizaţie constă în deplasarea limitată, sub
acţiunea câmpului electric, a electronilor şi ionilor sau în orientarea
moleculelor polare pe direcţia câmpului aplicat, la dielectricii polari. În
dielectricii neomogeni apare şi o aglomerare de sarcini electrice adevărate
pe suprafeţele de separaţie ale părţilor lor omogene. Toate aceste
deplasări limitate de sarcini dau naştere unor curenţi de polarizare.
La depăşirea unei anumite valori a tensiunii aplicate apare un nou
fenomen şi anume fenomenul de străpungere al materialului.
Circulaţia curenţilor de conducţie şi de polarizaţie dă naştere unor
pierderi de energie în material. În curent continuu, curenţii de polarizare
dispar într-un timp foarte scurt după aplicarea tensiunii şi, deci, pierderile
de energie se datorează numai circulaţiei curenţilor de conducţie. În câmp
variabil în timp, curenţii de polarizaţie circulă atâta timp cât este aplicată
tensiunea şi ca urmare, pierderile de energie se datorează atât
fenomenului de conducţie cât şi celui de polarizaţie.
Caracteristicile electrice ale dielectricilor sunt legate de
fenomenele amintite şi anume:
a. Permitivitatea dielectrică relativă, r este legată de fenomenul
de polarizare şi este definită, din punct de vedere macroscopic, ca fiind
raportul dintre capacitatea unui condensator având ca dielectric materialul
studiat şi capacitatea aceluiaşi condensator având ca dielectric vidul (sau
aerul),  r  C / C0 . Din punct de vedere microscopic permitivitatea
relativă se defineşte cu relaţia: r = 1 + e, unde e este susceptivitatea
electrică. Permitivitatea relativă este un număr adimensional şi ia valori
de circa 1 la gaze, între 1 şi 3 la solide şi lichide nepolare, între 3 şi 15 la
solidele polare, zeci la lichidele polare şi sute sau mii la feroelectrici.
______________________________________________________________________________
Permitivitatea absolută  a materialului este produsul dintre r şi 0

(    0   r ) şi se măsoară în F/m, unde 0 este permitivitatea vidului
egală cu  0  1/ 4    9 109  8,854 1012 F/m.
b. Rezistivităţile de volum v şi de suprafaţă s sunt legate de
fenomenul de conducţie.
Rezistivitatea de volum v se
defineşte ca rezistenţa măsurată în
curent continuu a unui cub de
material cu latura egală cu unitatea
(fig. 2.1) şi are valori între 106 şi
1018 m pentru materialele
electroizolante. Din figură rezultă:
Rv = U / Iv = va / a2 = v/a, deci:
v = Rva. Pentru a = 1 m rezultă:
Fig. 2.1 Definirea rezistivităţii de volum.
v = Rv1 [m]. În practică, pe lângă
m se utilizează ca unitate de măsură şi cm (1cm = 10-2 m).
Rezistivitatea de suprafaţă s se defineşte, convenţional, pentru
materialele solide, ca fiind rezistenţa, măsurată în curent continuu, a unui
pătrat delimitat la suprafaţa materialului prin doi electrozi în formă de
cuţit (fig. 2.2). Din figură se poate scrie că: Rs = s d / b, deci pentru d = b
rezultă Rs = s [ ].
Curentul între cei doi
electrozi nu trece prin material ci
printr-o pătură subţire de
umezeală care se formează la
suprafaţa materialului. Grosimea
acestei pături (deci şi
rezistivitatea de suprafaţă)
depinde de compoziţia chimică,
de structura materialului, de
conţinutul de impurităţi solubile
din material, de starea de
Fig. 2.2 Definirea rezistivităţii de suprafaţă. prelucrare a suprafeţei, de
temperatură şi de puritatea,
umiditatea şi presiunea mediului ambiant. Pentru materialele izolante s
are valori între 108 şi 1018 .
______________________________________________________________________________
c. Factorul de pierderi tg (tangenta unghiului de pierderi) este

legat atât de fenomenul de conducţie cât şi de cel de polarizaţie electrică
şi caracterizează mărimea pierderilor totale
de energie din dielectrici.
Unghiul de pierderi  = 90 - 
reprezintă complementul unghiului de defazaj
dintre tensiunea aplicată U şi curentul total
I (suma dintre curentul activ I a şi cel
capacitiv I c ) care străbate dielectricul (fig.
Fig. 2.3 Definirea unghiului 2.3). Pentru materialele uzuale tg ia valori
de pierderi. între 10-4 şi 10-1.
d. Rigiditatea dielectrică Estr este legată de fenomenul de
străpungere şi se defineşte ca fiind valoarea minimă a intensităţii
câmpului electric uniform la care are loc străpungerea materialului. Se
calculează ca raportul dintre tensiunea de străpungere Ustr şi grosimea d a
materialului dintre electrozi: Estr = Ustr /d în MV/m sau în kV/cm.
Deoarece în practică nu se pot obţine, întotdeauna, câmpuri
electrice uniforme mărimea Estr calculată cu relaţia de mai sus reprezintă
rigiditatea dielectrică tehnică, definită în anumite condiţii fizice de
experienţă. Este folosită pentru compararea materialelor izolante între ele
din punctul de vedere al străpungerii şi ia valori între unităţi de MV/m la
gaze şi materiale poroase şi 100 … 300 MV/m pentru sticlă, mică, folii
sintetice etc.
Electreţii
Electreţii sunt materiale dielectrice care prezintă polarizaţie

remanentă de lungă durată (fiind analogi magneţilor permanenţi) şi
produc câmp electrostatic în spaţiul din jurul lor în lipsa surselor
exterioare de câmp electric.
În funcţie de procedeul de obţinere, electreţii se clasifică în:
- termoelectreţi (obţinuţi prin acţiunea simultană a temperaturii şi
a câmpului electric);
- fotoelectreţi (obţinuţi prin acţiunea simultană a fluxului luminos
şi a câmpului electric);
- pseudoelectreţi denumiţi şi radioelectreţi (obţinuţi sub acţiunea
radiaţiilor radioactive);
______________________________________________________________________________
- triboelectreţi (obţinuţi prin frecare).

Termoelectreţii se obţin prin plasarea materialului într-un câmp
electric (între armăturile unui condensator alimentat cu o tensiune
continuă) şi încălzirea sa simultană până în apropierea temperaturii de
topire. La această temperatură, mobilitatea purtătorilor de sarcină din
material este mare şi câmpul electric îi deplasează sau orientează aproape
integral pe direcţia sa. Prin răcire, în prezenţa câmpului, sarcinile
deplasate sau dipolii orientaţi “îngheaţă” în aceste poziţii deoarece
mobilitatea lor este mult mai mică la temperatura normală. Astfel, apar
sarcini electrice pe suprafeţele electretului care creează polarizaţia
remanentă care se menţine un timp îndelungat după anularea câmpului.
În câmpuri electrice slabe, sarcinile de pe feţele electretului - de
semn opus polarităţii electrozilor lângă care se află - se numesc
eterosarcini (fig. 2.27,a) şi apar prin orientarea propriilor dipoli sau
deplasarea sarcinilor libere proprii (procese specifice întregului volum) şi
“îngheţarea” lor ulterioară.
În câmpuri electrice mai puternice, pe feţele electretului pot
apărea şi sarcini electrice de acelaşi semn cu câmpul aplicat (omosarcini -
fig.2.27,b). Omosarcina este o sarcină din afara materialului, trecută din
electrozi în dielectric prin străpungeri locale ale aerului din interstiţiul
electrozi - electret la valorile mari ale intensităţii câmpului electric la care
se formează electretul. În mod evident, omosarcina este însoţită de
eterosarcină, semnul sarcinii superficiale fiind dat de cea care are
valoarea absolută mai mare.
a b
Fig.2.27 Sarcinile termoelectreţilor: a - eterosarcini; b - omosarcini
Sarcinile de pe suprafaţa dielectricului dispar după un timp, numit
durată de viaţă a electretului, care variază foarte mult atât în funcţie de
caracteristicile de material (rezistivitate, durată de relaxare) cât şi de
modul de formare, condiţiile atmosferice (temperatură, umiditate,
iradiere) şi de caracteristicile circuitului în care funcţionează electretul.
______________________________________________________________________________
Pentru electreţii formaţi în câmpuri slabe (E  0,5 MV/m) omosarcina

practic nu apare şi eterosarcina scade în timp prin relaxarea sarcinilor
proprii (fig. 2.28,a).
În câmpuri puternice (E  100 MV/m) predomină omosarcina.
Sarcina totală (omosarcina pozitivă plus eterosarcina negativă) va creşte
uşor la început - figura 2.28,b - datorită scăderii eterosarcinii prin
relaxare, după care omosarcina scade în timp prin procesul de conducţie
în dielectric (cu cât durata de relaxare şi rezistivitatea materialului sunt
mai mari cu atât durata de viaţă a dielectricului este mai mare). Pentru
câmpuri intermediare (0,5  E  100 MV/m) la început predomină
eterosarcina care scade în timp, după care scade şi omosarcina. La prima
anulare a sarcinii totale eterosarcina şi omosarcina sunt egale (fig.
2.28,c).
a b c
Fig. 2.28 Variaţia în timp a sarcinii termoelectreţilor formaţi în câmpuri electrice:
a - slabe; b - puternice; c - medii.
Materialele dielectrice din care se fabrică termoelectreţii sunt:
cerezina, polimetilmetacrilatul (PMMA), polietilentereftalat (PET),
titanat de calciu (CaTiO3), titanat de bariu (BaTiO3) etc. Termoelectreţii
au o durată de viaţă de 1 - 2 ani şi sunt utilizaţi pentru construcţia
microfoanelor cu electret, traductoarelor de vibraţii şi a generatoarelor de
câmp electrostatic în electrometre şi doximetre.
Fotoelectreţii se obţin prin iluminare şi plasare în câmp electric a
dielectricului. Dacă energia cuantelor de lumină este suficientă pentru a
transfera electronii din banda de valenţă în cea de conducţie, atunci
electronii transferaţi se pot deplasa limitat (din poziţia 2 în 3, fig. 2.29),
______________________________________________________________________________
sub acţiunea câmpului electric aplicat simultan cu iluminarea, de unde

pot fi captaţi pe niveluri locale (34) introduse de impurităţi sau de
defecte de reţea. La anularea fluxului luminos şi a câmpului electric
sarcinile fixate creează polarizaţia remanentă a electretului, polarizaţie
care, la întuneric, se menţine un timp îndelungat. În timp, datorită
agitaţiei termice electronii pot reveni din 4 în 3 şi apoi se deplasează spre
poziţiile de echilibru sub acţiunea câmpului intern. Iluminarea distruge
instantaneu polarizaţia remanentă, favorizând trecerea electronilor de pe
nivelul local în banda de conducţie. Fotoelectreţii se fabrică din materiale
fotoconductoare (de exemplu sulfură de zinc ZnS) şi se folosesc pentru
înregistrarea imaginilor (este principiul xerografiei).
Radioelectreţii (pseudoelectreţii) se obţin prin iradierea cu raze 
a suprafeţei materialului plasat pe un electrod metalic pus la pământ (fig.
2.30). Electronii care formează radiaţiile  pătrund în material şi sunt
captaţi pe nivele locale (generate de defectele de reţea) în funcţie de
energia electronilor şi de structura dielectricului. Câmpul electric al
sarcinii negative fixate pe suprafaţa de sus a dielectricului va atrage
sarcinile pozitive din electrodul metalic care se vor fixa pe suprafaţa de
jos a electretului. Pentru fabricarea radioelectreţilor se poate utiliza sticlă
silicat cu conţinut mare de bor, iradiată cu un fascicol de electroni cu
energia de 2 MeV.
Radiaţii 
Fig. 2.29. Formarea fotoelectreţilor Fig. 2.30. Formarea radioelectreţilor
Triboelectreţii se produc prin frecare; după frecare suprafaţa

rămânând încărcată cu sarcină electrică. Sunt utilizaţi în construcţia
generatoarelor electrostatice de înaltă tensiune.
______________________________________________________________________________
2.3.6 Cristale lichide
Cristalele lichide sunt materiale organice care posedă simultan

proprietăţi ale lichidului izotrop (fluiditate, curgere, unirea picăturilor în
contact) şi proprietăţi ale cristalelor solide - ordine la distanţă a
particulelor constituente - ceea ce condiţionează anizotropia principalelor
proprietăţi fizice: conductivitatea electrică şi termică, polarizaţia,
magnetizaţia, proprietăţile optice şi cele elastice. Cristalele lichide sunt
formate din macromolecule alungite, alcătuite din două nuclee sau inele
benzenice legate printr-o grupare intermediară rigidă, la capete având
legate alte două grupări flexibile. Forma moleculelor este de elipsoid de
rotaţie alungit cu moment electric permanent destul de puternic şi cu
grupuri uşor polarizabile. Momentele electrice interacţionează între ele şi
determină o ordine spontană la distanţă, ca în cazul solidelor cristaline.
Starea de cristal lichid se manifestă într-un domeniu de
temperatură delimitat de două temperaturi de tranziţie (T1  T  T2):
temperatura de topire T1 care este temperatura maximă la care cristalul
este încă solid şi temperatura de limpezire T2 care este temperatura
minimă la care el devine lichid izotrop. În starea de cristal lichid
moleculele lungi se ordonează în diverse moduri. În funcţie de ordonare
există structuri nematice, smectice sau colesterice (fig. 2.31).
Fig. 2.31 Modelul ordonării moleculare: a - lichid izotrop; b - cristal lichid nematic;
c - cristal lichid smectic; d - cristal lichid colesteric
______________________________________________________________________________
În structura nematică (fig. 2.31,b) există o ordonare paralelă a

axelor lungi ale moleculelor, centrele de greutate fiind distribuite
aleatoriu. Fiecare moleculă se poate deplasa în toate cele trei direcţii ale
spaţiului şi se poate roti în jurul axei proprii. În cristalele lichide smectice
(fig. 2.31,c) moleculele se dispun în straturi în care se ordonează paralel
una faţă de alta. Ele se pot deplasa în două direcţii în plan, se pot roti în
jurul axei proprii, dar nu pot trece dintr-un strat în altul. În cristalele
lichide colesterice (fig. 2.31,d) moleculele se dispun în straturi paralele
între ele, direcţia de orientare a moleculelor modificându-se elicoidal de
la un strat la altul. Moleculele se pot mişca în plan, se pot roti în jurul
axei proprii dar pot şi trece dintr-un plan în altul, cu modificarea direcţiei.
Utilizări tehnice prezintă numai cristalele lichide nematice.
Proprietăţi dielectrice şi electrooptice ale cristalelor lichide
nematice (CLN). Moleculele cristalelor lichide nematice au moment
electric propriu, dar datorită faptului că structurile moleculare au centru
de simetrie, momentul electric al unităţii de volum este egal cu zero. Deci
CLN posedă numai polarizaţie temporară care se manifestă anizotrop.
Într-un sistem principal de coordonate, în care axa Oz coincide cu axa de
simetrie a structurii (fig. 2.32) matricea permitivităţii complexe relative
are forma:
 r  0 0
 r    0  r  0 

(2.79)
 0 0  r 
unde s-a notat cu  r permitivitatea
complexă relativă în lungul axei de
simetrie şi cu  r  aceeaşi mărime în
planul perpendicular pe această axă.
După semnul diferenţei părţilor
Fig. 2.32 Structură de cristal reale ale celor două permitivităţi cristalele
lichid nematic lichide se clasifică în:
- CLN cu anizotropie dielectrică pozitivă (ADP) la care
        este pozitiv;
r r r
- CLN cu anizotropie dielectrică negativă (ADN) la care

 r   r   r  este negativ.
______________________________________________________________________________
Străpungerea materialelor electroizolante
Aşa cum s-a văzut din studiul conducţiei electrice, la depăşirea

unei anumite valori a intensităţii câmpului electric, densitatea curentului
electric creşte rapid cu câmpul şi are loc străpungerea izolantului.
Fenomenul de străpungere se produce dacă tensiunea aplicată depăşeşte
valoarea numită de străpungere, Ustr respectiv dacă intensitatea câmpului
electric este, cel puţin, egală cu rigiditatea dielectrică, Estr (vezi § 2.2).
În practică, Estr nu se poate determina ca mărime intrinsecă de
material pentru că străpungerea electrică este un fenomen complex ce
depinde de foarte mulţi factori. Condiţiile ideale în care s-ar putea
determina o rigiditate dielectrică intrinsecă sunt: câmp uniform în
material, curent alternativ de frecvenţă industrială (ca să nu apară sarcini
spaţiale şi fenomene de inerţie, de care ar trebui ţinut seama la frecvenţe
mari), dimensiuni ale condensatorului potrivite pentru ca numărul
purtătorilor de sarcină între electrozi să nu fie prea mic, ceea ce ar limita
curentul de străpungere, temperatură constantă în timpul încercării şi
destul de scăzută ca să nu modifice proprietăţile dielectricului.
Cum în practică condiţiile ideale nu sunt niciodată îndeplinite, se
determină rigiditatea în anumite condiţii prevăzute de standarde,
obţinându-se o rigiditate dielectrică tehnică, care nu este o mărime
intrinsecă de material, dar poate servi la compararea între ele a diferitelor
materiale şi la verificarea valorii impuse de standard pentru rigiditatea
dielectrică.
Factorii care influenţează valoarea rigidităţii dielectrice sunt
numeroşi şi pot fi grupaţi în funcţie de diverse elemente determinante,
astfel:
a. de material: omogenitatea şi grosimea materialului, eforturile
interioare, prezenţa incluziunilor gazoase, a umezelii şi a altor impurităţi;
b. de tensiunea de încercare: frecvenţa, forma curbei de variaţie în
timp, durata de aplicare şi neuniformitatea câmpului electric;
c. de mediul în care se face încercarea: temperatura, presiunea,
umiditatea, proprietăţile electrice şi termice ale mediului ambiant;
d. de electrozii de încercare: natura, dimensiunile şi
conductivitatea termică a electrozilor.
______________________________________________________________________________
Străpungerea lichidelor electroizolante
Fenomenul de străpungere al lichidelor este mai complex decât

cel al gazelor. Există mai multe modele şi teorii privind explicarea lui dar
nici una nu poate lămuri, complet, fenomenele ce au loc în timpul
desfăşurării acestui proces complex.
1.Teoria ionizării, elaborată de Peek, reprezintă o extindere a
teoriei lui Townsend la lichide. Cum, în acest caz, moleculele sunt mult
mai apropiate decât la gaze şi, deci, drumul liber mijlociu al purtătorilor
~
de sarcină  are o valoare mai mică, pentru a atinge energia necesară
ionizării, pe un parcurs mai scurt, trebuie ca intensitatea câmpului electric
Estr să fie mai mare. Rigiditatea dielectrică a lichidelor este într-adevăr cu
un ordin de mărime mai mare decât la gaze (zeci de MV/m). Valorile
calculate cu relaţia lui Peek sunt însă mult superioare celor determinate
experimental.
2. Teoria străpungerii pur electrice consideră că în procesul de
străpungere sunt determinanţi electronii emişi de electrozi sub acţiunea
câmpului electric.
3. Teoria străpungerii termice consideră că un curent electric de
mică intensitate, stabilit în lichid, conduce la încălzirea lichidului.
Datorită încălzirii apar bule de vapori care se dispun - sub acţiunea
forţelor câmpului electric - de-a lungul liniilor de câmp, formând punţi
gazoase între electrozi. Prin ionizări, apar în primele faze descărcări
electrice în aceste punţi gazoase care, apoi, se extind în tot lichidul.
4. Teoriile fenomenologice propun unele dependenţe ale rigidităţii
dielectrice de anumiţi parametri fizici ai lichidelor electroizolante
(densitatea masică, tensiunea superficială, presiunea hidrostatică, raza
medie a moleculelor de lichid şi permitivitatea). Dependenţele au fost
stabilite experimental şi stau la baza unor teorii fenomenologice ce
explică străpungerea lichidelor.
Ca şi în cazul gazelor rigiditatea dielectrică a lichidelor este
influenţată de numeroşi factori:
-impurităţile, atât cele solubile cât şi cele insolubile, duc la
scăderea rigidităţii prin creşterea numărului de purtători de sarcină (în
cazul celor solubile) sau prin formarea de punţi de legătură între electrozi
(în cazul celor polare). Impuritatea cea mai frecventă şi mai periculoasă
este apa sau scamele care absorb apă;
______________________________________________________________________________
-frecvenţa. Rigiditatea creşte cu creşterea frecvenţei şi prezintă un

maxim la o frecvenţă de câteva sute de Hz. Pentru valori mai mari ale
frecvenţei, rigiditatea scade deoarece cresc pierderile de energie activă în
lichid şi devine preponderentă străpungerea termică;
- distanţa dintre electrozi. La creşterea distanţei rigiditatea scade
deoarece numărul de ciocniri ionizante ale purtătorilor de sarcină este
mai mare;
- presiunea. Rigiditatea dielectrică a lichidelor creşte la creşterea
presiunii deoarece se micşorează volumul bulelor de gaz din lichid.
Îmbătrânirea materialelor electroizolante. Durata de viaţă
În cursul exploatării, materialele electroizolante sunt supuse unor

solicitări electrice, termice, mecanice şi de mediu care produc modificări
structurale în acestea. Aceste modificări conduc la degradarea - numită şi
îmbătrânire - lor, adică la înrăutăţirea proprietăţilor lor. Timpul după care
materialul, iniţial nedegradat, devine inutilizabil datorită pierderii
proprietăţilor necesare în exploatare se numeşte timpul de viaţă sau
durata de viaţă a materialului. Se consideră că materialul şi-a pierdut o
anumită proprietate, atunci când mărimea ce defineşte acea proprietate
atinge o anumită valoare limită (aleasă convenţional). De exemplu, dacă
Estr scade la jumătate din valoarea sa iniţială, se consideră că materialul
şi-a pierdut proprietatea de a nu fi străpuns electric în condiţiile utilizării
normale.
2.6.1 Factori de îmbătrânire
Gradul de îmbătrânire al unui material electroizolant este

determinat de natura şi structura sa dar şi de regimul de solicitare.
Ansamblul de solicitări şi factori de influenţă poartă numele de factori de
îmbătrânire.
Principalele solicitări la care sunt supuse materialele
electroizolante în exploatare sunt: termice, electrice, mecanice şi de
mediu.
Solicitările termice au cea mai mare influenţă asupra proceselor
de îmbătrânire, în special la materialele electroizolante organice. Factorii
______________________________________________________________________________
de influenţă asupra proprietăţilor de material, legaţi de această solicitare,

sunt: temperatura maximă, temperatura maximă şi minimă a mediului
ambiant şi gradientul de temperatură.
Solicitările electrice au o influenţă mai mică asupra îmbătrânirii,
uneori influenţând indirect acest proces prin efectele nocive ale
descărcărilor parţiale interne sau externe. Factorii de influenţă legaţi de
această solicitare sunt: tensiunea de serviciu, supratensiunea în regim
tranzitoriu, frecvenţa şi descărcările parţiale.
Solicitările mecanice pot influenţa, de asemenea, procesele de
îmbătrânire prin tensiunile mecanice interne sau externe. Factorii de
influenţă ai îmbătrânirii mecanice sunt: vibraţiile electrodinamice, şocul
electrodinamic, îndoirea, compresiunea, întinderea, presarea, răsucirea.
Solicitările de mediu sunt destul de puternice şi îmbătrânirea are
loc sub influenţa următorilor factori: aer, oxigen, hidrogen, azot, gaz
inert, SF6 , poluare industrială SO2 , NaCl  , radiaţii ultraviolete, vid,
lubrifianţi, solvenţi, apă, acizi, baze, praf şi nisip, praf semiconductor,
ciuperci, rozătoare, termite, umiditate etc.
Cauza îmbătrânirii materialelor constă în modificările fizico-
chimice ireversibile din acestea, produse datorită solicitărilor exterioare.
Fenomenele chimice care produc îmbătrânirea sunt:
-fenomenul de oxidare, prezent în toate materialele izolante.
Există în materiale un proces lent de oxidare în urma căruia se formează
produse acide care intensifică conducţia electrică şi scad rezistivitatea şi
rigiditatea dielectrică. Acestui proces de oxidare i se asociază şi un efect
de reticulare care duce la scăderea elasticităţii şi plasticităţii materialului.
-fenomenul de depolimerizare este caracterizat prin scăderea
gradului de polimerizare şi are loc numai la temperaturi ridicate.
-evaporarea contribuie de asemenea la îmbătrânirea izolaţiei.
Astfel, în urma procesului de depolimerizare, datorită produselor volatile
care apar, scade rezistenţa mecanică a materialului (prin pierderea de
masă), se fragilizează materialul, apar unele cavităţi (cu gaz) în care se
dezvoltă descărcări electrice parţiale etc.
-hidroliza este un fenomen important care contribuie la
îmbătrânirea izolaţiei. Apa, pătrunzând în moleculele unui material
organic, modifică structura moleculară a acestuia şi prin urmare şi
proprietăţile fizico-chimice.
______________________________________________________________________________
2.6.2 Durata de viaţă a izolaţiei
Durata de viaţă a izolaţiei este intervalul de timp în care

fiabilitatea izolaţiei scade de la valoarea sa iniţială până la o valoare
minimă aleasă în funcţie de fiabilitatea totală a sistemului
electroenergetic din care face parte materialul izolant. Ea poate fi
determinată de mai multe proprietăţi. Cel mai frecvent se utilizează
caracteristicile rigidităţii dielectrice şi ale rezistenţei mecanice ale
izolaţiei.
Dacă la încercarea de îmbătrânire se urmăreşte modificarea
tensiunii de străpungere în timp (fig. 2.43) atunci durata de viaţă  este
dată de intervalul de
Ustr
timp în care tensiunea
de străpungere s-a
Ustr0
redus până la valoarea
prescrisă U str min .
Durata de viaţă
21
se determină cu
ajutorul curbelor de
Ustrmin 1 îmbătrânire, curbe
2Ustr care descriu
2 1  modificarea
Fig. 2.43 Variaţia tensiunii de străpungere a izolaţiei în proprietăţilor la
timp, pentru încercarea la două temperaturi diferite. solicitarea termică a
materialului. Aceste
curbe diferă în funcţie de mecanismele de îmbătrânire şi de tipul
caracteristicilor alese (electrice, mecanice etc) şi ca urmare durata de
viaţă la o temperatură de referinţă dată este diferită pentru diverse criterii
de îmbătrânire. Criteriul cel mai des utilizat este cel care consideră că
sfârşitul duratei de viaţă e momentul când caracteristicile electrice sau
mecanice s-au modificat cu 20...50 % din valoarea iniţială.
În analogie cu rata de creştere a reacţiilor chimice se poate
considera pentru durata de viaţă - în cazul în care predomină îmbătrânirea
termică - o lege de forma.
a
 T    0 exp  (2.109)
T 
______________________________________________________________________________
unde (T) este durata de viaţă la temperatura T,  0 şi a sunt parametri

care depind de natura materialului izolant şi de criteriul de îmbătrânire
ales.
Logaritmând relaţia (2.109), aceasta devine:
lg  T   lg  0  a  ,
1
(2.111)
T
şi curba lg   f 1 / T  este o dreaptă care se poate trasa cunoscând
coordonatele a două puncte, deci din două determinări experimentale.
Pentru temperatura de regim durata de viaţă se obţine prin extrapolare.
Există materiale în care îmbătrânirea nu este guvernată de o
singură reacţie chimică, pentru acestea curba lg   f 1 / T  nu mai este o
dreaptă, fiind necesare mai multe determinări experimentale pentru
trasarea curbei şi obţinerea duratei de viaţă.
2.8 Clasificarea materialelor electroizolante
Numărul mare de materiale electroizolante existente şi apariţia

continuă de noi astfel de materiale, cu proprietăţi şi utilizări tot mai
diverse face dificilă realizarea unei clasificări complete care să cuprindă
toate elementele caracteristice comportării acestora în exploatare.
Cea mai cunoscută clasificare este cea după stabilitatea termică
care împarte materialele electroizolante în şapte clase de izolaţie
(prezentate în tabelul 2.2), caracterizate prin anumite temperaturi de
funcţionare maxime admisibile.
Această clasificare este nesatisfăcătoare deoarece se referă la
grupe de materiale ce pot intra în constituţia unui sistem de izolaţie, dar
nu oferă posibilitatea alegerii unui material pentru condiţii impuse de un
anumit scop. Din acest motiv, se propune caracterizarea materialelor prin
indici de performanţă legaţi de comportarea lor la acţiunea temperaturii,
câmpului electric, solicitărilor mecanice, radiaţiilor, de starea lor finală
etc, obţinându-se astfel mai multe informaţii pentru utilizarea lor finală.
Clasificarea exclusiv după compoziţia chimică în: organice, de
trecere (cu proprietăţi între cele ale materialelor organice şi ale celor
anorganice) şi anorganice are un caracter mai mult didactic şi se va utiliza
în continuare pentru prezentarea materialelor electroizolante - în special
solide - evidenţiind anumite proprietăţi specifice fiecărei categorii.
______________________________________________________________________________
Alte clasificări sunt: în funcţie de starea de agregare (solide,

lichide şi gaze electroizolante), în funcţie de componenta principală a
materialului finit (mica şi produsele pe bază de mică, celuloza şi derivaţii
săi), în funcţie de domeniul de utilizare (izolaţie de crestătură, între
straturi etc), după comportarea la solicitări termice (termoplastice,
termorigide) etc.
Tabelul 2.2
Denumirea Materiale electroizolante
clasei de izolaţie
Y Materiale textile pe bază de celuloză, fire poliamidice,
900C hârtii celulozice, cartoane - neimpregnate. Polietilenă,
polistiren, PVC, cauciuc natural vulcanizat etc.
A Materiale textile pe bază de celuloză, fire poliamidice,
1050C hârtii celulozice, cartoane - impregnate cu lacuri uleioase,
oleorăşinoase şi oleobituminoase, precum şi lichide
elctroizolante. Folii poliamidice, de triacetat de celuloză,
materiale combinate folie - preşpan. Cauciuc pe bază de
butadienă cu acrilnitril şi cauciuc pe bază de clorbutadienă
etc.
E Pelicula izolantă a conductoarelor emailate cu lacuri
1200C polivinilacetalice, poliuretanice sau epoxidice. Mase
plastice fenolice cu umplutură organică, stratificate pe bază
de hârtii şi ţesături. Răşini epoxidice, poliesterice,
poliuretanice. Folii şi fire de tereftalat de polietilenă etc.
B Materiale pe bază de mică sau hârtie de mică fără suport
1300C sau cu suport din hârtie sau ţesătură organică, precum şi pe
bază de fire de sticlă şi azbest - impregnate cu lacuri
oleobituminoase şi lacuri pe bază de răşini naturale, lacuri
bachelitice, lacuri epoxidice, poliuretanice, gliptalice.
Mase plastice cu umplutură anorganică.stratificate pe bază
de fire de sticlă şi azbest. Pelicula izolantă a conductoarelor
emailate cu lacuri tereftalice etc.
F Materiale pe bază de mică sau hârtie de mică fără suport
1550C sau cu suport anorganic, precum şi pe bază de fire de sticlă
şi azbest - impregnate cu răşini alchidice, epoxidice,
poliesterice, cu stabilitatea termică necesară clasei de
izolaţie, precum şi cu răşini siliconice modificate etc.
______________________________________________________________________________
H Materiale pe bază de mică sau hârtie de mică fără suport

1800C sau cu suport anorganic, precum şi pe bază de fire de sticlă
şi azbest - impregnate cu lacuri siliconice. Mase plastice cu
umplutură anorganică. Cauciucuri siliconice etc.
C Materiale anorganice (mică, sticlă, ceramică etc). Materiale
1800C pe bază de mică, fără suport sau cu suport din fire de sticlă
- impregnate cu compuşi organici, anorganici sau cu răşini
siliconice cu stabilitatea termică peste 2200C.
Politetrafluoretilenă etc.
2.7 Materiale electroizolante gazoase
Gazele utilizate în industria electrotehnică îndeplinesc funcţia de

izolant electric (în aparatura de înaltă tensiune), de mediu de răcire
(uneori concomitent cu cea de izolant) sau de mediu de protecţie
împotriva oxidării sau corodării (gaze neutre) unor materiale constructive
(conductoare sau izolante). Cele mai folosite gaze sunt: aerul, hidrogenul,
azotul, dioxidul de carbon, gazele electronegative etc.
Aerul, ca izolant sau impuritate este prezent în toate sistemele de
izolaţie ale instalaţiilor electrice. Rigiditatea dielectrică la 20 0C şi 1 atm
este de 3,2 MV/m - satisfăcătoare pentru câmpuri electrice mai puţin
intense - şi are valori mult mai mari în cazul presiunilor înalte sau foarte
joase. Această caracteristică determină utilizarea lui în construcţia
condensatoarelor, a întreruptoarelor de înaltă tensiune (cu vid sau cu aer
comprimat) etc. Aerul prezintă dezavantajul că are o acţiune corozivă
asupra metalelor şi izolaţiilor şi de oxidare a uleiurilor, ambele acţiuni
fiind evitate la utilizarea ca izolant a vidului.
Hidrogenul este utilizat, în special, ca mediu de răcire în
construcţia maşinilor electrice de puteri mari datorită valorilor mari ale
conductivităţii termice, căldurii specifice şi coeficientului de transmisie a
căldurii. Deşi rigiditatea sa este de numai 60% din cea a aerului,
hidrogenul este utilizat ca izolant şi mediu de răcire în construcţia
maşinilor electrice de puteri mari atât datorită proprietăţilor lui termice
dar şi datorită densităţii sale reduse (1/14 din cea a aerului) care conduce
la o reducere de 9 ori a frecărilor în maşinile rotative faţă de cazul răcirii
cu aer. Trebuie luate însă măsuri speciale pentru ca aerul să nu pătrundă
în interiorul maşinii (o uşoară suprapresiune de hidrogen) deoarece la
anumite procente de aer şi hidrogen amestecul devine explozibil. Faptul
______________________________________________________________________________
că oxigenul nu pătrunde în interiorul maşinii electrice determină o mărire

a duratei de viaţă a sistemului de izolaţie, din cauza absenţei oxidării.
Azotul este folosit în locul aerului (în condensatoare şi
transformatoare cu ulei) pentru evitarea oxidării şi pătrunderii umidităţii
în izolaţii, în cablurile cu izolaţie de hârtie impregnată cu ulei (se
utilizează azot sub presiune - 17 atm - având rigiditatea dielectrică de
50...60 MV/m şi căldura specifică şi conductivitatea termică apropiate de
ale uleiului) şi la fabricarea lămpilor cu incandescenţă (în amestec cu
argonul) etc.
Dioxidul de carbon fiind foarte solubil în ulei mineral (de 10 ori
mai mult decât aerul) este utilizat ca preimpregnant pentru unele
transformatoare mari şi cabluri cu ulei sub presiune, pentru umplerea
cuvelor transformatoarelor în vederea transportării acestora etc.
Alte gaze ca argonul, neonul, heliul sunt utilizate pentru lămpi cu
incandescenţă sau cu descărcări în gaze iar amoniacul şi clorura de metil
pentru frigidere cu absorbţie.
Gazele electronegative sunt combinaţii clorurate sau fluorurate,
organice şi anorganice care prezintă o mare afinitate pentru electroni cu
care formează foarte uşor ioni negativi cu masă moleculară mare şi factor
de recombinare redus, fiind utilizate, mai ales, în construcţia
întreruptoarelor ca mediu de stingere a arcului electric. Cele mai utilizate
sunt: hexaflorura de sulf şi perfluorcarbonii.
Hexafluorura de sulf (SF6) este un gaz inert, neinflamabil, stabil
chimic până la 1000C, de 5 ori mai greu decât aerul, cu temperatura de
fierbere scăzută şi cu conductivitatea termică mai mare, vâscozitate mai
redusă şi căldură specifică apropiată de cea a aerului. Datorită sulfului pe
care-l conţine, SF6 atacă materialele active (Cu, Al, Fe etc) iar gazele
rezultate din descompunerea sa sub acţiunea arcului electric sau a
descărcărilor corona sunt toxice şi corozive. Rigiditatea dielectrică (între
6,2 şi 7,04 MV/m) şi tensiunea de apariţie a descărcării corona sunt mai
mari decât ale aerului. Rigiditatea variază mai puţin cu distanţa între
electrozi decât la aer dar pentru distanţe peste 25 mm tensiunea de
străpungere este mai mare în curent continuu decât la frecvenţă
industrială; în câmp uniform este proporţională cu presiunea iar în câmp
neuniform scade dacă presiunea depăşeşte 1 atm. Datorită rigidităţii
ridicate şi capacităţii sale de răcire SF6 se utilizează ca izolator şi mediu
de răcire în transformatoare, ca izolator şi mediu de stingere a arcului
electric în întreruptoare de înaltă tensiune, în construcţia unor instalaţii
______________________________________________________________________________
speciale (condensatoare şi transformatoare speciale, acceleratoare de

particule, microscoape electronice etc).
Perfluorcarbonii sunt derivaţi fluoruraţi (unii cloruraţi) ai
metanului, etanului şi propanului, în condiţii normale putând fi materiale
gazoase sau lichide. Gazele ca: perfluorpropanul (C3F8), perfluorbutanul
(C4F10), octafluorciclobutanul (c-C4 F8) au stabilitatea termică mai mare
decât SF6 (200...2500C), nu atacă metalele active şi se utilizează în
aparatele de înaltă tensiune care funcţionează la temperaturi ridicate.
Diclordifluormetanul (CCl2F2), care stă la baza produselor cu
denumirea comercială de freon, frigen, geneton este neinflamabil,
netoxic, cu rigiditate dielectrică apropiată de cea a SF6, dar cu
temperatură de fierbere scăzută (-280C) ceea ce-l face inutilizabil în
instalaţiile exterioare. Atacă unele materiale plastice organice (mase
plastice, cauciuc) şi este stabil termic până la 1500C. Se foloseşte în
construcţia frigiderelor cu compresiune.
2.9 Materiale electroizolante lichide
Materialele electroizolante lichide sunt acelea care, în timpul

exploatării, se găsesc în stare lichidă. Din această grupă fac parte uleiurile
electroizolante, care pot fi naturale (uleiul mineral, de ricin) sau sintetice
(clorurate, fluorurate, siliconice), diferite hidrocarburi aromatice (benzen,
toluen, esteri organici etc) utilizate ca solvenţi pentru lacurile
electroizolante.
2.9.1 Uleiul mineral
Uleiurile minerale sunt dielectricii lichizi cu cea mai mare

utilizare în industria electrotehnică. Se obţin prin distilare fracţionată din
ţiţei, urmată de o rafinare prin tratare cu acid sulfuric. Din punct de
vedere chimic, sunt amestecuri de hidrocarburi naftenice (>60%, acestea
fiind foarte stabile şi cu punct de congelare scăzut), aromatice (<30%,
deoarece conţin un număr mare de atomi de carbon care se eliberează sub
acţiunea arcului electric şi reduc proprietăţile uleiului) şi parafinice
(<30%, deoarece au punct de congelare ridicat şi determină o creştere a
______________________________________________________________________________
vâscozităţii uleiului). După utilizările lor, se împart în: uleiuri de

transformator, de cablu şi de condensator.
Uleiul de transformator se utilizează în transformatoare ca izolant
şi mediu de răcire şi în întreruptoare de înaltă tensiune ca izolant şi mediu
de stingere a arcului electric. Este un material nepolar, cu permitivitate
redusă (r = 2,2...2,4) şi foarte puţin dependentă de temperatură şi
frecvenţă. Factorul de pierderi şi rigiditatea dielectrică depind mai mult
de temperatură, tg crescând sensibil cu creşterea temperaturii datorită
creşterii conductivităţii electrice.
Uleiul de cablu are ca şi caracteristică fundamentală vâscozitatea.
Ea este apropiată de cea a uleiului de transformator în cazul cablurilor cu
ulei sub presiune şi mult mai mare în cazul cablurilor cu gaz sub presiune
sau a celor izolate cu hârtie impregnată cu ulei. Uleiul utilizat la
impregnarea hârtiei trebuie să fie foarte fluid la temperatura de
impregnare (1300C) şi să aibă o vâscozitate mare la temperatura de
exploatare (400C...500C), ca să nu curgă din cablu. Pentru realizarea
acestei condiţii este amestecat cu 10% colofoniu - în cazul impregnării
hârtiei - sau cu poliizobutilenă - în cazul cablurilor cu gaz sub presiune.
Uleiul de condensator, utilizat ca dielectric în condensatoare de
capacităţi mari, are un înalt grad de rafinare ceea ce duce la pierderi
deosebit de mici (tg = 10-4...10-3) şi o rezistivitate ridicată (v 
1011m).
Îmbătrânirea uleiului mineral este principalul dezavantaj
prezentat de acesta. Fenomenul este favorizat de următorii factori:
oxigenul, temperaturile ridicate, arcul electric, câmpurile electrice,
lumina, unele metale etc.
Oxigenul formează cu hidrocarburile din compoziţia uleiului acizi
liberi sau legaţi care corodează metalele active şi înrăutăţesc
caracteristicile izolaţiei aflate în ulei. Temperaturile ridicate favorizează
reacţiile chimice de descompunere a uleiului. Arcul electric descompune
uleiul în produse gazoase (65...75% H2 şi hidrocarburi), lichide (apă) şi
solide (negru de fum).
Câmpul electric - pe durată lungă - duce la disocierea moleculelor
de ulei, rezultând apoi produse insolubile în ulei (gudroanele sau mâlul).
Unele metale (Cu, Cd) constituie catalizatori ai reacţiilor de
descompunere a uleiului iar altele (Fe, Pb) reacţionează chimic cu acesta.
Gudroanele nu modifică proprietăţile esenţiale ale uleiului, însă, prin
______________________________________________________________________________
depunerea pe suprafeţele înfăşurărilor şi a cuvelor transformatoarelor

îngreunează procesul de răcire. Produsele de descompunere gazoase şi
lichide înrăutăţesc proprietăţile electrice ale uleiului (v şi Estr scad, r şi
tg cresc). Gradul de îmbătrânire al uleiului se poate aprecia prin
următoarele criterii: factorul de pierderi, rigiditatea dielectrică,
rezistivitatea, indicele de aciditate, indicele de saponificare, temperaturile
de congelare şi inflamabilitate, vâscozitatea etc, care trebuie să nu
depăşească anumite limite.
Întreţinerea uleiului mineral constă în protejarea lui împotriva
umidităţii şi oxidării, curăţirea, uscarea şi regenerarea celor cu grad de
îmbătrânire ridicat. Pentru protejarea lui se utilizează perne de azot care
împiedică un contact direct între ulei şi oxigenul şi umiditatea din
atmosferă sau filtre cu silicagel, oxid de aluminiu, bauxită sau alţi
absorbanţi, utilizaţi pentru reducerea conţinutului de apă şi compuşi
insolubili. Prin introducerea unor aditivi antioxidanţi
(paraoxidifenilamina, fenildimetilaminopirazolan etc) se împiedică
desfăşurarea procesului de oxidare. În cazul în care, caracteristicile
uleiului s-au redus sub limitele admisibile, acesta este supus unui proces
de purificare şi regenerare. Purificarea elimină pe cale fizică impurităţile
formate în ulei şi constă în: decantare, când are loc depunerea apei şi a
impurităţilor cu masă moleculară mare; centrifugare, când se elimină
impurităţile cu greutate specifică mai mare decât a uleiului; filtrare,
pentru reţinerea impurităţilor mici, a apei, negrului de fum etc; uscare
prin pulverizarea în vid pentru eliminarea vaporilor de apă. Prin
regenerare, se elimină pe cale chimică produsele de îmbătrânire care
rămân în urma purificării (hidrocarburi nesaturate, acizi etc). Procedeele
de regenerare sunt aceleaşi ca cele folosite la rafinarea uleiului, adică
tratarea cu hidroxid de potasiu, acid sulfuric şi pământuri absorbante
(argilă, bauxită, silicagel, diatomită, oxizi şi silicaţi de aluminiu etc).
2.9.2 Uleiuri sintetice
Uleiurile sintetice tind să le înlocuiască pe cele minerale care, deşi

au proprietăţi dielectrice foarte bune şi preţ de cost redus prezintă
dezavantaje importante ca: îmbătrânire rapidă, imflamabilitate, pericol de
explozie, tendinţă de oxidare etc. În funcţie de compoziţia chimică,
uleiurile sintetice sunt: clorurate, fluorurate sau siliconice.
______________________________________________________________________________
Uleiurile clorurate sunt derivaţi cloruraţi ai hidrocarburilor

aromatice (benzen clorurat, difenili cloruraţi etc) având diferite denumiri
comerciale: askareli, sovol, sovtol, clophen etc. Sunt substanţe polare,
neinflamabile, cu stabilitate chimică mare, nu se oxidează, dar se
descompun sub acţiunea arcului electric, gazele rezultate nu sunt
inflamabile dar sunt toxice şi corozive. Atacă lacurile pe bază de uleiuri
vegetale, dar sunt compatibile cu răşinile fenolice, poliuretanice,
epoxidice, celulozice etc. Sunt mai vâscoase decât uleiul mineral dar au
absorbţie de apă mai redusă.
Proprietăţile lor electrice depind de numărul de atomi de clor din
moleculă: prin creşterea acestui număr creşte temperatura de congelare,
deci şi vâscozitatea şi sunt influenţate şi proprietăţile dielectrice. Cea mai
mică valoare a factorului de pierderi o prezintă pentaclordifenilul (cel
mai utilizat ulei clorurat). Uleiurile clorurate sunt utilizate ca dielectric în
condensatoare, având r mare (r = 5...6) şi ca izolant în transformatoare,
pentru că au Estr mare (Estr = 20...22 MV/m, faţă de 12...15 MV/m la cel
mineral) şi sunt neinflamabile.
Uleiurile fluorurate (hidrocarburi fluorurate, eteri şi esteri
fluoruraţi etc) au proprietăţi dielectrice foarte bune, nu ard şi nu prezintă
pericol de explozie, nu produc gaze toxice şi corozive, au temperatura de
fierbere mai scăzută decât a uleiurilor clorurate şi absorbţie de apă mai
redusă, dar sunt foarte scumpe. Se utilizează doar în transformatoare şi
întreruptoare care funcţionează în condiţii speciale.
Uleiurile siliconice (dimetilsiloxani liniari) au proprietăţi
dielectrice apropiate de ale uleiului mineral, absorbţia de apă este mai
mică şi temperatura de inflamabilitate ridicată (350...4750C). Se
utilizează în construcţia transformatoarelor speciale, pentru ungerea
mecanismelor din mase plastice, a matriţelor pentru turnarea maselor
plastice etc.
Materiale electroizolante solide
Grupa materialelor electroizolante solide fiind foarte mare, se

impune o subclasificare a lor după compoziţia chimică în: organice,
anorganice şi de trecere. Cele organice fiind foarte numeroase se mai
clasifică şi în funcţie de mărimea moleculelor în: micromoleculare (cu
______________________________________________________________________________
sub 1000 de atomi în moleculă) şi macromoleculare (1000 de

atomi/moleculă).
2.9.1 Materiale organice micromoleculare
Această grupă de materiale cuprinde cerurile şi substanţele

ceroase şi bitumurile şi asfalturile.
Cerurile şi substanţele ceroase. Cerurile sunt substanţe
micromoleculare cristaline cu proprietăţi dielectrice foarte bune,
higroscopicitate redusă dar cu proprietăţi mecanice şi termice slabe.
Prezintă contracţie mare la răcire şi sunt solubile în uleiuri minerale şi în
uleiuri clorurate. Cerurile naturale (ceara de albine, montană, de
carnauba) sunt mai puţin utilizate datorită temperaturii de înmuiere
scăzute şi a proprietăţilor mecanice slabe. Sunt utilizate, îndeosebi,
substanţele ceroase nepolare (vaselina, parafina, cerezina, ozocherita) -
cu proprietăţi dielectrice foarte bune - sau polare (parafina şi naftalina
clorurată, uleiul de ricin hidrogenat etc) - cu proprietăţi dielectrice mai
slabe şi dependente de temperatură. Se utilizează la fabricarea unor mase
de impregnare pentru conductoare, condensatoare, a maselor de umplere
a manşoanelor cablurilor şi cutiilor terminale, la protejarea unor piese
(contacte de cupru, piese de oţel) contra oxidării.
Bitumuri şi asfalturi. Bitumurile sunt amestecuri amorfe de
hidrocarburi obţinute la distilarea ţiţeiurilor care conţin cantităţi reduse de
oxigen şi sulf. Asfalturile sunt materiale naturale ce provin din zăcăminte
învecinate cu cele de ţiţei.
Sunt substanţe nehigroscopice, fragile, cu contracţie mare la
răcire, temperatură de înmuiere scăzută (între 50 şi 1500C), insolubile în
alcooli şi apă dar solubile în hidrocarburi aromatice, uleiuri, benzină. Se
utilizează la fabricarea lacurilor de impregnare, a compoundurilor, ca
mase de umplere a manşoanelor sau cutiilor terminale de cabluri etc.

Me 2021-2022

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Me 2021-2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

NOŢIUNI ELEMENTARE DE STRUCTURĂ A

1.1. Forţe de legătură chimică

Corpurile sunt constituite din particule elementare care pot fi :

În cazul moleculei de hidrogen, cei doi atomi îşi pun în comun

Legătura covalentă din molecula de hidrogen poate fi reprezentată

Cauza formării dipolilor electrici este electronegativitatea

C. Legătura metalică este o formă extremă de legătură covalentă

Proprietăţile corpurilor cu legătură de hidrogen sunt:

- energia de coeziune are valori medii şi de aceea şi proprietăţile

1.2. Structura cristalină a corpurilor

1.2.1. Stări de agregare ale corpurilor

Atomii şi moleculele pot forma în funcţie de factorii interni

- smectică - în care, moleculele lungi sunt aşezate în straturi

1.2.2. Reţele cristaline

Un cristal ideal este un mediu discontinuu cu o aranjare

hexagonal cubic tetragonal

ac abc abc; 

1.2.3. Defecte ale reţelelor cristaline

Cristalul real aflat la o temperatură T  0 K nu poate prezenta o

În structurile metalice defectele punctuale nu conduc la modificări

2. Defectele liniare sunt abateri ale ordinii în cristal după o

Fig. 1.12. Defecte liniare şi de suprafaţă: a - dislocaţie; b - defect de suprafaţă

Densitatea dislocaţiilor caracterizează cristalele din punct de

1.2.5. Clasificarea corpurilor în conductoare,

Comportarea electronilor în corpurile solide are particularităţi

deduse, cu mai puţine dificultăţi matematice, în corpurile cristaline,

Fig. 1.14. Structura benzilor de energie la: a - izolanţi; b - semiconductori intrinseci;

Semiconductorii extrinseci au banda interzisă Fermi relativ largă

impurităţi donoare conducţia se realizează prin electronii din banda de

Materialele electroizolante sunt caracterizate prin valoarea mare a

2.1 Definiţii şi criterii de clasificare a dielectricilor

Dielectric în sensul originar al cuvântului este un material rău

Nr crt Criteriul de clasificare Tipul de dielectric

2.2 Caracteristicile electrice ale materialelor izolante

La introducerea dielectricului într-un câmp electric apar în acesta

Permitivitatea absolută  a materialului este produsul dintre r şi 0

c. Factorul de pierderi tg (tangenta unghiului de pierderi) este

Electreţii sunt materiale dielectrice care prezintă polarizaţie

- triboelectreţi (obţinuţi prin frecare).

Pentru electreţii formaţi în câmpuri slabe (E  0,5 MV/m) omosarcina

sub acţiunea câmpului electric aplicat simultan cu iluminarea, de unde

Fig. 2.29. Formarea fotoelectreţilor Fig. 2.30. Formarea radioelectreţilor

Triboelectreţii se produc prin frecare; după frecare suprafaţa

2.3.6 Cristale lichide

Cristalele lichide sunt materiale organice care posedă simultan

În structura nematică (fig. 2.31,b) există o ordonare paralelă a

- CLN cu anizotropie dielectrică negativă (ADN) la care

Străpungerea materialelor electroizolante

Aşa cum s-a văzut din studiul conducţiei electrice, la depăşirea

Străpungerea lichidelor electroizolante

Fenomenul de străpungere al lichidelor este mai complex decât

-frecvenţa. Rigiditatea creşte cu creşterea frecvenţei şi prezintă un

Îmbătrânirea materialelor electroizolante. Durata de viaţă

În cursul exploatării, materialele electroizolante sunt supuse unor

2.6.1 Factori de îmbătrânire

Gradul de îmbătrânire al unui material electroizolant este

de influenţă asupra proprietăţilor de material, legaţi de această solicitare,

2.6.2 Durata de viaţă a izolaţiei

Durata de viaţă a izolaţiei este intervalul de timp în care

unde (T) este durata de viaţă la temperatura T,  0 şi a sunt parametri

2.8 Clasificarea materialelor electroizolante

Numărul mare de materiale electroizolante existente şi apariţia