Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Oferta
2. Concurenţa –conţinut şi funcţii
3. Preţul
1. Oferta
1
În principal, oferta se raportează la cererea de consum şi perspectivele ei. Nici un întreprinzător
nu va face investiţii pentru o eventuală ofertă, dacă nu există sau nu se intuieşte în perspectivă, o
cerere corespunzătoare.
Legea generală a ofertei presupune existenţa unui raport direct proporţional între preţ şi
cantitatea oferită.
Oferta de bunuri este influenţată de o multitudine de factori. Unii dintre aceştia au o acţiune
directă asupra ofertei (preţul de vânzare, costul de producţie, cererea de consum, capacităţile de
producţie), iar alţii se manifestă prin intermediul altor factori sau fenomene (dezvoltarea căilor de
comunicaţie, conjunctura economică, sezonalitatea unor activităţi, perfecţionarea tehnologiilor,
expansiunea comerţului exterior etc.).
Printre factorii cu acţiune directă se detaşează ca importanţă :
preţul pieţei – oferta de bunuri se află într-o strânsă dependenţă faţă de preţul pieţei, fiind în
anumite limite, sensibilă la variaţiile acestuia. La preţuri ridicate, vânzătorii sunt dispuşi să
mărească oferta şi o diminuează la preţuri reduse. Dacă preţul pieţei este mai scăzut decât cel
la care întreprinzătorii intenţionează să vândă marfa, ei preferă să retragă cantitatea de bunuri
oferite, stocându-le, în aşteptarea unor preţuri mai ridicate. Reacţia ofertei la modificarea
preţului prezintă, uneori, abateri de la regula generală. Aceste situaţii depind de
caracteristicile bunurilor economice şi de posibilităţile practice de modificare a volumului
producţiei. Datorită interdependenţelor dintre producţie şi desfacerea diferitelor bunuri, oferta
unui bun economic reacţionează nu numai la modificarea preţului acestuia, ci şi la variaţia
preţului altor mărfuri, îndeosebi a celor substituibile, manifestându-se ca ofertă încrucişată.
Reducerea preţului la un bun substituibil măreşte oferta la înlocuitori, după cum majorarea o
reduce. În cazul bunurilor complementare, variaţia preţului la produsul de bază modifică
simultan şi în acelaşi sens oferta bunului complementar.
costul de producţie – impactul costului de producţie asupra volumului ofertei este diferită în
timp. Pe termen scurt, decizia de ofertă se raportează la costul marginal. Astfel, în situaţie de
concurenţă liberă, când preţul pieţei nu poate fi controlat de întreprinzători, aceştia decid să
mărească oferta atât timp cât preţul este superior costului marginal, deoarece nici un
întreprinzător nu este interesat să producă şi să vândă dacă preţul pieţei nu acoperă
cheltuielile cu producţia suplimentară. Pe termen lung, decizia de ofertă se raportează la
costul mediu, agenţii economici, optând pentru cantităţile care pot fi obţinute cu cele mai
mici costuri de producţie. Decizia de mărire a ofertei se menţine atât timp cât preţul pieţei
depăşeşte costul mediu, acesta reprezentând limita minimă acceptată de ofertanţi sau nivelul
critic al ofertei. Când preţul egalează costul mediu, profitul devine zero. Dacă vânzările
continuă la un preţ inferior costului mediu, firma înregistrează pierderi şi va trebui să renunţe
la activitatea respectivă.
numărul şi dimensiunile firmelor care fabrică şi livrează acelaşi bun sau categorie de
bunuri influenţează direct volumul şi dinamica ofertei, condiţionând posibilităţile ei de
adaptare la variaţiile cererii, mai ales în cazul unei cereri elastice.
anticipaţiile asupra preţului bunului, ale bunurilor complementare şi a celor substituibile,
preţul resurselor, constituie un alt factor direct care îşi pune amprenta asupra evoluţiei ofertei.
conjunctura economică - are un impact decisiv asupra ofertei printr-o serie de procese şi
fenomene economice: activitatea investiţională, ocuparea forţei de muncă, evoluţia
comerţului exterior, nivelul ratei dobânzii etc. În strânsă legătură cu conjunctura economică
acţionează şi alţi factori stimulatori sau restrictivi, cum sunt progresul tehnic, costul
resurselor, prelevările fiscale, taxe, impozite, precum şi forţe imprevizibile de natura riscului
şi incertitudinii. Taxele şi subvenţiile practicate de către stat, în cazul anumitor bunuri, se
constituie ca factori care contribuie la încurajarea sau descurajarea ofertei de bunuri asupra
cărora se aplică. Deşi ele se pot lua în considerare separate atunci când se studiază evoluţia
2
ofertei, ca efect al modificării lor, în cele din urmă influenţa acestora se transmite la fel ca şi
influenţa factorilor de producţie, chiar dacă ele nu afectează costurile, ci direct rezultatele
financiare ale ofertanţilor. În condiţiile în care ceilalţi factori de influenţă sunt constanţi,
mărirea taxelor conduce la diminuarea ofertei, în timp ce sporirea subvenţiilor are ca efect
impulsionarea ofertei.
cererea de consum – volumul şi dinamica ofertei este expresia cererii. Dacă cererea este în
creştere, agenţii economici sunt stimulaţi să mărească oferta şi invers. Tendinţa de reducere a
cererii devine un semnal pentru ajustarea deciziei de ofertă. Când preţul pieţei nu se modifică,
cererea influenţează oferta în sensul creşterii sau al scăderii, în raport de gradul de saturaţie al
acesteia.
Elasticitatea ofertei exprimă gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a
oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul de elasticitate :
Eo/p =
În funcţie de mărimea acestui coeficient se disting următoarele categorii de ofertă:
pentru Eo/p > 1 , avem ofertă elastică;
pentru Eo/p < 1, avem ofertă inelastică;
pentru Eo/p = 1, avem ofertă unitară;
pentru Eo/p = 0 , ofertă perfect inelastică;
pentru Eo/p ofertă perfect elastică.
3
disponibile, însă procentul de creştere a cantităţii oferite este mai mic decât procentul de
sporire a preţului. Perioada lungă de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice. În cadrul
acestei perioade, producătorii pot spori cantitatea factorilor de producţie implicaţi în
producerea bunurilor, printr-un proces investiţional susţinut, în scopul lărgirii capacităţii de
producţie existente sau prin intrarea de noi firme în industria bunurilor respective, ca urmare
a creşterii cererii şi, în final, a preţului.
4
bunurilor etc.) şi de natură extraeconomică (furnizarea de informaţii generale pentru toţi clienţii,
sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional etc.), ea poate fi departajată în
concurenţă loială şi concurenţă neloială. Concurenţa loială se caracterizează prin folosirea
nediscriminatorie de către vânzători a unora din instrumentele luptei concurenţiale, în condiţiile
accesului liber pe piaţă şi a deplinei posibilităţi de cunoaştere a mijloacelor de reglementare a
relaţiilor vânzător-cumpărător. Concurenţa neloială constă în acordarea unor stimulente
deosebite clienţilor, în utilizarea anumitor mijloace extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe
piaţă etc.
În economia de piaţă, concurenţa, prin funcţiile ei, este apreciată ca o lege economică cu un
important rol în realizarea progresului tehnico-economic. Astfel, în primul rând, concurenţa
stimulează progresul general – prin competiţia pe care o întreţine între firme, ea deschide
perspective de profituri convenabile pentru toţi participanţii, favorizându-i pe cei abili şi
eliminându-i pe cei care nu au posibilitatea de a se adapta la noile cerinţe ale pieţei. În al doilea
rând, fiind potrivnică scumpetei, concurenţa duce la reducerea preţurilor de vânzare. În al treilea
rând, prin influenţele directe asupra psihologiei agenţilor economici, mediul concurenţial
alimentează optimismul acestora, stimulându-le creativitatea şi preocuparea continuă de creştere a
eficienţei întregii activităţi, de maximizare a profiturilor, dar şi de satisfacere mai bună a nevoilor
de consum.
Ca şi piaţa, concurenţa a cunoscut o amploare diferită în timp şi spaţiu. Amploarea concurenţei
este influenţată de numeroase împrejurări, cum ar fi :
numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei;
gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor;
Gradul de transparenţă a pieţei;
măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt capabile să
stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competiţie, dar şi de cooperare;
reglementările privind intrarea/ieşirea de pe o anumită piaţă;
gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice;
mărimea veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin;
nivelul de dezvoltare economică, cultural-spirituală şi morală a membrilor societăţii.
Ca evaluări concrete la care circulă bunurile, preţurile reprezintă cea mai complexă formă de
măsurare economică. În sens general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită
pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă.
Nivelul şi evoluţia preţului sunt influenţate din latura cererii de utilitatea bunului ce urmează a fi
achiziţionat, de capacitatea de plată a cumpărătorului, de costul cumpărării bunului din altă parte,
etc. Din unghiul ofertei, preţul este influenţat în mod deosebit de costul de producţie, respectiv de
consumul de factori necesar producerii bunului oferit şi de preţurile bunului respectiv practicate
pe alte pieţe.
Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică. De altfel, neoclasicii au
considerat teoria economică ca ştiinţă a formării şi evoluţiei preţului. Indiferent de optica sub care
este privit, preţul măsoară ceva. La întrebarea ce anume măsoară preţul, principalele şcoli
economice au dat explicaţii diferite cunoscute ca teorii ale preţului. Acestea sunt : teoria clasică a
preţului; teoria neoclasică a preţului; teoriile mixte ale preţului.
În teoria clasică, preţul are substanţă în valoarea economică a bunurilor supuse tranzacţiilor,
valoare determinată de consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile revendicate de către
posesorii acestora. Situaţia concretă de pe piaţă face ca preţul să se fixeze la nivelul valorii
5
economice sau să oscileze în jurul său, însă în condiţii normale, el nu se rupe de baza sa
obiectivă, respectiv de valoarea economică.
Şcoala neoclasică a fundamentat teoria subiectivă a preţului, după care acesta este determinat de
utilitatea marginală şi de raritatea respectivului bun, de cantitatea în care se află bunul comparativ
cu nevoile şi cu cererea solvabilă. Valoarea economică şi preţul unui bun sunt cu atât mai mari cu
cât el are o utilitate marginală mai mare şi este mai rar. Pe baza lor se formează de fiecare dată un
raport între cerere şi ofertă care influenţează nivelul şi dinamica preţurilor.
Deosebirea dintre teoria clasică şi cea neoclasică derivă din cauza primară care determină preţul.
Astfel, după clasici, preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie ale bunului, modul în
care el se obţine prin combinarea factorilor de producţie, iar producătorul este „dirijorul”
preţului. La neoclasici, preţul este determinat de condiţiile pieţei, de modul în care sunt percepute
şi se manifestă raritatea şi utilitatea marginală, iar rolul decisiv în formarea şi evoluţia preţului
aparţine cumpărătorilor.
Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice a preţului a fost elaborată de şcoala de
la Cambridge. Ea pleacă de la premisa că cele două teorii nu sunt opuse, ci doar constituie
explicaţii incomplete şi soluţii parţiale privind valoarea economică şi preţul. În acest sens,
interesele producătorului şi consumatorului, raportul dintre ele determină raportul dintre cerere şi
ofertă, şi reprezintă, în ultimă instanţă, substanţa preţului şi influenţează nivelul şi dinamica lui.
În realitatea economică există o multitudine de preţuri. În raport de situaţia pieţei şi de scopul
analizei, preţul poate fi analizat ca o variabilă dependentă sau independentă. În primul caz se
apreciază că preţul este un rezultat al pieţei, care se impune agenţilor ei; fiecare este un „primitor
de preţ”. În acest caz, agenţii cererii şi ofertei influenţează piaţa, în principal, prin cantităţi. În cel
de-al doilea caz, un agent sau un grup de agenţi economici reuşesc, au forţă şi dispun de mijloace
specifice pentru a influenţa sau determina nivelul preţului. În această situaţie, preţul este cel care
influenţează direct interesele vânzătorilor şi ale cumpărătorilor.
După modul în care se formează, preţurile pot fi :
preţuri libere – care se formează şi evoluează pe baza condiţiilor pieţei; teoretic, nu există
forţe suficient de puternice pentru a-i fixa nivelul şi pentru a-i determina evoluţia.
preţuri administrate – care sunt rezultatul deciziilor statului şi ale altor centre de forţă
economică;
preţuri mixte – sunt cele care funcţionează efectiv în ţările cu economie de piaţă şi rezultă din
intersectarea mecanismelor de piaţă cu mecanisme dirijist-intervenţioniste rezultate din
reglementări legislative ale administraţiilor publice şi/sau din forţa de care dispun anumite
centre de forţă economică.
Prin funcţiile lui economice, preţul este nu numai o categorie valorică, ci şi o importantă pârghie
economică prin intermediul căreia se realizează anumite obiective economice şi sociale. Rolul
esenţial al preţurilor în cadrul mecanismelor economice este reliefat prin următoarele funcţii :
funcţia de calcul şi de măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor;
preţul, ca şi costul pe baza căruia se formează, are o puternică încărcătură informaţională, el
exprimând „tensiunile” de raritate a bunurilor, serviciilor şi a factorilor de producţie,
orientând atât opţiunile, cât şi deciziile producătorilor şi consumatorilor;
funcţia de stimulare a producătorilor – preţul reprezintă în acest sens, elementul central al
strategiilor agenţilor economici, stimulându-i în adaptarea permanentă a nivelului calitativ şi
a structurilor producţiei la cerinţele reale ale pieţei;
funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor, presupune, în primul rând,
ca, prin nivelul lor, preţurile să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi
obţinerea unui anumit profit.
6
7