Curs 4 Microeconomie

Teoria producătorului
1. Sistemul factorilor de producţie
2. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
3. Productivitatea factorilor de producţie – forme, importanţă, factori de influenţă
4. Costurile de producţie

Orice firmă are obiective şi constrângeri. Teoria tradiţională a firmei presupune că principalul
obiectiv al firmei îl constituie maximizarea profitului, în fapt raţiunea existenţei sale pe piaţă.
Atingerea acestui obiectiv este, însă, condiţionată de capacitatea şi de abilităţile producătorului de
a utiliza eficient factorii de producţie, de a organiza producerea lor în bunuri şi servicii
competitive, elemente care în ultima instanţă definesc rolul întreprinzătorului modern şi asigură
forţa concurenţială a firmei.
Combinarea judicioasă a factorilor de producţie constituie un element cheie pentru firmele
producătoare, ea contribuind alături de strategia minimizării costurilor, la optimizarea
comportamentului acestora.
Gestiunea economică necesită calcul economic, evaluarea în bani a consumului de factori de
producţie şi implicit cunoaşterea costului. Ştiinţa economică oferă instrumentarul teoretico-
ştiinţific adecvat studierii costului de producţie.

1. Sistemul factorilor de producţie – caracterizare generală. Neofactorii de producţie

Economia politică studiază factorii de producţie dintr-o triplă perspectivă: microeconomică,
macroeconomică şi mondoeconomică.
Generic, factorii de producţie pot fi definiţi drept ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente
pentru ca procesul de producţie să se desfăşoare conform scopului său determinant. În această
viziune, factorii de producţie reprezintă totalitatea elementelor de intrare într-un proces de
producţie.
O delimitare conceptuală în acest context este necesară între noţiunea de factori de producţie şi
cea de resurse. Noţiunea de resurse exprimă starea de disponibilitate a unor bunuri, fără a le
asocia în mod univoc o anumită destinaţie de utilizare cum ar fi de exemplu, producţia sau
consumul. Astfel, resursele au prin simpla lor existenţă, în raport cu procesul de producţie
caracterul unui potenţial productiv.
În anumite condiţii, prin decizii şi acţiuni adecvate, specifice agenţilor economici, resursele sunt
activate prin atragerea lor într-o utilizare concretă, primind o anumită destinaţie şi devenind
factori de producţie. Altfel spus, factorii de producţie reprezintă resurse aduse de către agentul
producător într-o stare activă, proprie utilizării lor efective în procesul de producţie.
Economistul francez Jean Baptiste Say a elaborat „formula trinitară”, devenită celebră, care
definea drept factori de producţie munca, pământul şi capitalul.
Dezvoltarea industrială postbelică a pus în evidenţă faptul că performanţele de piaţă ale firmelor
producătoare sunt influenţate şi de acţiunea unor factori netradiţionali, cunoscuţi sub denumirea
de neofactori de producţie, care nu sunt incluşi în convenţionala formulă trinitară. Aceşti factori
au ajuns să polarizeze eforturi de investiţii deosebite, cum ar fi investiţiile în cercetare-dezvoltare
tehnologică, în formarea profesională a personalului, în informatizarea activităţii economice, în
ameliorarea managementului lor.

1
Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neofactori decurge din considerente legate de
natura lor intrinsecă, dar şi din modul specific de acţiune şi gestionare a factorilor din fiecare
categorie. Astfel, factorii de producţie clasici au la origine resurse din categoria celor tangibile,
care pot fi cuantificate direct şi gestionate sub formele lor alternative de stocuri şi fluxuri, în timp
ce neofactorii fac parte din categoria resurselor intangibile.
Tipologia actuală recunoaşte tipologia luării în considerare atât a factorilor de producţie clasici,
cât şi a neofactorilor, care în fapt acţionează autonom, dar se presupun şi se condiţionează
reciproc.
Munca - funcţionarea oricărui sistem de producţie e de neconceput fără prezenţa şi intervenţia
omului. Ştiinţa economică abordează omul atât în calitatea sa de purtător al unor nevoi de consum
tot mai complexe, cât şi în calitatea sa de posesor al unor abilităţi care îi permit să acţioneze în
scopul satisfacerii acestor nevoi. Munca este un factor de producţie originar, primar de producţie
reprezentând activitatea specific umană, care-l delimitează pe om ca specie, şi desfăşurată în
scopul obţinerii de bunuri economice. Ca factor de producţie, munca îmbracă o formă procesuală,
şi nu forma unei resurse stocabile, manifestându-se numai ca factor de producţie într-o stare
activă. Resursa care generează acest flux se referă la ansamblul abilităţilor fizice şi intelectuale
care fac posibilă prestarea unei anumite munci.
Munca este un factor originar în sensul că ea este asociată intrinsec de persoana prestatorului, de
personalitatea acestuia, ea neputând fi creată sau reprodusă artificial, dar nici disociată de
persoana prestatorului. Raportată la scara timpului, munca este un factor de producţie
neregenerabil, prestaţia de muncă este ireversibilă, după cum timpul de muncă neutilizat este
irecuperabil. De asemenea, munca este un factor de producţie activ şi dinamizator, deoarece
deţine în exclusivitate capacitatea de a-i pune în funcţiune pe ceilalţi factori de producţie şi de a
determina producerea lor în bunuri economice. Dimensiunea cantitativă a factorului muncă se
referă la volumul de muncă de o anumită natură, prestat într-un proces de producţie, volum ce
poate fi cuantificat prin : număr unităţi de timp prestate, număr ore de muncă sau număr locuri de
muncă, număr lucrători sau ore-om prestate. Dimensiunea calitativă a factorului muncă, abordat
la nivel individual, se referă la specializarea profesională proprie fiecărui prestator de muncă, la
gradul său de calificare şi experienţă de producţie, la nivelul său de productivitate.
Natura – factorul natural de producţie se referă la toate resursele brute din natură ce sunt folosite
pentru producerea de bunuri economice. Factorul natural de producţie se materializează în acele
elemente care fiind oferite omului direct din natură sunt pentru prima oară atrase în circuitul
economic. Factorul natural de producţie are un caracter primar şi originar, elementele sale nefiind
reproductibile în mod artificial, deşi ştiinţa contemporană oferă omului posibilitatea intervenirii
în circuitul formării şi regenerării multora din resursele naturale.
Forma de existenţă a factorului natural de producţie este una materială, de tipul substanţei şi al
energiei. Fiecare tip de resursă primară ce poate fi utilizată în scop productiv, are propriul său
regim de formare, sau în unele cazuri, de regenerare. Ea are la un moment dat, o anumită
disponibilitate şi însuşiri specifice, iar exploatarea sa curentă se justifică numai în anumite
condiţii de ordin tehnic şi economic.
O altă particularitate a factorului natural de producţie constă în faptul că la nivelul său, este cel
mai pregnant pusă în evidenţă raritatea resurselor. Multe din resursele primare sunt epuizabile, iar
altele deşi regenerabile, sunt reproduse de natură într-un ritm inferior celui de creştere al nevoii
de a le consuma.
Dimensiunea cantitativă a factorului natural de producţie se referă la volumul în care o resursă
naturală sau alta este atrasă efectiv în circuitul economic. Modul concret de determinare a acelui
volum depinde de natura resursei respective.

2
Dimensiunea calitativă a factorului natural de producţie vizează la rândul ei, acele atribute
intrinseci ale unei resurse primare care o fac proprie utilizării productive. De regulă, aceste
atribute sunt multiple şi complex intercorelate, rezultanta lor regăsindu-se sintetic în
randamentele de utilizare obţinute în procesul productiv.
Pământul, ca principală formă de manifestare a factorului natural de producţie, constituie punctul
iniţial de plecare al întregii activităţi economice. Procesele de producţie, în marea lor diversitate,
sunt legate într-o formă sau alta de factorul pământ, deoarece el oferă atât substanţa şi condiţiile
materiale primare ale producţiei, cât şi resursele primare de energie. Pământul este un factor de
producţie de neînlocuit şi în acelaşi timp limitat ca întindere, ce deţine însă o mare capacitate de
regenerare şi de creştere a randamentului său. Resursele minerale constituie o altă componentă
esenţială a factorului natural de producţie, cu rol deosebit de important în asigurarea bazei de
materii prime şi energie necesare desfăşurării întregii activităţi economice.
Capitalul – în calitate de factor de producţie reprezintă categoria de bunuri produse prin muncă
şi folosite pentru obţinerea altor bunuri economice. Categoria de bunuri astfel definite reprezintă
capitalul real, denumit şi capital tehnic; capitalul real nu se confundă cu capitalul bănesc, în
formă lichidă şi nici cu capitalul fictiv care se concretizează în titluri de valoare. Capitalul real
cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile, aflate la dispoziţia agenţilor economici
producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri economice. După modul specific de
participare la activitatea economică, a modului în care se consumă şi se înlocuiesc, componentele
capitalului real se grupează în capital fix şi capital circulant. Capitalul fix reprezintă partea de
capital real care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte
după mai mulţi ani de utilizare(echipamente de producţie, clădiri). Capitalul circulant este partea
de capital real care participă la un singur ciclu de producţie, se consumă integral în acel ciclu şi se
înlocuieşte cu fiecare nou ciclu de producţie(materii prime, materiale, combustibil, energie, apă
tehnologică etc). Pe parcursul utilizării, capitalul fix înregistrează un proces de depreciere ce are
un caracter progresiv şi cumulativ, depreciere ce conduce inevitabil în timp la scoaterea din
funcţiune a capitalului fix uzat şi la înlocuirea lui. Deprecierea capitalului fix se datorează atât
uzurii fizice, cât şi uzurii morale a acestuia.
Uzura fizică a capitalului fix constă în pierderea treptată a caracteristicilor tehnice sau
funcţionale ale acestuia ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.
Cum capitalul fix participă la mai multe cicluri de producţie, el suferă de fiecare dată un anumit
grad de uzură fizică. Conform acestei uzuri fizice se calculează cote de amortizare care se includ
în costul de producţie, pentru a face posibilă reconstituirea sumelor necesare înlocuirii capitalului
fix uzat. Recuperarea acestor cheltuieli prin regăsirea lor în preţul de vânzare al produselor
permite constituirea unui fond de amortizare, pe baza căruia va fi posibilă înlocuirea capitalului
fix la sfârşitul duratei sale de viaţă.
Uzura morală apare ca urmare a condiţiilor pieţei şi a progresului tehnic, care duc la apariţia de
noi echipamente de producţie, mai performante din punct de vedere tehnic, ce duc la înlocuirea
capitalului fix existent în funcţiune chiar înainte de a fi uzat complet din punct de vedere fizic.
Neofactorii de producţie – tehnologiile de producţie – pot fi definite drept procedee de
combinare şi transformare a factorilor de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor
reguli bine stabilite. Ele sunt de natura unor active intangibile, reprezentând, cunoaştere aplicată
în mod curent în activitatea economică. Tehnologiile articulează într-un proces coerent diferite
faze şi operaţii specifice, ocazionate de producerea unor bunuri sau servicii cu caracteristici
predeterminate. Rolul specific al tehnologiilor de producţie ca factor de producţie este acela de a
defini riguros şi explicit, natura şi succesiunea fazelor de producţie, a căror parcurgere asigură
transformarea elementelor de intrare în elemente de ieşire ale procesului de producţie. Ca resurse
potenţial utilizabile, tehnologiile disponibile la un moment dat formează „stocul de tehnologii”,

3
concretizat în: brevete de invenţii, licenţe, sisteme de asigurare a calităţii, diagrame de flux,
programe informatice pentru sistarea producţiei cu calculatorul, machete şi prototipuri, etc.
Fiecare tehnologie are o identitate bine definită sub aspectul condiţiilor care fac necesară şi
posibilă aplicarea lor într-un proces de producţie sau altul.
Apariţia unor noi tehnologii de producţie este o sursă de avantaj competitiv pentru firmele care
reuşesc să le implementeze rapid şi să le exploateze eficient, faţă de firmele care acţionează lent
şi incoerent în această privinţă şi care sunt ameninţate cu perspectiva declinului. Avansul
tehnologic al unei firme este cu atât mai important pentru prezentul şi perspectivele ei de piaţă, cu
cât concurenţa de pe piaţa respectivă este mai intensă, iar generaţiile tehnologice se succed la
intervale mai scurte.
Informaţia – omul este prin esenţa sa o fiinţă informaţională, iar munca sa are o
componentă informaţională distinctă. Generic, informaţia este un semnal rezultat din
reprezentarea realităţii prin cunoaştere şi căruia atât emitentul, cât şi destinatarul îi acordă aceeaşi
semnificaţie. Calitatea de factor de producţie revine informaţiilor faptice sau documentare,
stocate pe suporţi materiali şi introduse ca atare în procesul de producţie. Informaţia de intrare
într-un proces de producţie se concretizează în structuri variate, cum ar fi : fişe tehnice, desene de
execuţie, know-how, studii de fezabilitate, etc., toate acestea constituind bunuri informaţionale.
Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de particularităţi, care
privesc atât producerea informaţiilor, cât şi gestionarea, tranzacţionarea pe piaţă şi utilizarea
acestor resurse.
Abilitatea întreprinzătorului – reprezintă un neofactor de producţie propriu sistemelor
economice bazate pe concurenţă şi liberă iniţiativă. În general, prin întreprinzător se înţelege acel
subiect al activităţii economice care fie iniţiază o nouă afacere, fie în cadrul afaceri în derulare
iniţiază un proces de schimbare radicală. David Hyman, defineşte spirtul întreprinzător drept
„abilitatea de a crea produse şi procese, şi de a organiza crearea de produse şi servicii”.
Întreprinzătorul gestionează, făcând uz de abilităţile sale, sistemul factorilor de producţie, alege
factorii de producţie în raport cu scopul pe care şi-l propune, îi atrage într-o stare activă, necesară
utilizării lor combinate în procesul de producţie. Calitatea de întreprinzător, ilustrează în
economia contemporană în primul rând un tip de comportament de esenţă activă şi novatoare, şi
mai puţin o poziţie personală oficializată. Ca factor de producţie, abilitatea întreprinzătorului
reprezintă un element decisiv de progres, în măsura în care economia contemporană este bazată
prin excelenţă pe inovare tehnologică şi pe dinamica schimbărilor calitative.
Progresul tehnologic are drept esenţă ameliorarea performanţelor procesului de producţie, prin
gestionarea cu eficienţă sporită a factorilor de producţie, paralel cu îmbunătăţirea caracteristicilor
tehnico-funcţionale şi calitative ale bunurilor obţinute.

2. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Firmele producătoare sunt în permanenţă confruntate cu găsirea celor mai adecvate modalităţi de
combinare a factorilor de producţie, care să le permită obţinerea maximei eficienţei şi
profitabilităţii.
Activitatea de producţie poate fi privită ca ansamblul operaţiilor de utilizare şi/sau de
transformare a factorilor de producţie în vederea atingerii funcţiei obiectiv a producătorului :
maximizarea profitului în condiţii minimizării eforturilor.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de
producţie atât sub aspect cantitativ, cât şi din perspectiva structural-calitativă.

4
Combinarea factorilor de producţie este expresia a două laturi proprii oricărei activităţi, una
tehnică şi alta economică.Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este
specifică fiecărui proces de producţie; obţinerea fiecărui bun economic presupune unirea
resurselor de muncă cu elementele de capital tehnic, specifice domeniului respectiv de activitate.
Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă în condiţiile
economiei de schimb, concretizarea ei în obiectivele minimizării costurilor de producţie şi
respectiv, a maximizării profitului.
Combinarea factorilor de producţie este posibilă ca urmare a proprietăţilor de divizibilitate şi
adaptabilitate ale acestora.
Divizibilitatea unui factor de producţie reflectă posibilitatea acestuia de a fi împărţit în unităţi
simple, în subunităţi omogene, fără a fi afectată calitatea factorului respectiv. Astfel, factorul
muncă poate fi divizat în unităţi omogene de timp de muncă, în număr de salariaţi de o anumită
calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de suprafaţă. Pentru alţi factori de producţie
este imposibilă sau foarte dificilă divizibilitatea. Problema divizibilităţii unui factor de producţie
se pune în măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu
mai multe unităţi dintr-un alt factor de producţie.
Dacă factorii de producţie se caracterizează simultan prin divizibilitate şi adaptabilitate, atunci au
loc două procese organic legate între ele, şi anume : complementaritatea şi substituibilitatea.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale
factorilor de producţie care participă la producerea unui anumit bun economic.
Complementaritatea se află sub influenţa permanentă a progresului tehnico-ştiinţific, care
determină modificări profunde în calitatea factorilor de producţie, respectiv în procesul
combinării lor.
Substituibilitate este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de
producţie printr-o altă cantitate dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi
nivel de producţie.

Funcţia de producţie. Rata tehnică de substituţie

Economia firmei sau teoria producătorului studiază comportamentul acestuia, modul de adoptare
a deciziei sub influenţa consumatorilor, a concurenţei şi nu în ultimul rând al naturii tehnologiei
utilizate, precum şi influenţa acestor decizii asupra pieţei bunurilor.
Studierea combinaţiilor productive constituie primul pas în abordarea teoriei comportamentului
firmelor. Deciziile acestora privind oferta de piaţă, precum şi cererea de factori de producţie
depinde în mod hotărâtor de restricţiile tehnologice în cadrul cărora operează. Natura tehnologiei
utilizate de fiecare firmă presupune existenţa numai a anumitor moduri de combinare a intrărilor
în procesul de producţie pentru a obţine anumite cantităţi de produs final.
Astfel, rolul tehnologiei în teoria producătorului este similar cu cel jucat de preferinţele
consumatorului în teoria comportamentului acestuia. Firmele combină factorii de producţie
pentru a produce bunuri finale, iar consumatorul combină bunuri în consum pentru a produce
utilitate sau satisfacţie personală. Firmele urmăresc minimizarea cheltuielilor cu factorii de
producţie pentru fiecare nivel al producţiei finale considerate, analog cu tendinţa consumatorilor
de a-şi maximiza utilitatea pentru fiecare nivel al cheltuielilor ocazionate de procurarea bunurilor
în consum.

5
Orice bun pentru a fi produs, impune încadrarea într-un anumit set de restricţii tehnologice.
Aplicând o anumită tehnologie, o firmă poate combina factorii de producţie în procesul de
producţie în vederea obţinerii produsului final, în maniere diferite în ceea ce priveşte eficienţa.
Atât timp cât modalitatea de combinare tehnologică rămâne constantă, orice nivel al consumului
de factori de producţie poate fi utilizat într-o singură manieră eficientă. Această modalitate
eficientă presupune obţinerea unei cantităţi maxime de produs final pentru fiecare nivel al
consumului din factorii de producţie utilizaţi.
Una din restricţiile de care trebuie să ţină seama firma este cea de natură tehnologică. În principal,
o tehnologie permite numai un set de producţie care asigură realizarea unui anumit volum al
producţiei. Setul de producţie reprezintă ansamblul combinaţiilor intrări-ieşiri, posibile din punct
de vedere tehnologic.
Funcţia de producţie corespunde unui nivel dat al tehnologiei şi descrie relaţia dintre cantitatea
maximă ce poate fi produsă dintr-un bun, utilizând combinaţii alternative ale factorilor de
producţie. Funcţia de producţie, în formularea sa generală, este dată de relaţia :
y = f(x), unde y – cantitatea de produs final obţinută în urma utilizării şi
combinării unui singur factor de producţie (x).
Funcţia de producţie este cea care oferă cel mai bun răspuns privind combinarea factorilor de
producţie, însă precizarea acesteia este destul de dificilă, întrucât presupune calcule complexe şi o
cunoaştere amănunţită a tehnologiei folosite, fiind o expresie matematică a fenomenului tehnic.
O modalitate pentru a reprezenta o funcţie de producţie este cea a identificării activităţilor de
producţie. Activitatea de producţie reprezintă o relaţie tehnologică între nivelurile producţiei
finale şi ale factorilor de producţie, în cadrul căreia, factorii de producţie se combină în anumite
proporţii ce se menţin constante.
Funcţia de producţie ce descrie tehnologia unei firme se reprezintă grafic prin izocuante sau curbe
de izoproducţie. O izocuantă este, prin definiţie, determinată de setul tuturor combinaţii posibile
de factori de producţie pentru a produce un anumit nivel al producţiei finale.
Cele mai întâlnite tipuri de combinaţii tehnologice sunt cele descrise prin funcţiile de producţie
de tip Cobb-Douglas. Formula completă a acestei funcţii, ce descrie tehnologia unei firme care
combină două categorii de factori de producţie x1 şi x2, este următoarea :
f(x1, x2) = A ·x1a ·x2b
Parametrul A măsoară nivelul producţiei obţinute ca urmare a folosirii unei unităţi din fiecare
factor de producţie. Parametrii a şi b măsoară în ce fel cantitatea de produs final variază odată cu
variaţia intrărilor. Ei reprezintă coeficienţii de elasticitate a producţiei în raport cu evoluţia
fiecărui factor de producţie, respectiv cu câte procente sporeşte producţia atunci când consumul
dintr-un factor sporeşte cu un procent. Cele mai întâlnite, în practică, combinaţii tehnologice au
atât proprietatea de monotonie, cât şi de convexitate.
Monotonia descrie situaţia în care, dacă sporeşte cantitatea consumată din cel puţin un factor de
producţie, este posibil a fi obţinută cel puţin aceeaşi cantitate de produs final.
Convexitatea presupune că, dacă există două moduri tehnologice de a produce aceeaşi cantitate de
produs final, media lor va produce cel puţin aceeaşi cantitate de produs final.
În general, pe termen scurt se consideră că modalităţile tehnologice de combinare a factorilor de
producţie nu se modifică şi cel puţin consumul unui factor de producţie rămâne constant.
Eficienţa utilizării factorilor de producţie, orientată spre obţinerea de efecte maxime cu minim de
efort se exprimă prin productivitate. în sens larg, productivitatea se măsoară prin cantitatea de
bogăţie creată prin consumarea unei anumite cantităţi de resurse/factori de producţie.

6
 Există două modalităţi de măsurare a produsului factorului de producţie variabil : produsul
mediu şi produsul marginal al acestuia.
Produsul mediu al factorului variabil de producţie se determină ca raport între produsul total (y)
realizat prin consumul acestuia şi cantitatea totală consumată din factorul de producţie respectiv
(x1) :

Produsul marginal al unui factor de producţie variabil este dat de sporul producţiei finale obţinută
prin sporirea cantităţii utilizate din respectivul factor, în condiţiile în care ceilalţi factori de
producţie rămân constanţi:

În condiţiile în care se cunoaşte forma funcţiei de producţie ce descrie tehnologia firmei, produsul
marginal se poate determina folosind formula :

Pe termen lung, însă, toţi factorii de producţie sunt variabili, iar combinaţiile tehnologice permit
substituţia factorilor de producţie în cadrul procesului productiv. Raportul în care se substituie
factorii de producţie, raport determinat de specificul tehnologiei poartă numele de rată tehnică de
substituţie. Aceasta măsoară cantitatea dintr-un factor de producţie ce trebuie suplimentată pentru
a compensa reducerea cantitativă a celuilalt factor de producţie, astfel încât producţia totală să
rămână neschimbată.
Rata tehnică de substituţie (RTS) măsoară panta izocuantei, fiind determinată de raportul
variaţiilor factorilor de producţie, în condiţiile menţinerii constante a producţiei.

Randamentul de scară este o modalitate de a caracteriza evoluţia producţiei totale a unei firme în
condiţiile modificării simultane şi cu aceeaşi mărime a cantităţilor de factori de producţie
utilizaţi. Cum, pe termen lung se consideră că toţi factorii de producţie variază, randamentul de
scară caracterizează evoluţia tehnologică a firmei pe termen lung.
Determinarea tipului de randament de scară se poate realiza apelând la proprietatea de
omogenitate a unei funcţii. Astfel, orice funcţie de producţie f (x 1, x2) este definită ca funcţie
omogenă de grad n, oricare ar fi valoarea t (t – multiplicatorul consumului de factori de
producţie), dacă :
f (tx1, tx2, …….., txn ) = tn · f (x1, x2, …., xn), oricare ar fi t > 1

Randamentul se stabileşte după valorile pe care le poate lua n, astfel:

 pentru n = 1, randamentul de scară este constant, adică oricare ar fi t > 1
f(tx1, tx2) = t · f(x1, x2);
 pentru n > 1, randamentul de scară este crescător, respectiv dinamica producţiei totale
depăşeşte dinamica modificării factorilor de producţie, astfel : t > 1
f(tx1, tx2) > t · f (x1, x2);
 pentru n < 1, randamentul este descrescător, adică dinamica modificării factorilor de producţie
depăşeşte dinamica producţiei totale, astfel : : t > 1

7
 f(tx1, tx2) < t · f (x1, x2).
În decizia sa de producţie, producătorul nu ţine seama numai de constrângerile tehnice, ci şi de
cele financiare. Constrângerea bugetară a producătorului este dată de relaţia :
B = x1 · ω1 + x2 · ω2, unde B – bugetul producătorului; x1, x2 – factorii de producţie; ω1,
ω2 - preţurile de achiziţie ale factorilor de producţie.
Această ecuaţie este reprezentată din punct de vedere grafic de dreapta bugetului producătorului
sau dreapta izocostului, care evidenţiază ansamblul combinaţiilor posibile de factori de producţie
pe care producătorul îi poate achiziţiona, cheltuindu-şi integral bugetul de care dispune.

x2

Dreapta izocostului

Toate combinaţiile de factori de

0 producţie x1 şi x2 ce antrenează
pentru producător acelaşi cost

x1

Restricţia de buget a producătorului

Pentru determinarea alegerii optime a producătorului care are drept obiectiv maximizarea
producţiei, cunoscut fiind nivelul resurselor de care acesta dispune, presupune rezolvarea
următorului sistem de ecuaţii :

3. Productivitatea factorilor de producţie – forme, importanţă, factori de influenţă

Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte utile cu
minim de resurse se exprimă prin productivitate sau randamentul factorilor de producţie.
În sens larg, productivitatea poate fi definită ca raport între cantitatea de bogăţie creată şi
cantitatea de resurse absorbite în scopul producerii ei. Practic, productivitatea se determină ca
raport între rezultatele obţinute (producţia) şi eforturile depuse pentru a le obţine (factorii de
producţie utilizaţi).
Productivitatea îmbracă mai multe forme şi se exprimă printr-o varietate de indicatori, în funcţie
de mai multe criterii :

8
 după forma de exprimare - productivitate fizică sau reală (exprimă randamentele în natură
ale utilizării factorilor de producţie) şi productivitate valorică sau monetară (permite
măsurarea în termeni financiar-monetari a eficienţei economice);
 după maniera de măsurare a rezultatelor - productivitate brută (apreciază ansamblul
producţiei în raport cu factorii de producţie utilizaţi; producţia astfel privită este considerată
producţie finală) şi productivitate netă (se obţine prin scăderea din producţia finală a valorii
achiziţiilor externe firmei, cum ar fi de exemplu amortizarea);
 din punct de vedere al ariei de cuprindere a indicatorilor - productivitate globală (exprimă
efectul combinării tuturor factorilor de producţie şi exprimă eficienţa de ansamblu) şi
productivitate parţială sau a fiecărui factor de producţie (exprimă producţia obţinută prin
utilizarea fiecărui factor de producţie în parte);
 din punct de vedere al nivelului activităţii la care se referă - productivitate la nivelul
întreprinderii şi a subunităţilor sale până la locul de muncă; productivitate la nivelul ramurii,
al subramurii economice; productivitate la nivelul economiei naţionale;
 după modul de calcul al indicatorilor - productivitate medie (este expresia raportului dintre
producţia obţinută şi cantitatea de factor de producţie utilizată) şi productivitate marginală
(reprezintă sporul de producţie obţinut prin utilizarea unei unităţi suplimentare de factor de
producţie).
Formele de productivitate cele mai utilizate în analizele economice sunt productivitatea muncii şi
randamentul capitalului.
Productivitatea muncii este cea mai importantă formă de productivitate, definită ca forţă
productivă a muncii, respectiv capacitatea sau posibilitatea forţei de muncă de a crea într-o
perioadă de timp determinată, un anumit volum de bunuri sau de a presta anumite servicii,
exprimând eficienţa cu care este consumată munca. Mărimea productivităţii muncii se măsoară
prin cantitatea şi calitatea bunurilor obţinute cu o unitate de muncă sau prin timpul, respectiv
munca cheltuită pe unitatea de bun economic.
Productivitatea muncii se poate calcula la nivelul agentului economic, dar şi la nivel
mezoeconomic şi macroeconomic. La nivelul economiei naţionale, pentru determinarea
productivităţii muncii sociale se ia în calcul P.I.B. sau venitul naţional şi numărul de lucrători,
exprimând gradul de utilizare a forţelor economice din punct de vedere naţional.
Agenţii economici urmăresc să obţină o productivitate sporită a factorilor de producţie, un
rezultat mai mare cu acelaşi efort sau acelaşi rezultat cu un efort mai mic.
Asupra creşterii productivităţii muncii acţionează o multitudine de factori, care pot fi :
 factori naturali – condiţiile de climă, fertilitatea, adâncimea sau bogăţia zăcămintelor etc.;
 factori tehnici – fac referire la nivelul atins de ştiinţă şi tehnică la un moment dat, tehnologia
adoptată etc.;
 factori economici – mai buna organizare a producţiei şi a muncii, ridicarea calificării,
cointeresarea în muncă etc.;
 factori sociali – se referă la condiţiile de muncă şi viaţă, responsabilitatea în muncă, nivelul
cunoştinţelor etc.;
 factori psihologici – aceştia influenţează comportamentul şi rezultatele agenţilor
economici(motivaţia în muncă, satisfacţia oferită de muncă, climatul relaţiilor de muncă,
gradul şi modul în care sunt satisfăcute unele nevoi sociale etc.);
 factori structurali – structura pe produse, pe sortimente de producţie, pe subramuri pe ramuri
etc.;
 factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială.

9
Creşterea productivităţii muncii şi a celorlalţi factori de producţie are o serie de efecte economice
şi sociale, atât pentru producător (economisirea volumului factorilor de producţie consumaţi;
reducerea costului de producţie; creşterea volumului producţiei; ridicarea competitivităţii
bunurilor obţinute; sporirea profitului etc.), cât şi pentru consumator(creşterea salariului nominal
şi a celui real; economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului liber etc.).
Analiza comportamentului producătorului din perspectiva alegerii variantei optime de producţie
are o importanţă deosebită pentru sporirea productivităţii şi a veniturilor.
Alegerea variantei optime de producţie are în vedere în primul rând maximizarea profiturilor
întreprinzătorilor care vizează, în ultimă instanţă, o combinaţie eficientă a factorilor de producţie
capabilă să asigure maximizarea efectelor obţinute în condiţiile minimizării eforturilor.

4. Costurile de producţie

Cunoaşterea activităţii economice, gestiunea resurselor impun studierea factorilor de producţie nu

numai în procesul alocării şi combinării, ci şi în consumarea lor. calcularea costului de producţie
este necesară, deoarece firmele combină într-un fel sau altul factorii de producţie, efectueayă
cheltuieli de resurse şi obţin rezultate. consumul de factori de producţie are un caracter dinamic,
fiind diferit în timp, în funcţie de volumul producţiei, de progresul tehnico-ştiinţific, care
antrenează perfecţionări în înzestrarea cu factori şi diminuarea xonsumurilor specifice. gestiunea
factorilor de producţie presupune evaluarea în bani a consumului de factori de producţie şi deci,
cunoaşterea costului.
Costul este un indicator economic important pentru firmă, cu o sferă largă de utilizare. El se
calculează în orice domeniu de activitate, deoarece în fiecare activitate are loc un consum de
resurse şi astfel trebuie să se cunoască mărimea cheltuielilor efectuate sau necesare şi să se
acţioneze în sensul reducerii lor. Astfel, se poate spune că orice activitate economică este ghidată
de costuri.
În acelaşi timp, decizia de a produce un bun economic presupune renunţarea la utilizarea
resurselor, indiferent de tipul lor, într-un scop alternativ. Din acest considerent, toate costurile
sunt de fapt, costuri de oportunitate. Acesta constituie o restricţie fundamentală a capacităţii
firmei de a-şi maximiza profitul.
Nivelul şi dinamica costului de producţie relevă gradul de eficienţă a unei firme, astfel, cu cât
costurile sunt mai mici la acelaşi volum al producţiei sau la unul superior, cu atât eficienţa este
mai mare şi profitul creşte. Nivelul costului de producţie reprezintă mărimea absolută a
cheltuielilor efectuate pentru realizarea producţiei. În general, cunoaşterea funcţiilor îndeplinite
de cost poate influenţa opţiunea nivelului şi dinamicii sale.
Funcţiile costului de producţie în unităţile economice sunt :
1. funcţia de măsurare şi evaluare a activităţilor economice - constă în comensurarea cu ajutorul
acestuia a cheltuielilor necesare obţinerii producţiei şi veniturilor rezultate, precum şi a
corelaţiilor necesare între eforturile depuse şi efectele obţinute;
2. funcţia de producţie - se referă la rolul important pe care îl joacă costul în realizarea
concepţiei constructive şi tehnologice a producţiei;
3. funcţia de personal - se referă pe de o parte la cheltuielile efectuate cu pregătirea forţei de
muncă, şi pe de altă parte, la condiţiile în care are loc sporirea productivităţii şi a calităţii
bunurilor;
4. funcţia comercială - evidenţiază efectul pozitiv al cheltuielilor făcute cu livrarea la timp a
bunurilor şi asigurarea preţurilor de desfacere;
5. funcţia financiar-contabilă - pune în evidenţă cheltuielile care se fac cu asigurarea fondurilor
băneşti necesare activităţii în dependenţă cu mărimea, structura şi calitatea bunurilor
presupuse de o activitate rentabilă;

10
6. funcţia de optimizare - presupune asigurarea şi determinarea celui mai mic cost ce revine
unui nivel maxim de producţie;
7. funcţia de control şi reglare - este cea care pune în evidenţă modul de fundamentare a
deciziilor de politică economică.
Prin funcţiile sale, costul reprezintă un indicator factorial, rezultativ şi de eficienţă, extrem de util
în luarea deciziilor.
Caracterizarea costurilor are la bază doi parametri şi anume: structura costului şi nivelul/mărimea
costului. Structura costului evidenţiază elementele componente ale acestuia, ponderea pe care o
ocupă fiecare element în totalul cheltuielilor, precum şi tendinţele manifestate în evoluţia fiecărei
categorii de cheltuieli. Mărimea/nivelul costului se determină prin însumarea mărimii absolute a
cheltuielilor din care este alcătuit şi s epoate determina pe unitatea de produs, pe întreaga
producţie omogenă realizată de o firmă şi pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către o
firmă.
În acelaşi timp, mărimea costului este diferită de la un produs la altul, în funcţie de consumul de
factori de producţie pe care îi solicită; de la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la
altul, în funcţie de relaţia existentă între gradul de înzestrare cu respectivii factori de producţie şi
nivelul de eficienţă economică; şi diferită la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la
alta, în funcţie de schimbările realizate în dotarea tehnică, de nivelul de pregătire şi calificare a
angajaţilor, precum şi de modul de organizare şi conducere a firmei.
Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor suportate de un agent economic, atât pentru
obţinerea de bunuri economice, cât şi pentru desfacerea lor. În teoria economică există numeroase
criterii de clasificare a cheltuielilor de producţie.
În funcţie de sursa factorilor de producţie antrenaţi în activitatea economică se disting două tipuri
de costuri :
 costuri explicite – sau costurile contabile, corespund plăţii factorilor de producţie pe care
firma îi achiziţionează din exterior. Aceste costuri cuprind plata salariilor, plăţile efectuate
pentru cumpărarea de materii prime, materiale, chirii, taxe şi impozite etc.
 Costurile de producţie corespunzătoare resurselor proprii ale firmei constituie costurile
implicite. Costurile implicite sau costurile „imputabile” producţiei reflectă consumul
factorilor de producţie pe care firma îi posedă, pământul şi diferitele construcţii, capitalul
propriu, munca proprietarilor etc., precum şi riscul pe care-l presupune activitatea economică
a firmei.
Costurile economice cuprind atât costurile explicite, cât şi costurile implicite.
În funcţie de procesul tehnologic avem costuri de bază sau tehnologice(materii prime, salariile
personalului productiv, amortizarea etc.) şi costuri de regie, de organizare şi de conducere
(salariile personalului de conducere, de administraţie, cheltuieli generale de birou etc.).
În funcţie de momentul consumării factorilor de producţie se disting costuri curente, aferente
perioadei în care are loc producerea bunurilor; costuri preliminate, care se efectuează în
viitor(concediile de odihnă); costuri anticipate, drept plăţi în avans.
În funcţie de natura activităţii avem costuri productive, ocazionate de procesele raţionale de
producţie şi costuri neproductive, rezultate din proasta gestionare a factorilor de producţie.
După gradul de omogenitate, respectiv de complexitate al diferitelor componente, avem costuri
simple sau monoelementare (materii prime, salariile plătite pentru producerea unui bun, sau
pentru un anumit proces de producţie) şi costuri complexe sau polielementare (reparaţiile
capitale).

11
În practica economică mai există şi alte categorii de costuri, cum ar fi costul de oportunitate,
costul social şi costul privat.
Atunci când o firmă se află în situaţia de a lua o decizie economică, de a investi sau nu, de a
produce un bun într-o cantitate anumită etc., nu ia în considerare decât costurile sale private, pe
care le suportă în întregime. Calculul costului privat ignoră repercursiunile exterioare ale
desfăşurării activităţii firmei, deoarece ea nu ia în considerare costurile determinate de
funcţionarea necorespunzătoare a activităţii sale şi care sunt suportate de alte firme sau persoane
şi nici beneficiile ce pot să rezulte din activitatea sa pentru aceste firme şi indivizi.
Costul social reprezintă costul acestei activităţi pentru întreaga societate şi nu numai pentru firma
respectivă.
În funcţie de natura economică a cheltuielilor, structura costului cuprinde drept elemente, costul
material şi costul salarial.
Un alt criteriu avut în vedere la clasificarea costurilor îl constituie orizontul de timp luat în
considerare, în funcţie de care se disting costuri fixe şi costuri variabile.
Costurile fixe se referă la acele costuri care sunt independente de volumul producţiei, fiind
pozitive, chiar dacă firma nu produce nimic. În această categorie intră : amortizarea
echipamentelor de producţie, dobânzi, asigurări, rente, chirii, taxe ce nu depind de volumul
producţiei, cheltuieli generale ale firmei.
Costurile variabile sunt dependente de volumul producţiei, modificându-se în acelaşi timp şi sens
cu producţia. În costurile variabile sunt cuprinse cheltuielile cu materiile prime, a cheltuielilor cu
materialele, energia, apa tehnologică pentru producţie, salariile personalului productiv etc.
Costul total se referă la consumul tuturor factorilor de producţie utilizaţi într-o perioadă de timp
determinată. El reprezintă suma costurilor fixe şi a celor variabile, motiv pentru care costurile
totale ca şi costurile variabile sunt dependente de volumul producţiei.

Costurile medii sau unitare sunt costurile pe unitatea de produs. Se distinge în acest sens : costul
fix mediu, costul variabil mediu şi costul total mediu.
Mărimea costului mediu sau pe unitatea de produs este diferită în timp şi spaţiu de la un produs la
altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de factorii consumaţi; în cazul unuia şi aceluiaşi bun, de la
un producător la altul; la unul şi acelaşi producător de la o perioadă la alta, în strânsă legătură cu
modificările din dotarea tehnică, în nivelul de calificare a forţei de muncă, în organizare şi
conducere, etc.
Costul fix mediu reprezintă costul fix pe unitatea de produs, iar curba sa este permanent
descrescătoare în raport cu producţia.

Costul variabil mediu este costul variabil pe unitatea de produs, iar evoluţia lui este strâns legată
de dinamica producţiei.

Costul total mediu este dat de raportul dintre costul total şi volumul producţiei, fiind suma
costului fix mediu şi a costului variabil mediu.

Costul marginal reprezintă costul producerii unei unităţi suplimentare de producţie. Din punct de
vedere matematic, el constituie sporul de cheltuieli totale generate de creşterea cu o unitate a

12
volumului producţiei. La limită, costul marginal se calculează ca derivata de ordinul întâi a
costului total.

Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri materiale şi servicii, întrucât el
orientează acţiunile producătorilor. În acest sens, este stimulată mărirea ofertei atunci când fiecare
unitate suplimentară de producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi când sporul de producţie
măreşte mai mult venitul decât costul.
Există o strânsă legătură între costul mediu şi costul marginal, în sensul că, costul marginal, în
creşterea sau descreşterea sa „trage” după sine modificarea costului mediu, astfel :
a. costul mediu este descrescător, atunci când costul marginal, aflat în scădere, îi este inferior;
b. costul mediu este crescător, atunci când costul marginal, aflat în creştere, îi este superior;
c. costul mediu egalează costul marginal, atunci când curba costului marginal intersectează
curba costului mediu în punctul de minim al acesteia din urmă.

Cost
Cmg
CTM

CVM

0
Q

Relaţia dintre costul marginal şi costurile medii

Problema maximizării profitului unei firme presupune parcurgerea a două etape, respectiv,
minimizarea costurilor pentru producerea oricărei cantităţi de produs final şi alegerea acelui nivel
al producţiei finale care maximizează profitul firmei.
Alegerea optimă a producătorului pentru minimizarea costului presupune determinarea funcţiilor
cererii de factori de producţie, ce pun în relaţie cantităţile consumate cu preţurile de achiziţie a
factorilor şi cu nivelul producţiei finale. Astfel, funcţiile x 1(ω1, ω2, y) şi x2(ω1, ω2, y) descriu
alegerea producătorului în condiţiile minimizării costului total pentru obţinerea unui anumit nivel
al produsului final. Acestea se numesc şi funcţii ale cererii condiţionate de factori de producţie şi
diferă de funcţiile cererii de factori de producţie rezultate din problemele de optim privind
maximizarea profitului firmei.
Cererea consumatorilor este determinantă în atingerea obiectivelor producătorului. Acesta poate
produce atât cât este tehnologic posibil, poate stabili orice preţ doreşte, însă va vinde numai cât
consumatorii vor dori să cumpere.
Ca rezultat al diferenţei dintre venit şi cost, ambele dependente de volumul producţiei, profitul va
fi influenţat la rândul său de cantitatea de bunuri produsă.

13
În cadrul relaţiei dintre cost şi profit, este necesar să se cunoască pragul de rentabilitate sau
punctul mort al firmei, prag ce indică acel nivel al producţiei de la care, pornind, producătorul
obţine profit. În acest punct, încasările totale ale firmei sunt egale cu costul total, iar profitul este
nul.
Pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen lung fără ca firma respectivă să nu fie
constrânsă să iasă din afaceri. Pragul de rentabilitate este un concept pe termen scurt.
În funcţie de modul în care evoluează costul variabil total, se disting două modalităţi de
determinare a nivelului pragului de rentabilitate : liniară şi neliniară.
Metoda liniară are loc în ipoteza în care costul variabil total evoluează direct proporţional cu
volumul producţiei. În acest caz, toate elementele exprimă relaţii liniare şi se reprezintă grafic
prin linii drepte.

Cost V
CT
Profit

CV
R
CF

Pierdere

0
Q* Q

Metoda liniară
Metoda neliniară are loc în situaţia în care costul variabil total are o evoluţie neproporţională faţă
de volumul producţiei. Evoluţia neproporţională a costului variabil imprimă şi costului total o
evoluţie neliniară.

CT
Cost V
Pierdere

Profit

CF

0
Prmin Prmax Q 14

Metoda neliniară
Presupunând că preţul de vânzare nu se modifică, din grafic, rezultă următoarele :
a. o zonă a pierderilor, în condiţiile în care volumul de producţie este redus, iar costurile totale
sunt mai mari decât încasările totale;
b. o zonă de profit, cuprinsă între pragul de rentabilitate inferior şi pragul de rentabilitate
superior, când încasările totale depăşesc costurile totale;
c. o nouă zonă de pierderi, la un volum de producţie ridicat, la dreapta pragului de rentabilitate
superior.
În modelul neliniar, apar un prag de rentabilitate inferior şi un prag de rentabilitate superior.
Profitul maxim se obţine la acel nivel al producţiei, la care venitul marginal egalează costul
marginal, caz în care se obţine o diferenţă maximă între totalul încasărilor şi costuri. Ca urmare,
întreprinzătorul va fi interesat să-şi mărească volumul producţiei numai la acel nivel la care costul
marginal şi încasarea marginală sunt egale. Venitul marginal este sporul de venit obţinut pe
seama vânzării unei unităţi suplimentare de bunuri. Atât timp cât profiturile suplimentare sau
marginale ce decurg din creşterea cu o unitate producţiei (Vmg >Cmg) sunt pozitive,
producătorul va fi interesat să crească volumul producţiei. Aceste profituri sunt însă în scădere,
iar atunci când devin nule, incitaţia pentru creşterea producţiei dispare. Dincolo de acest punct,
profiturile marginale devin negative, iar profitul total se reduce.
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu şi costul marginal se află în raport invers
faţă de productivitate. Astfel, costul mediu se micşorează atunci când productivitatea medie
creşte, şi invers.W
Costul marginal se reduce atunci când productivitatea marginală creşte, şi invers,
el se măreşte când productivitatea marginală scade.
Dependenţa curbelor de costuri de evoluţia curbelor de productivitate se observă grafic, în
următoarea figură :

Wm

Wmg
0
Q
Cmg
Cost

CTM

0 15
Q
Dependenţa cost-productivitate
Din grafic, rezultă următoarele concluzii :
a. creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar scăderii
productivităţii marginale îi corespunde creşterea costului marginal;
b. creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea costului mediu şi respectiv, scăderea
productivităţii medii este însoţită de creşterea costului mediu;
c. curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care costul mediu are
nivelul cel mai scăzut, după cum, curbele productivităţii marginale şi productivităţii medii se
intersectează în punctul în care productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat.

16