Tema nr.

1 Microeconomie
Introducere în studiul microeconomiei
1. Tensiunea nevoi-resurse. Raritate şi alegere
2. Activitatea economică şi legile economice
3. Economia concurenţială de schimb - trăsături generale
4. Caracteristici ale economiei de piaţă. Tipuri de economii de piaţă
5. Agenţii economici - concept şi tipologie
6. Forme de organizare a afacerilor

1. Tensiunea nevoi-resurse. Raritate şi alegere

Economia politică este ştiinţa care s-a autonomizat mai ales prin modul de abordare a activităţilor
economice, prin premisele adoptate şi prin concluziile pe care le formulează. Economia politică
este ştiinţa alocării resurselor rare ce au utilizări alternative. Ea studiază formele
comportamentului uman maximizator în utilizarea acestor resurse în timp, analizează şi explică
modalităţile după care un individ sau o societate alocă mijloace limitate satisfacerii nevoilor
nelimitate.
Economia politică studiază motivaţia activităţii economice a indivizilor şi obiectivele lor,
măsoară rezultatele acestei activităţi şi le compară cu motivaţia şi obiectivele propuse. Ea extinde
criteriul raţionalităţii şi al eficienţei economice asupra socialului în totalitatea sa, de aici rezultând
şi legăturile acestei ştiinţe cu celelalte ştiinţe economice.
Economia politică este, în acelaşi timp, o ştiinţă fundamentală, şi prin urmare, elaborează
concepte, idei, teorii, legi, principii valabile şi folosite de toate ştiinţele economice.Fiind o ştiinţă
fundamentală, ea are atât un caracter teoretic, prin definirea conceptelor, a instrumentelor şi
metodelor de studiu, cât şi un caracter normativ, care arată cum trebuie să fie economia, respectiv
viaţa economică şi în ce sens trebuie să evolueze.
Economia politică studiază problemele la nivel micro şi macroeconomic, şi este deci o ştiinţă
economică de ansamblu, respectiv trunchiul de bază al întregii ştiinţe economice fiind structurată
şi abordată ca microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele agenţilor economici
individuali ce participă la fluxurile economice, privite ca acte, fapte autonome şi specifice.
Macroeconomia reprezintă acea parte a economiei care exprimă acelaşi procese şi fapte, numai
că ea se referă la mărimile şi variabilele agregate ale intrărilor şi ieşirilor rezultate din
comportamentele individuale ale participanţilor la viaţa economică.
Existenţa şi acţiunea omului presupun permanent satisfacerea unei game foarte variate de nevoi.
Nevoile umane pot fi definite drept ansamblul doleanţelor, aşteptărilor şi aspiraţiilor indivizilor
de a-şi însuşi bunuri şi servicii. Aceste nevoi devin reale, efective în funcţie de gradul de
dezvoltare economică şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al indivizilor.
În principiu, nevoile se grupează astfel :
 în funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, avem nevoi somatice sau
biologice, primele resimţite de indivizi şi inerente fiecăruia dintre noi; nevoi de
grup resimţite de oameni ca participanţi la diferite sociogrupuri şi care pot fi
satisfăcute numai prin acţiunea conjugată a unor colectivităţi; nevoi spiritual-
psihologice, ce apar ca urmare a progresului în instrucţie, în relaţiile de natură
morală şi presupun raţionalitate şi gândire elevată;
 în funcţie de posibilităţile de satisfacere, se disting nevoi solvabile şi nevoi
nesolvabile;

1
  în funcţie de natura bunurilor necesare: nevoi materiale şi nevoi nemateriale;
 după durata de timp: nevoi prezente şi nevoi viitoare;
 în funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul de cultură şi civilizaţie,
nevoile pot fi grupate în nevoi de bază sau inferioare şi nevoi complexe sau
superioare.
Acţiunea oamenilor pentru satisfacerea nevoilor reprezintă punctul de plecare în iniţierea şi
desfăşurarea oricărui gen de activitate, iar în momentul în care nevoile devin motivate şi se impun
a fi satisfăcute ele se transformă în interese economice.
Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese de oameni, care devin obiectul
acţiunii şi confruntării lor pentru dobândirea bunurilor necesare satisfacerii acestora.În funcţie de
nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele economice se grupează
în : personale, de grup şi generale.
Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice în cantităţi determinate şi de
calitate adecvată.
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor şi premiselor directe şi indirecte ale
acţiunii social practice care pot fi atrase şi efectiv utilizate în producerea de bunuri şi servicii.
Principala clasificare a resurselor le grupează astfel:
a. resurse materiale, care includ atât resurse primare (originare), cât şi resurse derivate
(echipamente de producţie);
b. resurse umane, care pot fi şi ele primare(potenţialul demografic), cât şi derivate
(potenţialul inovaţional);
c. resurse informaţionale.
De-a lungul timpului, resursele s-au amplificat şi diversificat, însă au rămas limitate în raport cu
creşterea şi diversificarea nevoilor umane. Teoria economică studiază modul în care societatea
identifică şi utilizează resursele rare de care dispune în vederea satisfacerii diferitelor nevoi.
Raritatea resurselor şi a bunurilor privite cantitativ şi calitativ este o caracteristică a economiei
moderne ce îşi găseşte expresia în legea rarităţii resurselor economice. Această lege constă în
aceea că volumul, structurile şi calitatea resurselor şi a bunurilor se modifică mai încet decât
volumul, structura şi intensitatea nevoilor.
Creşterea şi diversificarea nevoilor umane în condiţiile manifestării legii rarităţii au obligat
oamenii să se adapteze creator în condiţii de timp şi loc, să aleagă din multiple alternative de
folosire a resurselor rare, pe cea care permite obţinerea de bunuri cât mai multe, de calitate
corespunzătoare, asigurându-se astfel satisfacerea cât mai bună a nevoilor, în creştere şi
diversificare.
Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile, conjugată cu multitudinea alternativelor în care poate
fi folosită orice resursă, face ca alegerea uneia dintre ele să fie însoţită de sacrificarea celorlalte.
Indiferent de felul operaţiunii economice şi de natura subiectului ei, principiul costului de
oportunitate presupune fie maximizarea utilităţii, fie minimizarea efortului (a resurselor
consumate, a costurilor).
Costul de oportunitate (al alegerii, al şansei sacrificate, cost real) constă în valoarea bunurilor
alternative la care se renunţă (sacrificate) pentru a alege un anume bun spre a fi produs sau
consumat. Costul alegerii este costul unei activităţi măsurat în termenii celei mai bune alternative
sacrificate.

2. Activitatea economică şi legile economice

2
Prin conţinutul şi rolul său, economia este o latură inseparabilă a acţiunii sociale. Cea mai
cuprinzătoare activitate umană, care delimitează pe om ca specie, este munca.
Munca, este acea activitate care şi în care oamenii, pornind de la nevoile lor, îşi prefigurează
scopurile acţiunii lor, îşi formulează şi îşi apără interesele, caută şi creează mijloacele adecvate
scopurilor propuse.
Activitatea economică se defineşte prin lupta împotriva rarităţii, proces complex, care reflectă
actele, faptele, comportamentele şi deciziile oamenilor referitoare la atragerea şi utilizarea
resurselor economice în funcţie de nevoile şi interesele economice.
Ceea ce definim noi activitate economică este numai o faţetă a unui sistem real complex,
deoarece în societatea contemporană nu există procese exclusiv economice. Ca rezultat al
dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, s-au autonomizat următoarele
activităţi :
 producţia – constă în transformarea intrărilor(resurse, factori de producţie) în ieşiri de bunuri
economice. În funcţie de caracterul rezultatelor producţiei se distinge producţia materială
(totalitatea proceselor prin care resursele naturale sau bunurile obţinute în procese de
producţie anterioare sunt supuse unor modificări substanţiale şi structurale spre obţinerea de
noi produse) şi prestări servicii(totalitatea activităţilor care transformă intrările în rezultate
specifice şi care nu îmbracă formă obiectuală);
 schimbul – componentă a activităţii economice ce subsumează activităţi de deplasare în
spaţiu a bunurilor materiale, trecerea lor de la o persoană la alta prin vânzare-cumpărare,
păstrarea şi depozitarea lor etc.;
 repartiţia – cuprinde activităţi economice prin care bunurile materiale şi serviciile sunt
orientate spre destinaţiile lor, prin care se distribuie şi se redistribuie veniturile participanţilor
la viaţa economică, între membrii societăţii;
 consumul – actul ce constă în folosirea efectivă a bunurilor, act ce verifică utilitatea acestora
şi concordanţa lor cu nevoile, dorinţele şi interesele oamenilor.
Activitatea economică se desfăşoară în condiţiile şi pe baza unor multiple legături de
intercondiţionare. Unele dintre aceste legături se manifestă la suprafaţa economiei, fiind uşor de
observat, altele se derulează în profunzime şi trebuie studiate sistematic.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte
şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de oameni
direct, pe bază de experienţă. Este vorba de tranzacţii economice, de oferta şi cererea de mărfuri,
de nivelul preţurilor şi al tarifelor etc. Privite în mişcare, în dinamica lor temporală şi spaţială,
fenomenele economice devin procese economice.
Procesul economic exprimă transformările cantitative, calitative şi structurale în starea activităţii
economice, evidenţiind desfăşurarea vieţii economice în timp şi spaţiu.
Dependenţele reciproce dintre fenomenele şi procesele economice, ca şi posibilitatea devenirii
unora dintre ele din cauze în efecte şi a unora dintre efecte în cauze desemnează starea de
dependenţă mutuală. Expresia relaţiilor esenţiale, necesare, relativ stabile şi repetabile de
dependenţă cauzală sau mutuală în şi între fenomenele şi procesele economice poartă denumirea
de legi economice.
Principalele trăsături distinctive ale legilor economice sunt :
 legea economică sugerează doar ideea de relaţii constante între procesele, faptele, actele şi
comportamentele economice;
 raporturile dintre respectivele fapte sunt necesare, numai dacă anumite condiţii prealabile
sunt îndeplinite;

3
 formularea legilor şi crearea instituţiilor corespunzătoare porneşte de la comportamentele
oamenilor;
 legile economice sunt compatibile cu iniţiativa şi activitatea individuală;
 deşi au caracter general, legile economice au totodată caracter de tendinţă;
 legile economice comportă previziuni, dar prevederile actuale pe baza lor nu sunt suficient de
sigure şi de clare.
Prin esenţa lor, deşi obiective, legile economice nu limitează libertăţile şi iniţiativa oamenilor.
Participarea oamenilor la viaţa economică şi raportarea lor la exigenţele legilor acesteia reprezintă
condiţia unei activităţi economice utile şi eficiente.

3. Economia concurenţială de schimb – trăsături generale

Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţia proprie, prin autoconsum, fie apelând
la produsele altora prin intermediul schimbului. Autoconsumul desemnează procesul de utilizare
a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor. Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor
propriei activităţi pentru a primi în contraprestaţie alte bunuri necesare existenţei, inclusiv
monedă.
Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare şi
funcţionare a vieţii economico-sociale : economia naturală(autarhică) şi economia de schimb
(marfară, de mărfuri, comercială).
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a societăţii, în care trebuinţele
individului şi ale societăţii sunt satisfăcute prin autoconsum, fără a se apela la schimb.
Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid în economie naturală şi economie de schimb.
Aceste forme de economie au coexistat şi s-au intercondiţionat în timp. Aprecierea unei realităţi
economice ca fiind organizată ca economie naturală sau de schimb se face după criteriul
preponderenţei pe care o formă sau alta de organizare o deţine în cadrul întregii activităţi
economice.
Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare economică, cu o
gamă restrânsă de trebuinţe, cele elementare fiind preponderente. De-a lungul timpului, economia
naturală a cunoscut o tendinţă evidentă de restrângere relativă, iar elemente ale economiei
naturale, în prezent, mai au semnificaţie doar în ţările slab dezvoltate din punct de vedere
economic şi în gospodăriile agrare tradiţionale.
Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii
economice în lumea contemporană. Ca trăsături generale ale economiei de schimb, mai
semnificative, precizăm :
 specializarea agenţilor economici - reprezintă o formă a diviziunii muncii care constă în
producerea anumitor bunuri sau desfăşurarea anumitor activităţi pe principii de raţionalitate şi
eficienţă economică. Specializarea agenţilor economici într-un domeniu sau altul de activitate
are la bază interesul economic, respectiv avantajul obţinut dintr-o activitate comparativ cu
alta. Astfel, deciziile de specializare se bazează conştient sau intuitiv pe teoria avantajului
economic relativ sau comparativ şi pe teoria avantajului economic absolut. Un agent
economic deţine avantaj economic relativ în raport cu alţi agenţi economici dacă obţine un
anumit bun cu cel mai mic cost de oportunitate. Agentul economic deţine avantaj economic
absolut atunci când obţine cea mai mare cantitate de bunuri, cu aceleaşi resurse, comparativ
cu ceilalţi agenţi economici. Efectele specializării pe baza avantajului relativ şi absolut au dus
în timp la creşterea producţiei şi la economisirea resurselor folosite.

4
 autonomia şi independenţa producătorilor - ca trăsătură de bază a economiei de schimb
presupune că agenţii economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor
economice se realizează pe criterii economice.
 activitatea economică gravitează în jurul pieţei - între producţie şi consum, între
producător şi consumator se interpune schimbul, respectiv piaţa, care devine instituţia
centrală care mediază aceste legături şi cea care validează în ultimă instanţă deciziile
economice.
 tranzacţiile între agenţii economici sunt bilaterale de piaţă - acestea constau în mişcări
reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici. În rândul acestora se disting
tranzacţii bilaterale coercitive, de exemplu o naţionalizare cu despăgubiri, impuse
administrativ asupra unuia dintre participanţii la tranzacţie şi tranzacţii bilaterale de piaţă,
generate de întâlnirea cererii cu oferta, a interesului cumpărătorului de a-şi maximiza
utilitatea şi cel al vânzătorului de a-şi maximiza profitul. Din ansamblul tranzacţiilor
economice, doar cele bilaterale de piaţă, decurg din esenţa şi natura economiei de schimb.
 bunurile îmbracă forma de marfă - în economia de schimb, majoritatea bunurilor
economice îmbracă forma de marfă, devin bunuri comerciale. Marfa este un bun economic
care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-
cumpărării prin tranzacţii bilaterale de piaţă.
 monetarizarea economiei – se concretizează în faptul că banii, alături de capital şi
specializare constituie cel de-al treilea aspect major al vieţii economice moderne. Importanţa
banilor este pusă în evidenţă şi de funcţiile lor. În prezent, specialiştii sintetizează trei funcţii
ale banilor, şi anume : mijloc de schimb, mijloc de măsură a activităţii economice şi mijloc de
rezervă de valoare.

4. Caracteristici ale economiei de piaţă. Tipuri de economii de piaţă

Problema esenţială a oricărei societăţi cu economie de piaţă o constituie alocarea resurselor rare
cu utilizări alternative pentru acoperirea trebuinţelor nelimitate ale indivizilor şi ale societăţii.
Într-o economie de piaţă resursele sunt alocate prin pieţe, în cazul bunurilor private şi printr-un
sistem alternativ la piaţă, în cazul bunurilor publice. Astfel, o primă delimitare răspunde unei
logici economice, distingând activităţile de piaţă şi cele de non-piaţă. Acestea din urmă nu sunt
gratuite, ele au un cost monetar, însă utilizatorul nu îl suportă nici direct şi nici total. Servicii de
acest gen (şcoli, creşe etc.) sunt puse la dispoziţia întregii populaţii sau a unei părţi a ei,
organizându-le printr-o finanţare specială de tip fiscal. A doua delimitare răspunde unei distincţii
instituţionale între public şi privat. Se consideră ca publică orice organizaţie care depinde de una
sau mai multe alte organizaţii din diversele eşaloane de reprezentare naţională. Delimitarea atât a
sectorului public şi a sectorului privat, cât şi a frontierelor lor, se poate realiza combinând cele
două criterii de clasificare: public/privat şi piaţă/non-piaţă. Se pot construi astfel următoarele
subansamble ce au un mod propriu de alocare a resurselor :
 sectorul privat de piaţă – cuprinde toate firmele individuale sau societare, iar alocarea
resurselor se face prin piaţă. Aceasta constituie forma cea mai evidentă într-o economie
modernă şi care îi dă caracteristica esenţială – de piaţă, dar nu este singura;
 sectorul public non–piaţă – respectiv, administraţiile publice, şi cuprinde toate organizaţiile
dependente de diverse eşaloane de reprezentare naţională. Alocarea resurselor se face imitând
piaţa, dar nu prin piaţă;
 sectorul public de piaţă – cuprinde întreprinderi aflate în proprietatea statului şi care
furnizează bunuri şi servicii de piaţă. Alocarea resurselor se face printr-un sistem combinat,
care permite un control mai mare sau mai puţin accentuat al intervenţiei guvernamentale.

5
 sectorul privat non-piaţă – corespunde administraţiilor private. El cuprinde administraţii
private cu scop lucrativ, dar care angajează personal salariat, iar prin distribuirea veniturilor,
participă de fapt la producţie.
Forma universală de organizare a activităţii economice este economia de schimb. În teorie însă,
există şi alte forme de organizare, ce se pot constitui în mecanismul de fundamentare şi de
aplicare a deciziilor în ceea ce priveşte mecanismul de alocare a resurselor limitate.
În acest context, au fost elaborate două modele teoretice de organizare şi funcţionare a economiei
de schimb: sistemul economic de piaţă şi sistemul economic de comandă sau centralizat, la baza
cărora stau două deosebiri principale: gradul de libertate al agenţilor economici şi caracteristicile
mecanismului de reglare. Complexitatea economiilor lumii actuale poate fi simplificată şi
analizată, nu fără riscuri, cu ajutorul sintagmei „economia de piaţă”. Economia de piaţă
desemnează o structură rezultată din interacţiunea economiilor individuale, într-o ordine stabilită
în mod deliberat prin piaţă.
Economia de piaţă este acel tip de organizare a economiei în care raportul dintre cerere şi ofertă
determină principiile de stabilire a priorităţilor economice, iar preţul reprezintă principalul
instrument de reglare a accesului la bunurile existente pe piaţă.
Cu alte cuvinte, economia de piaţă este acel sistem în care mecanismele pieţei sunt singurele care
tind să asigure echilibrul cererii cu oferta, fiind exclusă orice intervenţie a monopolului sau a
statului.
Acest model al economiei de piaţă are la bază o serie de caracteristici structurale care îi asigură
funcţionalitatea, şi anume:
1. proprietatea privată este preponderentă, dar nu exclude existenţa în cadrul economiei
naţionale a sectorului public. Această caracteristică este esenţială, deoarece fiecare proprietar
va fi interesat să-şi valorifice cu maximum de eficienţă resursele, ceea ce va determina o
creştere a performanţelor întregului sistem economic.
2. multipolaritatea, adică pluritatea centrelor autonome de decizie şi gestiune a activităţii
economice. Aceste centre de decizie sunt unităţile economice care asigură legătura între piaţa
bunurilor şi serviciilor, piaţa muncii şi pieţele financiare.
3. principalul obiectiv al firmelor este maximizarea bunului, iar relaţiile dintre firme sunt în
principal relaţii de concurenţă. Concurenţa elimină firmele nerentabile, dar în acelaşi timp
conduce la crearea unor centre de putere de genul monopolurilor şi oligopolurilor.
4. monetizarea economiei, adică existenţa unui sistem monetar dezvoltat, în care banii şi
relaţiile monetare permit fluidizarea tranzacţiilor şi creşterea eficienţei economice de
ansamblu.
5. descentralizarea presupune ca deciziile agenţilor economici să fie luate independent, iar
coordonarea şi echilibrul economic să se realizeze prin intermediul pieţei.
6. intervenţia indirectă a statului în economie pentru a preîntâmpina apariţia unei
disfuncţionalităţi în sistemul economic sau pentru a diminua efectele negative ale acestora.
Pornind de la aceste trăsături şi având în vedere modul cum se operează în alegerea manierei de
alocare a resurselor în economiile de piaţă actuale se înregistrează diferenţe semnificative. Cea
mai importantă diferenţiere este gradul de control guvernamental al economiei. Utilizând acest
criteriu se deosebesc următoarele tipuri de economii: economia cu piaţă liberă şi economia mixtă.
Economia cu piaţă liberă este asociată cu capitalismul pur, unde pământul şi capitalul se află în
întregime în proprietate privată.
În acest tip de economie deciziile sunt luate de indivizi, menaje şi firme, fără nici un fel de
intervenţie sau influenţă a guvernului. Asumarea răspunderii este făcută astfel: firmele caută să-şi

6
maximizeze bunurile; consumatorii caută să realizeze cea mai bună întrebuinţare a banilor, în
achiziţiile lor, iar salariaţii caută să-şi maximizeze veniturile faţă de costul vieţii. Alegerea este
liberă şi fiecare îşi exprimă răspunderea să facă cea mai bună alegere: firmele sunt libere să
aleagă ce să vândă/producă şi ce metode de producţie să folosească; consumatorii sunt liberi să
decidă ce să cumpere cu venitul lor, iar salariaţii sunt liberi să aleagă ce şi cât să muncească.
Oferta şi cererea, într-o astfel de economie rezultă din deciziile firmelor şi menajelor, care sunt
transmise spre altele prin preţ pe piaţă.
O economie mixtă se compune dintr-un sector privat (de piaţă) şi un sector public (non piaţă).
Funcţionarea economiei în ansamblul ei presupune interacţiunea dintre cele două sectoare şi
controlul guvernamental. În economia mixtă, guvernele pot controla:
 preţurile relative ale bunurilor prin taxe şi subvenţii;
 veniturile relative, prin taxe şi impozite directe şi indirecte;
 echilibrul dintre producţie şi consum;
 probleme macroeconomice etc.
Formele şi întinderea intervenţiei guvernamentale sunt extrem de diferite de la o ţară la alta şi de
la o perioadă la alta si se înscriu în anumite limite. Limitele exercitării controlului guvernamental,
sunt marcate de principiile ce stau la baza funcţionării unei economii libere: libertatea; egalitatea
şanselor; eficienţa în producţie; accesul la consumul dorit; creşterea economică şi ocuparea
deplină..
Opusul economiilor libere, economia de comandă – este acel tip de economie în care deciziile
sunt luate de autoritatea centrală, exercitându-se un control guvernamental integral.În mod curent,
economia de comandă este asociată sistemului socialist (comunist) unde pământul şi capitalul
sunt în proprietate colectivă, iar resursele sunt alocate prin plan, atât pentru consumul curent, cât
şi pentru investiţii. Deciziile sunt formulate prin indicatori de plan, şi tot prin plan sunt distribuite
rezultatele pentru consum.

5. Agenţii economici - concept şi tipologie

Explicarea proceselor complexe care au loc în sistemele economice presupun luarea în

considerare a faptului că aceste sisteme sunt formate din agenţi economici ale căror acţiuni şi
interacţiuni dau substanţă şi sens vieţii economice.
Prin agent economic se înţelege o persoană sau un grup de persoane fizice sau juridice ce
îndeplinesc funcţii bine determinate în viaţa economică. Agenţii economici sunt entităţi de natură
socială, cu o existenţă recunoscută şi eventual oficializată, ca atare, prin care anumiţi subiecţi
concep şi promovează acţiuni ce decurg din interesele lor.
În prezent, pe plan mondial cea mai largă utilizare cunoaşte tipologia care stă la baza sistemului
de evidenţă statistică a conturilor naţionale, în cadrul căreia se disting :
1. agenţi economici producători de bunuri şi servicii, de natura firmelor;
2. agenţi economici consumatori, de natura menajelor;
3. agenţi economici financiari, reprezentaţi de instituţiile financiare şi de credit;
4. administraţiile;
5. străinătatea(„restul lumii”), reprezentând agenţii aparţinând altor economii naţionale.
Agenţii economici producători împreună cu cei consumatori constituie categoria agenţilor
nonfinanciari a căror existenţă este determinată de natura economiei de piaţă, care presupune
efectuarea de tranzacţii între purtătorii cererii şi purtătorii ofertei.

7
Agenţii economici pot fi abordaţi ca agenţi elementari şi agenţi agregaţi. Agenţii economici
elementari reprezintă entităţi primare, autonome ale vieţii economice. Categoria agenţilor
economici elementari formează obiectul de studiu al microeconomiei. Existenţa şi
funcţionalitatea lor specifică pot fi puse înevidenţă prin abordarea analitică a proceselor
economice, vizând identificarea formelor lor elementare de manifestare. Economiile
contemporane se caracterizează prin creşterea numărului şi varietăţii tipologice a agenţilor
primari implicaţi în funcţionarea lor, precum şi multiplicarea interacţiunilor dintre aceştia. Orice
agent economic elementar întruneşte o serie de trăsături distincte :
1. este identificabil şi posibil de observat ca subiect distinct al vieţii economice, fie în calitate de
p.f., fie în calitate de p.j.;
2. este purtătorul unor interese proprii, ireductibile, pe care le converteşte în scopuri ale acţiunii
sale;
3. are un comportament specific, constând din decizii şi acţiuni, elaborate şi îndeplinite de
agentul respectiv;
4. dispune de resurse şi capabilităţi proprii, care îi permit să-şi promoveze comportamentul
adoptat;
5. are capacitatea de a întreţine şi iniţia relaţii cu alţi agenţi economici elementari, de a-şi
exercita influenţa asupra mediului său ambiant şi de a recepta la rândul său influenţele
acestuia.
Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici elementari care îndeplinesc
funcţii similare. Această categorie de agenţi economici formează obiectul de studiu al
macroeconomiei şi au o existenţă pur virtuală. Agregarea agenţilor economici elementari se referă
strict la o abordare tipologică bazată pe similitudinea comportamentelor unor agenţi economici
elementari.
Agentul agregat întreprinderi – grupează toate unităţile instituţionale a căror principală funcţie
constă în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate pieţei. Ele sunt de tipul societăţilor
de capitaluri, a cooperativelor şi asociaţiilor cu personalitate juridică, a întreprinderilor
individuale şi a întreprinderilor publice. Veniturile acestor agenţi economici provin din vânzarea
producţiei, iar scopul activităţii lor îl constituie obţinerea de profit, ceea ce face posibilă
încadrarea lor în sectorul afacerilor existent la nivelul fiecărei economii naţionale.
Agentul agregat menaje – este acel agent economic purtător al calităţii de consumator de bunuri
personale. Acest agent economic cuprinde toate entităţile care obţin venituri şi organizează
folosirea lor pentru a produce şi consuma bunuri de care au nevoie şi pentru a face economii:
familiile, celibatarii, diverse comunităţi consumatoare. Veniturile menajelor provin din
remunerarea salariaţilor, din titluri de proprietate, precum şi din transferuri efectuate de celelalte
sectoare.
Agentul agregat instituţii financiare, de credit şi societăţi de asigurare – reuneşte toate
unităţile instituţionale a căror principală funcţie este cea de intermediar financiar între ceilalţi
agenţi economici. Ele colectează, transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare, sau în
cazul clor de asigurare, transformă riscurile individuale în riscuri colective. Resursele principale
ale acestor agenţi sunt constituite din fonduri provenite din angajamente, dobânzi primite, prime
de asigurare etc.
Agentul agregat administraţii publice – reprezintă acel agent economice care exercită funcţia
de redistribuire a venitului şi avuţiei pe baza serviciilor nonmarfare prestate, în cazul în care
firmele nu oferă aceste servicii pe piaţă sau le oferă în cantităţi insuficiente. În această categorie
intră administraţiile centrale şi locale de stat şi celelalte instituţii publice care prestează servicii
nonmarfare către populaţie, cum sunt cele prestate în cadrul învăţământului public, justiţie,
sănătate, în cadrul protecţiei şi securităţii sociale.
Agentul agregat administraţii private – produc servicii marfare şi nemarfare pentru
colectivitate şi cuprind organisme private fără scop lucrativ(culte religioase, partide politice,

8
sindicate, fundaţii, uniuni, asociaţii culturale, sportive etc). Resursele lor financiare provin, în
principal, din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietate, sponsorizări etc.
Agentul agregat străinătatea sau exteriorul – desemnează generic celelalte economii naţionale
şi unităţile lor autonome cu care agenţii economici interni intră în tranzacţii economice.
În funcţie de forma de proprietate, se disting : firme private, de stat şi mixte.
Întreprinderile private se caracterizează prin deţinerea patrimoniului lor de către o singură
persoană sau de un grup de persoane. În funcţie de numărul deţinătorilor de capital, firmele
private se împart în firme individuale şi firme de grup(firma familială, întreprinderea
cooperatistă). S.A. este întreprinderea privată de grup cea mai larg utilizată în lumea
contemporană. Întreprinderile de stat au ca trăsătură definitorie deţinerea întregului patrimoniu
de statul pe teritoriu pe care se află. Înfiinţarea şi funcţionarea lor depind, în exclusivitate, de
voinţa factorilor decizionali etatici, în conformitate cu reglementările existente în fiecare ţară. Cel
mai ades, firmele mixte sunt de tipul S.A., statul devenind unul din principalii acţionari. Ca
regulă, însă, firmele mixte se apropie tot mai mult de firmele private, centrate pe obţinerea de
profit, iar modalităţile concrete de funcţionare diferă în limite foarte largi de la o ţară la alta, şi în
cadrul lor pe ramuri de activitate.

6. Fluxuri economice reale şi monetare. Circuitul economic

Pentru a oferi imaginea unui tablou ordonat şi sistematizat al activităţii economice unice şi
complexe din cadrul economiei este necesar să considerăm că mulţimea operaţiilor şi tranzacţiilor
ce au loc între agenţii economici formează, în derularea lor, un circuit. Ideea fluxului circular în
teoria economică porneşte de la ipoteza unui circuit închis, în sensul că pentru fiecare agent
economic agregat sau sector instituţional, mărimea fluxurilor intrate este egală cu mărimea
fluxurilor ieşite.
Elementele care definesc circuitul economic sunt : activităţile economice, subiecţii economici,
tranzacţiile şi obiectul acestora. Activităţile constituie cauza tranzacţiilor economice şi se referă
la totalitatea operaţiilor care urmăresc, direct sau indirect, satisfacerea trebuinţelor cu bunuri
economice. Operaţiile din cadrul economiei sunt extrem de numeroase şi complexe. După natura
lor, ele pot fi reduse însă, la trei mari categorii, şi anume :
1. operaţii cu bunuri şi servicii care privesc producţia, schimbul şi utilizarea bunurilor în cursul
unei perioade de timp analizate;
2. operaţii de repartiţie, prin care se efectuează formarea şi distribuirea veniturilor legate de
procesul de producţie (plata salariilor, impozite, subvenţii, etc.) şi a celor de proprietate
(dobânzi, rente, dividende);
3. operaţii financiare – care se referă la modificarea volumului şi structurii activelor şi pasivelor
agenţilor economici.
Orice tranzacţie se află în legătură cu cel puţin una din cele trei categorii de operaţii menţionate.
Subiecţii tranzacţiilor sunt agenţii economici grupaţi după criteriul instituţional în firme, menaje,
instituţii financiar-bancare, administraţii publice şi private şi străinătatea. Obiect al tranzacţiilor
economice îl reprezintă bunurile produse (materiale şi servicii), serviciile factorilor de producţie
şi moneda. Tranzacţiile ce intervin în derularea circuitului economic pot fi diferenţiate în funcţie
de activităţile, respectiv de operaţiile la care se referă, de obiectul acestora şi de modalităţile de
realizare a lor.
În ţările cu economie de piaţă, cea mai mare parte a tranzacţiilor economice se realizează prin
intermediul pieţei, sunt tranzacţii de piaţă. Activităţile economice şi rezultatele acestora care nu
se realizează prin intermediul pieţei nu dau naştere la tranzacţii de piaţă, de exemplu : bunurile
produse şi nevândute de firme la un moment dat, bunurile produse şi consumate în gospodării,

9
serviciile gratuite provenite de la sectorul public, etc.Tranzacţiile de piaţă sunt tranzacţii
bilaterale, în care oricărei transmiteri a unui bun produs, al serviciului unui factor de producţie îi
corespunde o contrapartidă sau contraserviciu concretizată într-un bun, serviciu al unui factor sau
echivalent în monedă. În economie au loc şi tranzacţii unilaterale(fără a primi în schimb un
contraserviciu), care pot fi de două categorii :
 transferuri curente – impozite directe şi indirecte, contribuţii la asigurări sociale, subvenţii de
exploatare;
 transferuri de patrimoniu – acestea apar mai rar şi generează la unul din agenţii economici o
modificare de patrimoniu(suplimentarea investiţiilor firmelor de către administraţiile publice,
moşteniri, donaţii etc.)
Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri în sens contrar. Astfel, în cazul
vânzării-cumpărării de bunuri economice şi de servicii ale factorilor, ce caracterizează cea mai
mare parte a tranzacţiilor în economia de piaţă, fluxurilor de bunuri şi fluxurilor de servicii ale
factorilor denumite fluxuri reale, le corespund fluxuri monetare de aceeaşi mărime, dar de sens
opus.

7. Forme de organizare a afacerilor

În economia de piaţă, agenţii economici din sectorul afacerilor cunosc forme tipice de organizare.
Fiecărei forme de organizare îi corespunde un anumit regim economic şi juridic de funcţionare
pentru firmele şi întreprinderile care îl adoptă. Opţiunea pentru o anumită formă de organizare
revine, în principal, subiecţilor în calitatea lor de întreprinzători sau de proprietari care iniţiază
activitatea economică. Subiecţii îşi aleg acea formă a afacerilor care, în raport cu cadrul legal
apare cea mai favorabilă.
Raportarea la cadrul legal este extrem de importantă, deoarece în funcţie de cadrul legal, agenţii
economici îşi elaborează şi modifică statutul de funcţionare a firmei, pe care îl au, în conformitate
cu legea. Raportarea la cadrul legal permite înregistrarea firmei respective ca persoană juridică şi
prin aceasta este abilitată să încheie contracte şi să-şi desfăşoare activitatea. Pe baza unor criterii
economice şi juridice este concepută o anumită tipologie a tipurilor de organizare a afacerilor, şi
anume:
1. întreprinderea individuală – reprezintă acea unitate economică al cărei patrimoniu aparţine
unei singure persoane şi care foloseşte direct factorii săi de producţie. Proprietarul însuşi
conduce activitatea întreprinderii care este de dimensiuni mici şi care aduce pe piaţă o parte a
producţiei ei, restul fiind obiectul autoconsumului;
2. întreprinderea privată de familie – reprezintă acea unitate economică al cărei patrimoniu
aparţine unei persoane fizice sau unei familii care utilizează obiectul proprietăţii sale,
angajând salariaţi. Conducerea unităţii este realizată de proprietar sau de reprezentanţi,
unitatea producând pentru piaţă;
3. întreprinderea cooperatistă – este unitatea economică individual-asociativă, constituită prin
libera acceptare a unor proprietari individuali care devin membri cooperatori. Pe baza
aportului şi a muncii în comun se produc bunuri pentru nevoile proprii şi pentru schimb.
Cooperativa este condusă de adunarea generală a membrilor ei.
În marea lor majoritate, firmele din sectorul afacerilor au regim economico-juridic de societate
comercială. Această denumire sugerează ideea că este o firmă care lucrează pentru piaţă.
O societate comercială se caracterizează prin obiectul său de activitate, prin modul de organizare
şi prin forma de proprietate. În practica economic-juridică au fost consacrate două tipuri de
societăţi comerciale, respectiv societăţile comerciale de persoane şi de capitaluri. Tipurile şi
formele de societăţi comerciale realizează, în fond, variate combinaţii ale dreptului de proprietate
şi ale modului de utilizare a obiectului proprietăţii. În raport cu gradul de responsabilitate a

10
subiecţilor de proprietate faţă de unitate, societăţile comerciale de persoane pot fi structurate în
societăţi în nume colectiv (S.N.C.) şi societăţi în comandită simplă.
Societăţile comerciale în nume colectiv se caracterizează în primul rând, prin aceea că aportul
asociaţilor, sub formă de plăţi sociale, este netransmisibil, iar obligaţiile financiare ale societăţii
sunt garantate de toţi asociaţii şi în al doilea rând, fiecare asociat răspunde nelimitat, subsidiar şi
solidar pentru obligaţiunile asumate de societate. Societăţile de persoane în comandită simplă
se definesc prin aceea că aportul asociaţilor nu este transmisibil şi nici negociabil. În acelaşi timp,
asociaţii se împart în două categorii, respectiv în comanditaţi şi comanditari. Comanditaţii
răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile societăţii, iar comanditarii răspund numai în limita
mărimii aportului lor la capitalul social. Societăţile comerciale de capitaluri sunt întreprinderi
privat-asociative al căror mobil principal este profitul. Ele pot fi clasificate în societăţi în
comandită pe acţiuni şi societăţi pe acţiuni. Societăţile comerciale în comandită pe acţiuni se
caracterizează prin faptul că acţionarii se împart în comanditaţi şi comanditari, fiecare cu funcţii
şi răspunderi distincte faţă de societate, iar prin statut se stabileşte, în cazul acestei societăţi
numărul de acţionari şi limita capitalului subscris. Societatea comercială de capitaluri pe
acţiuni se caracterizează prin formarea capitalului social pe baza contribuţiei acţionarilor,
persoane fizice şi/sau juridice, iar participarea acţionarilor la formarea societăţii pe acţiuni se face
sub forma unor înscrisuri numite acţiuni. Societatea pe acţiuni, care se mai numeşte şi corporaţie,
constituie cea mai reprezentativă formă contemporană de întreprindere. Ea se caracterizează prin
următoarele aspecte:
1. conducerea societăţii este înfăptuită de adunarea generală a salariaţilor sau a reprezentanţilor
aleşi;
2. fiecare acţionar sau reprezentant are drept de vot;
3. numărul voturilor este proporţional cu numărul şi valoarea acţiunilor deţinute;
4. conducerea curentă este realizată de Consiliul de administraţie, ales sau numit de adunarea
generală.
O altă formă de întreprindere o constituie societatea cu răspundere limitată (S.R.L.). Aceasta
integrează în funcţionarea ei elemente împrumutate atât de la societăţile de persoane, cât şi de la
societăţile de capitaluri. Regiile autonome (companiile autonome) sau regiile publice –
reprezintă acele forme de întreprinderi care au ca obiect producerea de bunuri economice în
scopul obţinerii de profit, precum şi gestionarea bunurilor aflate în proprietatea statului. Ele sunt
organizate în sectoarele strategice ale economiei naţionale. Regiile autonome sunt abilitate să-şi
exercite drepturile de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor, privind posesiunea şi
folosirea lor, pentru a produce alte bunuri şi servicii pentru piaţă. Ele au personalitate juridică, iar
gestiunea lor este separată de bugetul statului. Regia autonomă poate fi directă dacă atribuţiile ei
economico-financiare sunt încredinţate unor funcţionari de stat şi indirectă, în situaţia în care
aceste funcţii sunt concesionate sau închiriate unor întreprinzători sau manageri particulari.

11
Curs 2 Microeconomie
Introducere în teoria consumatorului – analiza comportamentului consumatorului.
Constrângerile bugetare ale consumatorilor
Finalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor, respectiv consumul. În spiritul acestei
axiome, proiectarea activităţii de producţie, deciziile şi acţiunile întreprinzătorilor au ca referinţă
nevoile de consum, preferinţele şi comportamentul consumatorului, în întâmpinarea cărora
trebuie să vină bunurile oferite de producător. Satisfacerea oricărei nevoi se face prin consumul
de bunuri.
Bunul reprezintă orice element al realităţii apt să satisfacă o nevoie, indiferent de forma lui de
existenţă, de natura nevoii satisfăcute, precum şi de modul în care este procurat de către
consumator.
După provenienţa lor, bunurile se clasifică în bunuri libere şi bunuri economice. Bunurile
libere sunt toate elementele realităţii care în condiţii date de loc şi timp, sunt virtual nelimitate în
raport cu nevoile (sunt abundente faţă de nevoi). Bunurile economice au drept caracteristică
definitorie raritatea, respectiv insuficienţa lor în raport cu nevoile, în condiţii date de loc şi timp.
După cum rezultă din procesul de producţie, se disting bunuri principale (sunt bunuri ce rezultă
în mod prioritar dintr-un proces de producţie) şi bunuri derivate (sunt bunurile ce rezultă în mod
inevitabil pe lângă bunul principal).
În funcţie de gradul de prelucrare se disting bunuri primare (sunt cele preluate direct din natură
şi asupra cărora nu s-a acţionat), bunuri intermediare (sunt cele aflate în diferite stadii de
prelucrare) şi bunuri finale (cele destinate consumului final).
După destinaţie, avem bunuri de consum (satisfactori) şi bunuri de producţie (prodfactori).
După modul în care circulă de la producător la consumator, se disting bunuri economice
marfare sau comerciale şi bunuri economice nemarfare sau necomerciale (sunt bunurile care
ajung la consumator în mod gratuit).
După modul de utilizare se disting bunuri complementare şi bunuri substituibile. Bunurile
complementare sunt caracterizate prin faptul că nu-şi pot manifesta utilitatea independent unele
de altele. Bunurile substituibile sunt bunurile care în anumite limite se pot înlocui unele cu
altele, având caracteristici şi utilităţi similare.
După importanţa lor în consum, avem bunuri indiferente – în cazul în care un anumit bun nu
este dorit de către consumator, bunuri inferioare – sunt cele al căror consum scade atunci când
veniturile cresc şi invers, şi bunuri normale, repsectiv bunuri a căror cerere de consum creşte
sau scade pe măsura sporirii veniturilor. La rândul lor, bunurile normale se împart în alte două
categorii, şi anume : bunuri prioritare, adică bunuri a căror cerere creşte mai încet decât cresc
veniturile şi bunuri superioare sau de lux, respectiv bunuri faţă de care cererea se manifestă cu
intensitate ce sporeşte pe măsură ce cresc veniturile.
Indiferent de natura lor, pentru a satisface o nevoie, bunurile trebuie să aibă utilitate economică,
adică să se bucure de aprecierea consumatorilor.
Din punct de vedere tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie,
capacitate ce decurge şi se exprimă prin trăsăturile şi caracteristicile intrinseci ale fiecărui bun sau
categorie de bunuri. Sensul economic al utilităţii include şi raportarea la o nevoie, la o trebuinţă a
consumatorului. Noţiunea de utilitate nu trebuie confundată cu noţiunea de valoare. Astfel,

12
utilitatea este o valoare cu un sens limitat la activitatea practică ce concură la definirea valorii
unui bun, care depinde în egală măsură şi de cantitatea în care se găseşte la un moment dat.
Măsurarea utilităţii economice se realizează în două modalităţi :
 măsurare cardinală – presupune ca un consumator dat să acorde fiecărui bun o utilitate mai
mare sau mai mică, exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate;
 măsurare ordinală – presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită ordine în funcţie
de preferinţele consumatorilor.
Aprecierea utilităţii economice are un caracter individual, subiectiv, ea fiind diferită de la un
individ la altul. Astfel, un bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu are pentru
altul. Ea depinde de raportul pe care fiecare îl stabileşte între proprietăţile bunului respectiv şi
intensitatea nevoilor sale. Acest raport este diferenţiat de nivelul de cultură, gradul de informare,
aspiraţiile şi preferinţele fiecăruia, dar şi de cantităţile de bunurile la care el are acces.
Există mai multe tipuri de utilităţi, şi anume :
 utilitate individuală sau unitară – reprezintă satisfacţia pe care o aduce o doză dintr-un bun
consumat de către individ, respectiv acel segment al unei nevoi umane care poate fi acoperit,
satisfăcut sau stins prin consumarea unei cantităţi date dintr-un bun;
 utilitate totală – reprezintă satisfacţia resimţită în urma consumului a unor cantităţi succesive
dintr-un bun într-o perioadă dată;
 utilitate marginală – reprezintă variaţia utilităţii totale ce rezultă prin creşterea cu o unitate a
cantităţii consumate dintr-un anumit bun.
Pe baza comportamentului individual, se poate aprecia că utilitatea adiţională pe care
consumatorul o conferă fiecărei unităţi suplimentare dintr-o mulţime de bunuri omogene la care
are acces, este pozitivă, dar descrescătoare. Legea utilităţii marginale descrescânde, formulată
pentru prima dată de către H. H. Gössen, în 1854, precizează „când cantitatea consumată dintr-
un bun creşte, utilitatea marginală a bunului tinde să se diminueze”. Ca atare, consumând
continuu un anumit bun, se atinge la un moment dat, un prag de saturaţie, dincolo de care, dacă
totuşi consumul continuă să crească peste acest prag, există riscul să apară o zonă de insatisfacţie.
Punctul de saturaţie este atins atunci când utilitatea marginală devine zero, respectiv atunci când
sporirea cantităţii consumate nu mai aduce satisfacţie.
Funcţia obiectiv a consumatorului are în vedere maximizarea gradului de satisfacţie, respectiv a
utilităţii totale scontate a se obţine prin consumul unui bun la un moment dat.
Consumatorul este unul din personajele centrale în teoria economică, exclusiv preocupat de a găsi
cea mai bună cale de a-şi cheltui bugetul limitat. A admite că există o cale optimă de a-şi cheltui
venitul, înseamnă de fapt a admite existenţa preferinţelor diverse ale consumatorului în ceea ce
priveşte variantele de consum posibile.
Orice consumator întâmpină anumite restricţii bugetare, deoarece el nu poate cheltui, pe termen
lung, mai mult decât venitul de care dispune. Această restricţie bugetară este reprezentată analitic
prin ecuaţia bugetară, iar grafic prin dreapta bugetului.
Constrângerea bugetară/restricţia de buget reprezintă suma totală de bani disponibilă pentru
satisfacerea nevoilor de consum în condiţiile unui anumit nivel al preţurilor, exprimată prin
inegalitatea :

unde:
m – venitul disponibil al consumatorului, respectiv suma de bani alocată pentru achiziţionarea de
bunuri şi servicii;

13
x1, x2 – cantităţile consumate din două bunuri;
p1, p2 – preţurile bunurilor, care se consideră predeterminate pentru consumator.
Dreapta bugetului reprezintă ansamblul seturilor sau combinaţiilor de consum (x 1, x2) care costă
exact valoarea „m” a venitului.
Panta dreptei bugetului (-p1/p2) are o semnificaţie economică aparte. Ea măsoară raportul în
care piaţa, prin condiţiile de preţ, permite schimbul unui bun cu altul, în procesul consumului.
Panta dreptei bugetului măsoară, de asemenea, costul de oportunitate al consumului bunului x 1
(primul bun).
Setul bugetar este aria descrisă de toate perechile sau seturile de bunuri ce pot fi achiziţionate în
anumite condiţii de preţ şi de venit. Din punct de vedere grafic, setul bugetar, reprezentat de
ansamblul posibilităţilor de consum ce se încadrează în bugetul considerat, acoperă spaţiul dintre
dreapta bugetului şi axele de coordonate.

x2

Dreapta bugetului

0
Set bugetar

x1

Restricţia de buget

unde:
- intersecţia dreptei bugetului cu abscisa permite determinarea cantităţii maxime procurate
din bunul x1 prin cheltuirea integrală a venitului pentru consumul acestui bun.
- analog, intersecţia dreptei bugetare cu ordonata permite determinarea cantităţii maxime
procurate din bunul x2 în urma cheltuirii integrale a venitului pentru consumul acestui bun.
Modificările dreptei bugetului şi ale setului bugetar pot fi de două feluri: modificări generate de
schimbarea venitului consumatorului şi modificări generate de evoluţia preţurilor bunurilor.
Modificările generate de schimbarea venitului consumatorului reliefează două situaţii şi anume :
a) creşterea venitului va îndepărta, faţă de originea axelor de coordonate, dreapta bugetului,
în condiţiile în care panta acesteia rămâne neschimbată, iar setul bugetar se va mări ca
arie. Dacă noul venit va fi m’ (m’>m), setul bugetar va arăta astfel (figura a) :

14
 x2

0 x1

Modificarea dreptei bugetului ca urmare a creşterii venitului

b) în mod analog, o reducere a venitului (m’’, m’’<m), va deplasa dreapta bugetului spre
originea axelor, iar setul bugetar se va diminua (figura b) :
x2

0 x1

Modificarea dreptei bugetului ca urmare a reducerii venitului

Modificările generate de evoluţia preţurilor bunurilor (p 1, p2) conduce la următoarele două situaţii
:
a) creşterea preţului bunului x1, în condiţiile menţinerii constante a venitului şi a preţului
bunului x2, va genera reducerea cantităţii maxime din bunul x 1(m/p1), creşterea pantei
(p1/p2), precum şi reducerea setului bugetar

x2

0 x1

Modificarea dreptei bugetului ca urmare a creşterii preţului bunului x1

15
 b) creşterea simultană a preţurilor celor două bunuri (de exemplu, dublarea acestora) : p’ 1=
2p1 şi p’2 = 2p2, va menţine panta dreptei bugetului la aceeaşi valoare :

, dar va reduce suprafaţa setului bugetar;

x2

0 x1

Modificarea dreptei bugetului ca urmare a creşterii simultane a

preţurilor

Cronologic, două tipuri de abordări au marcat analiza preferinţelor consumatorului. Prima datează
de la finele secolului 19 şi a fost dezvoltată de trei economişti : englezul Jevons, austriacul
Menger şi francezul Walras. Ei au plecat de la premisa conform căreia consumatorul este capabil
să asocieze oricărei combinaţii de bunuri un număr reprezentând gradul de satisfacţie asociat
consumului respectivelor bunuri. Această abordare corespunde teoriei cardinale a utilităţii, care
consideră utilitatea asociată oricărui bun ca fiind perfect măsurabilă, cuantificabilă. De menţionat
faptul că, utilitatea cardinală este folosită numai pentru a exprima fenomenele din punct de vedere
teoretic, în vederea unei înţelegeri mai bune a comportamentului consumatorului.
A doua abordare, de dată mai recentă, a fost realizată de Pareto, apoi de Slutsky şi Hicks. Ei au
pornit de la premisa că utilitatea nu poate fi exact măsurată, dat fiind caracterul eminamente
subiectiv al aprecierii gradului de satisfacţie adus de consumul unui bun. Această abordare
corespunde teoriei utilităţii ordinale, conform căreia numai consumatorul poate ordona seturile de
consum între ele, funcţie de intensitatea nevoii resimţite pentru fiecare dintre acestea.
În ambele variante putem analiza preferinţele consumatorului în relaţie cu gradul de utilitate în
consum. Altfel spus, modalitatea optimă de consum este aceea în care venitul este cheltuit pe
combinaţia de bunuri ce aduce cel mai înalt grad de satisfacţie consumatorului.
Ordonarea preferinţelor consumatorului are în vedere construirea unor programe de consum sau
de achiziţii. Programul de consum desemnează diferitele combinaţii de bunuri de la care
consumatorul urmăreşte să obţină o anumită utilitate agregată. Aceste programe de consum se
află sub incidenţa a numeroşi factori ce exprimă obiceiurile, gusturile şi preferinţele
consumatorilor.
Funcţia de utilitate este definită ca fiind un mod de alocare a unui număr fiecărui set de consum
astfel încât seturilor mai preferate în consum li se alocă numere mai mari decât celor mai puţin
preferate. Descrierea grafică a preferinţelor consumatorului este dată de curbele de indiferenţă.
Determinarea grafică a curbei de indiferenţă presupune unirea tuturor punctelor ce corespund
seturilor de consum între care consumatorul este indiferent, adică cele care îi conferă acestuia

16
acelaşi grad de satisfacţie. În general, cu ajutorul funcţiilor de utilitate, determinarea grafică a
curbelor de indiferenţă devine un proces simplu.
Curbele de indiferenţă sunt instrumente utilizate pentru a descrie preferinţele consumatorilor.
Aceste curbe prezintă anumite proprietăţi şi anume :
 două curbe de indiferenţă nu se pot intersecta deoarece toate combinaţiile între care
consumatorul este indiferent se află pe o singură curbă de indiferenţă;
 curbele de indiferenţă sunt descrescătoare;
 panta curbei de indiferenţă este rata marginală de substituţie; prin rata marginală de
substituţie vom înţelege preţul la care un consumator este dispus să substituie un bun cu altul;
 curbele de indiferenţă sunt convexe, adică rata marginală de substituţie este descrescătoare;
Curbele de indiferenţă pot îmbrăca şi forme particulare. Astfel, dacă bunurile sunt perfect
substituibile (a), curbele de indiferenţă iau forma unor drepte paralele, de pantă negativă şi egală
cu proporţia în care se substituie bunurile unul altuia.Existenţa unor bunuri de tipul creioanelor
albastre şi roşii este un exemplu de bunuri perfect substituibile pentru un consumator interesat de
creioane, în general, şi nu de culoarea lor.
Dacă bunurile sunt perfect complementare (b), adică bunuri care se consumă totdeauna împreună
în proporţii fixe, curbele de indiferenţă îmbracă o formă aparte. Cazul cel mai simplu este cel al
pantofilor. Nu puteţi purta pantoful stâng decât împreună cu cel drept. Să presupunem că aveţi
trei perechi de pantofi, deci coşul este (3,3); cineva vă va aduce un pantof drept foarte frumos, iar
coşul devine (4,3). Dar pantoful nu vă este folositor, deci sunteţi indiferent faţă de poziţia iniţială.
Curbele de indiferenţă au următoarea alură :

x2 x2

0 0
x1 x1
a). Curba de indiferenţă pentru bunurile b). Curba de indiferenţă pentru bunurile
perfect substituibile perfect complementare

În cazul pantofilor, proporţia este de 1/1, dar sunt şi cazuri de proporţii fixe : 1/2, 2/3 etc.
Corespunzător existenţei bunurilor neutre (c), adică acelor care nu aduc nici un spor de utilitate
consumatorului prin consumul lor (acele bunuri pentru care consumatorul este indiferent dacă le
consumă sau nu), curba de indiferenţă este o dreaptă :

17
 x2

0
x1
c). Curba de indiferenţă pentru
bunurile neutre

x1 – bun necesar (ciuperci);

x2 – bun neutru (caşcaval).

Exemplu : cazul unui consumator căruia îi place pizza cu ciuperci, dar îi este indiferent cât
caşcaval are aceasta.
Funcţia de utilitate asociată preferinţelor pentru bunuri substituibile este de forma :

U(x1,x2) = αx1+ βx2 , α, β > 0

Dacă α = β = 1, atunci bunurile sunt considerate perfect substituibile.

În general, preferinţele pentru bunurile complementare pot fi reprezentate printr-o funcţie de
utilitate, de forma :
U(x1, x2) = min(αx1, βx2)

unde α , β > 0 , unde α şi β sunt proporţiile în care sunt consumate, împreună, bunurile.Dacă α =
β = 1, atunci bunurile sunt perfect complementare.
În general, consumatorul poate înlocui un program de consum cu altul, aflat în zona
posibilităţilor, care răspunde mai bine preferinţelor şi dorinţelor sale. Posibilităţile şi condiţiile de
înlocuire se exprimă prin rata marginală de substituţie, considerată condiţie de optim sau de
echilibru.
Rata marginală de substituţie reprezintă cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul
este dispus să renunţe în schimbul procurării unei cantităţi suplimentare dintr-un alt bun, astfel
încât să fie posibilă menţinerea aceluiaşi nivel de satisfacţie.
Ea măsoară proporţia în care consumatorul schimbă un bun cu altul, în procesul schimbului, fără
a-şi afecta gradul de satisfacţie. Din punct de vedere grafic, rata marginală de substituţie
reprezintă panta curbei de indiferenţă.

18
De fapt:

Optimul consumatorului desemnează cea mai bună structură a consumului pe care o persoană o
poate realiza în condiţii de preţ şi de venit date, astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia.
Setul optim de consum este punctul de tangenţă dintre linia bugetului şi curba de indiferenţă.
Din punct de vedere economic, condiţia de tangenţă dintre linia bugetului şi curba de indiferenţă
presupune ca rata marginală de substituţie dintre bunurile consumate să fie egală cu rata de
schimb a bunurilor pe piaţă, adică :

x2
Dreapta
bugetului

set optim de
consum
Curba de
indiferenţă

0 x1

Reprezentarea grafică a
optimului consumatorului

Cu alte cuvinte, dacă punctul în care rata schimbului la care consumatorul poate înlocui un bun cu
altul, în condiţiile unei curbe de indiferenţă ce-i reprezintă preferinţele, corespunde ratei la care
piaţa, prin condiţiile de preţ, permite efectuarea acestui schimb, atunci putem afirma că punctul
respectiv reprezintă alegerea optimă a consumatorului.

Curs 4 Microeconomie

Teoria producătorului
1. Sistemul factorilor de producţie
2. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
3. Productivitatea factorilor de producţie – forme, importanţă, factori de influenţă
4. Costurile de producţie

Orice firmă are obiective şi constrângeri. Teoria tradiţională a firmei presupune că principalul
obiectiv al firmei îl constituie maximizarea profitului, în fapt raţiunea existenţei sale pe piaţă.
Atingerea acestui obiectiv este, însă, condiţionată de capacitatea şi de abilităţile producătorului de
a utiliza eficient factorii de producţie, de a organiza producerea lor în bunuri şi servicii
competitive, elemente care în ultima instanţă definesc rolul întreprinzătorului modern şi asigură
forţa concurenţială a firmei.

19
Combinarea judicioasă a factorilor de producţie constituie un element cheie pentru firmele
producătoare, ea contribuind alături de strategia minimizării costurilor, la optimizarea
comportamentului acestora.
Gestiunea economică necesită calcul economic, evaluarea în bani a consumului de factori de
producţie şi implicit cunoaşterea costului. Ştiinţa economică oferă instrumentarul teoretico-
ştiinţific adecvat studierii costului de producţie.

1. Sistemul factorilor de producţie – caracterizare generală. Neofactorii de producţie

Economia politică studiază factorii de producţie dintr-o triplă perspectivă: microeconomică,
macroeconomică şi mondoeconomică.
Generic, factorii de producţie pot fi definiţi drept ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente
pentru ca procesul de producţie să se desfăşoare conform scopului său determinant. În această
viziune, factorii de producţie reprezintă totalitatea elementelor de intrare într-un proces de
producţie.
O delimitare conceptuală în acest context este necesară între noţiunea de factori de producţie şi
cea de resurse. Noţiunea de resurse exprimă starea de disponibilitate a unor bunuri, fără a le
asocia în mod univoc o anumită destinaţie de utilizare cum ar fi de exemplu, producţia sau
consumul. Astfel, resursele au prin simpla lor existenţă, în raport cu procesul de producţie
caracterul unui potenţial productiv.
În anumite condiţii, prin decizii şi acţiuni adecvate, specifice agenţilor economici, resursele sunt
activate prin atragerea lor într-o utilizare concretă, primind o anumită destinaţie şi devenind
factori de producţie. Altfel spus, factorii de producţie reprezintă resurse aduse de către agentul
producător într-o stare activă, proprie utilizării lor efective în procesul de producţie.
Economistul francez Jean Baptiste Say a elaborat „formula trinitară”, devenită celebră, care
definea drept factori de producţie munca, pământul şi capitalul.
Dezvoltarea industrială postbelică a pus în evidenţă faptul că performanţele de piaţă ale firmelor
producătoare sunt influenţate şi de acţiunea unor factori netradiţionali, cunoscuţi sub denumirea
de neofactori de producţie, care nu sunt incluşi în convenţionala formulă trinitară. Aceşti factori
au ajuns să polarizeze eforturi de investiţii deosebite, cum ar fi investiţiile în cercetare-dezvoltare
tehnologică, în formarea profesională a personalului, în informatizarea activităţii economice, în
ameliorarea managementului lor.
Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neofactori decurge din considerente legate de
natura lor intrinsecă, dar şi din modul specific de acţiune şi gestionare a factorilor din fiecare
categorie. Astfel, factorii de producţie clasici au la origine resurse din categoria celor tangibile,
care pot fi cuantificate direct şi gestionate sub formele lor alternative de stocuri şi fluxuri, în timp
ce neofactorii fac parte din categoria resurselor intangibile.
Tipologia actuală recunoaşte tipologia luării în considerare atât a factorilor de producţie clasici,
cât şi a neofactorilor, care în fapt acţionează autonom, dar se presupun şi se condiţionează
reciproc.
Munca - funcţionarea oricărui sistem de producţie e de neconceput fără prezenţa şi intervenţia
omului. Ştiinţa economică abordează omul atât în calitatea sa de purtător al unor nevoi de consum
tot mai complexe, cât şi în calitatea sa de posesor al unor abilităţi care îi permit să acţioneze în
scopul satisfacerii acestor nevoi. Munca este un factor de producţie originar, primar de producţie
reprezentând activitatea specific umană, care-l delimitează pe om ca specie, şi desfăşurată în
scopul obţinerii de bunuri economice. Ca factor de producţie, munca îmbracă o formă procesuală,

20
şi nu forma unei resurse stocabile, manifestându-se numai ca factor de producţie într-o stare
activă. Resursa care generează acest flux se referă la ansamblul abilităţilor fizice şi intelectuale
care fac posibilă prestarea unei anumite munci.
Munca este un factor originar în sensul că ea este asociată intrinsec de persoana prestatorului, de
personalitatea acestuia, ea neputând fi creată sau reprodusă artificial, dar nici disociată de
persoana prestatorului. Raportată la scara timpului, munca este un factor de producţie
neregenerabil, prestaţia de muncă este ireversibilă, după cum timpul de muncă neutilizat este
irecuperabil. De asemenea, munca este un factor de producţie activ şi dinamizator, deoarece
deţine în exclusivitate capacitatea de a-i pune în funcţiune pe ceilalţi factori de producţie şi de a
determina producerea lor în bunuri economice. Dimensiunea cantitativă a factorului muncă se
referă la volumul de muncă de o anumită natură, prestat într-un proces de producţie, volum ce
poate fi cuantificat prin : număr unităţi de timp prestate, număr ore de muncă sau număr locuri de
muncă, număr lucrători sau ore-om prestate. Dimensiunea calitativă a factorului muncă, abordat
la nivel individual, se referă la specializarea profesională proprie fiecărui prestator de muncă, la
gradul său de calificare şi experienţă de producţie, la nivelul său de productivitate.
Natura – factorul natural de producţie se referă la toate resursele brute din natură ce sunt folosite
pentru producerea de bunuri economice. Factorul natural de producţie se materializează în acele
elemente care fiind oferite omului direct din natură sunt pentru prima oară atrase în circuitul
economic. Factorul natural de producţie are un caracter primar şi originar, elementele sale nefiind
reproductibile în mod artificial, deşi ştiinţa contemporană oferă omului posibilitatea intervenirii
în circuitul formării şi regenerării multora din resursele naturale.
Forma de existenţă a factorului natural de producţie este una materială, de tipul substanţei şi al
energiei. Fiecare tip de resursă primară ce poate fi utilizată în scop productiv, are propriul său
regim de formare, sau în unele cazuri, de regenerare. Ea are la un moment dat, o anumită
disponibilitate şi însuşiri specifice, iar exploatarea sa curentă se justifică numai în anumite
condiţii de ordin tehnic şi economic.
O altă particularitate a factorului natural de producţie constă în faptul că la nivelul său, este cel
mai pregnant pusă în evidenţă raritatea resurselor. Multe din resursele primare sunt epuizabile, iar
altele deşi regenerabile, sunt reproduse de natură într-un ritm inferior celui de creştere al nevoii
de a le consuma.
Dimensiunea cantitativă a factorului natural de producţie se referă la volumul în care o resursă
naturală sau alta este atrasă efectiv în circuitul economic. Modul concret de determinare a acelui
volum depinde de natura resursei respective.
Dimensiunea calitativă a factorului natural de producţie vizează la rândul ei, acele atribute
intrinseci ale unei resurse primare care o fac proprie utilizării productive. De regulă, aceste
atribute sunt multiple şi complex intercorelate, rezultanta lor regăsindu-se sintetic în
randamentele de utilizare obţinute în procesul productiv.
Pământul, ca principală formă de manifestare a factorului natural de producţie, constituie punctul
iniţial de plecare al întregii activităţi economice. Procesele de producţie, în marea lor diversitate,
sunt legate într-o formă sau alta de factorul pământ, deoarece el oferă atât substanţa şi condiţiile
materiale primare ale producţiei, cât şi resursele primare de energie. Pământul este un factor de
producţie de neînlocuit şi în acelaşi timp limitat ca întindere, ce deţine însă o mare capacitate de
regenerare şi de creştere a randamentului său. Resursele minerale constituie o altă componentă
esenţială a factorului natural de producţie, cu rol deosebit de important în asigurarea bazei de
materii prime şi energie necesare desfăşurării întregii activităţi economice.
Capitalul – în calitate de factor de producţie reprezintă categoria de bunuri produse prin muncă
şi folosite pentru obţinerea altor bunuri economice. Categoria de bunuri astfel definite reprezintă

21
capitalul real, denumit şi capital tehnic; capitalul real nu se confundă cu capitalul bănesc, în
formă lichidă şi nici cu capitalul fictiv care se concretizează în titluri de valoare. Capitalul real
cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile, aflate la dispoziţia agenţilor economici
producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri economice. După modul specific de
participare la activitatea economică, a modului în care se consumă şi se înlocuiesc, componentele
capitalului real se grupează în capital fix şi capital circulant. Capitalul fix reprezintă partea de
capital real care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte
după mai mulţi ani de utilizare(echipamente de producţie, clădiri). Capitalul circulant este partea
de capital real care participă la un singur ciclu de producţie, se consumă integral în acel ciclu şi se
înlocuieşte cu fiecare nou ciclu de producţie(materii prime, materiale, combustibil, energie, apă
tehnologică etc). Pe parcursul utilizării, capitalul fix înregistrează un proces de depreciere ce are
un caracter progresiv şi cumulativ, depreciere ce conduce inevitabil în timp la scoaterea din
funcţiune a capitalului fix uzat şi la înlocuirea lui. Deprecierea capitalului fix se datorează atât
uzurii fizice, cât şi uzurii morale a acestuia.
Uzura fizică a capitalului fix constă în pierderea treptată a caracteristicilor tehnice sau
funcţionale ale acestuia ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.
Cum capitalul fix participă la mai multe cicluri de producţie, el suferă de fiecare dată un anumit
grad de uzură fizică. Conform acestei uzuri fizice se calculează cote de amortizare care se includ
în costul de producţie, pentru a face posibilă reconstituirea sumelor necesare înlocuirii capitalului
fix uzat. Recuperarea acestor cheltuieli prin regăsirea lor în preţul de vânzare al produselor
permite constituirea unui fond de amortizare, pe baza căruia va fi posibilă înlocuirea capitalului
fix la sfârşitul duratei sale de viaţă.
Uzura morală apare ca urmare a condiţiilor pieţei şi a progresului tehnic, care duc la apariţia de
noi echipamente de producţie, mai performante din punct de vedere tehnic, ce duc la înlocuirea
capitalului fix existent în funcţiune chiar înainte de a fi uzat complet din punct de vedere fizic.
Neofactorii de producţie – tehnologiile de producţie – pot fi definite drept procedee de
combinare şi transformare a factorilor de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor
reguli bine stabilite. Ele sunt de natura unor active intangibile, reprezentând, cunoaştere aplicată
în mod curent în activitatea economică. Tehnologiile articulează într-un proces coerent diferite
faze şi operaţii specifice, ocazionate de producerea unor bunuri sau servicii cu caracteristici
predeterminate. Rolul specific al tehnologiilor de producţie ca factor de producţie este acela de a
defini riguros şi explicit, natura şi succesiunea fazelor de producţie, a căror parcurgere asigură
transformarea elementelor de intrare în elemente de ieşire ale procesului de producţie. Ca resurse
potenţial utilizabile, tehnologiile disponibile la un moment dat formează „stocul de tehnologii”,
concretizat în: brevete de invenţii, licenţe, sisteme de asigurare a calităţii, diagrame de flux,
programe informatice pentru sistarea producţiei cu calculatorul, machete şi prototipuri, etc.
Fiecare tehnologie are o identitate bine definită sub aspectul condiţiilor care fac necesară şi
posibilă aplicarea lor într-un proces de producţie sau altul.
Apariţia unor noi tehnologii de producţie este o sursă de avantaj competitiv pentru firmele care
reuşesc să le implementeze rapid şi să le exploateze eficient, faţă de firmele care acţionează lent
şi incoerent în această privinţă şi care sunt ameninţate cu perspectiva declinului. Avansul
tehnologic al unei firme este cu atât mai important pentru prezentul şi perspectivele ei de piaţă, cu
cât concurenţa de pe piaţa respectivă este mai intensă, iar generaţiile tehnologice se succed la
intervale mai scurte.
Informaţia – omul este prin esenţa sa o fiinţă informaţională, iar munca sa are o
componentă informaţională distinctă. Generic, informaţia este un semnal rezultat din
reprezentarea realităţii prin cunoaştere şi căruia atât emitentul, cât şi destinatarul îi acordă aceeaşi
semnificaţie. Calitatea de factor de producţie revine informaţiilor faptice sau documentare,

22
stocate pe suporţi materiali şi introduse ca atare în procesul de producţie. Informaţia de intrare
într-un proces de producţie se concretizează în structuri variate, cum ar fi : fişe tehnice, desene de
execuţie, know-how, studii de fezabilitate, etc., toate acestea constituind bunuri informaţionale.
Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de particularităţi, care
privesc atât producerea informaţiilor, cât şi gestionarea, tranzacţionarea pe piaţă şi utilizarea
acestor resurse.
Abilitatea întreprinzătorului – reprezintă un neofactor de producţie propriu sistemelor
economice bazate pe concurenţă şi liberă iniţiativă. În general, prin întreprinzător se înţelege acel
subiect al activităţii economice care fie iniţiază o nouă afacere, fie în cadrul afaceri în derulare
iniţiază un proces de schimbare radicală. David Hyman, defineşte spirtul întreprinzător drept
„abilitatea de a crea produse şi procese, şi de a organiza crearea de produse şi servicii”.
Întreprinzătorul gestionează, făcând uz de abilităţile sale, sistemul factorilor de producţie, alege
factorii de producţie în raport cu scopul pe care şi-l propune, îi atrage într-o stare activă, necesară
utilizării lor combinate în procesul de producţie. Calitatea de întreprinzător, ilustrează în
economia contemporană în primul rând un tip de comportament de esenţă activă şi novatoare, şi
mai puţin o poziţie personală oficializată. Ca factor de producţie, abilitatea întreprinzătorului
reprezintă un element decisiv de progres, în măsura în care economia contemporană este bazată
prin excelenţă pe inovare tehnologică şi pe dinamica schimbărilor calitative.
Progresul tehnologic are drept esenţă ameliorarea performanţelor procesului de producţie, prin
gestionarea cu eficienţă sporită a factorilor de producţie, paralel cu îmbunătăţirea caracteristicilor
tehnico-funcţionale şi calitative ale bunurilor obţinute.

2. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Firmele producătoare sunt în permanenţă confruntate cu găsirea celor mai adecvate modalităţi de
combinare a factorilor de producţie, care să le permită obţinerea maximei eficienţei şi
profitabilităţii.
Activitatea de producţie poate fi privită ca ansamblul operaţiilor de utilizare şi/sau de
transformare a factorilor de producţie în vederea atingerii funcţiei obiectiv a producătorului :
maximizarea profitului în condiţii minimizării eforturilor.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de
producţie atât sub aspect cantitativ, cât şi din perspectiva structural-calitativă.
Combinarea factorilor de producţie este expresia a două laturi proprii oricărei activităţi, una
tehnică şi alta economică.Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este
specifică fiecărui proces de producţie; obţinerea fiecărui bun economic presupune unirea
resurselor de muncă cu elementele de capital tehnic, specifice domeniului respectiv de activitate.
Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă în condiţiile
economiei de schimb, concretizarea ei în obiectivele minimizării costurilor de producţie şi
respectiv, a maximizării profitului.
Combinarea factorilor de producţie este posibilă ca urmare a proprietăţilor de divizibilitate şi
adaptabilitate ale acestora.
Divizibilitatea unui factor de producţie reflectă posibilitatea acestuia de a fi împărţit în unităţi
simple, în subunităţi omogene, fără a fi afectată calitatea factorului respectiv. Astfel, factorul
muncă poate fi divizat în unităţi omogene de timp de muncă, în număr de salariaţi de o anumită
calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de suprafaţă. Pentru alţi factori de producţie
este imposibilă sau foarte dificilă divizibilitatea. Problema divizibilităţii unui factor de producţie
se pune în măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni.

23
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu
mai multe unităţi dintr-un alt factor de producţie.
Dacă factorii de producţie se caracterizează simultan prin divizibilitate şi adaptabilitate, atunci au
loc două procese organic legate între ele, şi anume : complementaritatea şi substituibilitatea.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale
factorilor de producţie care participă la producerea unui anumit bun economic.
Complementaritatea se află sub influenţa permanentă a progresului tehnico-ştiinţific, care
determină modificări profunde în calitatea factorilor de producţie, respectiv în procesul
combinării lor.
Substituibilitate este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de
producţie printr-o altă cantitate dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi
nivel de producţie.

Funcţia de producţie. Rata tehnică de substituţie

Economia firmei sau teoria producătorului studiază comportamentul acestuia, modul de adoptare
a deciziei sub influenţa consumatorilor, a concurenţei şi nu în ultimul rând al naturii tehnologiei
utilizate, precum şi influenţa acestor decizii asupra pieţei bunurilor.
Studierea combinaţiilor productive constituie primul pas în abordarea teoriei comportamentului
firmelor. Deciziile acestora privind oferta de piaţă, precum şi cererea de factori de producţie
depinde în mod hotărâtor de restricţiile tehnologice în cadrul cărora operează. Natura tehnologiei
utilizate de fiecare firmă presupune existenţa numai a anumitor moduri de combinare a intrărilor
în procesul de producţie pentru a obţine anumite cantităţi de produs final.
Astfel, rolul tehnologiei în teoria producătorului este similar cu cel jucat de preferinţele
consumatorului în teoria comportamentului acestuia. Firmele combină factorii de producţie
pentru a produce bunuri finale, iar consumatorul combină bunuri în consum pentru a produce
utilitate sau satisfacţie personală. Firmele urmăresc minimizarea cheltuielilor cu factorii de
producţie pentru fiecare nivel al producţiei finale considerate, analog cu tendinţa consumatorilor
de a-şi maximiza utilitatea pentru fiecare nivel al cheltuielilor ocazionate de procurarea bunurilor
în consum.
Orice bun pentru a fi produs, impune încadrarea într-un anumit set de restricţii tehnologice.
Aplicând o anumită tehnologie, o firmă poate combina factorii de producţie în procesul de
producţie în vederea obţinerii produsului final, în maniere diferite în ceea ce priveşte eficienţa.
Atât timp cât modalitatea de combinare tehnologică rămâne constantă, orice nivel al consumului
de factori de producţie poate fi utilizat într-o singură manieră eficientă. Această modalitate
eficientă presupune obţinerea unei cantităţi maxime de produs final pentru fiecare nivel al
consumului din factorii de producţie utilizaţi.
Una din restricţiile de care trebuie să ţină seama firma este cea de natură tehnologică. În principal,
o tehnologie permite numai un set de producţie care asigură realizarea unui anumit volum al
producţiei. Setul de producţie reprezintă ansamblul combinaţiilor intrări-ieşiri, posibile din punct
de vedere tehnologic.
Funcţia de producţie corespunde unui nivel dat al tehnologiei şi descrie relaţia dintre cantitatea
maximă ce poate fi produsă dintr-un bun, utilizând combinaţii alternative ale factorilor de
producţie. Funcţia de producţie, în formularea sa generală, este dată de relaţia :
y = f(x), unde y – cantitatea de produs final obţinută în urma utilizării şi
combinării unui singur factor de producţie (x).

24
Funcţia de producţie este cea care oferă cel mai bun răspuns privind combinarea factorilor de
producţie, însă precizarea acesteia este destul de dificilă, întrucât presupune calcule complexe şi o
cunoaştere amănunţită a tehnologiei folosite, fiind o expresie matematică a fenomenului tehnic.
O modalitate pentru a reprezenta o funcţie de producţie este cea a identificării activităţilor de
producţie. Activitatea de producţie reprezintă o relaţie tehnologică între nivelurile producţiei
finale şi ale factorilor de producţie, în cadrul căreia, factorii de producţie se combină în anumite
proporţii ce se menţin constante.
Funcţia de producţie ce descrie tehnologia unei firme se reprezintă grafic prin izocuante sau curbe
de izoproducţie. O izocuantă este, prin definiţie, determinată de setul tuturor combinaţii posibile
de factori de producţie pentru a produce un anumit nivel al producţiei finale.
Cele mai întâlnite tipuri de combinaţii tehnologice sunt cele descrise prin funcţiile de producţie
de tip Cobb-Douglas. Formula completă a acestei funcţii, ce descrie tehnologia unei firme care
combină două categorii de factori de producţie x1 şi x2, este următoarea :
f(x1, x2) = A ·x1a ·x2b
Parametrul A măsoară nivelul producţiei obţinute ca urmare a folosirii unei unităţi din fiecare
factor de producţie. Parametrii a şi b măsoară în ce fel cantitatea de produs final variază odată cu
variaţia intrărilor. Ei reprezintă coeficienţii de elasticitate a producţiei în raport cu evoluţia
fiecărui factor de producţie, respectiv cu câte procente sporeşte producţia atunci când consumul
dintr-un factor sporeşte cu un procent. Cele mai întâlnite, în practică, combinaţii tehnologice au
atât proprietatea de monotonie, cât şi de convexitate.
Monotonia descrie situaţia în care, dacă sporeşte cantitatea consumată din cel puţin un factor de
producţie, este posibil a fi obţinută cel puţin aceeaşi cantitate de produs final.
Convexitatea presupune că, dacă există două moduri tehnologice de a produce aceeaşi cantitate de
produs final, media lor va produce cel puţin aceeaşi cantitate de produs final.
În general, pe termen scurt se consideră că modalităţile tehnologice de combinare a factorilor de
producţie nu se modifică şi cel puţin consumul unui factor de producţie rămâne constant.
Eficienţa utilizării factorilor de producţie, orientată spre obţinerea de efecte maxime cu minim de
efort se exprimă prin productivitate. în sens larg, productivitatea se măsoară prin cantitatea de
bogăţie creată prin consumarea unei anumite cantităţi de resurse/factori de producţie.
Există două modalităţi de măsurare a produsului factorului de producţie variabil : produsul
mediu şi produsul marginal al acestuia.
Produsul mediu al factorului variabil de producţie se determină ca raport între produsul total (y)
realizat prin consumul acestuia şi cantitatea totală consumată din factorul de producţie respectiv
(x1) :
y
Pm 1 
x1
Produsul marginal al unui factor de producţie variabil este dat de sporul producţiei finale obţinută
prin sporirea cantităţii utilizate din respectivul factor, în condiţiile în care ceilalţi factori de
producţie rămân constanţi:
y
PM 1 
x 1

În condiţiile în care se cunoaşte forma funcţiei de producţie ce descrie tehnologia firmei, produsul
marginal se poate determina folosind formula :

25
 f x 1 , x 2 
PM 1 
x 1
Pe termen lung, însă, toţi factorii de producţie sunt variabili, iar combinaţiile tehnologice permit
substituţia factorilor de producţie în cadrul procesului productiv. Raportul în care se substituie
factorii de producţie, raport determinat de specificul tehnologiei poartă numele de rată tehnică de
substituţie. Aceasta măsoară cantitatea dintr-un factor de producţie ce trebuie suplimentată pentru
a compensa reducerea cantitativă a celuilalt factor de producţie, astfel încât producţia totală să
rămână neschimbată.
Rata tehnică de substituţie (RTS) măsoară panta izocuantei, fiind determinată de raportul
variaţiilor factorilor de producţie, în condiţiile menţinerii constante a producţiei.
x 2 PM 1
RTS  
x 1 Pm 2

Randamentul de scară este o modalitate de a caracteriza evoluţia producţiei totale a unei firme în
condiţiile modificării simultane şi cu aceeaşi mărime a cantităţilor de factori de producţie
utilizaţi. Cum, pe termen lung se consideră că toţi factorii de producţie variază, randamentul de
scară caracterizează evoluţia tehnologică a firmei pe termen lung.
Determinarea tipului de randament de scară se poate realiza apelând la proprietatea de
omogenitate a unei funcţii. Astfel, orice funcţie de producţie f (x 1, x2) este definită ca funcţie
omogenă de grad n, oricare ar fi valoarea t (t – multiplicatorul consumului de factori de
producţie), dacă :
f (tx1, tx2, …….., txn ) = tn · f (x1, x2, …., xn), oricare ar fi t > 1

Randamentul se stabileşte după valorile pe care le poate lua n, astfel:

 pentru n = 1, randamentul de scară este constant, adică oricare ar fi t > 1
f(tx1, tx2) = t · f(x1, x2);
 pentru n > 1, randamentul de scară este crescător, respectiv dinamica producţiei totale
depăşeşte dinamica modificării factorilor de producţie, astfel : t > 1
f(tx1, tx2) > t · f (x1, x2);
 pentru n < 1, randamentul este descrescător, adică dinamica modificării factorilor de producţie
depăşeşte dinamica producţiei totale, astfel : : t > 1
f(tx1, tx2) < t · f (x1, x2).
În decizia sa de producţie, producătorul nu ţine seama numai de constrângerile tehnice, ci şi de
cele financiare. Constrângerea bugetară a producătorului este dată de relaţia :
B = x1 · ω1 + x2 · ω2, unde B – bugetul producătorului; x1, x2 – factorii de producţie; ω1,
ω2 - preţurile de achiziţie ale factorilor de producţie.
x2
Această ecuaţie este reprezentată din punct de vedere grafic de dreapta bugetului producătorului
sau dreapta izocostului, care evidenţiază ansamblul combinaţiilor posibile de factori de producţie
pe care producătorul îi poate achiziţiona, cheltuindu-şi integral bugetul de care dispune.

Dreapta izocostului

Toate combinaţiile de factori

0 de producţie x1 şi x2 ce
antrenează pentru
producător acelaşi cost
x1
26

Restricţia de buget a producătorului

Pentru determinarea alegerii optime a producătorului care are drept obiectiv maximizarea
producţiei, cunoscut fiind nivelul resurselor de care acesta dispune, presupune rezolvarea
următorului sistem de ecuaţii :

B  x 1  1  x 2   2

 RTS  1  PM 1
  2 PM 2

3. Productivitatea factorilor de producţie – forme, importanţă, factori de influenţă

Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte utile cu
minim de resurse se exprimă prin productivitate sau randamentul factorilor de producţie.
În sens larg, productivitatea poate fi definită ca raport între cantitatea de bogăţie creată şi
cantitatea de resurse absorbite în scopul producerii ei. Practic, productivitatea se determină ca
raport între rezultatele obţinute (producţia) şi eforturile depuse pentru a le obţine (factorii de
producţie utilizaţi).
Productivitatea îmbracă mai multe forme şi se exprimă printr-o varietate de indicatori, în funcţie
de mai multe criterii :
 după forma de exprimare - productivitate fizică sau reală (exprimă randamentele în natură
ale utilizării factorilor de producţie) şi productivitate valorică sau monetară (permite
măsurarea în termeni financiar-monetari a eficienţei economice);
 după maniera de măsurare a rezultatelor - productivitate brută (apreciază ansamblul
producţiei în raport cu factorii de producţie utilizaţi; producţia astfel privită este considerată
producţie finală) şi productivitate netă (se obţine prin scăderea din producţia finală a valorii
achiziţiilor externe firmei, cum ar fi de exemplu amortizarea);
 din punct de vedere al ariei de cuprindere a indicatorilor - productivitate globală (exprimă
efectul combinării tuturor factorilor de producţie şi exprimă eficienţa de ansamblu) şi
productivitate parţială sau a fiecărui factor de producţie (exprimă producţia obţinută prin
utilizarea fiecărui factor de producţie în parte);
 din punct de vedere al nivelului activităţii la care se referă - productivitate la nivelul
întreprinderii şi a subunităţilor sale până la locul de muncă; productivitate la nivelul ramurii,
al subramurii economice; productivitate la nivelul economiei naţionale;
 după modul de calcul al indicatorilor - productivitate medie (este expresia raportului dintre
producţia obţinută şi cantitatea de factor de producţie utilizată) şi productivitate marginală

27
 (reprezintă sporul de producţie obţinut prin utilizarea unei unităţi suplimentare de factor de
producţie).
Formele de productivitate cele mai utilizate în analizele economice sunt productivitatea muncii şi
randamentul capitalului.
Productivitatea muncii este cea mai importantă formă de productivitate, definită ca forţă
productivă a muncii, respectiv capacitatea sau posibilitatea forţei de muncă de a crea într-o
perioadă de timp determinată, un anumit volum de bunuri sau de a presta anumite servicii,
exprimând eficienţa cu care este consumată munca. Mărimea productivităţii muncii se măsoară
prin cantitatea şi calitatea bunurilor obţinute cu o unitate de muncă sau prin timpul, respectiv
munca cheltuită pe unitatea de bun economic.
Productivitatea muncii se poate calcula la nivelul agentului economic, dar şi la nivel
mezoeconomic şi macroeconomic. La nivelul economiei naţionale, pentru determinarea
productivităţii muncii sociale se ia în calcul P.I.B. sau venitul naţional şi numărul de lucrători,
exprimând gradul de utilizare a forţelor economice din punct de vedere naţional.
Agenţii economici urmăresc să obţină o productivitate sporită a factorilor de producţie, un
rezultat mai mare cu acelaşi efort sau acelaşi rezultat cu un efort mai mic.
Asupra creşterii productivităţii muncii acţionează o multitudine de factori, care pot fi :
 factori naturali – condiţiile de climă, fertilitatea, adâncimea sau bogăţia zăcămintelor etc.;
 factori tehnici – fac referire la nivelul atins de ştiinţă şi tehnică la un moment dat, tehnologia
adoptată etc.;
 factori economici – mai buna organizare a producţiei şi a muncii, ridicarea calificării,
cointeresarea în muncă etc.;
 factori sociali – se referă la condiţiile de muncă şi viaţă, responsabilitatea în muncă, nivelul
cunoştinţelor etc.;
 factori psihologici – aceştia influenţează comportamentul şi rezultatele agenţilor
economici(motivaţia în muncă, satisfacţia oferită de muncă, climatul relaţiilor de muncă,
gradul şi modul în care sunt satisfăcute unele nevoi sociale etc.);
 factori structurali – structura pe produse, pe sortimente de producţie, pe subramuri pe ramuri
etc.;
 factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială.
Creşterea productivităţii muncii şi a celorlalţi factori de producţie are o serie de efecte economice
şi sociale, atât pentru producător (economisirea volumului factorilor de producţie consumaţi;
reducerea costului de producţie; creşterea volumului producţiei; ridicarea competitivităţii
bunurilor obţinute; sporirea profitului etc.), cât şi pentru consumator(creşterea salariului nominal
şi a celui real; economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului liber etc.).
Analiza comportamentului producătorului din perspectiva alegerii variantei optime de producţie
are o importanţă deosebită pentru sporirea productivităţii şi a veniturilor.
Alegerea variantei optime de producţie are în vedere în primul rând maximizarea profiturilor
întreprinzătorilor care vizează, în ultimă instanţă, o combinaţie eficientă a factorilor de producţie
capabilă să asigure maximizarea efectelor obţinute în condiţiile minimizării eforturilor.

4. Costurile de producţie

Cunoaşterea activităţii economice, gestiunea resurselor impun studierea factorilor de producţie nu

numai în procesul alocării şi combinării, ci şi în consumarea lor. calcularea costului de producţie
este necesară, deoarece firmele combină într-un fel sau altul factorii de producţie, efectueayă

28
cheltuieli de resurse şi obţin rezultate. consumul de factori de producţie are un caracter dinamic,
fiind diferit în timp, în funcţie de volumul producţiei, de progresul tehnico-ştiinţific, care
antrenează perfecţionări în înzestrarea cu factori şi diminuarea xonsumurilor specifice. gestiunea
factorilor de producţie presupune evaluarea în bani a consumului de factori de producţie şi deci,
cunoaşterea costului.
Costul este un indicator economic important pentru firmă, cu o sferă largă de utilizare. El se
calculează în orice domeniu de activitate, deoarece în fiecare activitate are loc un consum de
resurse şi astfel trebuie să se cunoască mărimea cheltuielilor efectuate sau necesare şi să se
acţioneze în sensul reducerii lor. Astfel, se poate spune că orice activitate economică este ghidată
de costuri.
În acelaşi timp, decizia de a produce un bun economic presupune renunţarea la utilizarea
resurselor, indiferent de tipul lor, într-un scop alternativ. Din acest considerent, toate costurile
sunt de fapt, costuri de oportunitate. Acesta constituie o restricţie fundamentală a capacităţii
firmei de a-şi maximiza profitul.
Nivelul şi dinamica costului de producţie relevă gradul de eficienţă a unei firme, astfel, cu cât
costurile sunt mai mici la acelaşi volum al producţiei sau la unul superior, cu atât eficienţa este
mai mare şi profitul creşte. Nivelul costului de producţie reprezintă mărimea absolută a
cheltuielilor efectuate pentru realizarea producţiei. În general, cunoaşterea funcţiilor îndeplinite
de cost poate influenţa opţiunea nivelului şi dinamicii sale.
Funcţiile costului de producţie în unităţile economice sunt :
1. funcţia de măsurare şi evaluare a activităţilor economice - constă în comensurarea cu ajutorul
acestuia a cheltuielilor necesare obţinerii producţiei şi veniturilor rezultate, precum şi a
corelaţiilor necesare între eforturile depuse şi efectele obţinute;
2. funcţia de producţie - se referă la rolul important pe care îl joacă costul în realizarea
concepţiei constructive şi tehnologice a producţiei;
3. funcţia de personal - se referă pe de o parte la cheltuielile efectuate cu pregătirea forţei de
muncă, şi pe de altă parte, la condiţiile în care are loc sporirea productivităţii şi a calităţii
bunurilor;
4. funcţia comercială - evidenţiază efectul pozitiv al cheltuielilor făcute cu livrarea la timp a
bunurilor şi asigurarea preţurilor de desfacere;
5. funcţia financiar-contabilă - pune în evidenţă cheltuielile care se fac cu asigurarea fondurilor
băneşti necesare activităţii în dependenţă cu mărimea, structura şi calitatea bunurilor
presupuse de o activitate rentabilă;
6. funcţia de optimizare - presupune asigurarea şi determinarea celui mai mic cost ce revine
unui nivel maxim de producţie;
7. funcţia de control şi reglare - este cea care pune în evidenţă modul de fundamentare a
deciziilor de politică economică.
Prin funcţiile sale, costul reprezintă un indicator factorial, rezultativ şi de eficienţă, extrem de util
în luarea deciziilor.
Caracterizarea costurilor are la bază doi parametri şi anume: structura costului şi nivelul/mărimea
costului. Structura costului evidenţiază elementele componente ale acestuia, ponderea pe care o
ocupă fiecare element în totalul cheltuielilor, precum şi tendinţele manifestate în evoluţia fiecărei
categorii de cheltuieli. Mărimea/nivelul costului se determină prin însumarea mărimii absolute a
cheltuielilor din care este alcătuit şi s epoate determina pe unitatea de produs, pe întreaga
producţie omogenă realizată de o firmă şi pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către o
firmă.
În acelaşi timp, mărimea costului este diferită de la un produs la altul, în funcţie de consumul de
factori de producţie pe care îi solicită; de la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la
altul, în funcţie de relaţia existentă între gradul de înzestrare cu respectivii factori de producţie şi

29
nivelul de eficienţă economică; şi diferită la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la
alta, în funcţie de schimbările realizate în dotarea tehnică, de nivelul de pregătire şi calificare a
angajaţilor, precum şi de modul de organizare şi conducere a firmei.
Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor suportate de un agent economic, atât pentru
obţinerea de bunuri economice, cât şi pentru desfacerea lor. În teoria economică există numeroase
criterii de clasificare a cheltuielilor de producţie.
În funcţie de sursa factorilor de producţie antrenaţi în activitatea economică se disting două tipuri
de costuri :
 costuri explicite – sau costurile contabile, corespund plăţii factorilor de producţie pe care
firma îi achiziţionează din exterior. Aceste costuri cuprind plata salariilor, plăţile efectuate
pentru cumpărarea de materii prime, materiale, chirii, taxe şi impozite etc.
 Costurile de producţie corespunzătoare resurselor proprii ale firmei constituie costurile
implicite. Costurile implicite sau costurile „imputabile” producţiei reflectă consumul
factorilor de producţie pe care firma îi posedă, pământul şi diferitele construcţii, capitalul
propriu, munca proprietarilor etc., precum şi riscul pe care-l presupune activitatea economică
a firmei.
Costurile economice cuprind atât costurile explicite, cât şi costurile implicite.
În funcţie de procesul tehnologic avem costuri de bază sau tehnologice(materii prime, salariile
personalului productiv, amortizarea etc.) şi costuri de regie, de organizare şi de conducere
(salariile personalului de conducere, de administraţie, cheltuieli generale de birou etc.).
În funcţie de momentul consumării factorilor de producţie se disting costuri curente, aferente
perioadei în care are loc producerea bunurilor; costuri preliminate, care se efectuează în
viitor(concediile de odihnă); costuri anticipate, drept plăţi în avans.
În funcţie de natura activităţii avem costuri productive, ocazionate de procesele raţionale de
producţie şi costuri neproductive, rezultate din proasta gestionare a factorilor de producţie.
După gradul de omogenitate, respectiv de complexitate al diferitelor componente, avem costuri
simple sau monoelementare (materii prime, salariile plătite pentru producerea unui bun, sau
pentru un anumit proces de producţie) şi costuri complexe sau polielementare (reparaţiile
capitale).
În practica economică mai există şi alte categorii de costuri, cum ar fi costul de oportunitate,
costul social şi costul privat.
Atunci când o firmă se află în situaţia de a lua o decizie economică, de a investi sau nu, de a
produce un bun într-o cantitate anumită etc., nu ia în considerare decât costurile sale private, pe
care le suportă în întregime. Calculul costului privat ignoră repercursiunile exterioare ale
desfăşurării activităţii firmei, deoarece ea nu ia în considerare costurile determinate de
funcţionarea necorespunzătoare a activităţii sale şi care sunt suportate de alte firme sau persoane
şi nici beneficiile ce pot să rezulte din activitatea sa pentru aceste firme şi indivizi.
Costul social reprezintă costul acestei activităţi pentru întreaga societate şi nu numai pentru firma
respectivă.
În funcţie de natura economică a cheltuielilor, structura costului cuprinde drept elemente, costul
material şi costul salarial.
Un alt criteriu avut în vedere la clasificarea costurilor îl constituie orizontul de timp luat în
considerare, în funcţie de care se disting costuri fixe şi costuri variabile.
Costurile fixe se referă la acele costuri care sunt independente de volumul producţiei, fiind
pozitive, chiar dacă firma nu produce nimic. În această categorie intră : amortizarea

30
echipamentelor de producţie, dobânzi, asigurări, rente, chirii, taxe ce nu depind de volumul
producţiei, cheltuieli generale ale firmei.
Costurile variabile sunt dependente de volumul producţiei, modificându-se în acelaşi timp şi sens
cu producţia. În costurile variabile sunt cuprinse cheltuielile cu materiile prime, a cheltuielilor cu
materialele, energia, apa tehnologică pentru producţie, salariile personalului productiv etc.
Costul total se referă la consumul tuturor factorilor de producţie utilizaţi într-o perioadă de timp
determinată. El reprezintă suma costurilor fixe şi a celor variabile, motiv pentru care costurile
totale ca şi costurile variabile sunt dependente de volumul producţiei.
CT  CF  CV
Costurile medii sau unitare sunt costurile pe unitatea de produs. Se distinge în acest sens : costul
fix mediu, costul variabil mediu şi costul total mediu.
Mărimea costului mediu sau pe unitatea de produs este diferită în timp şi spaţiu de la un produs la
altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de factorii consumaţi; în cazul unuia şi aceluiaşi bun, de la
un producător la altul; la unul şi acelaşi producător de la o perioadă la alta, în strânsă legătură cu
modificările din dotarea tehnică, în nivelul de calificare a forţei de muncă, în organizare şi
conducere, etc.
Costul fix mediu reprezintă costul fix pe unitatea de produs, iar curba sa este permanent
descrescătoare în raport cu producţia.
CF
CFM 
Q
Costul variabil mediu este costul variabil pe unitatea de produs, iar evoluţia lui este strâns legată
de dinamica producţiei.
CV
CVM 
Q
Costul total mediu este dat de raportul dintre costul total şi volumul producţiei, fiind suma
costului fix mediu şi a costului variabil mediu.
CT
CTM   CFM  CVM
Q
Costul marginal reprezintă costul producerii unei unităţi suplimentare de producţie. Din punct de
vedere matematic, el constituie sporul de cheltuieli totale generate de creşterea cu o unitate a
volumului producţiei. La limită, costul marginal se calculează ca derivata de ordinul întâi a
costului total.
CT CT
Cmg  
Q Q
Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri materiale şi servicii, întrucât el
orientează acţiunile producătorilor. În acest sens, este stimulată mărirea ofertei atunci când fiecare
unitate suplimentară de producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi când sporul de producţie
măreşte mai multCost
venitul decât costul.
Cmg
Există o strânsă legătură între costul mediu şi costul marginal,
CTM în sensul că, costul marginal, în
creşterea sau descreşterea sa „trage” după sine modificarea costului mediu, astfel :
a. costul mediu este descrescător, atunci când costul marginal,
CVM aflat în scădere, îi este inferior;
b. costul mediu este crescător, atunci când costul marginal, aflat în creştere, îi este superior;
c. costul mediu egalează costul marginal, atunci când curba costului marginal intersectează
curba costului mediu în punctul de minim al acesteia din urmă.

0 Q 31

Relaţia dintre costul marginal şi costurile

Problema maximizării profitului unei firme presupune parcurgerea a două etape, respectiv,
minimizarea costurilor pentru producerea oricărei cantităţi de produs final şi alegerea acelui nivel
al producţiei finale care maximizează profitul firmei.
Alegerea optimă a producătorului pentru minimizarea costului presupune determinarea funcţiilor
cererii de factori de producţie, ce pun în relaţie cantităţile consumate cu preţurile de achiziţie a
factorilor şi cu nivelul producţiei finale. Astfel, funcţiile x 1(ω1, ω2, y) şi x2(ω1, ω2, y) descriu
alegerea producătorului în condiţiile minimizării costului total pentru obţinerea unui anumit nivel
al produsului final. Acestea se numesc şi funcţii ale cererii condiţionate de factori de producţie şi
diferă de funcţiile cererii de factori de producţie rezultate din problemele de optim privind
maximizarea profitului firmei.
Cererea consumatorilor este determinantă în atingerea obiectivelor producătorului. Acesta poate
produce atât cât este tehnologic posibil, poate stabili orice preţ doreşte, însă va vinde numai cât
consumatorii vor dori să cumpere.
Ca rezultat al diferenţei dintre venit şi cost, ambele dependente de volumul producţiei, profitul va
fi influenţat la rândul său de cantitatea de bunuri produsă.
În cadrul relaţiei dintre cost şi profit, este necesar să se cunoască pragul de rentabilitate sau
punctul mort al firmei, prag ce indică acel nivel al producţiei de la care, pornind, producătorul
obţine profit. În acest punct, încasările totale ale firmei sunt egale cu costul total, iar profitul este
nul.
Pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen lung fără ca firma respectivă să nu fie
constrânsă să iasă din afaceri. Pragul de rentabilitate este un concept pe termen scurt.
În funcţie de modul
Cost în care evoluează costul variabil total, se disting două modalităţi de
V
determinare a nivelului pragului de rentabilitate : liniară şi neliniară.
CT
Metoda liniară are loc în ipoteza în care costul variabil total evoluează direct proporţional cu
Profit
volumul producţiei. În acest caz, toate elementele exprimă relaţii liniare şi se reprezintă grafic
prin linii drepte.
CV
R
CF

Pierdere

0 Q* Q 32

Metoda liniară
Metoda neliniară are loc în situaţia în care costul variabil total are o evoluţie neproporţională faţă
de volumul producţiei. Evoluţia neproporţională a costului variabil imprimă şi costului total o
evoluţie neliniară.

CT
Cost V
Pierdere

Profit

CF

0 Prmin Prmax Q

Metoda neliniară
Presupunând că preţul de vânzare nu se modifică, din grafic, rezultă următoarele :
a. o zonă a pierderilor, în condiţiile în care volumul de producţie este redus, iar costurile totale
sunt mai mari decât încasările totale;
b. o zonă de profit, cuprinsă între pragul de rentabilitate inferior şi pragul de rentabilitate
superior, când încasările totale depăşesc costurile totale;
c. o nouă zonă de pierderi, la un volum de producţie ridicat, la dreapta pragului de rentabilitate
superior.

33
În modelul neliniar, apar un prag de rentabilitate inferior şi un prag de rentabilitate superior.
Profitul maxim se obţine la acel nivel al producţiei, la care venitul marginal egalează costul
marginal, caz în care se obţine o diferenţă maximă între totalul încasărilor şi costuri. Ca urmare,
întreprinzătorul va fi interesat să-şi mărească volumul producţiei numai la acel nivel la care costul
marginal şi încasarea marginală sunt egale. Venitul marginal este sporul de venit obţinut pe
seama vânzării unei unităţi suplimentare de bunuri. Atât timp cât profiturile suplimentare sau
marginale ce decurg din creşterea cu o unitate producţiei (Vmg >Cmg) sunt pozitive,
producătorul va fi interesat să crească volumul producţiei. Aceste profituri sunt însă în scădere,
iar atunci când devin nule, incitaţia pentru creşterea producţiei dispare. Dincolo de acest punct,
profiturile marginale devin negative, iar profitul total se reduce.
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu şi costul marginal se află în raport invers
faţă de productivitate. Astfel, costul mediu se micşorează atunci când productivitatea medie
creşte, şi invers. Costul marginal se reduce atunci când productivitatea marginală creşte, şi invers,
el se măreşte când productivitatea marginală scade.
Dependenţa curbelor de costuri de evoluţia curbelor de productivitate se observă grafic, în
următoarea figură :

Wm

Wmg

0 Q
Cmg
Cost

CTM

0
Q
Dependenţa cost-
34
productivitate
Din grafic, rezultă următoarele concluzii :
a. creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar scăderii
productivităţii marginale îi corespunde creşterea costului marginal;
b. creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea costului mediu şi respectiv, scăderea
productivităţii medii este însoţită de creşterea costului mediu;
c. curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care costul mediu are
nivelul cel mai scăzut, după cum, curbele productivităţii marginale şi productivităţii medii se
intersectează în punctul în care productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat.

Cursul 5
Piaţa – realitate complexă şi dinamică

1. Oferta
2. Concurenţa –conţinut şi funcţii
3. Preţul

1. Oferta

Oferta sintetizează şi concretizează comportamentul şi opţiunile întreprinzătorului. Ea exprimă

capacitatea de reacţie şi adaptare a întreprinzătorilor la modificările şi exigenţele cererii.
Ca şi cererea, oferta poate fi abordată în două moduri distincte, respective ca ofertă individuală şi
ofertă globală (agregata). În general, oferta individuală exprimă cantităţile dintr-un bun material
sau serviciu pe care o firmă sau un agent economic doreşte şi este capabilă să le pună în vânzare
la un moment dat şi la un anumit preţ al pieţei. Oferta globală se obţine prin agregarea într-o
mărime sintetică a tuturor ofertelor individuale din acelaşi bun material sau serviciu, exprimând
cantităţile pe care piaţa le pune la dispoziţia cumpărătorilor la un moment dat, la fiecare preţ în
parte. Prin însumarea cantităţilor oferite, la acelaşi preţ de către toţi vânzătorii, rezultă oferta de
piaţă, care constituie expresia intenţiilor vânzătorilor, a abilităţii şi a dorinţei lor de a vinde pe
piaţă bunuri materiale şi servicii. În funcţie de natura bunurilor, se distinge ofertă de bunuri
independente, ofertă de bunuri complementare şi ofertă mixtă (când mai multe bunuri oferite
satisfac aceeaşi cerere).
În definirea ofertei se pleacă de la relaţia funcţională care există între cantităţile de bunuri pe care
vânzătorii le aduc pe piaţă şi preţurile acestora, în condiţiile în care ceilalţi factori sunt consideraţi
constanţi. Chiar dacă este strâns legată de categoria economică de producţie, cu care adeseori se
confundă, oferta se deosebeşte, în esenţa ei, de producţie. Astfel, în timp ce producţia este privită
ca un rezultat al procesului de transformare fizică a factorilor în bunuri, fiind legată de procesul
propriu-zis de producţie, oferta este legată, prin excelenţă, de procesul de valorificare, respective
de piaţă. În al doilea rând, între producţie şi ofertă există o diferenţă cantitativă, în sensul că
producţia care nu este destinată pieţei, nu afectează nivelul ofertei. În consecinţă, oferta este cea
care mediază legăturile între nevoia de consum, exprimată prin cerere şi producţie.
În sens restrâns, oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun pe care un vânzător
intenţionează să o vândă într-o perioadă determinată de timp, la un preţ existent pe piaţă.

35
Spre deosebire de cerere, oferta se află într-o mai mare dependenţă de producţie. Modificările în
volumul acesteia sunt influenţate, substanţial, de factorul timp, respectiv de perioada necesară
obţinerii bunurilor oferite spre vânzare.
Pe termen foarte scurt, oferta se reglează pe seama stocurilor sau rezervelor, dacă bunurile
respective sunt stocabile. Aceasta este oferta instantanee sau curentă.
Pe termen scurt, oferta poate fi mărită prin utilizarea intensivă a capacităţilor de producţie
existente sau prin angajarea de forţă de muncă suplimentară, prin prelungirea timpului de lucru
etc., fără să fie nevoie de sporirea cantităţii tuturor factorilor de producţie. Pentru adaptarea
urgentă a ofertei la cerere se poate apela la import.
Pe termen lung, însă, acoperirea eventualelor deficite de ofertă necesită noi capacităţi de
producţie sau extinderea capacităţilor de producţie existente, prin lucrări de investiţii, prin
proiectarea şi omologarea noilor tehnologii, prin calificarea forţei de muncă etc.
Volumul ofertei este influenţat şi de numărul de ofertanţi pentru bunul respectiv, precum şi de
ponderea fiecăruia în oferta totală.
În principal, oferta se raportează la cererea de consum şi perspectivele ei. Nici un întreprinzător
nu va face investiţii pentru o eventuală ofertă, dacă nu există sau nu se intuieşte în perspectivă, o
cerere corespunzătoare.
Legea generală a ofertei presupune existenţa unui raport direct proporţional între preţ şi
cantitatea oferită.
Oferta de bunuri este influenţată de o multitudine de factori. Unii dintre aceştia au o acţiune
directă asupra ofertei (preţul de vânzare, costul de producţie, cererea de consum, capacităţile de
producţie), iar alţii se manifestă prin intermediul altor factori sau fenomene (dezvoltarea căilor de
comunicaţie, conjunctura economică, sezonalitatea unor activităţi, perfecţionarea tehnologiilor,
expansiunea comerţului exterior etc.).
Printre factorii cu acţiune directă se detaşează ca importanţă :
 preţul pieţei – oferta de bunuri se află într-o strânsă dependenţă faţă de preţul pieţei, fiind în
anumite limite, sensibilă la variaţiile acestuia. La preţuri ridicate, vânzătorii sunt dispuşi să
mărească oferta şi o diminuează la preţuri reduse. Dacă preţul pieţei este mai scăzut decât cel
la care întreprinzătorii intenţionează să vândă marfa, ei preferă să retragă cantitatea de bunuri
oferite, stocându-le, în aşteptarea unor preţuri mai ridicate. Reacţia ofertei la modificarea
preţului prezintă, uneori, abateri de la regula generală. Aceste situaţii depind de
caracteristicile bunurilor economice şi de posibilităţile practice de modificare a volumului
producţiei. Datorită interdependenţelor dintre producţie şi desfacerea diferitelor bunuri, oferta
unui bun economic reacţionează nu numai la modificarea preţului acestuia, ci şi la variaţia
preţului altor mărfuri, îndeosebi a celor substituibile, manifestându-se ca ofertă încrucişată.
Reducerea preţului la un bun substituibil măreşte oferta la înlocuitori, după cum majorarea o
reduce. În cazul bunurilor complementare, variaţia preţului la produsul de bază modifică
simultan şi în acelaşi sens oferta bunului complementar.
 costul de producţie – impactul costului de producţie asupra volumului ofertei este diferită în
timp. Pe termen scurt, decizia de ofertă se raportează la costul marginal. Astfel, în situaţie de
concurenţă liberă, când preţul pieţei nu poate fi controlat de întreprinzători, aceştia decid să
mărească oferta atât timp cât preţul este superior costului marginal, deoarece nici un
întreprinzător nu este interesat să producă şi să vândă dacă preţul pieţei nu acoperă
cheltuielile cu producţia suplimentară. Pe termen lung, decizia de ofertă se raportează la
costul mediu, agenţii economici, optând pentru cantităţile care pot fi obţinute cu cele mai
mici costuri de producţie. Decizia de mărire a ofertei se menţine atât timp cât preţul pieţei

36
 depăşeşte costul mediu, acesta reprezentând limita minimă acceptată de ofertanţi sau nivelul
critic al ofertei. Când preţul egalează costul mediu, profitul devine zero. Dacă vânzările
continuă la un preţ inferior costului mediu, firma înregistrează pierderi şi va trebui să renunţe
la activitatea respectivă.
 numărul şi dimensiunile firmelor care fabrică şi livrează acelaşi bun sau categorie de
bunuri influenţează direct volumul şi dinamica ofertei, condiţionând posibilităţile ei de
adaptare la variaţiile cererii, mai ales în cazul unei cereri elastice.
 anticipaţiile asupra preţului bunului, ale bunurilor complementare şi a celor substituibile,
preţul resurselor, constituie un alt factor direct care îşi pune amprenta asupra evoluţiei ofertei.
 conjunctura economică - are un impact decisiv asupra ofertei printr-o serie de procese şi
fenomene economice: activitatea investiţională, ocuparea forţei de muncă, evoluţia
comerţului exterior, nivelul ratei dobânzii etc. În strânsă legătură cu conjunctura economică
acţionează şi alţi factori stimulatori sau restrictivi, cum sunt progresul tehnic, costul
resurselor, prelevările fiscale, taxe, impozite, precum şi forţe imprevizibile de natura riscului
şi incertitudinii. Taxele şi subvenţiile practicate de către stat, în cazul anumitor bunuri, se
constituie ca factori care contribuie la încurajarea sau descurajarea ofertei de bunuri asupra
cărora se aplică. Deşi ele se pot lua în considerare separate atunci când se studiază evoluţia
ofertei, ca efect al modificării lor, în cele din urmă influenţa acestora se transmite la fel ca şi
influenţa factorilor de producţie, chiar dacă ele nu afectează costurile, ci direct rezultatele
financiare ale ofertanţilor. În condiţiile în care ceilalţi factori de influenţă sunt constanţi,
mărirea taxelor conduce la diminuarea ofertei, în timp ce sporirea subvenţiilor are ca efect
impulsionarea ofertei.
 cererea de consum – volumul şi dinamica ofertei este expresia cererii. Dacă cererea este în
creştere, agenţii economici sunt stimulaţi să mărească oferta şi invers. Tendinţa de reducere a
cererii devine un semnal pentru ajustarea deciziei de ofertă. Când preţul pieţei nu se modifică,
cererea influenţează oferta în sensul creşterii sau al scăderii, în raport de gradul de saturaţie al
acesteia.
Elasticitatea ofertei exprimă gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a
oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul de elasticitate :
%O
Eo/p =
%P
În funcţie de mărimea acestui coeficient se disting următoarele categorii de ofertă:
 pentru Eo/p > 1 , avem ofertă elastică;
 pentru Eo/p < 1, avem ofertă inelastică;
 pentru Eo/p = 1, avem ofertă unitară;
 pentru Eo/p = 0 , ofertă perfect inelastică;
 pentru Eo/p   ofertă perfect elastică.

Elasticitatea ofertei are o importanţă deosebită în luarea deciziilor, deoarece în funcţie de

evoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun, veniturile totale încasate de o firmă, depind atât de
forma de elasticitate a cererii, cât şi de posibilitatea de adaptare a ofertei la această evoluţie.
Elasticitatea ofertei este determinată de o serie de factori, mai importanţi fiind :
 costul de producţie – în situaţia în care pe piaţa unui se înregistrează o creştere a cererii, iar
celelalte condiţii rămân neschimbate, creşterea ofertei depinde de nivelul costului de
producţie. La un nivel dat al eficienţei utilizării factorilor de producţie, mărimea costului
depinde de preţul resurselor economice utilizate. Astfel, între nivelul costului şi elasticitatea
ofertei există o relaţie negativă. Creşterea costului va determina o scădere a elasticităţii
ofertei şi invers, dacă toate celelalte condiţii rămân constante.

37
  posibilităţile de stocare a bunurilor – dacă bunurile pot fi depozitate şi păstrate o anumită
perioadă de timp, elasticitatea ofertei în funcţie de preţul acestor bunuri creşte şi invers, în
cazul în care posibilităţile de stocare sunt reduse. De regulă, între posibilităţile de stocare a
bunurilor şi nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ există o relaţie pozitivă.
 costul stocării – acest cost include cheltuielile de depozitare, chirii, salarii, dar şi cheltuieli
ocazionate de pierderea prin depreciere sau schimbare a modei, cheltuieli ce se adaugă la
costul de producţie, motiv pentru care între elasticitatea ofertei la preţ şi costul de stocare
există o relaţie inversă.
 perioada de timp de la modificarea preţului – dacă preţul de pe piaţa unui bun se
majorează, iar celelalte condiţii ale ofertei rămân constante, forma elasticităţii ofertei
depinde de durata perioadei de timp care a trecut de la modificarea preţului. În acest context
există trei perioade de timp, respectiv perioada pieţei, o perioadă scurtă de timp şi o
perioadă lungă de timp. Perioada pieţei se caracterizează printr-o durată foarte scurtă de
timp de la modificarea preţului unui bun, ca urmare a creşterii cererii, perioadă în care
ofertanţii se găsesc în imposibilitatea sporirii producţiei, oferta fiind perfect inelastică.
Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic. În această perioadă, în
condiţiile creşterii preţului, ca rezultat al creşterii cererii, există posibilitatea sporirii, în
anumite limite, a cantităţii ofertei prin utilizarea unui volum mai mare de resurse
disponibile, însă procentul de creştere a cantităţii oferite este mai mic decât procentul de
sporire a preţului. Perioada lungă de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice. În cadrul
acestei perioade, producătorii pot spori cantitatea factorilor de producţie implicaţi în
producerea bunurilor, printr-un proces investiţional susţinut, în scopul lărgirii capacităţii de
producţie existente sau prin intrarea de noi firme în industria bunurilor respective, ca urmare
a creşterii cererii şi, în final, a preţului.

2. Concurenţa - conţinut şi funcţii

Economia de schimb constituie baza apariţiei, existenţei şi funcţionării pieţei. Datorită
specializării agenţilor economici, satisfacerea nevoilor de consum nu se putea realiza decât prin
intermediul schimbului de mărfuri. Piaţa este necesară pentru a realiza legătura dintre producători
şi consumatori, oferind participanţilor informaţiile necesare pentru a putea decide ce, cât şi pentru
cine să producă, dar şi ce, cum şi cât să se consume, informaţii ce nu pot fi ignorate în cadrul
schimburilor economice.Regulatorul pieţei este concurenţa, astfel că fiecare îşi urmăreşte propriul
interes, satisfacerea cât mai avantajoasă a necesităţilor de producţie sau de consum şi obţinerea de
câştig. Cunoaşterea pieţei presupune cunoaşterea cererii, ofertei, preţului şi concurenţei.
Alături de cerere, ofertă şi preţ, concurenţa este una din variabilele definitorii ale pieţei.
Forma activă a liberei iniţiative este concurenţa, trăsătură esenţială a economiei de piaţă, al cărei
mecanism este concurenţial.Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă dintre agenţii
economici vânzători - ofertanţi pentru a atrage de partea lor clientela, respectiv cumpărători -
solicitanţi. Concurenţa este confruntarea deschisă, loială, în cadrul căreia vânzătorii şi
cumpărătorii urmăresc să-şi amelioreze situaţia pe piaţă, fiind considerată calea de satisfacere a
intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică. De asemenea, orientând agenţii economici
spre producerea a ceea ce este cerut şi dorit de către consumatori la costuri cât mai reduse în
condiţiile date, concurenţa asigură producătorilor profiturile aşteptate, iar consumatorilor
satisfacerea nevoilor.
Concurenţa realizează o selecţie a producătorilor, având în vedere inegalitatea dintre întreprinderi
în ceea ce priveşte eficacitatea. Astfel, agenţii economici slabi sunt eliminaţi. Ca urmare,
resursele se vor concentra la dispoziţia unităţilor capabile să le administreze şi să le utilizeze
raţional.

38
Concurenţa tinde să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi oferta, să transmită de la
producători la consumatori o parte din valoarea suplimentară creată prin creşterea productivităţii
muncii. Fără aceasta transmitere care implică reducerea preţurilor nu s-ar putea vinde cantităţile
tot mai mari de bunuri, iar producţia ar creşte prea mult. Concurenţa asigură consumatorilor
libertatea de a alege bunurile şi serviciile şi de a-şi satisface la un nivel superior nevoile.
Concurenţa are, însă, şi unele consecinţe negative, atragând după sine şi efecte secundare
nedorite, ca de exemplu încercarea unor firme de a reduce costurile prin micşorarea salariilor,
prin reducerea unor cheltuieli necesare protejării mediului, sau prin crearea unor bunuri de slabă
calitate.
Pentru ca efectele concurenţei să fie predominant benefice este necesară eliminarea atât a
surplusului de concurenţă, cât şi a insuficienţei acesteia.

În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de natură economică(reducerea

preţurilor de vânzare, reducerea costurilor bunurilor sub cele ale concurenţei, ridicarea calităţii
bunurilor etc.) şi de natură extraeconomică (furnizarea de informaţii generale pentru toţi clienţii,
sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional etc.), ea poate fi departajată în
concurenţă loială şi concurenţă neloială. Concurenţa loială se caracterizează prin folosirea
nediscriminatorie de către vânzători a unora din instrumentele luptei concurenţiale, în condiţiile
accesului liber pe piaţă şi a deplinei posibilităţi de cunoaştere a mijloacelor de reglementare a
relaţiilor vânzător-cumpărător. Concurenţa neloială constă în acordarea unor stimulente
deosebite clienţilor, în utilizarea anumitor mijloace extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe
piaţă etc.
În economia de piaţă, concurenţa, prin funcţiile ei, este apreciată ca o lege economică cu un
important rol în realizarea progresului tehnico-economic. Astfel, în primul rând, concurenţa
stimulează progresul general – prin competiţia pe care o întreţine între firme, ea deschide
perspective de profituri convenabile pentru toţi participanţii, favorizându-i pe cei abili şi
eliminându-i pe cei care nu au posibilitatea de a se adapta la noile cerinţe ale pieţei. În al doilea
rând, fiind potrivnică scumpetei, concurenţa duce la reducerea preţurilor de vânzare. În al treilea
rând, prin influenţele directe asupra psihologiei agenţilor economici, mediul concurenţial
alimentează optimismul acestora, stimulându-le creativitatea şi preocuparea continuă de creştere a
eficienţei întregii activităţi, de maximizare a profiturilor, dar şi de satisfacere mai bună a nevoilor
de consum.
Ca şi piaţa, concurenţa a cunoscut o amploare diferită în timp şi spaţiu. Amploarea concurenţei
este influenţată de numeroase împrejurări, cum ar fi :
 numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei;
 gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor;
 Gradul de transparenţă a pieţei;
 măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt capabile să
stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competiţie, dar şi de cooperare;
 reglementările privind intrarea/ieşirea de pe o anumită piaţă;
 gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice;
 mărimea veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin;
 nivelul de dezvoltare economică, cultural-spirituală şi morală a membrilor societăţii.

3. Preţul - concept – tipologie - funcţii

39
Ca evaluări concrete la care circulă bunurile, preţurile reprezintă cea mai complexă formă de
măsurare economică. În sens general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită
pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă.
Nivelul şi evoluţia preţului sunt influenţate din latura cererii de utilitatea bunului ce urmează a fi
achiziţionat, de capacitatea de plată a cumpărătorului, de costul cumpărării bunului din altă parte,
etc. Din unghiul ofertei, preţul este influenţat în mod deosebit de costul de producţie, respectiv de
consumul de factori necesar producerii bunului oferit şi de preţurile bunului respectiv practicate
pe alte pieţe.
Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică. De altfel, neoclasicii au
considerat teoria economică ca ştiinţă a formării şi evoluţiei preţului. Indiferent de optica sub care
este privit, preţul măsoară ceva. La întrebarea ce anume măsoară preţul, principalele şcoli
economice au dat explicaţii diferite cunoscute ca teorii ale preţului. Acestea sunt : teoria clasică a
preţului; teoria neoclasică a preţului; teoriile mixte ale preţului.
În teoria clasică, preţul are substanţă în valoarea economică a bunurilor supuse tranzacţiilor,
valoare determinată de consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile revendicate de către
posesorii acestora. Situaţia concretă de pe piaţă face ca preţul să se fixeze la nivelul valorii
economice sau să oscileze în jurul său, însă în condiţii normale, el nu se rupe de baza sa
obiectivă, respectiv de valoarea economică.
Şcoala neoclasică a fundamentat teoria subiectivă a preţului, după care acesta este determinat de
utilitatea marginală şi de raritatea respectivului bun, de cantitatea în care se află bunul comparativ
cu nevoile şi cu cererea solvabilă. Valoarea economică şi preţul unui bun sunt cu atât mai mari cu
cât el are o utilitate marginală mai mare şi este mai rar. Pe baza lor se formează de fiecare dată un
raport între cerere şi ofertă care influenţează nivelul şi dinamica preţurilor.
Deosebirea dintre teoria clasică şi cea neoclasică derivă din cauza primară care determină preţul.
Astfel, după clasici, preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie ale bunului, modul în
care el se obţine prin combinarea factorilor de producţie, iar producătorul este „dirijorul”
preţului. La neoclasici, preţul este determinat de condiţiile pieţei, de modul în care sunt percepute
şi se manifestă raritatea şi utilitatea marginală, iar rolul decisiv în formarea şi evoluţia preţului
aparţine cumpărătorilor.
Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice a preţului a fost elaborată de şcoala de
la Cambridge. Ea pleacă de la premisa că cele două teorii nu sunt opuse, ci doar constituie
explicaţii incomplete şi soluţii parţiale privind valoarea economică şi preţul. În acest sens,
interesele producătorului şi consumatorului, raportul dintre ele determină raportul dintre cerere şi
ofertă, şi reprezintă, în ultimă instanţă, substanţa preţului şi influenţează nivelul şi dinamica lui.
În realitatea economică există o multitudine de preţuri. În raport de situaţia pieţei şi de scopul
analizei, preţul poate fi analizat ca o variabilă dependentă sau independentă. În primul caz se
apreciază că preţul este un rezultat al pieţei, care se impune agenţilor ei; fiecare este un „primitor
de preţ”. În acest caz, agenţii cererii şi ofertei influenţează piaţa, în principal, prin cantităţi. În cel
de-al doilea caz, un agent sau un grup de agenţi economici reuşesc, au forţă şi dispun de mijloace
specifice pentru a influenţa sau determina nivelul preţului. În această situaţie, preţul este cel care
influenţează direct interesele vânzătorilor şi ale cumpărătorilor.
După modul în care se formează, preţurile pot fi :
 preţuri libere – care se formează şi evoluează pe baza condiţiilor pieţei; teoretic, nu există
forţe suficient de puternice pentru a-i fixa nivelul şi pentru a-i determina evoluţia.
 preţuri administrate – care sunt rezultatul deciziilor statului şi ale altor centre de forţă
economică;

40
 preţuri mixte – sunt cele care funcţionează efectiv în ţările cu economie de piaţă şi rezultă din
intersectarea mecanismelor de piaţă cu mecanisme dirijist-intervenţioniste rezultate din
reglementări legislative ale administraţiilor publice şi/sau din forţa de care dispun anumite
centre de forţă economică.
Prin funcţiile lui economice, preţul este nu numai o categorie valorică, ci şi o importantă pârghie
economică prin intermediul căreia se realizează anumite obiective economice şi sociale. Rolul
esenţial al preţurilor în cadrul mecanismelor economice este reliefat prin următoarele funcţii :
 funcţia de calcul şi de măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor;
 preţul, ca şi costul pe baza căruia se formează, are o puternică încărcătură informaţională, el
exprimând „tensiunile” de raritate a bunurilor, serviciilor şi a factorilor de producţie,
orientând atât opţiunile, cât şi deciziile producătorilor şi consumatorilor;
 funcţia de stimulare a producătorilor – preţul reprezintă în acest sens, elementul central al
strategiilor agenţilor economici, stimulându-i în adaptarea permanentă a nivelului calitativ şi
a structurilor producţiei la cerinţele reale ale pieţei;
 funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor, presupune, în primul rând,
ca, prin nivelul lor, preţurile să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi
obţinerea unui anumit profit.

Curs 3 Microeconomie

Cererea de bunuri

În general, cererea se defineşte ca fiind dorinţa de a intra în posesia unui bun material
sau serviciu, la care se adaugă posibilitatea şi dispoziţia de a plăti preţul cerut pentru
acesta.
În sens restrâns, cererea reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă, ce poate fi
cumpărată de un individ, într-o perioadă determinată de timp, la un preţ unitar dat.
Această cantitate depinde semnificativ de dorinţele consumatorilor, vizând cantitatea
dintr-un bun pe care consumatorii sunt dispuşi să o procure în condiţii date ale preţului
bunului, ale preţurilor altor bunuri şi ale venitului disponibil. Ea depinde, de asemenea,
de repartiţia veniturilor la nivelul societăţii, de mărimea populaţiei şi de puterea de
cumpărare a acesteia.
Legea generală a cererii exprimă existenţa unui raport invers proporţional între
cantitatea cerută şi preţul ce trebuie plătit pentru un anumit bun.
Această lege se verifică în cazul bunurilor normale, a căror cerere creşte odată cu
creşterea veniturilor, şi în cazul majorităţii bunurilor inferioare, a căror cerere scade
odată cu creşterea veniturilor.
De asemenea, există situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii.
Astfel, se poate ca unii cumpărători să cumpere mai mult de la unele firme chiar dacă
acestea practică preţuri mai ridicate pe fondul unei economii de timp. În situaţia în care
preţul şi calitatea bunului sunt în relaţie directă, creşterea preţului poate fi însoţită şi de o
sporire a cantităţii cerute, deoarece diferenţa de preţ va fi compensată de diferenţa de
calitate câştigată. Totodată, creşterea preţului poate fi însoţită şi de o creştere a cantităţii

41
cerute, în situaţia creşterii veniturilor, a numărului de cumpărători, a preferinţelor etc.
Nici în aceste situaţii legea generală a cererii nu este contrazisă, deoarece ea exprimă
relaţiile de cauzalitate dintre preţ şi cantitatea cerută, considerând celelalte condiţii ale
cererii constante.
În general, odată cu modificările de preţuri sau venit, alegerea optimă a consumatorului
se schimbă. În acest sens, funcţia cererii de bunuri (x 1, x2) este acea funcţie ce descrie
dependenţa dintre cantităţile cerute de bunuri şi diferitele niveluri ale preţurilor sau ale
venitului consumatorului.
Funcţia cererii de bunuri 1, respectiv 2, sunt descrise astfel : x 1(p1, p2, m) şi x2(p1, p2, m),
astfel că fiecărui set de preţuri şi de venit îi corespunde o combinaţie diferită de bunuri,
ce constituie, în acelaşi timp, alegerea optimă a consumatorului.
În cazul bunurilor perfect substituibile, putem avea trei situaţii :
a) dacă p2 > p1, atunci panta dreptei bugetului este mai mică decât cea a curbelor de
indiferenţă, iar optimul consumatorului se găseşte în punctul în care acesta alocă
întregul venit consumului bunului 1;
x2

Dreapta
bugetului

b) dacă p01 > p2, atunci consumatorul se va specializa numai pe consumul bunului 2;
x1
c) dacă p1 = p2, atunci există un întreg interval de opţiuni posibile pentru consumator,
orice cantitate din bunurile 1 şi 2 ce satisface restricţiile bugetare, constituind optimul în
a). Curba de indiferenţă pentru bunurile perfect
acest caz.
substituibile
Astfel, funcţia cererii pentru bunul 1 este de forma :
o, când p1 > p2;

m/p1, când p2 > p1;

orice nr. ce aparţine intervalului (o, m/p1), când p1 = p2

Analog se determină şi funcţia cererii pentru bunul al doilea. Optimul în cazul bunurilor
substituibile intră în categoria optimului de frontieră ( punctul în care unul din consumuri
este nul), deoarece proprietate de substituibilitate a bunurilor face ca respectivul
consumator să opteze, în final, pentru bunul cel mai ieftin.
În cazul bunurilor perfect complementare, alegerea optimă se va afla întotdeauna în
punctul în care consumatorul utilizează cantităţi egale din ambele bunuri, punct care
aparţine în egală măsură şi dreptei bugetare.

x1
42

b). Curba de indiferenţă pentru

bunurile perfect complementare
 Dreapta
bugetului

Determinarea algebrică a punctului de optim este următoarea :

m = p1x1 + p2x2
x1 = x2 = m/p1 + p2
x1 = x2

Evoluţia cererii de consum se află sub incidenţa unei diversităţi de factori care
acţionează cu intensităţi şi în sensuri diferite, se intersectează, se completează şi uneori
chiar îşi anulează reciproc influenţa. Unii factori sunt de natură obiectivă : nevoile de
consum ale agenţilor şi veniturile lor; preţul pieţei; calitatea bunurilor; conjunctura
economică etc., iar alţii au un caracter subiectiv: preferinţele subiecţilor, dorinţele,
opţiunile lor, gradul de satisfacere a nevoilor etc., precum şi intervenţia unor agenţi în
mecanismul cererii şi ofertei. Din multitudinea de factori ce influenţează cererea
consumatorilor, analizele economice reţin cu prioritate preţul de vânzare şi veniturile
subiecţilor.
Reacţia cererii la variaţia preţului depinde de natura bunului economic şi de
însemnătatea lui pentru consumator. Oricât de stringentă ar fi nevoia pe care un
consumator o resimte şi oricât de mic ar fi preţul bunului cu care nevoia respectivă se
poate satisface, în lipsa veniturilor, nevoia nu se va transforma în cerere, iar actele de
vânzare-cumpărare nu se realizează.
În ceea ce priveşte modificările induse de schimbarea venitului consumatorului, se pune
problema determinării diferenţei dintre alegerea optimă a consumatorului la un anumit
nivel al venitului său faţă de un alt nivel de venit.
Considerând preţurile bunurilor constante, din punct de vedere grafic va avea loc
deplasarea dreptei bugetare faţă de originea axelor. După felul în care cererea de
bunuri reacţionează la modificarea venitului, identificăm două tipuri de bunuri : bunuri
normale şi bunuri inferioare.

43
Bunurile normale sunt bunurile a căror cerere de consum evoluează în acelaşi sens cu
venitul consumatorului, respectiv, dacă x1 este considerat un bun normal, atunci
Δx1/Δm>0, iar ca reprezentare grafică :

Bunurile inferioare sunt bunurile a căror cerere evoluează în sens invers evoluţiei
venitului consumatorului, respectiv, dacă x1 este considerat un bun inferior, atunci
Δx1/Δm<0, iar ca reprezentare grafică :

Corespunzător modificărilor induse asupra cererii de bunuri de către evoluţia venitului

consumatorului se pot defini două tipuri de curbe ce surprind particularităţile acestor
procese. Este vorba despre curba ofertei de venit sau curba nivelului de trai şi curba lui
Engel.
Construcţia curbei nivelului de trai presupune unirea tuturor seturilor de consum
corespunzătoare alegerii optime a consumatorului în condiţiile diferitelor niveluri ale

44
venitului. Astfel, dacă ambele bunuri sunt normale, atunci curba nivelului de trai este de
pantă pozitivă şi reprezentată astfel :

Curba lui Engel presupune unirea tuturor consumurilor optime ale unui bun pentru
fiecare nivel al venitului consumatorului. Această curbă este de pantă pozitivă pentru
bunurile normale şi de pantă negativă pentru bunurile inferioare. Ca reprezentare grafică
pentru un bun normal :

Pentru bunurile perfect substituibile, consumatorul se va specialize în consumul bunului

1,acesta fiind considerat un bun normal, iar curba nivelului de trai este reprezentată
(pentru cazul în care p1< p2) astfel :

45
 x2

0
x1

Curba nivelului de trai pentru bunurile perfect

substituibile

Curba lui Engel se determină pentru bunurile perfect substituibile, plecând de la funcţia
cererii de bunuri, pentru situaţia în care p1< p2, iar reprezentarea grafică este o dreaptă
de pantă pozitivă, egală cu p1, iar pentru bunurile perfect complementare, panta dreptei
este p1+ p2.

x1

b). Curba nivelului de trai pentru

bunurile perfect complementare

46
În cazul modificărilor induse de schimbarea preţurilor bunurilor, se pune problema
determinării alegerii optime a consumatorului pentru diferite niveluri ale preţurilor
bunurilor. După felul în care evoluează cererea unui bun, atunci când preţul acestuia se
modifică, se disting două tipuri de bunuri, respectiv bunuri ordinare sau obişnuite şi
bunuri Giffen.
Bunurile ordinare sunt bunuri a căror cerere de consum evoluează în sens opus evoluţiei
preţului lor, iar reprezentarea grafică este de forma :

Bunurile Giffen sunt bunuri a căror cerere evoluează în acelaşi sens cu evoluţia preţului
acestora. Ca reprezentare grafică :

47
Consumul din bunul inferior (Giffen) se va menţine cel mult constant, în cazul reducerii
preţului său sau se disponibilizează resurse pentru consumul suplimentar din al doilea
bun, decizându-se în final chiar să se consume mai puţin din respectivul bun. Acest
lucru este posibil deoarece micşorarea preţului bunului Giffen este percepută de
consumator ca o modificare a venitului său sau a puterii de cumpărare şi cum bunurile
Giffen sunt bunuri inferioare, atunci mărirea venitului va determina o reducere a cererii
acestora.
Există şi alte situaţii care se abat de la legea cererii, situaţii întâlnite sub denumirea de
cerere atipică. O reacţie atipică a cererii este prezentată şi în cazul „efectului ostentativ”,
care reflectă comportamentul unor categorii de subiecţi , ce doresc să etaleze un anumit
statut social şi reacţionează la ridicarea preţului cu mărirea cererii. O altă situaţie de
cerere atipică este reprezentată prin efectul de venit nul. În acest sens, există mărfuri
foarte scumpe, la care accesul este extrem de limitat tocmai datorită preţului, iar marea
majoritate a populaţiei nu are acces la aceste bunuri datorită venitului insuficient în
raport cu preţul. În consecinţă, reducerile succesive de preţ nu afectează cererea, în
măsura în care sunt suficiente pentru a permite accesul altor categorii sociale pe
piaţă.Tot în categoria cererii atipice se încadrează şi efectul de anticipaţie. Astfel, în
perioadele inflaţioniste, populaţia anticipează creşteri continue ale preţurilor, şi pentru a
se proteja în faţa acestor creşteri, populaţia încearcă să-şi facă rezerve, cumpărând mai
mult, chiar dacă preţul creşte, deoarece anticipează creşteri şi mai mari în viitor.
Corespunzător modificărilor induse asupra cererii de bunuri de către evoluţia preţurilor
acestora, se pot defini două tipuri de curbe care surprind particularităţile acestor procese
paralele. Este vorba despre curba ofertei de preţ sau curba preţ-consum şi curba cererii.
Construcţia curbei preţ-consum presupune unirea tuturor punctelor de optim ce
reprezintă seturi de consum ce vor fi cerute la diferite preţuri ale unui bun, reprezentată
astfel :

48
Construcţia curbei cererii unui bun presupune ca, pentru fiecare nivel al preţului bunului,
să se reprezinte nivelul optim al consumului acestora. Ca reprezentare grafică (pentru
un bun obişnuit) :

Ecuaţia sau identitatea lui Slutsky exprimă modificarea globală a cererii unui bun ca
urmare a modificării preţului. Astfel, când preţul unui bun se modifică, generează două
tipuri de efecte asupra cererii de bunuri. În primul rând, rata de schimb dintre bunuri se
modifică, iar în al doilea rând, puterea de cumpărare totală a venitului se modifică.
Primul tip de influenţă se mai numeşte şi efect de substituţie şi descrie modificarea
cererii generată de modificarea ratei de schimb dintre cele două bunuri. Efectul de
substituţie se produce atunci când variaţia preţului unui bun modifică cererea pentru

49
produsul înlocuitor sau substitut. În aceste condiţii, se constată că majorarea preţului la
produselel originale orientează cererea către produsele concurente, surogat, după cum
o reducere a preţului la produsele substituibile orientează cererea de la înlocuitori şi
imitaţii către produsul original.
Al doilea tip se numeşte efect de venit şi descrie evoluţia cererii bunului ca urmare a
modificării puterii de cumpărare, generate de schimbarea preţului. Acest efect pune în
evidenţă modificarea cererii de consum la un buget de venituri dat, sub influenţa
preţurilor sau a unor presiuni inflaţioniste. Efectul de venit redistribuie puterea de
cumpărare a bugetului familiilor pe diferite categorii de cumpărături.

Notând cu modificarea cererii bunului 1 când p1 se modifică devenind p'1, iar m se

modifică la m' (efectul de substituţie), efectul de substituţie pentru bunul 1 va fi descris
de relaţia:

Efectul de substituţie este numit şi modificarea cererii compensate, în ideea că

utilizatorul este compensat sau acoperit în condiţiile modificării preţului, dispunând de
suficient venit pentru a-şi permite să-şi menţină consumul iniţial.
Modificarea venitului de la m' la m, ţinând preţurile neschimbate (p '1,p2) determină
modificarea cererii ca urmare a efectului de venit după relaţia:

Cantitatea cerută din bunul 1 creşte sau scade odată cu creşterea sau scăderea
venitului sau invers, după cum bunul 1 este normal sau inferior.
În acest sens, este important de definit semnul unui efect. Astfel, vorbim de semn al
unui efect în relaţie cu sensul modificării cererii în raport cu preţul, ca urmare a efectului
respectiv. Semnul pozitiv are efectul prin intermediul căruia cererea evoluează în
acelaşi sens cu preţul bunului, iar semnul negativ are efectul prin intermediul căruia
cererea evoluează în sens contrar preţului bunului.
Dacă semnul efectul de venit poate fi pozitiv sau negativ, după cum bunul a cărui cerere
se modifică este normal sau inferior, semnul efectului de substituţie este în general
negativ, în sensul că acesta determină modificarea cererii în sens contrar modificării
preţului bunului.
Eugen Slutsky a demonstrat că modificarea totală a cererii unui bun ca urmare a
modificării preţului acestuia este dată de suma modificărilor generate de efectul de
substituţie şi de cel de venit. Astfel:

Elasticitatea cererii în raport cu factorii săi de influenţă

50
Cererea de consum se află sub incidenţa unor stimuli şi a unor factori inhibitori de natură
obiectivă şi subiectivă. Reacţia ei la acest complex de factori şi stări psihice poartă
denumirea de elasticitate. Din multitudinea de cauze ce determină elasticitatea cererii,
analiza economică a reţinut preţurile produsului şi venitul consumatorului, a căror
cunoaştere prezintă mai mare interes pentru ofertanţi.
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei
condiţii a cererii. Ea se măsoară cu ajutorul coeficientului de elasticitate, care arată
procentul, gradul modificării cererii în funcţie de factorii de influenţă.
Elasticitatea cererii în funcţie de venit măsoară variaţia procentuală a cererii unu bun
generată de modificarea cu un procent a venitului consumatorului. Coeficientul de
elasticitate a cererii funcţie de venit este descris de relaţia :

În funcţie de valorile pe care le poate lua acest coeficient de elasticitate, putem vorbi
despre :
 bunuri superioare sau de lux, dacă acest coeficient este supraunitar,
exprimând un grad ridicat de elasticitate a cererii acestor bunuri funcţie de
venit;
 bunuri de strictă necesitate, dacă valorile coeficientului sunt pozitive, dar
subunitare;
 bunuri inferioare, caz în care coeficientul este mai mic decât 0, ca urmare a
evoluţiilor de sens contrar ale venitului şi cantităţii cerute din respectivul bun;
 bunuri normale, atunci când coeficientul ia valori pozitive, dar între (0,1),
cererea bunului evoluând în acelaşi sens ca şi venitul.
Coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ măsoară modificarea relativă a cererii
generată de modificarea cu un procent a preţului unui bun, iar coeficientul de elasticitate
este de forma :

Pentru majoritatea bunurilor obişnuite, acest coeficient ia valori negative, iar pentru
bunurile Giffen, ia valori pozitive.
În funcţie de mărimea coeficientului de elasticitate cerere la preţ, se disting următoarele
categorii de cerere :
 cerere elastică pentru >1 – respective cheltuielile se majorează;
 cerere inelastică pentru < 1 – cheltuiala pentru achiziţionarea bunurilor se
diminuează;
 cerere unitară pentru = 1 – cheltuielile nu se modifică;
 cerere perfect elastică pentru - cantitatea creşte la infinit, iar cheltuielile de
consum cresc considerabil(preţul este constant);
 cerere perfect inelastică pentru = 0 – cantitatea este constantă, iar cheltuielile de
consum scad cu acelaşi procent ca şi preţul.

51
Grafic, situaţia este prezentată în figura următoare, evidenţiindu-se porţiunile pe care
cererea este elastică, cu elasticitate unitară sau inelastică.

52