1.

Clasificări expres prevăzute în Noul cod civil

a). După raportul dintre obligaţii, contractele sunt: sinalagmatice şi unilaterale.
Contractele sinalagmatice sunt acelea în care „obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente”,
aşa încât fiecare parte are atât calitatea de creditor, cât şi cea de debitor (art. 1171 C. civ.). De exemplu, în
contractul de vânzare-cumpărare, părţile au, în acelaşi timp, calităţile de creditor şi debitor.
Contractele sinalagmatice constituie regula în materia contractelor.
Pe lângă reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, contractele sinalagmatice presupun şi un echilibru între
prestaţiile părţilor (impus de accepţiunea generală a contractului, în sine).
Contractele unilaterale sunt cele în care obligaţiile părţilor nu sunt reciproce sau interdependente chiar dacă
executarea lor „presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi” (art. 1171 C. civ.).
Noul cod civil instituie astfel un nou criteriu de departajare între contractul si-nalagmatic şi cel unilateral:
raportul dintre obligaţiile părţilor, manifestat prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor.
Precizăm că separarea de mai sus s-a făcut exclusiv pe criteriul „obligaţiilor” asumate în contract (deşi
„voinţele” sunt esenţiale în actul privat).
b). După interesul (scopul) material urmărit de părţi, contractele sunt: cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.
Contractele oneroase sunt cele în care „fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor
asumate”. De exemplu, contractul de vânzare-cum-părare, în care vânzătorul urmăreşte să obţină o sumă de
bani, iar cumpărătorul să devină proprietarul lucrului.
Contractele gratuite sunt cele „prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a
obţine în schimb vreun avantaj” (art. 1172 alin. 2
C. civ.). De exemplu, contractul de donaţie, împrumutul fără dobândă, depozitul gratuit etc.
Contractele cu titlu oneros se împart în contracte comutative şi contracte aleatorii.
Contractul comutativ este acela în care, „la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor
este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă”. De exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare, locaţiunea etc.
Contractul aleatoriu este cel care, „prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa
unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert” (art. 1173
alin. 2 C. civ.). De exemplu, în contractul de asigurare, de rentă viageră etc.
Contractele cu titlu gratuit se împart în: dezinteresate şi liberalităţi.
Contractele dezinteresate sunt cele în care se urmăreşte a se face un serviciu, fără contraprestaţie (de exemplu,
comodatul, împrumutul fără dobândă etc.).
Liberalităţile sunt acte juridice prin care „o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte,
în favoarea unei alte persoane”. Sunt liberalităţi: donaţiile şi legatele cuprinse în testament (art. 984 C. civ.).
c). După forma cerută ad validitatem, contractele sunt: consensuale şi solemne.
Contractele consensuale sunt cele care se încheie „prin simplu acord de
voinţă” al părţilor, solo consensu (adică ad validitatem, nu se cere şi o anumită formă - art. 1174 alin. 2 C. civ.).
Contractele solemne sunt cele a căror validitate este „supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de lege”
(adică la cele patru condiţii de fond se adaugă şi condiţia formei, prevăzută ad validitatem).
Noul cod civil include în clasificarea contractelor „după modul de formare” şi contractul real. Astfel,
„Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunulut’.
Rezultă că, potrivit legii, „remiterea bunului” în contractul real este o condiţie de validitate (alta decât cele
prevăzute de art. 1179 C. civ.).
Precizăm că nu împărtăşim opinia de mai sus şi apreciem că predarea (remiterea, tradiţiunea) are natura juridică
a unei obligaţii (speciale), care trebuie executată la momentul încheierii contractului. Putem spune astfel că
sintagma „contract real” are semnificaţia unui „contract materializat prin predarea efectivă a lucruluî'.
Sunt contracte reale: comodatul, depozitul, darul manual etc., a căror încheiere nu poate fi concepută decât
însoţită şi de predarea (efectivă) a lucrului.
d). După modul în care sunt exprimate voinţele contractante, sunt: contracte negociate, contracte de
adeziune, contracte-cadru şi contracte obligatorii.
Contractele negociate sunt cele în care părţile, de comun acord, stabilesc conţinutul şi clauzele acestora. De
exemplu, contractul de închiriere a locuinţei.
Contractele-cadru sunt cele în care „părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi
contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta”. „Modalitatea de executare a contractului-
cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin
convenţii ulterioare” (art. 1176 alin. 2 C. civ.).
Contractele obligatorii sunt cele a căror încheiere este impusă de lege (de exemplu, contractul de asigurare a
autovehiculelor, R.C.A.).
Potrivit art. 1177 C. civ., „Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare,
dispoziţiilor prezentului cod”. Rezultă că dispoziţiile contractuale ale Codului civil constituie dreptul comun
pentru contractele de consumaţie.
2. Clasificări rezultând din dispoziţii implicite ale Noului cod civil
a). După cum sunt sau nu nominalizate/reglementate de către legiuitor, contractele sunt numite şi
nenumite.
Contractele numite sunt cele prevăzute şi reglementate de Codul civil şi alte acte normative. De exemplu, cele
prevăzute în Titlul IX „Diferite contracte speciale” din Noul cod civil (vânzarea, schimbul locaţiunea etc.) sunt
contracte numite.
Contractele nenumite sunt cele pe care legiuitorul nu le nominalizează ca tipuri de contracte distincte (fiind
creaţia exclusivă a părţilor sau a practicii judiciare).
b). După efectele lor, sunt contracte constitutive, translative şi declarative de drepturi.
Contractele constitutive de drepturi sunt cele care creează raporturi juridice ce au în conţinutul lor drepturi şi
obligaţii noi. De exemplu, contractul de ipotecă.
Contractele translative de drepturi sunt cele care strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul. De exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare.
Contractele declarative de drepturi sunt cele care consolidează şi definitivează drepturi deja existente (de
exemplu, tranzacţia).
c). După corelaţia existentă dintre ele, contractele sunt: principale şi accesorii.
Contractele principale sunt cele care au o existenţă de sine stătătoare, şi deci,
nu depind de alte contracte (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare).
Contractele accesorii sunt cele care nu au o existenţă de sine stătătoare şi deci depind de existenţa altor
contracte. De exemplu, ipoteca, gajul etc.
d). După durata executării, sunt contracte cu executare imediată şi cu executare succesivă.
Contractele cu executare imediată (instantanee) îşi produc efectele „într-un singur moment”. De exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare, donaţia etc.
Contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp (durata executării este esenţială). De exemplu,
contractul de locaţiune, contractul de asigurare etc.
De menţionat că, prin voinţa lor, părţile pot conveni ca un contract cu executare dintr-o dată să capete o
executare succesivă (de exemplu, o vânzare cu plata preţului în rate).

Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare, contractul de vânzare-cumpărare se

particularizează prin următoarele caractere juridice:
a) Vânzarea are caracter consensual.
Potrivit art. 1178 Noul Cod Civil, „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu
impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.”.
Vânzarea este însă numai în principiu consensuală.
Prin excepţie, în anumite cazuri, special prevăzute de lege, vânzarea devine un contract solemn. Astfel:
„drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi,
numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza „actului autentic notarial” (art. 885 şi art. 888 Noul Cod
Civil).
Ad probationem, în toate cazurile când bunul are o valoare mai mare de 250 bani este cerută forma scrisă (art.
309 alin. 2 C. proc. civ.)
începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părţi numai dacă este completat prin alte mijloace de probă,
inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii (art. 310 alin. 3 C. proc. civ.).
b) Vânzarea este un contract sinalagmatic.
Contractul este sinalagmatic deoarece „obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente” (art.
1171 Noul Cod Civil). Astfel, vânzătorul are obligaţia principală de a preda lucrul, iar cumpărătorul trebuie să
plătească preţul.
Caracterul sinalagmatic presupune deci interdependenţa obligaţiilor, în sensul că prestaţia uneia dintre părţi
reprezintă cauza obligaţiei asumate de cealaltă parte.
De regulă, interdependenţa obligaţiilor derivă din interdependenţa voinţelor vânzătorului şi cumpărătorului
(voinţa fiind fundamentul contractului). Ca excepţie, legea intervine uneori pentru asigurarea reciprocităţii,
interdependenţei şi, mai ales, a unui echilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (de exemplu,
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori).
Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor creează premisele unei prezumţii de echilibru economic între
prestaţiile părţilor contractului de vânzare-cumpărare.
c) Vânzarea este un contract cu titlu oneros.
Contractul este oneros deoarece „fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor
asumate” (art. 1172 alin. 1 Noul Cod Civil). Mai precis, încă din faza formării contractului, atât vânzătorul cât
şi cumpărătorul urmăresc obţinerea unui echivalent material, în schimbul angajamentului propriu. Putem afirma
astfel că vânzarea se află (din acest punct de vedere) într-o stare de normalitate contractuală.
în materie comercială, caracterul oneros îmbracă o formă mai pronunţată în sensul că, pe lângă „ avantajul”,
procurat părţile contractante urmăresc şi obţinerea unui profit. Este cazul raporturilor juridice dintre
profesioniştii comercianţi, unde vânzarea-cumpărarea depăşeşte caracterul oneros şi devine speculativă.
Aceasta întrucât profesioniştii comercianţi cumpără cu scopul de a revinde, iar în urma re-vânzării urmăresc şi
realizează obţinerea de profit. Este suficient să luăm ca exemplu în acest sens întreprinderile comerciale
specializate în distribuţie en gros sau en detail a mărfurilor.
Caracterul oneros este în strânsă legătură cu caracterul sinalagmatic al vânzării.
d) Vânzarea este un contract comutativ.
Contractul este comutativ deoarece „la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este
certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă” (art. 1173 alin. 1 Noul Cod Civil).
Caracterul comutativ al vânzării deosebeşte contractul de vânzare-cumpărare de orice contract aleatoriu care,
„prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată
la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert” (de exemplu, contractul de asigurare, renta
viageră etc.).
Caracterul comutativ al vânzării nu este însă absolut. Ca excepţie, în doctrină se admite, de exemplu, că
vânzarea de drepturi litigioase (ca varietate a vânzării de drept comun) are caracter aleatoriu.^
e) Vânzarea este translativă de proprietate
deoarece, prin natura sa, contractul transmite acest drept real (principal).
Vânzarea este translativă de proprietate mai ales pentru că transferul proprietăţii se produce de drept, acordul de
voinţe (contractul în sine) fiind sursa transferului (indiferent de momentul în care se realizează transferul).
Pentru considerentul de mai sus, vânzarea nu face parte din categoria contractelor numai „creatoare de
obligaţii”.
De regulă, „proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă
bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă” (art. 1674 Noul Cod Civil).
Transmiterea imediată a dreptului de proprietate (la momentul încheierii vânzării) operează numai dacă sunt
întrunite următoarele condiţii:
- vânzătorul este proprietarul lucrului vândut,
- obiectul contractului este un bun determinat individual]
- lucrul vândut există;
- părţile sau legea să nu fi amânat transferul dreptului de proprietate. De exemplu, „drepturile reale asupra
imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor
în cartea funciară” (art. 885 alin. 1 Noul Cod Civil).
f) Dispoziţiile „privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor
înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept”
(dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel
- art. 1651).
De menţionat că, în această situaţie, dispoziţiile în cauză nu constituie dreptul comun, iar contractele cărora le
sunt aplicabile nu sunt varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare (de exemplu, schimbul, renta viageră,
întreţinerea etc.).
Viciile de consimțământ, pentru îndeplinirea condiţiilor de validitate, consimţământul trebuie să fie valabil
exprimat (art. 1179 alin. 1 pct. 2 Noul Cod Civil).
Consimţământul trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză (adică să nu fie viciat)’.
Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin doi sau smuls prin violenţă. De asemenea,
consimţământul este viciat în caz de leziune (art. 1206
Noul Cod Civil).
a) Eroarea
Eroarea reprezintă falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic.
Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia (art.
1207 Noul Cod Civil).
Eroarea este esenţială când poartă asupra:
- naturii sau obiectului contractului;
- identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori unei împrejurări considerate esenţiale de
către părţi;
- identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia.
Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor,
pentru încheierea contractului. Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi
previzibile.
Aprecierea criteriilor se face prin raportare la jurisprudenţa CEDO. Astfel, legea este suficient de accesibilă
când cetăţeanul poate dispune de suficiente informaţii, în circumstanţele cauzei, cu privire la normele juridice
aplicabile unui caz dat.
De exemplu, prin Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în cauza Rotaru c. României, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a reamintit că o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă
precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane să îşi corecteze conduita.
Tot astfel, prin Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în cauza Sunday Times c. Regatului Unit, aceeaşi
Curte a decis că „cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-
un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act
determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă”.
Victima erorii esenţiale „rămâne legată” de contractul astfel încheiat dacă cealaltă parte este de acord cu
executarea acestuia (aşa cum fusese înţeles), urmând ca prevederile contractuale să fie adaptate în mod
corespunzător (art. 1213 alin. 1
Noul Cod Civil).
Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa
părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.
Eroarea este nescuzabilă când faptul asupra căruia a purtat putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe
rezonabile.
Eroarea este asumată când poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel
care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.
Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care,
concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esen
ţială pentru încheierea contractului. La cererea uneia dintre părţi, eroarea de calcul trebuie corectată (art. 1210
Noul Cod Civil).
b) Dolul
Dolul constă în manevrele frauduloase ale uneia dintre părţi pentru a determina cealaltă parte să încheie
contractul.
Contractul este anulabil şi atunci când dolul emană de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor
celeilalte părţi.
Menţionăm că, spre deosebire de reglementarea anterioară, în concepţia noului cod civil, partea al cărei
consimţământ a fost viciat prin doi poate cere anularea
contractului chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.
Dolul nu „se presupune” (art. 1214 alin. 4 Noul Cod Civil).
Victima dolului unui terţ nu poate cere anularea contractului, decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz,
ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului (art. 1215 alin. 1 Noul Cod Civil).
c) Violența
Violenţa constă în temerea indusă unei persoane pentru a o determina să încheie un contract.
Partea care a contractat, „sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ”,
poate cere anularea contractului.
„Temerea insuflată' trebuie să fie „de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în
lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent”
(art. 1216 alin. 2 Noul Cod Civil).
Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate,
precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat.
Violenţa se apreciază „ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a
exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii
contractului” (art. 1216 alin. 4 Noul Cod Civil).
Constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine
avantaje nejustificate.
Simpla temere izvorâtă din respect (temerea reverenţiară), fără să fi fost violenţă, nu atrage anularea
contractului (art. 1219 Noul Cod Civil).
Violenţa este viciu de consimţământ şi atunci când este exercitată de un terţ, însă numai dacă partea al cărei
consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ
(art. 1220 alin. 1 Noul Cod Civil).
d) Leziunea
Leziunea constă în disproporţia vădită de valoare între prestaţii ce există în momentul încheierii contractului.
Potrivit dispoziţiilor Noului cod civil, „există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie,
de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei
prestaţii" (art. 1221 alin. 1 Noul Cod Civil).
De precizat că, în general, leziunea se apreciază şi în funcţie de natura şi sco-pul contractului.
Potrivit art. 1221 alin. 3 Noul Cod Civil, există leziune „şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă
prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul
circumstanţelor”.
în caz de leziune, partea lezată poate alege între, „anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu
valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită” (art. 1222 alin. 1 Noul Cod Civil).
Acţiunea în anulare pentru leziune este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea
prestaţiei promise sau executate de către partea lezată.
Leziunea este inadmisibilă în cazul contractelor aleatorii, al tranzacţiei, precum şi al altor contracte anume
prevăzute de lege (art. 1224 Noul Cod Civil).
Instanţa de judecată „poate să menţină contractul (s.n.) dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a
propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii” (art. 1222 alin. 3 Noul Cod Civil).
în situaţia în care se exercită exclusiv acţiunea în anulare şi nu sunt îndeplinite condiţiile pentru anularea
actului, iar cealaltă parte nu oferă adaptarea contractului, într-una dintre dezbaterile dedicate Noului cod civil s-
a pus întrebarea dacă instanţa poate menţine contractul, reducând prestaţia sau respinge cererea reclamantului.
în doctrină s-a apreciat că, dacă partea solicită anularea contractului (cea mai gravă sancţiune în materie),
principiul disponibilităţii nu trebuie să fie interpretat în sens restrictiv, astfel că nu trebuie respinsă acţiunea de
plano, ci are posibilitatea de a pronunţa soluţia mai puţin severă, aceea de reducere a prestaţiei. Apreciem că
instanţa nu poate face aplicarea dispoziţiilor privind adaptarea contractului şi în consecinţă, cererea ar trebui
respinsă, pentru că instanţa nu poate schimba obiec
tul cererii de chemare în judecată, care este anularea contractului (leziunea fiind cauza cererii de chemare în
judecată).
Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la
data încheierii contractului (art. 1223 alin. 1 Noul Cod Civil)'.
A. Definirea obiectului contractului
Pentru conturarea instituţiei obiectului facem următoarele precizări cu caracter general:
- conţinutul voinţei juridice este dat de obiectul şi cauza acesteia;
- contractul este rodul mai multor voinţe concordante, fiecare cu continut diferit;
- obiectul este important deoarece constituie liantul voinţelor concordante.
Potrivit art. 1225 C. civ., „Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică,
precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale” (s.n.).
în doctrină s-a apreciat, pe bună dreptate, că definiţia dată obiectului în Noul cod civil drept prezintă neajunsul
că nu are „utilitate practică semnificativă”. Astfel, s-a apreciat că, „a spune despre un anumit act juridic
(concret) că are obiect operaţiunea juridică înseamnă, în realitate, a te referi la conduita părţilof', de exemplu,
transferul unui drept patrimonial de către persoanele care se angajează contractual (s.n.).
B. Raportul dintre obiectul contractului şi obiectul obligaţiei
Deoarece art. 1225 C. civ. defineşte obiectul contractului mai ales prin prisma efectelor sale („ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor contractuale”), trecând cu vederea principiul potrivit căruia voinţa internă, reală este
esenţială în contract, se impune a răspunde la întrebarea: obiectul contractului se confundă cu obiectul obligaţiei
sau acestea sunt distincte?
într-o opinie (dintre cele mai autorizate) s-a apreciat că „obiectul contractului nu se confundă cu obiectul
obligaţiei”, obiectul contractului fiind „o noţiune distinctă faţă de obiectul raportului obligaţional”. Astfel, între
obiectul manifestării de voinţă (obiectul contractului) şi obiectul obligaţiei (născută din contract) există
deosebiri
majore şi, deci, acestea (pe fond) sunt noţiuni distinctă. în consecinţă obiectul contractului este „operaţia
juridică pe care părţile au înţeles să o realizeze”, iar „obiectul obligaţiei este prestaţia pe care contractantul se
angajează să o execute” (de exemplu, s-a apreciat că, în cazul vânzării, obiectul contractului constă în transferul
proprietăţii).
Preluând opinia de mai sus Noul cod civil distinge între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei. Astfel
potrivit art. 1226 alin. 1 C. civ., obiectul obligaţiei este „prestaţia la care se angajează debitorul” iar obiectul
prestaţiei (obiectul derivat al obligaţiei) îl constituie bunurile (obiectul material).
Reamintim însă că, în doctrina majoritară, anterioară apariţiei Noului cod civil, s-a apreciat (cel puţin la fel de
bine argumentat) că obiectul actului juridic (şi, implicit, al contractului) este identic (coincide) cu obiectul
raportului juridic civil (obiectul obligaţiei).
în pofida opiniilor diferite de mai sus, doctrina este totuşi unanimă în a aprecia că „între obiectul contractului şi
obiectul obligaţiei contractuale există o strânsă legătură’ (s.n.).
în concluzie, obiectul contractului este diferit de obiectul obligaţiei, însă acestea se află într-o interdependenţă
reciprocă.
Precizăm că identificarea obiectului contractului şi a obligaţiilor corelative nu are natură pur teoretică, ci
prezintă şi importanţă practică (de exemplu pentru calificarea contractelor, inclusiv în funcţie de utilitatea lor
economică).
C. Cerinţele valabilităţii obiectului
Potrivit art. 1179 alin. 1 pct. 3, obiectul contractului trebuie să fie „determinat şi licit” (art. 1179 alin. 1 pct. 3 C.
civ.).
Astfel, obiectul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe.
a). Obiectul contractului trebuie să existe (cea mai importantă cerinţă pentru valabilitatea obiectului
contractului, întrucât de îndeplinirea ei depind şi celelalte).
Ca excepţie, contractele pot purta şi asupra unor bunuri viitoare (art. 1228
C. civ.).
Situaţiei de mai sus îi corespunde şi ipoteza înstrăinării unui bun care aparţine unei terţe persoane. Astfel, în
condiţiile art. 1230 C. civ., „bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii” iar art. 1683 alin. 3 C. civ.,
prevede că dacă la încheierea vânzării lucrul „se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar
vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului” (s.n.).
Obiectul contractului trebuie să fie în circuitul civil. Cerinţa se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului
juridic civil şi se deduce din dispoziţia potrivit căreia „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face
obiectul unei prestaţii contractuale” (art. 1229 C. civ.).
Bunurile aflate în circuitul civil sunt cele care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent
că ar fi vorba despre bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri care pot circula în condiţii restrictive.
b). Obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determinabil. Cerinţa obiectului determinat sau
determinabil este prevăzută în dispoziţiile 1179 alin. 1 pct. 3, art. 1225 alin. 2, şi art. 1226 alin. 2 C. civ.
Când obiectul actului juridic priveşte un bun individual determinat (res certa), cerinţa de valabilitate a
obiectului este îndeplinită.
în cazul bunuri determinate generic (res genera), cerinţa este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii,
calităţii, valorii (într-o asemenea situaţie, se spune că obiectul este determinat), fie prin stabilirea numai a unor
criterii de determinare.
Determinarea obiectului de către un terţ, trebuie să se facă „în mod corect, diligent şi echidistant”. în caz
contrar, „instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul sau elementul nedeterminat de către
părţi” (art. 1232 alin. 2 C. civ.).
în contractele încheiate între profesionişti lipsa preţului atrage prezumţia că „părţile au avut în vedere preţul
practicat în mod obişnuit în domeniul” (art. 1233
C. civ.).
Cerinţa trebuie respectată în toate cazurile, sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului (art. 1225 alin. 1 pct.
2).
c). Obiectul contractului trebuie să fie posibil. Cerinţa de valabilitate este impusă de regula de drept potrivit
căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil - ad impos-sibilium, nulla obligatio.
Imposibilitatea poate să fie materială sau juridică şi se apreciază în raport de momentul încheierii actului
juridic.
Dacă în momentul încheierii unui contract sinalagmatic obiectul era posibil, dar ulterior executarea lui devine
imposibilă din cauza unui caz fortuit sau de forţă ma
joră, atunci se va pune problema riscului contractului, iar dacă executarea devine imposibilă din culpa părţii,
atunci se va angaja răspunderea sa civilă.
De precizat că, „dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa
obligaţia”, contractul este valabil (art. 1227 C. civ.).
d). Obiectul contractului trebuie să fie licit şi moral. Potrivit cerinţei desprinse din prevederile art. 1179 alin. 1
pct. 3 şi a art. 1225 alin. 2 C. civ., obiectul contractului trebuie să fie în concordanţă atât cu legea, cât şi cu
regulile de convieţuire socială (morala).
Când obiectul contractului este ilicit sau imoral, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută.
Obiectul ilicit atunci este cel „prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri” (art. 1225
alin. 3 C. civ.).
Menţionăm că, potrivit noii concepţii a Codului civil, în principiu, bunurile care aparţin altuia pot face obiectul
contractului. Astfel, în anumite condiţii, „bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii (? s.n.) debitorul
fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului” (art. 1230
C. civ.). Apreciem că art. 1230 C. civ., nu îşi găseşte aplicarea în situaţia în care părţile cunosc situaţia juridică
a bunului, în sensul că el aparţine unui terţ şi din conduita acestora rezultă intenţia lor de a frauda terţul
proprietar al bunului care face obiectul contractului, când contractul va fi nul absolut pentru cauză ilicită. Cel
care invocă frauda însă trebuie să facă dovada ei.
în situaţia în care părţile, sau cel puţin una dintre ele, au fost în eroare, crezând că lucrul aparţine celui care se
obligă, se apreciază că intervine sancţiunea nulităţii relative, pentru eroare asupra calităţii de proprietar, care
poate fi invocată numai de către cealaltă parte contractantă.
Nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru obiect atrage sancţiunea nu-litătii absolute.
Nulitatea contractului, Nulitatea absolută și relativă. După criteriul întinderea sa, nulitatea poate fi totală sau
parţială.
Pe scurt, contractul înseamnă acord de voinţe realizat în condiţiile prevăzute de lege.
în cazul în care contractul a fost numai aparent încheiat, deşi nu îndeplinea condiţiile esenţiale de validitate
prevăzute de art. 1179 Noul Cod Civil, sancţiunea aplicabilă este nulitatea.
Nulitatea şi validitatea contractului se situează pe poziţii contrarii şi, deci, se exclud reciproc. Astfel, validitatea
consfinţeşte încheierea contractului (atunci când manifestarea voinţelor concordante îndeplineşte condiţiile
legale); în schimb, nulitatea desfiinţează contractul (acţionând în sens invers) şi îl readuce la stadiul anterior, de
simplă manifestare de voinţe.
Precizăm însă că spiritul general, impus de dispoziţiile Codului civil, este acela al păstrării contractului în
vederea realizării intereselor urmărite de părţi. Deşi neconsacrată legislativ, în doctrină se vorbeşte (justificat)
despre o prezumţie de valabilitate a actului juridic.
în acelaşi context, precizăm că toate dispoziţiile referitoare la nulitatea relativă (inclusiv prezumţia de nulitate
relativă), nulitatea parţială, nulitatea contractului plu-rilateral, confirmarea nulităţii, conversiunea actului nul,
interpretarea clauzelor în sensul de a produce efecte etc., conduc către aceeaşi finalitate: salvarea actului juridic
civil.
Pentru considerentele de mai sus, intervenţia nulităţii asupra contractului este privită în dreptul civil numai ca o
soluţie extremă.
Nulitatea: sancţiunea formării contractului
Nulitatea este sancţiunea civilă care intervine, în cazul încheierii unor acte juridice, cu nerespectarea condiţiilor
de validitate (de fond şi de formă) cerute de lege. Astfel, potrivit art. 1246 alin. 1 Noul Cod Civil, „Orice
contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă
prin lege nu se prevede o altă sancţiune.”
Din definiţia dată nulităţii se desprind următoarele elemente:
- nulitatea este o sancţiune de drept civil;
- nulitatea sancţionează numai nerespectarea condiţiilor de validitate cerute de lege;
- nulitatea operează exclusiv în faza formării (încheierii) actului juridic civil.
în concluzie, nulitatea operează în toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile de validitate.
In doctrină nulitatea se clasifică în principal, după criteriile interesului ocrotit şi al întinderii efectelor sale.
a) Nulitatea absolută și relativă
După criteriul interesului ocrotit, nulitatea poate fi absolută sau relativă.
Nulitatea absolută sancţionează încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie. Instanţa
este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.
Contractul lovit de nulitate absolută „nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege” (art.
1247 alin. 4 Noul Cod Civil).
Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
Nulitatea relativă sancţionează încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată.
Contractul lovit de nulitate relativă este susceptibil de confirmare (art. 1261 alin. 2 Noul Cod Civil).
Confirmarea „contractului anulabil" reprezintă voinţa de a renunţa la dreptul a invoca nulitatea (art. 1262 Noul
Cod Civil).
Nulitatea acoperită prin confirmare înseamnă validarea contractului (art. 1261 Noul Cod Civil).
Când confirmarea contractului este expresă, actul confirmativ trebuie să cuprindă obiectul, cauza şi natura
obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe
care se întemeiază acea acţiune.
Confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului şi atrage renunţarea la mijloacele şi
excepţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă
(art. 1265 alin. 1 Noul Cod Civil).
Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege. Ca
excepţie, „partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului,
chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare” (art. 1249 alin. 2
Noul Cod Civil).
Prezumţia de nulitate relativă. în cazurile în care „natura nulitătii nu este determi-nată ori nu reiese în chip
neîndoielnic din lege, contractul este anulabit' (art. 1252
Noul Cod Civil).
Precizăm că, alături de nulitatea absolută şi nulitatea relativă, doctrina a propus şi o treia formă, respectiv
inexistenţa. Astfel, contractul este inexistent în condiţii extreme, atunci când „defecţiunea este aşa de gravă
încât acesta este de neconceput ca act juridic”.
b) Nulitatea totală sau parțială
După criteriul întinderea sa, nulitatea poate fi totală sau parţială.
Nulitatea totală desfiinţează întreg (tot) contractul. Astfel, clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său, dar numai dacă sunt,
prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat (art. 1255 alin. 1 Noul Cod
Civil).
Nulitatea parţială desfiinţează numai o parte a contractului, adică numai acele clauze contrare ordinii publice
sau bunelor moravuri, neesenţiale pentru existenţa actului juridic. Astfel, contractul poate exista şi într-un cadru
restrâns, adică în limitele clauzelor care au respectat condiţiile de validitate. De exemplu, contractul de vânzare
a unui autocamion împreună cu marfa sa (în care părţile urmăresc înstrăinarea şi, respectiv, dobândirea
vehiculului), poate fi sancţionat cu nulitatea parţială a obiectului, dacă marfa este un produs interzis
comercializării (iar vânzarea camionului poate rămâne valabilă).
în cazul contractelor cu mai multe părţi (contract plurilateral) în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în
considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în
întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului
(art. 1256 Noul Cod Civil).
în baza spiritului general al păstrării actului juridic, potrivit art. 1259 Noul Cod Civil, „Contractul nul poate fi
refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. în toate
cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut” (s.n.).
în acelaşi sens, potrivit dispoziţiilor art. 1260 Noul Cod Civil, referitoare la „Conversiunea contractului nul”, un
contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele altui act juridic pentru care sunt îndeplinite
condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege (cu excepţia cazului în care „intenţia de a exclude aplicarea
conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate”).
Precizăm că, în doctrină, rolul şi importanţa nulităţii sunt controversate. Literatura de specialitate este însă
unanimă în a aprecia că nulitatea este caracterizată prin funcţiile sale: preventivă, sancţionatorie, reparatorie,
operatorie şi mijloc de garanţie.
Nulitatea (fie ea absolută sau relativă) nu operează de drept. în acest context, sub aspect procesual, uneori,
doctrina face distincţie între acţiunea în constatarea nulităţii absolute şi acţiunea în pronunţarea nulităţii
relative, din care s-ar putea interpreta că instanţa constată nulitatea absolută, fără să facă o apreciere proprie, pe
când nulitatea relativă este supusă aprecierii instanţei.
Precizăm că, exceptând nulităţile amiabile, toate celelalte nulităţi (indiferent că sunt absolute sau relative) sunt
judiciare, altfel spus „necesită intervenţia instanţei judecătoreşti pentru a fi declarate (constatate, sau după caz,
pronunţate).
în concluzie, pentru a opera, nulitatea trebuie să fie constatată de părţi (pe cale amiabilă) ori de instanţa de
judecată. în consecinţă, întotdeauna, până la declararea nulităţii, se prezumă că actul juridic a fost valabil
încheiaţi
Pacta sunt servanda, forţa obligatorie a contractului (pacta sunt servanda) - „Contractul valabil încheiat are
putere de lege între părţile contractante” (art. 1270 alin. 1 Noul Cod Civil).
Părţile „sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită
creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei” (art. 1271 alin. 1
Noul Cod Civil).
Din dispoziţiile respective se conturează două idei: obligativitatea contractului şi relativitatea efectelor
contractului (res inter alios acta).
Contractul „valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care
practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui (art. 1272 alin.
1 Noul Cod Civil).
Ca excepţie, potrivit teoriei impreviziunii, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită
unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea
obligaţiei, în temeiul art. 1271 alin. 1 şi 2 Noul Cod Civil, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din
schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
Potrivit art. 1271 alin. 3 Noul Cod Civil, dispoziţii de mai sus sunt aplicabile numai dacă:
- schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
- schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către
debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
- debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar
fi asumat acest risc;
- debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile
a contractului.
Precizăm că în doctrină, impreviziunea în contracte este analizată ca raport dintre forţa obligatorie a
contractelor şi forţa legii (intervenţia legiuitorului în contracte).
în contextul de mai sus, precizăm că, faţă de concepţia secolului al XlX-lea, perioada modernă se caracterizează
prin „declinul forţei obligatorii a contractului”, consecinţă a modificărilor survenite în timp, asupra conceptului
general de contract, în special a diminuării rolului voinţei subiectelor în executarea obligaţiilor contractuale.
Reprezentativă pentru acest proces este puterea dată judecătorului de a elimina clauzele abuzive cuprinse în
contractele de consumaţie.

capacitatea, capacitatea de a încheia actul juridic civil desemnează aptitudinea subiectului de drept
civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile (art. 37 Noul
Cod Civil).
Potrivit art. 1180 Noul Cod Civil, „Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de
lege”, iar art. 1652 Noul cod civil dispune că „Pot cumpă ra sau vinde toţi cei că rora nu le este interzis
prin lege”.
în condiţiile de mai sus, este astfel consacrat principiul capacită ţii, potrivit că ruia, în general, toate
persoanele se bucură de capacitatea de a vinde (regula fiind deci capacitatea, iar excepţia
incapacitatea).
De precizat că , în condiţiile Noului cod civil, vânzarea între soţi este valabilă . Astfel soţii îşi pot vinde
unul altuia bunurilor lor proprii (evident, existenţa preţului plă tit în bani, fiind esenţială în acest caz).
Ca excepţie, sunt incapabili de a vinde, în general, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi
interzişii judecă toreşti (art. 43 alin. 1 Noul Cod Civil).
Menţionă m că , potrivit art. 43 alin. 3 Noul Cod Civil, „persoana lipsită de capacitate de exerciţiu
(minorul sub 14 ani şi interzisul judecă toresc, s.n.) poate încheia singură actele anume prevă zute de
lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare (de exemplu, vânză ri), cu
caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor”.
Având în vedere că vânzarea-cumpă rarea este act de dispoziţie, atât pentru vânză tor, cât şi pentru
cumpă ră tor, pă rţile trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină (la momentul încheierii
contractului). De menţionat că vânzarea este act de dispoziţie numai raportat la obiectul prestaţiei
pă rţilor, respectiv preţul şi lucrul vândut.
în consecinţă , minorii între 14 şi 18 ani (cu capacitate de exerciţiu restrânsă ) vor putea încheia vânză ri
personal, dar numai cu încuviinţarea pă rinţilor sau, după caz, a tutorelui iar în toate cazurile prevă zute
de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă (art. 41 alin. 2 Noul Cod Civil).
Sancţiunea nerespectă rii cerinţelor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este nulitatea
relativă a contractului („chiar fă ră dovedirea unui prejudiciu” -art. 44 Noul Cod Civil).
Persoanele juridice, care sunt supuse înregistră rii, au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la
data înregistră rii lor. Ele pot avea „orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor
sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice” (art. 206 alin. 1 Noul Cod Civil). Ele îşi
exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin organele de administrare, de la data constituirii lor
(art. 209 alin. 1 Noul Cod Civil).
Sancţiunea nerespectă rii cerinţelor privind capacitatea persoanei juridice la contractare este nulitatea
absolută (art. 206 alin. 3 Noul Cod Civil).
în condiţiile Noului cod civil, „Cetă ţenii stră ini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu
cetă ţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertă ţile lor civile. Asimilarea se aplică în mod
corespunză tor şi persoanelor juridice stră ine” (art. 27 Noul Cod Civil).
De precizat că , în prezent sunt aplicabile dispoziţiile art. 3-5 din Legea nr. 312/2005, potrivit că rora
înstră inarea terenurilor că tre cetă ţenii statelor membre poate începe numai de la data aderă rii
României la Uniunea Europeană , respectiv 2007 (ori după împlinirea unui termen de 5 sau 7 ani, în
funcţie de calitatea dobânditorului sau a terenului). Astfel, potrivit art. 5 alin. 1 din lege, cetă ţeanul
unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum şi persoana
juridică constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate
asupra terenurilor agricole, pă durilor şi terenurilor forestiere la împlinirea unui termen de 7 ani de la
data aderă rii României la Uniunea Europeană .
Totodată , în condiţiile Noului cod civil, vânzarea între soti este valabilă . Astfel soţii îşi pot vinde unul
altuia bunurilor lor proprii (evident, existenţa preţului plă tit în bani, fiind esenţială în acest caz). în caz
contrar, când vânzarea ascunde o donaţie în scopul eludă rii revocabilită ţii sale între soţii, contractul
simulat este sancţionat cu nulitatea (art. 1033 alin. 1 Noul Cod Civil).
Potrivit art. 1179 Noul Cod Civil, „Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului” sunt:
capacitatea de a contracta, consimţă mântul pă rţilor, obiectul determinat şi licit, o cauză licită şi morală
(şi atunci când „legea prevede” şi forma).
Deoarece condiţiile esenţiale de validitate sunt analizate în general, de teoria contractului, în cele ce
urmează vom prezenta numai particularită ţile acestora în materie de vânzare (şi doar ocazional vom
aminti unele reguli generale).

1. Contractul sinalagmatic și contractul unilateral

O primă clasificare, „clasică” dar importantă care se face cu privire tipurile de contract este cea care are drept
criteriu conținutul concret al acestora, adică obligațiile ce se nasc efectiv în temeiul contractului. Avem aici
cele două tipuri de contracte, respectiv contractele sinalagmatice și contractele unilaterale.

„Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente. În
caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți”.

Contractele sinalagmatice sunt acele contracte în care toate părțile semnatare se obligă, iar obligațiile lor sunt
interdependente; iar când sunt doar două părți contractante, contractul sinalagmatic se mai numește și
contract bilateral, întrucât ambele părți se obligă.
Următoarele forme de contract sinalagmatic:

– Contractul de vânzare (în care obligația de predare a bunului asumată de către vânzător este
interdependentă cu obligația de plată a prețului bunului asumată de către cumpărător);

– Contractul de locațiune (obligația locatorului de a asigura folosința liniștită și utilă a bunului și obligația
locatarului de a plăti chiria pentru folosința acelui bun sunt interdependente);

– Contractul de antrepriză (obligația antreprenorului de a executa lucrarea este interdependentă de obligația

beneficiarului lucrării de a plăti prețul acestora).

Sunt contracte unilaterale care pot deveni, în egală măsură, contracte unilaterale imperfecte, sau, după caz,
pot deveni chiar contracte bilaterale:

– Contractul de depozit ,contract prin care depozitarul primește de la deponent un bun mobil, cu
obligația de a-l păstra pentru o perioadă de timp și de a-l restitui în natură. Contractul este unilateral întrucât
doar depozitarul se obligă; el trebuie să păstreze bunul și să-l restituie la termen. Contractul devine imperfect
(însă rămâne unilateral) în cazul în care depozitarul a efectuat cheltuieli cu conservarea bunului primit în
depozit, cheltuieli ce vor trebui suportate de către deponent. Dacă însă depozitul a fost cu remunerație,
contractul va fi sinalagmatic, întrucât încă de la semnarea contractului părțile au stipulat obligații corelative,
respectiv deponentul s-a obligat să conserve bunul, iar depozitarul să-i plătească o remunerație pentru aceste
servicii.
– Contractul de donație reglementat de art. 1.011 și urm. NCC, contract încheiat între donator (cel care
dă un bun cu titlu gratuit) și donatar (cel care primește bunul); donatarul, prin esența contractului, nu are
obligația de plată a bunului și, în principiu, nu are nicio obligație, nici măcar de a primi bunul. Contractul de
donație devine imperfect (însă rămâne unilateral) în cazul în care donatarul se obligă să presteze un anumit
serviciu în beneficiul unui terț (donația cu sarcini).

– Contractul de împrumut de consumație (mutuum) reglementat de art. 2.158 NCC, contract tipic

unilateral, care naște obligații doar în sarcina împrumutatului, și anume obligația de a restitui bunul sau suma
de bani împrumutată, precum și dobânda, atunci când împrumutul s-a făcut cu dobândă. Singura obligație
care se poate naște în persoana împrumutătorului, și anume obligația de reparare a prejudiciilor cauzate de
viciile bunului împrumutat, nu face contractul bilateral, acesta rămânând unilateral (unilateral imperfect).

– Contractul de împrumut de folosință (comodat) reglementat de art. 2.146 NCC, prin care comodantul
remite comodatarului un bun cu titlu gratuit, pentru a-l folosi, cu obligația restituirii sale. Contractul este
unilateral întrucât, de la momentul remiterii bunului, comodantul nu își asumă nicio obligație, toate obligațiile
specifice contractului fiind asumate de către comodatar. Dacă însă comodatarul va face cheltuieli neprevăzute
cu bunul, se va naște obligația comodantului de a rambursa aceste cheltuieli. Contractul va rămâne și în
această situație un contract unilateral, chiar dacă este unilateral imperfect.

2. Contractul cu titlu oneros și contractul cu titlu gratuit

După echivalența prestațiilor asumate de părți, contractul poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate este cu
titlu oneros; contractul prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a
obține în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit.
Nu pot fi decât cu titlu oneros: contractul de vânzare, contractul de locațiune, contractul de schimb,
contractul de leasing, contractul de asigurare, contractul de tranzacție, contractul de agenție.

Nu pot fi decât cu titlu gratuit: contractul de donație, contractul de comodat.

Dar trebuie precizat faptul că sunt și situații în care legea prezumă că un anumit tip de contract este cu titlu
oneros sau, dimpotrivă, cu titlu gratuit. De reținut însă că această prezumție este una relativă, în sensul că se
poate face dovada contrară. Sunt prezumate ca fiind contracte cu titlu oneros contractele de împrumut a unei
sume de bani (împrumutul de consumație). Sunt prezumate ca fiind contracte cu titlu gratuit împrumutul de
consumație care are ca obiect bunuri fungibile și consumptibile (altele decât sume de bani) și contractul de
depozit. În fine, sunt contracte care pot fi, prin definiție, și cu titlu oneros, și cu titlu gratuit, cum este
contractul de mandat, contractul de fideiusiune sau cesiunea de creanță.
3. Contractul comutativ și contractul aleatoriu
este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este
certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă;
este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa
unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert.
Sunt contracte comutative: contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul de locațiune, actul
juridic de partaj, întrucât obligațiile părților sunt determinate la momentul încheierii contractului
(vânzătorul trebuie să predea bunul vândut, cumpărătorul trebuie să plătească prețul bunului, locatorul
trebuie să asigure locatarului folosința bunului determinat ce face obiectul contractului de locațiune,
locatarul trebuie să achite o chirie stabilită).
Sunt contracte aleatorii: contractul de asigurare, contractul de rentă viageră, contractul de întreținere,
contractul de joc și pariu.
4. Contractul consensual, solemn și real
Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voință al părților.
Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități scrise prevăzute de
lege formalitatea cerută de lege este forma autentică a actului, dar tot o formalitate este și legalizarea sau
data certă a actului și, uneori, chiar simpla formă scrisă a contractului, atunci când aceasta este cerută sub
sancțiunea nulității. Actele notariale au caracterul unui act solemn, întrucât notarul public este persoana ce
poate întocmi, potrivi legii, acte autentice, înscrisuri cu legalizare de semnătură sau cu atestare de dată certă.