UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE, EDUCAȚIE FIZICĂ

ȘI INFORMATICĂ

Fundamentele Stiintifice ale Jocurilor Sportive-

Baschet

CONF.UNIV.DR. FLEANCU JULIEN LEONARD

Pitești
2020
1
Cursul nr.1.

Problematica cursului :

1. Apariţia şi evoluţia jocului de baschet

2. Evoluţia jocului de baschet
3. Evoluţia baschetului pe plan mondial
4. Apariţia şi evoluţia jocului de baschet în România
5. Particularităţile jocului de baschet profesionist din N.B.A.

1. Apariţia şi evoluţia jocului de baschet

La începutul secolului al XIX-lea a avut loc imigrarea către America

a unei mase foarte mari de populaţie din toate continentele lumii. Aceştia au
format o imensă populaţie de colonişti care s-au călit în condiţiile vieţii de
pionerat , în luptă directă cu natura, băştinaşii şi animalele sălbatice.
Populaţia astfel formată a adus fiecare de unde a venit ( în special europenii)
sistemele lor de educaţie fizică
.Americanii nu au creat o doctrină naţională, privind educaţia fizică,
dar au fost electici luând ce era mai bun de la sistemele europene. Nota
originală a constituit –o sportul universitar, astfel concepţia sportivă a fost
răspândită rapid în rândul cetăţenilor.
Universităţile au primit numeroase donaţii , fiind construite astfel
campusuri moderne cu săli şi terenuri proprii. Astfel au apărut cluburile
atletice federative, edificii înzestrate cu saloane moderne care aveau în
dotare piscine, baruri, săli de joc, terase de patinaj, bazine de înot.
A luat fiinţă asociaţia YMCA formată în 1844 la Londra de George
Williams care în 1845 a imigrat în S.U.A.
Gravura Descoperită de FELCHER ne arată că vechile popoare ale
Americii Latine practicau un joc asemănător a cărei ţintă era o piatră găurită
suspendată, în timp ce la băştinaşii din statul Florida ţinta era un coş de
nuiele. În trecut sunt prezentate prin stampe oameni care aruncă la coş,
dovezi grăitoare că forme asemănătoare de practicare a jocului de baschet au
fost folosite şi în trecut, dar ele nu pot să fie comparate cu împrejurările în
care a luat naştere jocul de baschet modern.

2
 În Anii anteriori inventării şi apariţiei jocului de baschet dominau
sălile de gimnastică din Statele
Unite ale Americii (denumite în
acea epocă „gymnasium") cu o
serie de activităţi fizice faţă de
care popularitatea adepţilor de
mişcare scădea treptat. Aceştia nu
mai dovedeau prea mare interes
faţă de aşa-numitul program
„Caliothenico" - un program rigid
de mişcări gimnice şi atletice,
precum şi de alte activităţi specifice, dar cărora le lipsea spiritul de întrecere,
competiţia. Ridicarea de greutăţi, exerciţiile de învârtire a măciucilor de
provenienţă americană, gimnastica practicată după metodologia şcolii
germane sau suedeze de educaţie fizică erau monotone şi uniforme, astfel
încât numărul celor care frecventau sălile de gimnastică a început să scadă.
S-a ivit necesitatea apariţiei unui joc care să poată fi practicat, în principal,
într-o sală, la lumină artificială, dar şi în aer liber, care să nu fie prea greu de
jucat şi, în acelaşi timp, să fie interesant prin stimularea caracteristicilor
ludice.

3
 Tradiţionalismul sistemului educaţional anglo-saxon din International
Training School Y.M.C.A. din Springfield -Massachusetts (S.U.A.) îl
determină pe tânărul profesor JAMES A. NAISMITH, care îndemnat şi
încurajat de directorul şcolii, profesorul dr. LUTHER H. GULICK, să caute
noi mijloace prin care să determine o participare mai entuziastă a tinerilor
săi studenţi la orele de educaţie fizică din timpul iernii.
James A. Naismith, de origine canadiană, deşi ca formaţie universitară
a fost absolvent al Colegiului Presbyterian de Teologie, renunţă de a mai
deveni pastor, dar intră în Asociaţia YMCA ca profesor de educaţie fizică.
Tânăr profesor numit la acest colegiu al YMCA, plin de entuziasm şi
vigoare, necontaminat de rutina obişnuinţei, contestatar al tradiţiilor
învechite şi moştenite din acest colegiu, nu vrea să se resemneze la nivelul
unor lecţii aride de gimnastică practicate în timpul iernii. Se gândeşte la un
4
joc colectiv, care să includă şi activitatea individuală a fiecărui student pe
care îl are la clasă , să reaprindă spiritul de colectivitate, să readucă voia
bună şi entuziasmul lecţiilor din timpul verii, prin care studenţii săi să
alerge, să transpire, să-şi îmbunătăţească pregătirea fizică, să corespundă
înclinaţiilor şi particularităţilor psihologice ale vârstei, care să le confere
aceeaşi plăcere de mişcare şi în lecţiile din timpul iernii, desfăşurate în sala
de gimnastică.

Între o lecţie şi alta, Naismith alerga în biroul său şi se apuca să facă

tot felul de însemnări şi planuri. Era iarnă şi o problemă se punea: spaţiul
limitat al sălii de care dispunea colegiul, delimitat de pereţi, dar şi de
înălţimea balconului care circumscria sala. Determinat şi de convingerile
sale religioase profunde, Naismith era împiedicat de a inventa un joc în care,
pentru a câştiga, s-ar fi apelat la violenţă şi un prea mare angajament fizic
faţă de adversar. Aceste două caracteristici erau specifice unor sporturi cu
minge, care erau practicate în acel timp (fotbalul american, soccerul, polo pe
apă, hockei). Filozofia gândirii lui 1-a îndreptat către găsirea unui nou joc
care să excludă violenţa şi forţa, un joc elegant în care calităţile dominante
să fie viteza şi precizia.
I se părea că o minge mare şi rotundă era mai nimerită decât una mică
care ar fi trebuit jucată cu un baston, crosă sau rachetă, fapt care-l determină
să aleagă, iniţial, mingea cu care se juca fotbalul asociaţie... Dar cum să
reglementeze jocul, cum să-i stabilească punctajul, cum să-1 încadreze în
spaţiu şi timp?
5
 Gânduri transpuse pe hârtie, proiecte, renunţări... Hârtii cu însemnări
ghemotocite şi, în nereuşita gândirii, aruncate în coşul de hârtii. Braţul şi
mâna au făcut un gest mecanic, dar mintea lui deschide două paranteze mari
acestui reflex condiţionat... şi ce idee ! Să folosească un coş în care să fie
aruncată mingea.
Era în decembrie 1891. Profesorul James A. Naismith găsise, în
sfârşit, ideea fundamentală care să-1 conducă la inventarea unui joc de
echipă, prin care să-i atragă pe studenţii săi în practicarea exerciţiului fizic
în perioada dintre sfârşitul sezonului de fotbal american şi debutul celui de
baseball, care să contribuie la menţinerea formei fizice a acestora.

Naismith, cu ajutorul intendentului colegiului, procură din magazie

două coşuri rotunde de nuiele la căror diametru la gură era de aproximativ
18 inches (45,72 cm), pe care le-a fixat pe traversele inferioare ale
balustradei balconului t (aflate la o înălţime de 10 picioare = 3,048 cm), la
cele două extremităţi ale sălii. Remarcăm că aceste două dimensiuni nu au
fost niciodată modificate de-a lungul celor peste 100 de ani de existenţă
competiţională a jocului de baschet. Dar, iată cum motivează Naismith
suspendarea celor două coşuri:

6
 „... Pasul următor era să apreciez faptul că jocul de fotbal american era
violent, deoarece permite apărării să placheze şi atacului să alerge cu
mingea. în consecinţă, dacă atacul nu ar avea ocazia să alerge cu mingea,
apărarea nu ar fi obligată să placheze, şi astfel voi elimina violenţa... Ca
urmare, am gândit o regulă prin care să elimin loviturile cu umărul,
îmbrâncelile, piedica cu piciorul etc. Mingea trebuia mânuită numai cu
mâinile... Din punctul meu de vedere, sunt 4 principii fundamentale de la
care am plecat în inventarea jocului de baschet:
Jucătorul care deţine mingea nu trebuie să se deplaseze cât timp este în
posesia ei; ceilalţi jucători, în orice moment, pot să ocupe orice plasament în
terenul de joc.
„ Butul" (coşul) este plasat orizontal şi deasupra capetelor jucătorilor.
Pe cât posibil, violenţa este eliminată, creându-se o întrecere fără luare
de contact între jucători.
Mingea aparţine jucătorului din momentul când el o poate prinde, fără
a se încerca luarea ei prin contact personal..."
Filosofia religioasă a lui James A. Naismith se reflectă mai ales în
două puncte remarcabile dintre regulile de joc, puncte care au fost
întotdeauna respectate de Federaţia Internaţională de Baschet (FIBA) ori de
câte ori s-au făcut anumite modificări ale textului regulamentului de joc:
7
 a) Interdicţia de se recurge la forţa fizică împotriva unui adversar,
aspect care corespunde principiului „dragostei faţă de aproapele tău", a
respectului faţă de adversar şi a fiinţei umane, şi
b) Obligativitatea de a ridica braţul după ce arbitrul a semnalat
comiterea unei greşeli, fapt ce corespunde recunoaşterii culpabilităţii din
etica religioasă.
Continuând analiza, Naismith a ajuns să stabilească cele 13 reguli
ale noului său joc, reguli care şi astăzi se constituie ca fundament a ceea ce
toţi specialiştii domeniului declară a reprezenta spiritul şi filozofia jocului
de baschet.
„... Am fixat regulile cu două pioneze pe panoul de anunţuri din sală...reguli
pe care le-am citit şi explicat . băieţilor, după cave am început să organizez
jocul. Clasa se compunea din 18 studenţi; am selecţionat doi căpitani
cărora le-am cerut să-şi aleagă coechipierii. Aceasta fiind făcută, am aşezat
oamenii în teren. Fiecare echipă avea câte 3 jucători înainte, 3 la mijloc şi
3 înapoi. Am ales doi centri pentru a sări şi am aruncat mingea între cei
doi. Acesta a fost începutul primului joc de baschet şi sfârşitul neplăcerilor
cu această clasă!... "

8
 Din acea zi baschetul îşi începe cea mai mare răspândire pe care a
cunoscut-o vreun joc sportiv. Coşurile de nuiele sunt înlocuite cu unele
metalice pentru ca, în anul 1906, acestea, la rândul lor, să fie modificate,
fiind schimbate cu nişte cercuri deschise, mult asemănătoare celor utilizate
astăzi. Ulterior sunt introduse nişte „paravane" pentru a împiedica
spectatorii prea entuziaşti din balcoanele sălilor să intercepteze mingea
aruncată spre coş. La început, aceste paravane au fost făcute dintr-o plasă de
sârmă, pentru ca, ulterior, să fie înlocuite cu lemn, sticlă sau plastic, astfel
încât spectatorii din spatele lor să poată urmări jocul.

Naismith nu putea să prevadă, chiar şi în vis, succesul pe care avea să-

1 obţină acest joc de-a lungul celor peste 100 de ani de la memorabila primă
partidă disputată în decembrie 1891, la Springfield, în Massachusetts. El va
simţi însă răsplata minţii sale odată cu integrarea jocului de baschet în
programul Jocurilor Olimpice din 1936 (Berlin - Germania) când, invitat
fiind de către Comitetul de organizare, face prima „angajare a mingii între
doi", la primul joc olimpic de baschet.

9
2. Evoluţia jocului de baschet

1891.
• Profesorul Naismith de la Colegiul Springfield din
Massachoussets inventează un joc pe care îl numeşte
„BASKETT-BALL”. Primul joc are loc în sala Colegiului,
opunând 2 echipe formate fiecare din câte 9 studenţi.
• Mingea este un balon de fotbal asociaţie.
• Numărul jucătorilor depindea de mărimea terenului (fiind între 3
şi 15). Se observă că participarea la joc este mai bună cu un
număr redus de jucători şi în plus acesta devine mai raţional.
Astfel, numărul jucătorilor se reduce într-o echipă de la 9, 7 la 5
după mărimea sălii.
• Echipa primea un punct pentru fiecare fault suportat. La două
greşeli personale jucătorul era exclus din joc. Un coş valora 3
puncte.
• În stadiul iniţial mingea trebuia să fie scoasă dintr-un coş de
nuiele după fiecare reuşită.
1892.
• Se foloseşte un baston pentru scoaterea mingii din coş.
1893.
• Pivotarea este autorizată şi reglementată. Nu se întârzie
înlocuirea coşurilor cu coşuri din plasă agăţate de un inel metalic
şi prevăzute cu un fir legat de fundul lor de care se trăgea pentru
a fi extrasă mingea.
• Timpul de joc este limitat la 2x20 minute cu pauză de 10 minute.
• În Europa prima întâlnire de baschet are loc în sala Trevise la
Paris, sediul Uniunii Tinerilor Bărbaţi, prin bunăvoinţa
profesorului Rideut, fost student al lui Naismith la Springfield.
1894.
• Se delimitează suprafaţa de joc, întrucât mai înainte terenul nu
avea limite, putându-se juca şi cu peretele.
• Se adoptă o minge mai mare (circumferinţă de 76-81 cm).
• Se acordă câte o aruncare liberă pentru fiecare fault în locul
atribuirii a câte un punct. Aruncarea liberă este executată fără
opoziţie, de la distanţa de 20 de picioare de coş (6,09 m).
10
• Baschetul este introdus în Universitatea din Yale, datorită
profesorului dr. W.H.Anderson.
• Baschetul îşi face apariţia în Japonia şi Iran.
1895.
• Panourile de baschet sunt adăugate mai mult din întâmplare, mai
ales pentru a-i împiedica pe spectatorii de la galerie să-şi ajute
propria echipă într-un exces de entuziasm.
• Distanţa liniei de aruncări libere este adusă la 15 picioare(4,60
m).
• Un cronometru şi un scorer au preluat sarcinile celui de-al doilea
arbitru.
1896.
• Este autorizat driblingul cu 2 mâini.
• aruncare liberă este valorată la 1 punct.
• Coşul din teren reprezintă 2 puncte.
• În Statele Unite se fondează „Uniunea Amatoare”, însărcinată cu
legiferarea regulilor jocului de baschet.
1897.
• Se decide ca echipele să alinieze întotdeauna 5 jucători în teren,
cu posibilitatea schimbării acestora.
1898.
• Se interzice „dublu dribling”, stabilindu-se regula driblingului.
• În S.U.A. are loc primul campionat de baschet profesionist. Într-
o zonă situată la aproximativ 100 Km între New York şi
Philadelphia s-au reunit 6 echipe sub denumirea de „Naţional
Basket - ball Ligue”, care şi-au disputat între ele aproximativ 80
de jocuri.
1901.
• Se interzice înscrierea unui coş după efectuarea unui dribling de
către jucătorul respectiv.
1903.
• „N.B.L.” dispare şi este înlocuită cu „Philadelphia Ligue”,
dizolvată şi ea în 1906.
1904.
• Baschetul îşi face apariţia la Jocurile Olimpice de la Saint-Louis
(S.U.A.) cu titlu însă demonstrativ.
1905.
• Delegaţii marilor şcoli americane: Yale, Columbia, Pensilvany,
Cornell, Harvard se pun de acord asupra unor reguli comune.
1908.
• Se interzice efectuarea driblingului aerian mai mult de o singură
11
 dată.
• „National Collegiate Atheletic Association” (N.C.A.A.) se
însărcinează cu asigurarea publicării regulamentului după care se
joacă în colegii şi care este diferit de primul regulament.
• La 5 greşeli personale jucătorul este eliminat din joc.
1909.
• Primul meci internaţional jucat în Rusia la Petersburg între o
echipă americană a Y.M.C.A. şi un club rusesc.
1910.
• Numărul de greşeli personale va fi redus de la 5 la 4, după care
jucătorul împricinat este exclus din joc.
1912.
• Plasa coşului este tăiată în partea de jos.
1915.
• Se permite înscrierea unui coş după ce jucătorul efectuează o
deplasare în dribling.
• Y.M.C.A. intervine pentru a unifica regulile jocului în S.U.A.
într-un singur regulament de joc, realizând în acest sens un acord
cu A.A.U., N.C.A.A. şi prima ligă profesionistă. În urma acestui
acord s-a născut „JOINT BASCHETBAL COMMITTEE” care,
şi actualmente, este singurul „paznic” şi singurul responsabil al
regulamentului pe teritoriul S.U.A.
1916.
• Prima mare echipă profesionistă americană a fost „Original
Celtic” din Boston. Ea a câştigat în cursul unui sezon 168 de
meciuri.
1921.
• Primul campionat naţional desfăşurat în Europa a fost organizat
de Federaţia Franceză de Atletism care a luat sub „aripa” sa
această activitate „pentru a le asigura atleţilor o bună pregătire de
iarnă”. „Evreux” a fost primul club a cărui echipă a câştigat titlul
de campion naţional.
1924.
• Cel care era faultat era cel care va executa aruncarea liberă. Până
atunci fiecare echipă îşi avea „specialistul” ei care executa toate
aruncările libere.
1927.
• M.Saperstein lansează faimosul „Harlem Globe Trotters”.
• Organizaţia mondială Y.M.C.A., în colaborare cu Colegiul
Springfield fondează la Geneva o şcoală internaţională de
educaţie fizică.
12
• Este creată Federaţia Belgiană de către domnul Armand Schmitz,
director al unei agenţii de asigurări. Împreună cu M.Zansen şi cu
ajutorul francezilor, el redactează primele statute şi regulamente.
1928.
• Primul joc internaţional Belgia – Franţa se joacă la Bruxelles la 5
mai.
1929.
• Doi arbitrii vor conduce un joc de baschet.
1930.
• Circumferinţa mingii este redusă de la 80 la 77,5 cm, iar
greutatea de la 896 g la 868 g.
1932.
• Regula celor 3 secunde este introdusă de către Clair Bee în
S.U.A., fiind sancţionată la staţionarea unui atacant în zona de
restricţie a cărei formă arăta asemănător unei rachete de tenis.
• Directorul Şcolii Internaţionale de Educaţie Fizică din Geneva
(Elveţia), doctorul Elmer Berry, organizează o conferinţă despre
baschet. În urma acesteia a fost fondată „International Amateur
Baschetbal Federation” (F.I.B.A.), având ca membrii fondatori
federaţiile naţionale din: Argentina, Grecia, Italia, Letonia,
Portugalia, România, Elveţia şi Cehoslovacia. Între membrii
F.I.B.A. a fost cooptat şi profesorul român Dumitru Teică.
• Fiecare echipă dispune de 5 jucători şi 2 înlocuitori.
• După fiecare coş sau aruncare liberă reuşită, jocul este reluat
printr-o angajare între 2 la mijlocul terenului.
1933.
• Din 1933 şi până astăzi 5 organisme fac parte din „Joint
Baschetbal Committee”: Y.M.C.A., A.A.U., N.C.A.A., National
Federation of State Jigh School Athletic Association şi Canadian
Baschetbal Association.
• Crearea Federaţiei Franceze de Baschet care preia atribuţiile de
la Federaţia Franceză de Atletism.
1934.
• Baschetul pătrunde în Madison Square Garden printr-o întâlnire
între echipa New York University şi Universitatea Notre Dame
care aduce 16000 de spectatori.
1935.
• Orice jucător poate să reintre de 2 ori în joc.
• Primul campionat european masculin are loc la Geneva cu
participarea echipelor masculine ale: Letoniei, Spaniei,
Cehoslovaciei, Elveţiei, Franţei, Belgiei, Italiei, Bulgariei,
13
 Ungariei şi României (ordinea este dată de clasamentul final).
1936.
• Intrarea baschetului în cadrul Jocurilor Olimpice de la Berlin
(august). La turneul masculin de baschet a participat un număr de
21 de ţări.
• Numărul înlocuitorilor creşte de la 2 la 5.
• „Minutul de întrerupere” este autorizat pentru prima dată pentru
fiecare echipă, într-un joc vor fi câte trei.
• După coş marcat mingea va fi repusă în joc dinapoia liniei de
fund a terenului.
• linie mediană împarte terenul în 2 părţi: o zonă de atac şi o zonă
de apărare; mingea va trebui trecută în zona de atac într-un
interval de 10 secunde.
1939.
• Panourile sunt fixate astfel încât proiecţia lor în teren să fie la
1,20 m de la linia de fund pentru a se reduce ieşirile din teren.
1944.
• La comiterea a 5 greşeli personale, jucătorul este exclus din joc.
• Numărul schimbărilor de jucători devine nelimitat.
• Apar primii antrenori europeni demni de această funcţie: Robert
Busnel (primul profesionist), Emile Frezot.
1945.
• Bob Kurland (2,13 m) de la Universitatea din Oklahoma
inventează „hook shoot” (aruncarea din cârlig).
1946.
• Apar panourile transparente.
1948.
• Londra:
o Numărul înlocuitorilor creşte de la 5 la 7; numărul minutelor
de întrerupere la 4.
o Apare aruncarea la coş din săritură („jump shoot”).
o Jucătorul faultat poate declina beneficiul unei aruncări libere
în profitul unei repuneri a mingiei în joc de la linia de centru
din afara terenului.
o Ca urmare a progresului realizat de apărare se permite ca
jucătorul să ridice piciorul pivot la o plecare în dribling
înainte ca mingea să părăsească mâna.
o Trebuie păstrată o distanţă de 90 cm între atacant şi apărător.
o Apare regula celor 3 secunde aplicată în interiorul zonei de
restricţie al cărui culoar este lărgit la 3,60 m.
1949.
14
• Emile Frezot (antrenor francez) creează „Amicala Antrenorilor
de Baschet”.
• Este oficializată mingea dintr-o singură bucată.
1950.
• Primul jucător negru angajat într-o echipă profesionistă va fi
Chuck Cooper la Boston Celtic.
1952.
• Helsinki:
o Pentru prima dată F.I.B.A. reuşeşte să realizeze şi să impună
un regulament unic pentru toate ţările.
o Numărul minutelor de întrerupere se modifică la 4 şi câte 1
pentru fiecare eventuală prelungire.
o Eliminarea dreptului de renunţare la execuţia aruncării libere
şi obligaţia executării unei aruncări libere pentru fiecare
greşeală personală comisă în ultimele 3 minute.
1953.
• După ce R. Busnel a luat parte o perioadă de timp la lucrările
„Amicalei” o va critica, determinând organizarea în cadrul
Federaţiei Franceze de Baschetbal a „Grupului de Antrenori”
care să o concureze.
1956.
• Melbourne:
o Se reintroduce vechea regulă care interzicea ridicarea
piciorului pivot la plecarea în dribling înainte ca mingea să
părăsească mâna.
o Se măreşte culoarul de aruncări libere care capătă forma unui
trapez.
o Echipa intrată în posesia mingii trebuie să efectueze o
aruncare la coş într-un interval de 30 secunde.
1960.
• Roma:
o Eliminarea liniei de centru.
o În ultimele 5 minute de joc fiecare greşeală personală este
sancţionată cu 2 aruncări libere.
o Se hotărăşte să nu se mai schimbe regulile de joc pe o
perioadă de 8 ani, cu excepţia unor circumstanţe
excepţionale.
1968.
• Mexico City
o Repunerea în aplicaţie a regulii de centru pentru ultimele 3

15
 minute de joc.
o Se poate renunţa la execuţia aruncărilor libere pentru a
repune mingea în joc din afara terenului.
1972.
• München
o Dispare regula ultimelor 3 minute de joc.
o Regula celor 10 secunde, a liniei de centru şi a dreptului de
opţiune privitor la execuţia aruncărilor libere se extinde pe
toată durata jocului.
o Reducerea numărului de înlocuitori de la 7 la 5 jucători.
o Mingea aflată în contact cu inelul coşului poate fi atinsă de
oricare dintre jucători.
o Acceptarea antrenorului secund.
o Introducerea regulii „10 greşeli de echipă” pe fiecare repriză.
1976.
• Montreal
o Se introduce regula aruncărilor libere, „3 pentru 2”.
o Se acordă un „bonus”, adică o aruncare suplimentară, atunci
când jucătorul care înscrie coş este faultat.
1977.
• În 45 de ani (1932-1977) F.I.B.A. ajunge să grupeze de la 8 la
132 ţări afiliate şi evaluează numărul de practicanţi ai jocului de
baschet la aproximativ 80 de milioane.
1980.
• Moscova:
o Definirea precisă în regulament a acţiunii de aruncare la coş.
o Dreptul arbitrilor de a sancţiona abaterile comise înainte cu
20 minute de începerea jocului.
o Reducerea greşelilor de echipă de la 10 la 8.
o Descalificarea antrenorului la sancţionarea echipei cu cea de-
a treia greşeală tehnică.
1984.
• Los Angeles:
o Coşul înscris de la peste 6,25 m valorează 3 puncte.
o Modificarea marcajului zonei de restricţie (spaţiul despărţitor
dintre jucătorii urmăritori la aruncările libere).
o Renunţarea la regula „3 pentru 2”; introducerea regulii „1
plus 1”, după a 7-a greşeală de echipă (prima aruncare reuşită
dă dreptul unei a doua aruncări libere).
o Modificarea regulii celor 30 secunde (se continuă timpul de
16
 atac după o intervenţie a apărătorului care face ca mingea să
părăsească terenul de joc).
o Modificarea sancţiunii pentru abaterea de la regula de 5
secunde (în loc de angajare între doi, repunerea mingiei din
lateral de echipa care a fost în apărare).
o Dimensiunile internaţionale ale terenului de joc: 28 x 15 m.
o Se oficializează inelul coşului prevăzut cu un dispozitiv
declanşator mecanic acţionat sub o tensiune de peste 100 Kg.
1986.
• Barcelona:
o Fiecare greşeală intenţionată sau descalificatoare comisă de
un jucător va fi sancţionată în plus şi cu posesia mingii.
1989.
• Creşterea numărului de înlocuitori de la 5 la 7 jucători pentru
jocurile din cadrul turneelor cu peste 3 meciuri.
1990.
• Buenos Aires:
o Modificarea sancţiunilor privitoare la respectarea regulilor în
timpul execuţiei aruncărilor libere.
o Posibilitatea disputării jocului pe durata a 4 x 12 minute.
o Nu se mai poate renunţa la execuţia aruncărilor libere.
1994.
• Montreal:
o Se reduc dimensiunile panourilor: 1,80 x 1,05 m.
o Se modifică foaia de arbitraj care devine obligatorie pentru
toate competiţiile pe plan naţional.
o Greşeala intenţionată este înlocuită cu cea „de nesportivitate”
(definirea acesteia).
o Modificarea regimului greşelilor tehnice înscrise în contul
antrenorului.
o Amplasarea jucătorilor la execuţia aruncărilor libere (numai
5 plus executantul în interiorul semicercului de 6,25 m).
1998.
• Atena:
o Numărul minutelor de întrerupere ce pot fi solicitate în
repriza a doua creşte la 3.
o Dimensiunile obligatorii ale terenului de joc pentru
competiţiile oficiale vor fi 28 x 15 m.
o Dispare „starea” de minge „în joc”.
o Apare noţiunea „de control slab” asupra mingiei, aplicată fie
17
 la începutul, fie la sfârşitul efectuării driblingului.
o Precizări provocatoare la sancţionarea abaterii de 3 secunde.
o Se modifică modul de reluare a jocului, în cazul sancţionării
unei greşeli duble.
2000.
• Durata jocului se divizează în 4 perioade (sferturi) a câte 10
minute de joc efectiv fiecare, cu pauze de 2 minute între
perioadele 1-2 şi 3-4 şi o pauză de 15 minute între reprizele I-a şi
a II-a.
• Fiecare antrenor are dreptul de a solicita câte un minut de
întrerupere în primele perioade şi câte 2 minute de întrerupere în
perioada a 4-a.
• Se modifică la 8 secunde durata de trecere a mingiei în terenul de
atac şi la 24 secunde durata atacului.
• Durata atacului nu va reluată decât în situaţia când mingea
aruncată la coş atinge inelul şi aceasta revine aceleiaşi echipe.
• În fiecare etapă de joc se aplică regula „greşeli de echipă”, după
ce aceasta a comis 4 greşeli (personale sau tehnice).
2003.
• Se va şterge semicercul punctat.
• Se introduce posesia alternativă – unde indicatorul va fi un
dispozitiv vizibil, acţionat electric sau manual.
• Se modifică regula celor 24 secunde.

3.Evoluţia baschetului pe plan mondial

Din punct de vedere organizatoric, cinci ani după inventarea lui,
baschetul devine sport oficial, disputat în campionatul naţional american,
pentru ca, în 1897, la 20 martie, să aibă loc primul joc în care au evoluat 5
contra 5 jucători: Universitatea Yale învinge pe cea din Pennsylvania cu 32
la 10.
In 1898, o echipă nord-americană apare la Paris, aducând germenul
jocului de baschet pe pământul „bătrânului" continent
În 1902, ia naştere în SUA Liga Interuniversitară din Est, pentru ca,
în urma Conferinţei Vestice, baschetul să se răspândească de la Oceanul
Atlantic până în Pacific, din Golful Mexicului până la frontiera canadiană şi,
după aceea, pe întreg globul.
La jocurile Olimpice din 1904, de la Saint Louis (SUA), s-a
organizat o demonstraţie de către două echipe studenţeşti.

18
 În 1905, profesorul dr. Schmidt, care asistase la demonstraţia făcută
cu ocazia Jocurilor Olimpice de la St. Louis, introduce jocul de baschet în
Germania.
YMCA din Springfield a fost arbitrul regulilor de joc din primii doi
ani, după care se uneşte cu A.A.U. Şcolile sunt nemulţumite şi, în 1908,
„Asociaţia Naţională Atletică a Colegiilor" şi-a luat sarcina întocmirii
regulamentului pentru colegii. în anul 1915, comitetul comun pentru regulile
jocului de baschet era compus din N.C.A.A şi A.A.U. Mai dăinuiau însă în
SUA diferite regulamente după care era jucat baschetul.
Primul turneu internaţional are loc la Paris, în iunie 1919, la care iau
parte echipa militarilor din SUA, echipa Franţei şi cea a Italiei.
În 1924, la Jocurile Olimpice de la Paris, baschetul este prezent
numai ca demonstraţie.
În 1932, la 18 iunie, delegaţiile din Marea Britanie, Argentina,
Cehoslovacia, Grecia, Italia, Lituania, Elveţia, Portugalia şi ROMÂNIA
(reprezentată de Dumitru Teică) hotărăsc în cadrul unei şedinţe festive
înfiinţarea FEDERAŢIEI INTERNAŢIONALE DE BASCHET AMATOR
(F.I.B.A.) cu sediul la Geneva (Elveţia). Cu această ocazie, Leon Bouffard
(Elveţia) a fost ales preşedinte al FIBA, ca vicepreşedinte a fost desemnat
Giorgio Asinari di San Marzano (Italia), iar William Jones (Marea Britanie),
secretar general. Principalul obiectiv al nou-înfiinţatei federaţii a constat din
standardizarea regulilor de joc pentru amatori şi redactarea unicului
regulament al acestui joc sportiv, fapt materializat în 1934.
Consacrarea acestui joc în Statele Unite are loc în 1934, la 29
decembrie, când, la Madison Square Garden echipa New York City bate cu
25:18 Universitatea Notre Dame, în faţa a 16.000 de spectatori.
Anul 1935 aduce pe firmamentul sportiv european prima mare
competiţie baschetbalistică: CAMPIONATUL MASCULIN EUROPEAN,
desfăşurat la Geneva, campionat câştigat de reprezentativa Letoniei şi la
care a participat şi ţara noastră (unde ocupă locul 12 din tot atâtea
participante).
Deplina şi definitiva consacrare a jocului de baschet pe plan mondial
va avea loc în 1936, când va fi inclus în programul Jocurilor Olimpice de la
Berlin. La turneul olimpic participă un număr de 22 echipe masculine,
reprezentând tot atâtea naţiuni, finala olimpică fiind câştigată de echipa
Statelor Unite, care învinge pe cea a Canadei cu 19:18
Prima ediţie a Campionatului mondial a fost organizată Ia Buenos
Aires (Argentina) în anul 1950, finala disputându-se între reprezentativele
Argentinei şi Statelor Unite, trofeul fiind câştigat de ţara organizatoare,
învingătoare cu 64:50.

19
 Dar, practicarea jocului de baschet nu a reprezentat, pentru prima lui
perioadă de la inventarea lui de către James Naismitlvun apanaj strict al
bărbaţilor. Răsunetul unui joc sportiv, a cărui atracţie creează un entuziasm
deosebit practicanţilor lui, depăşeşte urgent graniţele colegiului din
Springfield, răspândindu-se, la început, în mediile şcolare şi universitare
feminine din jurul Springfieldului.
Aşa că, în 1892, la Buckingham Grade School, în martie, are Ioc
primul joc feminin între două echipe ale acestei şcoli, printre competitoare
evoluând şi domnişoara Sherman, viitoarea doamnă Naismith, iar în 1893,
jocul va fi practicat şi de studentele de la Smith College din Northamton. Cu
toate acestea, răspândirea baschetului feminin întâmpină unele
impedimente, legate mai ales de conceptele morale ce dominau acele vremi.
Este vorba că, în acea perioadă, datorită puritanismului doctrinar care
domina lumea Statelor Unite, principala problemă consta din ţinuta
vestimentară sportivă a femeilor, fapt care interzicea bărbaţilor de a viziona
întreceri sportive în care femeile ar fi apărut în costume de sport. In plus,
numeroşi profesori estimau că regulile legiferate de Naismith nu ar fi
corespuns practicării acestui joc sportiv de către femei, ajungându-se astfel
ca terenul de joc să fie împărţit în trei zone, jucătoarele dintr-o zonă neavând
dreptul de a se deplasa în altă zonă decât cea iniţială. Acest fapt a frânat o
bună perioadă răspândirea baschetului feminin în continentul european.
Se pare că baschetul feminin va fi introdus în Europa, în preajma
primului război mondial, Franţa fiind ţara care-1 adoptă prima, ca urmare a
influenţelor benefice ale conceptelor feministe de emancipare, care, în sport,
vor fi promulgate de Federaţia Franceză a Sportului Feminin. Cu toate
acestea, de abia în 1924, în urma unui turneu întreprins de echipa
canadiencelor de la Şcoala Comercială din Edmonton, baschetul feminin
francez îşi începe ascensiunea prin organizarea primului campionat naţional,
ca urmare a înfiinţării a numeroase cluburi feminine de baschet.
Putem evidenţia, drept primă competiţie feminină de amploare,
disputarea în 1930, la Praga, a primei ediţii a Jocurilor Feminine Mondiale,
în programul cărora figura şi jocul de baschet, ediţia a II-a fiind programată
în 1934, la Londra (Marea Britanie).
Tot privitor la activităţile competiţionale feminine de amploare,
trebuie să menţionăm organizarea primei ediţii a Campionatelor europene de
baschet feminin în anul 1938, Roma (Italia) fiind primul oraş ce organizează
această competiţie iar, mult mai târziu, FIBA organizează primul Campionat
mondial feminin, a cărui organizare este atribuită capitalei statului Chile,
Santiago, în 1953. în 1976 este anul introducerii în programul Jocurilor
Olimpice desfăşurate la Montreal (Canada) a baschetului feminin, activitate
ce s-a desfăşurat de atunci, permanent, la fiecare ediţie a acestor jocuri.
20
 4.Apariţia şi evoluţia jocului de baschet în România

Pătrunderea jocului de baschet în ţara noastră se plasează în aspectul

general politic, economic şi social al Europei din perioada imediat
următoare conflagraţiei conjuncturale de după primul război mondial.
Pentru România, această perioadă ar putea fi caracterizată ca fiind dominată
de o stare de haos economic, agrar, industrial şi financiar, consecinţă a
cotropirii unei bune părţi a teritoriului ţării de către forţele beligerante,
precum şi a distrugerilor cauzate de susţinerea conflictului armat pe
teritoriul României. în aceste condiţii, guvernul român este nevoit să accepte
o serie de compromisuri care vizau refacerea potenţialului agro-industrial al
economiei-naţionale ( Negulescu C.,2001).

Baschetul si
voleiul sunt
doua jocuri care
au intrat cam in
acelaşi timp si
pe aceeaşi cale
in practica
sportiva
româneasca. Si
organizatoric au
fost corelate,
pentru ca,
iniţial, forul lor
de conducere a
fost comun.
Pătrunderea in
spaţiul sportiv
naţional s-a făcut după primul război mondial, cu ajutorul
asociaţiei americane YMCA. Prin statutul, sorgintea si obiectivele
asociaţiei respective, se prevedea influenţarea tineretului de
pretutindeni si, implicit, din România in plan cultural, religios,

21
 turistic si sportiv.

YMCA isi începe activitatea imediat după

război, in 1919. Printre primele acţiuni se
număra introducerea baschetului si
voleiului, pe care le-a organizat si condus
efectiv până in 1930. Instructorii YMCA
au introdus pentru prima oara baschetul
in armata, in „Casele ostasesti” infinitate
pentru recreaţie si culturalizarea
militarilor. Informaţiile de început despre
organizarea si răspândirea baschetului ne
parvin din vara anului 1921, când au loc
la Brasov cursuri de vara ale „Caselor
ostasesti”.

Jocul de baschet este de origine

americana, creat de dr. Naismith si
introdus in 1891 in oraşul Springfield
(SUA). La JO din 1904, de la Saint Louis,
a fost prezentat pentru cunoaşterea si
popularizarea lui. Dar includerea
baschetului in programul Jocurilor Olimpice va avea loc abia in 1936, la Berlin,
după infiintarea Federaţiei Internaţionale de Baschet Amator (FIBA), in anul
1932.

Federaţia Româna de Baschet se afiliază la Federaţia Internaţionala de

Baschet in anul 1932. Tot in acest timp, baschetul pătrunde in şcolile
bucureştene, Liceul „Mihai Viteazul” fiind printre primele, datorita profesorului
Sebastian Chinie, care, ca fost ofiter (locotenent), a deprins jocul de baschet
la „Casele ostasesti”. In anul 1921, in presa („Ecoul Sportiv”) apare un articol
de prezentare a jocului si câteva recomandări privind regulamentul. O data ce
jocul era practicat in mai multe scoli, organizarea unui Campionat Şcolar era
iminenta. Asadar, elevii liceelor „Mihai Viteazul”, „Dimitrie Cantemir”, „Spiru
Haret”, Colegiul „Sf. Sava” si Şcoala de Aplicaţie vor participa la primul
Campionat pentru Cupa YMCA, pe care o va cuceri echipa de la „Mihai
Viteazul”. Scor final: 12-11!

In anul 1922, Clubul „Avântul” anunţa formarea primei echipe feminine de

baschet. Anul 1923 va fi in continuare dominat de baschetul şcolar si, in mod
special, de echipa Liceului „Mihai Viteazul”.
In anul 1924, baschetul este introdus in programa Institutului de Educaţie
Fizica din Bucureşti. Urmează o perioada de inactivitate, dar in 1926 se reia
Campionatul Interşcolar intre 4 licee: „Mihai Viteazul”, „Matei Basarab”, „Spiru
Haret” si „Dimitrie Cantemir”. Prin tradiţie, Cupa revine echipei Liceului „Mihai

22
Viteazul”.
Campionatul se transforma in sistem eliminatoriu. De-abia in 1928 Liceul
„Spiru Haret” reuseste sa întrerupă şirul victoriilor echipelor de la „M.
Viteazul”. Baschetul înregistrează in anul 1928 o dezvoltare sensibila, prin
apariţia echipelor de club si a prezentei lor in provincie.
Universitatea se „contaminează” de frumuseţea jocului, care acum e practicat
de foştii jucători din scoli. Jocul va fi cunoscut in 1928 la Focsani, susţinut de
militari si la Eforie, datorita studenţilor INEF, aflaţi acolo la cursurile de înot.

Anii 1921-1930 reprezintă o perioadă de dezvoltare accentuată a

forţelor de producţie cu o influenţă directă şi puternică asupra vieţii
economico-sociale a ţării. Aceasta corespunde, de altfel, cu perioada
dezvoltării economice şi stabilizării relative a capitalismului pe plan
internaţional, stare cu influenţe benefice şi pentru ţara noastră.
Dezvoltarea agrar-industrială din ţara noastră reflectată în creşterea
evidentă a produsului intern brut, s-a repercutat şi în planuri ce vizează viaţa
socială şi culturală a românilor.
Ceea ce ne interesează din acest punct de vedere este reprezentat prin
acceptarea şi sprijinirea atât de către guvernanţi, cât şi de palatul regal a
yenirii în ţară a unui sistem educaţional, cultural dar şi sportiv, specific
american, reprezentat prin Societatea Y.M.C.A. Această societate se va
ocupa de organizarea şi răspândirea în masele de tineret din România a
activităţilor culturale, dar mai ales sportive.
Astfel, în anul 1920, societatea americană YMCA (Young Mens
Christians Association) îşi deschide filiala pentru România, la început
organizând activitatea cultural-sportivă a ostaşilor armatei române prin
înfiinţarea „Caselor ostăşeşti", unde, pe lângă alte activităţi sportive, a fost
predată şi învăţarea jocului de baschet. Această activitate din armată va fi
preluată de ofiţerii români, care, în scurt timp, vor îndepărta din conducerea
acestor organizaţii militare pe reprezentanţii societăţii YMCA.
Ca urmare, tărâmul de desfăşurare al activităţii societăţii YMCA va
rămâne doar în mediul civil, şi anume, în rândul şcolarilor şi, mai apoi, al
studenţilor.
Printre principalele mijloace folosite de YMCA în cadrul ansamblului
de mijloace folosite pentru realizarea scopului urmărit, s-a găsit şi sportul,
cu deosebire ocupându-se cu jocurile sportive de sală. Astfel, putem
considera anii 1921-1922 ca anii în care jocul de baschet este „importat" şi
de ţara noastră, din Statele Unite, prin intermediul acestei societăţi.

23
 La acea dată, societatea YMCA, prin influenţele pe care le are în
mediul şcolar, organizează pentru elevii unor licee mari din capitală jocuri
demonstrative de baschet în sala proprie. Unii profesori de educaţie fizică,
printre care Bucovineanu, Duţescu, Zahirnic, Ion Popovici sau locotenentul
Sebastian Chinie, membrii activi ai societăţii, prin intermediul instructorilor
americani Forbes, Brown şi Stevens, fac cunoştinţă cu acest joc pe care-1
introduc în şcolile lor.
Răspândirea în mediul şcolar a acestui joc face ca, în luna iunie
1922, să se organizeze pentru echipele şcolare prima competiţie de baschet
din ţară, dotată cu Cupa transmisibilă a societăţii YMCA. La competiţie se
înscriu 5 echipe şcolare, dintre care putem remarca participarea unui liceu
cu profil industrial, şi anume, „Şcoala de Aplicaţii". Finala are loc între
echipele liceelor Mihai Viteazu şi Spiru Haret, primii câştigând cu scorul de
9:5.
Competiţia se va desfăşura şi în anii următori, cupa fiind câştigată
definitiv de Liceul Mihai Viteazu, care câştigă trei ediţii consecutive ale
acesteia.
O dată cu trecerea primilor jucători în facultăţi, baschetul iese din
cercul restrâns al şcolilor şi, în 1924, îl găsim practicat de către studenţii din
Academia Naţională de Educaţie Fizică (ANEF) Bucureşti.
Vor trece însă alţi câţiva ani şi de-abia în 1929 vom întâlni primul
campionat pentru echipe de cluburi, campionat disputat în sistem
eliminatoriu de un număr de 6 echipe şi câştigat de echipa TENIS CLUBUL
ROMÂNIEI (T.C.R.)
Campionatul din 1930, disputat după aceeaşi formulă, revine tot
echipei T.C.R., care învinge pe Viforul Dacia într-un joc terminat în
prelungiri: 40:34 (20:17/34:34). Ca arbitrii ai finalei au funcţionat Frank
Stevens şi Dumitru Teică.
Anul 1930 reprezintă anul de avânt al dezvoltării acestui joc, atât prin
numărul de echipe ce se înfiinţează, cât şi prin organizarea mai multor
competiţii.
De abia în 1931, apar unele preocupări pentru oficializarea jocului,
astfel că forurile de resort hotărăsc înfiinţarea FEDERAŢIEI ROMÂNE DE
BASCHET ŞI VOLEI (F.R.B.V), fondatoare fiind un număr de 9 cluburi cu
echipe de baschet şi volei: YMCA, TCR, Viforul Dacia, Juventus, Sportul
Studenţesc, Macabi, Turda, P. T. T. şi Apărătorii Patriei. Crearea unei
federaţii comune ilustrează caracterul de cerc restrâns pe care-l aveau cele
două sporturi „minore" şi ai căror adepţi, datorită costurilor necesitate de
construcţia şi întreţinerea bazei materiale, erau cei ce dispuneau de mijloace
financiare.

24
 Federaţia este condusă de un Comitet federal al cărui prim preşedinte
a fost profesorul de educaţie fizică C. Marinescu iar vicepreşedinte,
profesorul N. Duţescu.
În 1932, sub redacţia profesorului Niculae Duţescu, apare primul
„Regulament al jocului de baschet" comentat, care înlocuieşte prima
traducere efectuată de Richard Hillard a versiunii americane lansate prin
YMCA.
În acelaşi an, o delegaţie română participă, la Geneva, la Fondarea
Federaţiei Internaţionale de Baschet Amator (FIBA), România înscriindu-se,
cu acest prilej, printre membrii fondatori şi afiliaţi ai acestui for
internaţional.
Începând cu sezonul 1931-1932, Campionatul regional al Munteniei
îşi va disputa cu regularitate ediţiile sale antebelice, care sunt câştigate după
cum urmează:
1931-1932: YMCA
1933: Juventus
1934: C.F.R.
1935-1936: Sportul Studenţesc
193 7: Sportul Studenţesc
1937-1938: Sportul Studenţesc
193 8-193 9: Sportul Studenţesc
1940: Bonaparte
În 1933, iau fiinţă primele echipe feminine care se vor întrece în
competiţia „Liga Munteniei", la care participă un număr de 4 echipe,
câştigată în acel an de echipa T.C.R.
Desfăşurată cu o mai mică regularitate decât campionatul masculin, în
următorii ani competiţia este câştigată de TCR (1934) Telefon club (1935) şi
Sportul Studenţesc (1939-1940). Baschetul feminin rămâne practicat într-un
cerc restrâns, majoritatea sportivelor proveneau din capitala ţării, fiind, în
general, persoane care dispuneau de posibilităţi financiare.

25
 Debutul activităţii internaţionale este înregistrat în ianuarie
1934,când echipa clubului Juventus ia un prim contact cu baschetul din
Cehoslovacia, jucând două jocuri la Brno cu echipa Kralovo Pole, apoi cu
selecţionata oraşului Nimbruck şi, ia Praga, alte două jocuri. Rezultatele
nefavorabile în toate cele 5 jocuri dovedesc că suntem departe de valoarea
baschetului practicat, la acea dată, în Europa. De altfel, acest lucru va fi
confirmat şi de participarea echipei noastre naţionale la primul Campionat
european masculin de la Geneva, unde ne clasăm pe locul 10 din tot atâtea
echipe participante.
În continuare, vor avea loc o serie de jocuri şi întâlniri internaţionale,
organizate de federaţie în ţară şi străinătate, pentru cluburi, mai ales, ceea de
dovedeşte că acest lucru a contribuit într-o oarecare măsură la o vitalizare a
baschetului autohton. Totuşi, nivelul practicării lui rămâne suficient de
scăzut pe plan naţional.
Baschetul fiind socotit ca un sport „minor" şi „neproductiv", cuprindea
în sfera lui de activitate din ţara noastră un număr restrâns de jucători
(aproximativ 300), numărul echipelor fiind în jurul a 30-35. în afara
grupărilor şi a cluburilor sportive, baschetul mai era practicat în şcoli,
universităţi şi chiar armată, dar de cele mai multe ori sporadic.

26
 În timpul celui de-al doilea război mondial, activitatea
baschetbalistică cunoaşte o stagnare, o serie de cluburi desfiinţându-şi
echipele din lipsă de jucători încorporaţi sau căzuţi la datorie pentru ţară.
O dată cu încetarea stării de beligerantă şi încheierea păcii, activitatea
baschetbalistică este reluată, fiind condusă de o comisie interimară care a
activat în cadrul federaţiei până la înfiinţarea Organizaţiei Sportului
Popular (OSP) în 1945.
O.S.P.-ul a sprijinit intens activitatea baschetbalistică, care, între 1945-
1950, cunoaşte o revigorare pe întreg cuprinsul ţării.
În anul 1946, la Bucureşti, în 1947, la Tirana, şi, în 1948, la Sofia,
au loc competiţii internaţionale dotate cu „Cupa Balcanică", atât pentru
echipele naţionale masculine, cât şi cele feminine, pentru ca, în 1949,
competiţia să devină „ Campionatul Balcanic".
La 26 iunie 1949, se înfiinţează Comitetul pentru Cultură Fizică
şi Sport (C.C.F.S.), înlocuind O.S.P.-ul, fapt care conduce şi la despărţirea
definitivă organizatorică a celor două discipline sportive, baschetul şi
voleiul, care activaseră timp de 18 ani sub egida aceleiaşi federaţii ( FRBV).
Secretar al noii Federaţii Române de Baschet (F.R.B.) a fost numit
profesorul Emil Manea, sub conducerea căruia jocul de baschet cunoaşte un
avânt prin:
a. înfiinţarea de noi cluburi şi secţii de baschet în toată ţara:
Tg.Mureş, Cluj, Oradea, Timişoara, Satu Mare, Arad, Craiova, Iaşi, Piteşti,
Sibiu, Constanţa, Braşov, Galaţi -unde se organizează campionate locale;
b. înfiinţarea unor şcoli de antrenori, precum şi a unor centre de
iniţiere şi pregătire a elevilor în această disciplină sportivă;
c. editarea noii versiuni modificate de FD3A a regulamentului de
joc;
d. acordarea primelor titluri pentru merite deosebite în sport,
respectiv în baschet.
În primăvara anului 1950, s-au definit condiţiile organizării şi
participării la primul Campionat naţional de baschet (devenit ulterior
Divizia naţională „A"), competiţie câştigată de echipa Metalul Bucureşti şi
la care au participat un număr de 12 echipe din întreaga ţară. Ediţiile
următoare vor fi câştigate după cum urmează: 1951 - PTT Bucureşti, 1952 -
Metalul Bucureşti, 1953, 1954 - Dinamo Bucureşti, 1955 - CC.A. Bucureşti,
1956, 1957 – Dinamo Bucureşti, 1958, 1959, 1960, 1961 - C.C.A.
Bucureşti, 1962, 1963,1964 - Steaua Bucureşti, 1965 - Dinamo Bucureşti,
1966, 1967 - Steaua Bucureşti, 1968, 1969, 1970, 1971, 1972, 1973, 1974,
1975, 1976, 1977 - Dinamo Bucureşti, 1978 - Steaua Bucureşti, 1979 -
Dinamo Bucureşti, 1980, 1981 - Steaua Bucureşti, 1982 – Dinamo
Bucureşti, 1983, 1984, 1985, 1986 - Steaua Bucureşti, 1987-Dinamo
27
Bucureşti, 1988, 1989, 1990 - Steaua Bucureşti, 1991, 1992 - Universitatea
Cluj, 1993 - Dinamo Bucureşti, 1994, 1995 – Foresta Universitatea Sibiu,
1996, 1997, 1998 - Dinamo Bucureşti, 1999 - Universitatea Foresta Sibiu,
2000 - C.S.U. - I.S.A. Piteşti.
În ceea ce priveşte baschetul feminin, această perioadă, după un
început mai greoi privind constituirea unui număr crescut de echipe,
cunoaşte o activitate competiţională ascendentă care, în 1950, se
materializează prin organizarea primului Campionat naţional feminin de
baschet, ediţie pe care o câştigă echipa C.S.U. Bucureşti. Organizat sub
diferite formule de disputare, campionatul naţional feminin (devenit ulterior
Divizia naţională „A" este câştigat după cum urmează: 1951, 1952 -
Locomotiva MTTC Bucureşti, 1953, 1954 - Ştiinţa Cluj, 1955 - Ştiinţa
I.C.F. Bucureşti, 1956, 1957, Energia Bucureşti, 1958, 1959 - Constructorul
Bucureşti, 1960, 1961, 1962 -Rapid Bucureşti, 1963, 1964 - Ştiinţa
Bucureşti, 1965 - Rapid Bucureşti, 1966, 1967, 1968 - Politehnica
Bucureşti, 1969 - Rapid Bucureşti, 1970 - Politehnica Bucureşti, 1971 -
Rapid Bucureşti, 1972, 1973, 1974 - Politehnica Bucureşti, 1975, 1976,
1977 -I.E.F.S. Bucureşti, 1978 - Rapid Bucureşti, 1979 - Crişul Oradea,
1980 - Politehnica CSS Nr. 2 Bucureşti, 1981 - Universitatea Cluj, 1982-
Voinţa Bucureşti, 1983, 1984, 1985, 1986, 1987, 1988, 1989, 1990, 1991,
1992 - Universitatea Cluj Napoca, 1993 - Baschet Club Arad, 1994, 1995 -
Otelul Târgovişte, 1996 - A.C.R.O. Bucureşti, 1997, 1998, 1999, 2000 -
Baschet Club Arad.
Pe plan internaţional, baschetul românesc a cunoscut o perioadă de
afirmare, echipele reprezentative ale ţării noastre ocupând locuri onorante în
turneele finale ale Campionatelor europene atât la seniori, cât şi la
senioare, până în jurul anului 1980. Următoarea perioadă va fi una de declin
valoric, ani buni echipele reprezentative nemaireuşind calificări în turneele
finale ale campionatelor europene.
Vom menţiona unele locuri meritorii obţinute la aceste campionate
europene de reprezentativele României.
. ECHIPA MASCULINĂ: 1955 (Budapesta) - locul 7, 1957 (Sofia) -
locul 5, 1959 (Istambul) - locul 8, 1961 (Belgrad) - locul 7, 1967 (Helsinki)
- locul 5, 1971 (Essen) - locul 8
ECHIPA FEMININĂ: 1950 (Budapesta) - locul 7, 1960 (Sofia) -
locul 6, 1962 (Mulhuse) - locul 4, 1964 (Budapesta) - locul 4, 1966 (Cluj) -
locul 4, 1970 (Roterdam) - locul 8, 1972 (Varna) - locul 5, 1974 (Cagliari) -
locul 6,1978 (Lodz) - locul 8,1980 (Banja Luka) - locul 8.
Participarea la competiţiile europene pentru echipele de cluburi a
urmat aceeaşi traiectorie performanţială, perioada 1955- 1980 fiind una de
afirmare, echipele noastre Dinamo şi Steaua dar mai ales cele feminine
28
I.E.F.S., Politehnica şi Rapid din Bucureşti sau Universitatea Cluj având
comportări meritorii, calificându-se chiar şi în semifinalele Cupei
Campionilor Europeni sau Cupei Cupelor.
( Ghiţescu G.,I., Moanţă A.,2005).
In 1981, la Campionatele Mondiale Universitare echipa de fete a
României s-a clasat pe locul III, cucerind medalia de bronz, iar echipa
masculina a ocupat locul IV. In 1991 echipa masculina de baschet juniori a
României a înregistrat cea mai buna performanţa a vreunui lot din România
la un campionat mondial de baschet clasându-se pe locul V la CM de la
Edmonton, Canada, cu un lot din care făceau parte, printre alţii Ghita
Mureşan sau Constantin (Titi) Popa.
Până în ziua de azi naţionala feminină de baschet s-a calificat
aproape la toate turneele finale ale campionatelor europene, lucru pe care
naţionala de băieţi nu la reuşit.
Singurul succes major al baschetului masculin este la nivelul
echipelor de club prin Asesoft Ploieşti, care în anul 2006 a câştigat F.I.B.A.
Europe Cup. Şi alte echipe româneşti de seniori au participat în diferite cupe
europene ca Mobitelco Cluj, Dinamo, B.C.A. Piteşti dar fără rezultate
notabile.
În zilele noastre o serie de jucători activează la echipe puternice din
străinătate, însă în N.B.A. un singur jucător român a reuşit să ajungă şi
anume Ghiţă Mureşan .Ceilalţi activează la echipe puternice din Germania,
Rusia, Belgia, Ungaria.
Acelaşi lucru îl întâlnim şi la fete unde numeroase jucătoare
activează în campionate europene, o parte dintre ele au jucat şi în
Campionatul Universitar American de baschet.
.

5. Particularităţile jocului de baschet profesionist din N.B.A.

Baschetul profesionist şi în special cel din NBA, reprezintă o afacere

re mari proporţii. Managerii echipelor apelează la cifre pentru a-şi urmări
investiţiile. Statisticile care se fac la fiecare partidă nu scapă nimic.
Ele reprezintă singurul paşaport către un viitor profitabil pentru
fiecare jucător, echipă, etc.
Înaintea unei partide, u singur capitol aparent izolat între 2 flash-uri
poare propulsa un jucător de baschet profesionist până la limitele vitale ale
jocului, pentru ca la terminarea unei partide o linie statistică poate valora
mai mult decât un titlu de campion.

29
 Într-o lume plină de contradicţii, cifrele sunt singurele
argumente credibile.
În fiecare început de an, cu ocazia rafturilor de jucători, acolo unde
este decis o mare parte din viitorul ligii N.B.A., contradicţiile cedează locul
predicţiilor, iar deciziile matematice ocrotesc spectacolul şi spiritul
baschetului.
Spectacolul pus în scenă peste Atlantic, pare a fi posibil, oriunde în
lume, un ideal imposibil de atins.
Dar succesul financiar din cadrul celui mai puternic campionat de
baschet din lume, aparent inaccesibil în Europa, se sprijină pe reguli stricte
care spulberă misterul .Motivaţia actorului din teren ocupă în cadrul acestui
show un rol central.
Deosebit de substanţială, motivarea baschetbalistului propune
respectarea cu stricteţe a tuturor regulilor jocului aşa cum sunt descrise de
cei 2 stâlpi ai imaginii: marketingul şi mass-media.
N.B.A.-ul s-a extind gradat şi permanent încă de la înfiinţare în
1949-în acel an au evoluat un număr de 17 echipe.
În 1954,numărul echipelor a fost redus la 8, echipe care există şi
astăzi. În 1961 apare Chicago Packers, actuala Washington Wizards iar în
1966 Chicago Bulls, pentru ca apoi în 1967 să apară Seatle Supersonics şi
San DiegoRockets, actuala Huston Rockets.
Mai târziu în 1968 apare, Milwankee Bucks şi Poenix Suns, în
1970-Los Angeles Clipers şi Portland Traill Blazers ca în 1974 să aparî
Utach Jazz.
În anul 1976, N.B.A., reuşeşte să atragă din nou cele mai bune
echipe dintr- o ligă concurentă, A.B.A.-American Basketball Association.
Aceste echipe au fost: San Antonio Spurs, New Jersey Nets, Denver
Nuggets şi Indiana Pacers.
În 1980 apare Dallas Mavericks, în 1988 Miami Heat şi Charlote
Hornets, în 1989 Orlando Magic şi Minnesota Timberwolves.
În 1995, N.B.A., promovează primele 2 echipe din afara ţării şi
anume Toronto Raptors şi Memphis Grizzlies din Canada, pentru ca în 2004
să apară ultima echipă înscrisă pînă acum, Charlotte Bobcost.
Stabilitatea financiară şi infrastructura reprezintă principalele criterii
privind admiterea în N.B.A., ca membru cu drepturi depline.
Exceptând bugetul propriu, necesar asigurării salariilor jucătorilor,
fiecare nou membru al cartelului este obligat să achite taxa e afiliere.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în 1994, când cele 2 echipe
canadiene(TORONTO RAPTORS şi MEMPHIS GRIZZLIES) au plătit câte
125 de milioane de dolari fiecare , pentru afiliere, membrelor deja existente
revenindu-le în acest caz câte 9 milioane de dolari.
30
 Astăzi, N.B.A., este reorganizat astfel:

CONFERINŢA DE EST CONFERINŢA DE VEST

Atlantic Central Southeast Southwes Northwes Pacific
t t
1.Boston 1. Chicago 1.Atlanta 1. Dallas 1. Denver 1.
Celtics Bulls Hawks Mavericks Nuggets Golden
State
Warrior
s
2. New Jersey 2. 2. 2. 2. 2. Los
Nets Cleveland Charlote Houston Minnesota Angele
Cavaliers Bobcast Rockets Timberwo s
lves Clipper
s
3. New York 3. Detroit 3. Miami 3. 3. 3. Los
Knicks Pistons Heat Memphis Portland Angele
Grizzlies Trail s
31
 Blazers Lakers
4. 4. Indiana 4. Orlando 4. New 4. Seattle 4.
Philadelphia Pacers Magic Orleans Super Phoeni
76-ers Hornets Sonics x Suns
5. Toronto 5. 5. 5. San 5. Utach 5.
Raptors Milwankee Washingto Antonio Jazz Sacram
Bucks n Spurs ento
Kings

Progresul N.B.A.- ului, ca imagine şi forţă comercială este de

necontestat. Au apărut astfel noi locuri de muncă. Creşterea valorii
drepturilor TV, şi taxa de afiliere care a fost plătită de echipele nou venite în
ligă, au determinat în timp o creştere substanţială a salariilor jucătorilor.
Salariile exorbitante au creat superstaruri şi au alimentat sistemul de
management al N.B.A., care este considerat cel mai stabil di lume sportului
profesionist.
După 58 de ani de experinţă acumulată cei din fruntea N.B.A.-ului,
Ştiu că nu numărul echipelor este foarte important, ci mai ales calitatea lor,
dată de suportul financiar şi valoarea jucătorilor. Fiecare echipă poate fi
considerată o bijuterie financiară.
Pentru patronatul N.B.A., înfiinţarea unei noi echipe reprezintă
certitudinea dezvoltării, în timp ce patronul echipei poate afirma că a tras
lozul cel mare.
În fiecare an înainte de începerea campionatului în N.B.A., are loc
draftul jucătorilor. Sistemul de selecţie este conceput astfel încât să
contribuie la relansarea competiţiei în fiecare sezon La draft participă
numai echipele care în sezonul precedent nu au evoluat în playoff. Aceste
cluburi prin acest draft, au ocazia să-şi întărească loturile cu jucători de
valoare, prin care să concureze echipele puternice pentru următorul sezon.
Acest sistem, permite menţinerea unui echilibru al forţelor, în
vederea menţinerii competitivităţii şi spectaculozităţii partidelor. Draftul
jucătorilor este un eveniment puternic, mediatizat, desfăşurarea lui
cuprinzând 2 etape: prima etapă constă în stabilirea ordinii la alegerea
jucătorilor şi a doua etapă vizează alegerea propriu-zisă. Ordinea de selecţie
se stabileşte într-un sistem specific loteriei, purtând denumirea de
LOTTERY DRAFT. Acest sistem este încă unul controlat, calculul
probabilităţilor fiind elaborat în aşa fel încât echipa poziţionată cel mai
modest la sfârşitul sezonului precedent, să aibă cele mai mari şanse în
alegerea celui mai valoros jucător al draftului.

32
 În fiecare an în luna februarie are loc în cadrul N.B.A., meciul
stelelor între 2 echipe de supervedete aparţinând conferinţelor de est şi vest.
Această partidă este un adevărat show, fiind urmărit în fiecare an de sute de
milioane de telespectatori .Înainte de partida stelelor din N.B.A., are loc cu
o zi înainte , partida debutanţilor(jucătorii draftaţi), precum şi bine
cunoscutele concursuri de 3 puncte, slam-dunk şi cele de agilitate La finalul
fiecărei partide EST-WEST, este desemnat un MVP(jucătorul cel mai bun
din oll –starr) , premiul fiind înmânat chiar de către preşedintele N.B.A..
Fiecare echipă susţine 28 de partide în divizia din care face parte(4-5
întâlniri cu fiecare echipă), 28 de partide cu echipele din conferinţa
proprie(4-5 întâlniri cu fiecare echipă), 26 de partide cu echipele din
conferinţa opusă( câte 2 cu fiecare echipă).Deci pe parcursul sezonului
regulat regulat o echipă susţine 82 de partide, cu o medie cuprinsă între 12 şi
16 partide pe lună. Întregul program al sezonului regulat conţine 2214
partide.O echipă care ajunge în finală poate susţine 108 partide, în funcţie de
numărul de jocuri din play-off. În cadrul play-off-ului, o echipă poate
susţine între 15 şi 27 de partide.

Clasamentul se realizează pe baza numărului de victorii din timpul

sezonului regulat. În play-off, se califică primele 8 clasate din fiecare
conferinţă. Play-off-ul ARE 2 SECŢIUNI, REPTEZENTATE DE CELE 2
CONFERINŢE. Echipa cu un palmares mai bun va beneficia de avantajul
33
terenului propriu şi o parteneră de întrecere situată pe un loc inferior în
clasament. Acest sistem dă posibilitatea echipelor mai slab cotata să acceadă
în fazele superioare ale competiţiei, oferind în special prima şansă echipei
cu o evoluţie mai bună şi constantă în timpul sezonului regulat.
Prezentăm în continuare spre exemplificare diferenţele dintre regulamentul
N.B.A., şi celelalte regulamente existente la nivel mondial.

REGULA F.I.B.A. N.B.A. N.C.A.A.

Durata jocului 4x10 minute 4x12 minute 2x20 minute
Durata 5 minute 5 minute 5 minute
prelungirilor
Durata între 2 minute 130 de secunde Nu se aplică
perioada
(sfertul) 1 şi 2
respectiv 3 şi 4
Durata pauzei 15 minute 15 minute 15 minute
Lungimea 28m x 15m 28,65mx15,24m 28,65mx 15,24m
terenului
Mărimea 6m x 5,80m 4,87 x 5,79 m 4,87 x 5,79m
suprafeţei de 3
secunde
Three-Point FG 6,25m 7,22m (6,70 m în 6,01m
Distance lateral)
Timpul de atac 24 secunde 24 secunde 35 secunde
Resetarea Când în urma Când în urma Când în urma
timpului de atac aruncării mingea aruncării mingea aruncării mingea
atinge inelul atinge inelul atinge inelul
Timpul de 8 secunde 8 secunde 10 secunde
trecere a mingii
din terenul de
apărare în cel
de atac
Timpul de joc Ultimele 2 Ultimele 2 Ultimele 2
se opreşte după minute din minute din minute din
un coş marcat perioada( sfertul) perioada( sfertul) repriza a 2 –a ţi
4 şi în prelungiri 4 şi în prelungiri în preliungiri
Limita de 5 6 5
greşeli( faulturi)
personale
Bonus la După cel de al 4 După cel de al 4 După cel de –al

34
aruncări libere fault de echipă fault de echipă 6 fault de echipă
într-o într-o într-o
perioadă(sfert) – perioadă(sfert) –repriză( aruncări
2 aruncări libere 2 aruncări liberelibere- una plus
una); după al 9-
lea fault pe
repriză 8 2
aruncări libere)
Număr de 5 ( 3 apărători, 2 5 ( 3 apărători, 2 6 ( 4 apărători, 2
jucători permişi atacanţi) atacanţi) atacanţi)
la recuperare în
urma unei
aruncări libere
Repunere între Echipele da Echipele
2 alternează alternează
posesia după posesia după
repunerea între 2 repunerea între 2
de la începutul de la începutul
meciului meciului
Atingerea da nu nu
mingii când
aceasta se află
pe/deasupra
inelului
Cinci secunde Da, când mingea nu Da, când mingea
pentru ţinerea este ţinută este ţinută sau
mingii atunci driblată
când jucătorul
este strâns
apărat
Numărul de 3 3 3
arbitrii
Timeout-uri în 1 de 60 de 3 de 60 de 1 de 30 de
prelungiri secunde secunde secunde; în caz
că nu a fost
folosit se
reportează şi
unul de 30-
secunde din
repriza a doua
Numerele Toate numerele Toate numerele Toate numerele
35
acceptate pe de la 00 la 99 de la 00 la 99 de la 00 la 99
maieurile de joc

Intrebări recapitulative :

1. In ce an a apărut jocul de baschet și cine l-a inventat?

2. Cind a patruns baschetul la noi in tara si sub ce forma?

Bibliografie selectiva

1. Crossingham J., - Basketball in Action. Editura Human Kinetics,

S.U.A., 2000.
2. F.I.B.A. – Basketball For Young Players. Guidelines for coaches.
Editura Dykinson, Madrid, 2000.
3. Fleancu J.L., Coirbă C., - Baschet. Îndrumar practico- metodic.
Editura Cultura, Piteşti, 2001.
4. Fleancu J.L., Ciorbă C., - Baschetul la 8-12 ani, Edit. Garuda – Art,
Chişinău 2001.
5. Predescu T, - Baschet. Curs de bază. Editura A.N.E.F.S., Bucureşti,
1998.
6. Sidney Golstein, - Basketball – Coach’s Bible. Editura Golden Aura
Publishing – Philadelphia, 1994.
7. Sidney Golstein, - Basketball – Player’s Bible. Editura Golden Aura
Publishing – Philadelphia, 1995.
8. Teodorescu L., - Probleme de teorie şi metodică în jocurile sportive.
Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1995.
9. Wissel Hall, - Basketball: Step to Success, editura Human Kinetics,
S.U.A., 1994.
10. xxx – Regulamentul jocului de baschet. Editura F.R.B., Bucureşti,
2012.

36
 11. Burrall Paye, - Youth Basketball Drills, editura Human Kinetics,
S.U.A., 1998.
12. Ken Lumsden, - Complete Book of Drills for Winning Basketball,
editura Human Kinetics, S.U.A., 2000.

Cursul nr. 2

Problematica cursului

1. Descrierea jocului de baschet

2. Obiectul teoriei şi metodicii
3. Formele de utilizare şi practicare ale jocului de baschet
4. Funcţiile jocului de baschet
5. Caracteristicile şi tendinţele actuale ale jocului de baschet

1. Descrierea jocului de baschet

37
 Baschetul este un joc sportiv de echipă, care beneficiază în lume de o
arie de răspândire deosebită, fiind printre sporturile şi jocurile sportive a
căror reprezentare în federaţia internaţională de specialitate, respectiv FIBA,
depăşeşte cifra de 200 de federaţii naţionale, afiliate din toate continentele.
Practicat îndeosebi de şcolari şi studenţi, baschetul reprezintă un
mijloc eficient de dezvoltare fizică armonioasă, de sporire a capacităţilor
fizice şi motrice ale organismului uman, implicit de întărire a sănătăţii şi,
totodată, de organizare utilă, recreativă şi diversificată a timpului liber. în
ţara noastră, baschetul este inclus atât în competiţiile şcolare, cât şi în cele
de performanţă.
Practicat în învăţământul de toate gradele ca mijloc al educaţiei fizice -
sistematizarea lui fiind cuprinsă în conţinutul programelor de educaţie fizică
şcolare şi universitare -, baschetul îndeplineşte cerinţele instruirii,
contribuind la îmbunătăţirea indicilor de pregătire fizică generală la elevi şi
studenţi.
Practicat sub forma sportului de performanţă, are un caracter
superior organizat, determinat prin:
a. regulament de joc adoptat de Federaţia Internaţională de Baschet
(FIBA);
b. încadrarea lui într-un sistem competiţional naţional şi
internaţional;
c. practicarea lui în secţiile cluburilor sportive, diferenţiat pe
categorii de pregătire (copii-juniori- tineret-seniori; masculin-
feminin);
d. participare permisă în condiţiile regulamentelor elaborate de
F.R.Baschet pentru sistemul competiţional naţional (afiliere,
legitimaţii de jucători, control medical obligatoriu etc.).
Forul sportiv coordonator din ţara noastră este Federaţia Română
de Baschet (F.R.B.) - ca for de specialitate, afiliată la FIBA, care conduce şi
coordonează activitatea unităţilor de baschet, asigură aplicarea unitară a
regulilor de joc adoptate de FIBA şi întreţine relaţii statutare cu aceasta şi cu
federaţiile naţionale din alte ţări.
Jocul de baschet se desfăşoară între două echipe, formate din câte 5
jucători, fiecare echipă având dreptul la câte 5 înlocuitori (în cazul turneelor
cu jocuri zilnice, la 7 înlocuitori), care stau pe banca rezervelor alături de
antrenor, asistentul(ţii) acestuia, medicul, masorul şi conducătorul acesteia.
Jucătorii, purtând pe faţa şi pe spatele tricoului numere de la 4 la 15,
de-a lungul desfăşurării jocului pot să fie schimbaţi ori de câte ori antrenorul
consideră acest lucru necesar şi regulamentul permite, jucătorul înlocuitor
fiind cel care solicită schimbarea la masa scorerului, aşezându-se pe scaunul
destinat acestui scop până ce oportunitatea pentru înlocuire începe. .
38
 Schimbarea de jucători este permisă numai când aceasta devine
regulamentar posibilă, adică atunci când mingea devine „moartă" şi
cronometrul jocului este oprit ca urmare:
a. a unei abateri comisă de echipa adversă şi sancţionată de arbitri;
b. la sancţionarea unei greşeli (fault);
c. când s-a acordat minut de întrerupere („time-out"), jocul urmând
a se relua din afara terenului;
d. ori de câte ori jocul urmează a fi reluat printr-o angajare între doi
adversari;
e. ori de câte ori arbitrul întrerupe jocul, schimbările fiind autorizate
pentru ambele echipe;
f. a primirii unui coş din acţiune în ultimele 2 minute a celei de-a
patra perioade sau a oricărei prelungiri.
Durata jocului este de 4 perioade/sferturi a câte 10 minute de joc
efectiv fiecare, cu o pauză de 2 minute între perioadele 1-2 şi 3-4, cât şi
dinaintea fiecărei prelungiri, precum şi o pauză de 15 minute între
perioadele 2-3. în caz de egalitate la sfârşitul celei de-a patra perioade, jocul
se prelungeşte cu atâtea reprize a 5 minute de joc efectiv (fără schimbarea
panourilor la care s-a aruncat în perioadele 3 şi 4, indiferent de numărul
reprizelor de prelungire) până când un din echipe are la sfârşitul timpului de
joc un avantaj de puncte..
Referitor la cronometrarea timpului efectiv de joc, menţionăm că
numai în ultimele 2 minute de joc, precum şi în ultimele 2 minute ale
eventualei(lor) prelungiri ale jocului, atunci când a fost reuşit un coş din
acţiune, cronometrul jocului va fi oprit. în perioada de minge „moartă" care
urmează, nu va fi permisă nici o înlocuire de jucător pentru nici una dintre
echipe şi nici nu se va putea acorda un minut de întrerupere („time-out")
pentru echipa care a realizat coşul din acţiune.
Fiecare antrenor are dreptul să solicite câte 1 minut de întrerupere
(„time-out") în primele trei perioade ale jocului şi câte două minute de
întrerupere în perioada a 4-a de joc, precum şi câte unul pentru fiecare
eventuală prelungire, ori de câte ori jocul este oprit de către arbitri sau când
propria echipă primeşte coş, anunţând această cerere, în prealabil,
scorerului. în timpul acestor minute de întrerupere, antrenorii pot discuta cu
jucătorii şi înlocuitorii echipei lor.
Când o echipă intră în posesia mingii, ea dispune de un răstimp de 24
de secunde pentru efectuarea atacului. Echipa care încearcă o aruncare la
coş iar mingea nu intră în coş sau nu atinge inelul, nu beneficiază de o nouă
perioadă de 24 de secunde, durata atacului fiind cronometrată în continuarea
celor 24 de secunde.

39
 Jocul este condus de 2 arbitri (pentru meciurile din cadrul Jocurilor
Olimpice şi a Campionatelor mondiale, FIBA a introdus sistemul de
arbitraj cu 3 arbitri: un arbitru principal şi doi secunzi). Arbitrii sunt
asistaţi de 5 oficiali: un cronometror (care operează cu o aparatură
digitală de cronometraj timpul efectiv de joc); un scorer (care
înregistrează în foaia de arbitraj evoluţia punctelor înscrise, greşelile
sancţionate împotriva fiecărui jucător, minutele de întrerupere etc); un
ajutor de scorer (care manevrează tabela pentru afişarea scorului);
operatorul pentru 24 de secunde (care cronometrează durata maximă în
care trebuie să se desfăşoare orice atac), iar pentru jocurile din
Campionatul divizionar „A", un observator federal (comisar tehnic).
Scopul jocului este simplu şi logic, constând din înscrierea de puncte
prin introducerea mingii în coşul echipei adverse, împiedicând totodată pe
adversari să realizeze acelaşi obiectiv în coşul echipei proprii. în caz de
reuşită, înseamnă că s-a înscris un coş, iar echipa care a realizat acest lucru
obţine un număr de puncte, după cum urmează:
a. dacă aruncarea la coş s-a făcut de dincolo de semicercul de la
6,25 m, coşul valorează 3 puncte;
b. dacă aruncarea la coş s-a făcut din interiorul semicercului de 6,25
m, coşul valorează 2 puncte;
c. orice coş înscris dintr-o aruncare liberă valorează 1 punct.
După înscrierea unui coş din joc sau după ultima aruncare liberă
reuşită, cealaltă echipă va relua jocul repunând mingea în joc din afara liniei
de fund a terenului.
Scorul reprezintă suma acestor puncte înscrise de fiecare echipă.
În timpul jocului, mingea este jucată cu mâinile; prin aceasta
jucătorul are posibilitatea de a controla cu precizie, forţă şi rapiditate
obiectul de joc. Lovirea sau oprirea deliberată a mingii cu orice parte a
piciorului sau cu pumnul constituie abatere.
Înaintarea cu mingea este supusă anumitor restricţii, care, în fond,
determină o mare parte din tehnica jucătorului: este interzisă alergarea cu
mingea în mâini. în caz de abatere, arbitrii sancţionează echipa respectivă cu
„paşi" şi jocul este reluat de adversari prin repunerea mingii în joc din afara
terenului, de la linia cea mai apropiată (de fund sau laterală) de locul unde s-
a comis abaterea.
Jucătorul care este în posesia mingii poate înainta în teren driblând,
adică să dea o anumită impulsie mingii, făcând-o să sară din sol (prin
aruncare, lovire sau rostogolind-o) folosind pentru aceasta doar o singură
mână. Numărul de driblinguri este nelimitat. Driblingul poate fi executat pe
loc sau în alergare, jucătorul putând face oricâţi paşi atunci când mingea nu
este în contact cu mâna sa. Un jucător îşi termină driblingul în momentul în
40
care atinge mingea cu ambele mâini sau o „conduce" cu o mână. După
aceasta, nu poate să reîncepă un nou dribling; în acest caz, el comite
abaterea de „dublu dribling", jocul reluându-se ca după abaterea de „paşi".

2.Obiectul teoriei şi metodicii

Fiind o activitate socială, la care participă o masă largă de cetăţeni de

toate vârstele şi categoriile profesionale, baschetul reprezintă un mijloc de
perfecţionare a aptitudinilor fizice şi de mişcare, a unor deprinderi specifice
jocului.
Practicarea jocului favorizează starea de sănătate, dezvoltă persona-
litatea individului şi relaţiile interumane, motiv pentru care întruneşte
cerinţele şi condiţiile unui fenomen social.
Teoria şi metodica baschetului abordează multitudinea problemelor pe
care le ridică practicarea acestei discipline sportive, la toate eşaloanele şi
aria învăţământului de toate gradele.
In cadrul procesului evolutiv practica jocului a constituit sursa
principală în fundamentarea şi generalizarea teoriei jocului de baschet, care
a furnizat mereu îmbunătăţirea metodicii necesare unei pregătiri superioare.
Jocul de baschet şi-a format o teorie şi o metodică specifică având la
bază generalizarea activităţii practice şi rezultatul unor cercetări
ştiinţifice în domenii ca: particularităţile pregătirii copiilor, juniorilor şi
seniorilor, dinamica pregătirii specifice a capacităţii psiho-fizice şi
tchnico-tactice, adaptarea organismului la solicitările complexe ale
jocului şi problemele refacerii, modelarea pregătirii, ş.a.
Teoria şi metodica jocului a evoluat şi datorită experienţei pe care au
dobândit-o generaţii de specialişti din ţară şi străinătate, oferind mereu o
sursă bogată de informare.
Teoria şi metodica jocului de baschet are la bază teoria şi metodica
educaţiei fizice şi sportului a cărei metode ştiinţifice de cercetare alături de
cele pedagogice şi biologice furnizează metodele de cercetare.
Relaţia dintre disciplinele ştiinţifice cu teoria şi metodica jocului de
baschet este indispensabilă pentru fundamentarea ştiinţifică a cercetării.
Metodele acesteia cuprind: documentarea (prin metoda convorbirii,
interviului şi anchetei, a studiului publicaţiilor de specialitate şi a altor
ştiinţe) şi metodele observaţiei, experimentului, statisticii, testelor.
Indiferent de ipostaza sub care jocul de baschet este luat în considerare,
primul factor îl constitue practica jocului şi necesităţile acesteia. Practica
baschetului nu trebuie să se limiteze la joc, ci ea trebuie extinsă la

41
 activitatea de baschet, respectiv la domeniul acestuia.Ca forme de activitate
practică enumerăm: partide oficiale şi amicale, jocuri de antrenament, de
verificare şi jocuri şcoală, baschetul ca joc complementar, ca sport de
agrement, ca sport de performanţă organizat în cluburi şi asociaţii sportive,
sub conducerea F.R.B. .Dintre aceste activităţi, o mare dezvoltare a căpătat-
o pregătirea echipelor şi a jucătorilor, acestea asigurând şi condiţionând
eficienţa şi succesul individual şi colectiv în cadrul partidelor. Astfel a
apărut un nou subdomeniu al practicii, cu implicaţii teoretico-metodice, care
la rîndul lor au determinat apariţia unor persoane specializate , respectiv
antrenorii, dar o dată cu instruirea a apărut METODICA(Ghiţescu,
G.I.,Moanţă, A.,2005).
Metodica jocului de baschet este parte integrantă a teoriei baschetului,
exprimând şi valorificând funcţia aplicativă a acesteia. Metodica baschetului
preia şi adaptează la specificul jocului, principiile, metodele şi mijloacele
generale ale pedagogiei, ca ştiinţă a educaţiei. Perfecţionarea jocului a fost
şi îi este inerentă, schimbul de experienţă efectuat odată cu realizarea
fiecărei partide.
Acest schimb de experienţă continuu, ca şi dezvoltarea celorlalte
sectoare aferente practicii, a impus generalizarea acesteia, a practicii
înaintate, prin TEORIE, la început teoria jocului şi arbitrajul, urmat imediat
de încercări de generalizare a metodelor de pregătire şi în continuare, a
experienţei din celelalte sectoare ale practicii baschetului. În paralel, teoria
baschetului aflată în curs de dezvoltare, a început să-şi studieze propriul
domeniu, nu numai pentru a descrie practica înaintată ci şi pentru a o
explica.
Teoria baschetului trebuie concepută ca un sistem deschis, dinamic,
complex, adaptiv şi în anumite limite, anticipativ. Prin urmare, teoria preia
şi generalizează nu numai ceea ce îi oferă practica înaintată şi cercetarea
ştiinţifică proprie, ci şi numeroase elemente aparţinând altor ştiinţe şi
activităţi cu care se află în corelaţie şi pe care le adaptează la necesităţile
baschetului.

3. Formele de utilizare şi practicare ale jocului de baschet

3.1. Baschetul - mijloc al educaţiei fizice şi sportive

Condiţiile de joc, complexitatea mişcărilor şi caracterul specific al
acţiunilor jucătorilor, atribuie baschetului rolul de mijloc al educaţiei fizice
şi sportive, deoarece contribuie la realizarea sarcinilor acesteia prin:
a. fortificarea organismului şi consolidarea sănătăţii;
b. educarea calităţilor morale şi a trăsăturilor pozitive de caracter şi
comportament;
42
 c. dezvoltarea capacităţilor psiho-fizice şi a unor deprinderi motrice şi
tehnico-tactice specifice;
d. formarea deprinderii de practicare sistematică a jocului, cu
implicaţii asupra stării de spirit, pe fondul unor solicitări psihice de
intensitate crescută;
e. caracterul formativ şi educativ al tineretului şcolar prin prezenţa sa
în toate programele şcolare;
f. însuşirea de cunoştinţe şi deprinderi la un nivel superior pentru
atingerea măiestriei sportive.
Practicarea jocului influenţează funcţiile diferitelor organe şi sisteme
care favorizează mecanismul de adaptare la efort a întregului organism prin
ridicarea capacităţii funcţionale a acestuia.
Variabilitatea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază ( mersul,
alergarea, săritura, prinderea, aruncarea) sunt uşor convertite în elemente şi
acţiuni tactice care, la rândul lor, cad sub incidenţa regulamentului de joc.
Această variabilitate de deprinderi şi acţiuni motrice specifice provoacă
ameliorări benefice asupra aparatului locomotor, sistemului nervos,
capacităţii funcţionale şi psihice, precum şi stării de sănătate a întregului
organism. Totodată aceste finalităţii corespund în mare măsură cu
obiectivele propriu-zise ale educaţiei fizice şi sportului din învăţământul
preuniversitar şi universitar ( Colibaba Evuleţ D.,2003).
Din aceste considerente baschetul este considerat ca mijloc, nu numai
al educaţiei sportive sau al educaţiei fizice, ci şi ca unul dintre mijloacele
tipice ale educaţiei sportive şi fizice moderne, deoarece el contribuie la
integrarea socială a copiilor(Ghiţescu, I.,G., Moanţă, A.,D.2005).

3.2. Baschetul - disciplină sportivă

Practicarea jocului sub formă organizată, la diferitele nivele
competiţionale, precum şi în învăţământul de toate gradele, conferă
baschetului rolul de disciplină sportivă, fiindcă face parte din ramurile
sportive ale procesului instructiv - educativ. Baschetul din ţara noastră,
alături de peste 190 de ţări ale căror federaţii sunt afiliate la F.I.B.A, are
statut de disciplină sportivă, deoarece la noi în ţară există o bază
instituţionalizată pentru activitatea de baschet (Ghiţescu, I.,G., Moanţă,
A.,D.2005).
La nivel de performanţă, baschetul ca disciplină sportivă se justifică
având în vedere că:
a. se desfăşoară pe baza unui regulament de joc adoptat de F.I.B.A.;
b. are un sistem competiţional intern şi internaţional;
c. este organizat în cadrul asociaţiilor şi cluburilor sportive, la
diferitele nivele competiţionale, pe sexe şi categorii de vârstă, precum şi în
43
cadrul cluburilor sportive şcolare, pe grupe şi echipe de minibaschet, copii şi
juniori, care participă la competiţii oficiale;
d. activitatea tehnică are la bază o concepţie de joc şi antrenament
specific naţională, elaborată de F.R.B., în concordanţă cu cea a comisiei
tehnice din cadrul F.I.B.A.;
e. conţinutul jocului şi antrenamentului se constituie într-o concepţie
unitară;
f. oferă posibilitatea selecţiei şi afirmării jucătorilor până la cotele
superioare ale performanţei;
g. creează condiţii optime de stimulare materială şi a măiestriei
sportive.
După consemnarea componentelor baschetului ca mijloc al educaţiei
fizice şi sportive şi disciplina sportivă, vom prezenta şi pe cele care definesc
aspectele comune ale acestora:
a. legătura permanentă cu sistemul ştiinţelor specializate şi cu
celelalte discipline;
b. studiul apariţiei şi evoluţiei jocului;
c. cunoaşterea şi interpretarea corectă a regulamentului în arbitraj;
d. conţinutul şi caracteristicile jocului şi a biomecanicii în efectuarea
corectă a procedeelor tehnice;
e. metodica şi mijloacele implicate în modelarea pregătirii la toţi
factorii de antrenament şi la toate eşaloanele;

3.3. Baschetul- disciplină ştiinţifică

Jocul de baschet, în ansamblul său a evoluat de-a lungul anilor şi
datorită unor preocupări şi investigaţii care au avut caracter ştiinţific.
Activitatea practică a generat în special sursa permanentă de informaţii,
care a stat la baza cercetării ştiinţifice.
Cu o teorie şi metodică fundamentate ştiinţific, care derivă din ştiinţa
teoriei şi metodicii educaţiei fizice şi sportului, baschetul este o disciplină
ştiinţifică consolidată prin cercetări şi studii asupra întregului său conţinut.
Abordarea permanentă a unor căi şi surse de informare privind istoricul
şi evoluţia jocului, datele furnizate de disciplinele ştiinţifice specializate şi
de celelalte discipline sportive, caracteristicile concepţiei de joc şi pregătire,
metodica instruirii la toate nivelele, criteriile de selecţie şi promovare în
performanţa sportivă, modelul şi modelarea jucătorilor, contribuie la
îmbogăţirea teoriei şi metodicii bachetului, furnizând date preţioase pentru
cercetarea proprie.
Valoarea informaţiilor pe care le oferă cercetarea ştiinţifică se verifică
în competiţiile oficiale, care reprezintă sursa reală şi concretă a bateriilor de
date.
44
 Cunoaşterea şi aprecierea exactă a acestora conduc la necesitatea
elaborării modelelor de joc, care trebuie pregătite în cadrul antrenamentelor.

3.4.. Baschetul - sport complementar

Prin mijloacele sale specifice şi efectul pozitiv al acestora asupra
diferitelor discipline sportive, jocul de baschet este prezent în procesul de
pregătire a sportivilor, în diferite perioade. Locul şi ponderea jocului de
baschet de-a lungul unui ciclu anual de pregătire, este în funcţie de
particularităţile fiecărei discipline şi alţi factori care concură la realizarea
performanţelor sportive, nu în ultimul rând şi de concepţia antrenorului în
privinţa eficienţei practicării jocului de baschet ca disciplină
complementară.
Practicarea jocului de baschet de sportivii altor discipline, tot aşa cum
pentru pregătirea baschetbaliştilor se folosesc în mod curent mijloacele din
atletism şi gimnastică de exemplu, este justificată ţinând seama că pentru
pregătirea complexă a unui sportiv nu sunt suficiente numai mijloacele
disciplinei respective.
Pe lângă avantajul oferit de valoarea mijloacelor din baschet pentru
completarea pregătirii sportivilor, jocul de baschet este nelipsit şi ca mijloc
de divertisment.

3.5.Baschetul profesionist
Este practicat în cluburile profesioniste de baschet, atât în cele din
N.B.A., cât şi celelalte din lume. Se joacă pe bază de contract cu obligaţii şi
drepturi atât din partea conducătorilor de club cât şi a jucătorilor. Jucători
pot fi draftaţi şi în cadrul târgurilor de jucători care se organizează anual sau
după modelul N.B.A. Pe lângă marele campionat de baschet din N.B.A,
există şi la nivel european competiţii foarte puternice din punct de vedere
valoric ( cupele europene), unde nivel baschetului practicat se apropie
vertiginos în ultimii ani de profesioniştii american.

3.6.Streetball
A apărut în America în spatele zgârie norilor, fiind practicat de
marea majoritate a populaţiei, atât ziua cât şi pe timp de noapte.
Regulamentul de joc se stabileşte de comun acord de către căpitanii celor 2
echipe, echipe care se auto-arbitrează singure. Pot participa echipe atât de
fete cât şi de băieţi iar jocul se desfăşoară pe jumătate de teren.
În zilele noastre la nivel mondial există competiţii oficiale de street
ball ( SAU 3 ON 3), al cărui regulament diferă în funcţie de organizatori.

45
Amintim însă câteva reguli cu caracter general, practicate în marea
majoritate a situaţiilor:
1.Partida se desfăşoară pe jumătate de teren la un singur inel;
2. Se joacă 3x3, fiecare echipă având dreptul la maxim 2 jucători
înlocuitori;
3.Se joaca de regula până la 21 de puncte marcate sau 7 minute;
4.La marile competiţii există 2 arbitrii;
5.Competiţiile se desfăşoară pe categorii de vârstă bine precizate.

3.7.Baschetul pentru persoanele cu dezabilităţi

Acest tip de baschet, a apărut după 1946 atunci când după cel de al
doilea război mondial s-a încercat integrarea în societate a persoanelor care
au rămas cu diferite dezabilităţi de pe urma războiului. Se practică în peste
90 de state ale lumii de către peste 30000 de bărbaţi, femei şi copii cu o
deficienţă fizică care îi împiedică să joace normal.
Când ne am referit la dezabilităţi ne refeream la persoanele care se
află în scaunul cu rotile, persoanele cu deficienţe de auz( deaf basketball),
persoanelor cu IO sub 70, persoanelor care au incapacitatea de a juca în
colectiv (bankshot basketball).Pentru toate aceste categorii de dezabilităţi
existe la nivel mondial competiţii, cu regulamente de joc bine precizate.

3.8.Baschetul în cadrul cluburilor sportive

Este practicat în cluburile şi asociaţiile sportive, pe categorii de

vârstă., numai de către acei subiecţi care au aptitudine pentru marea
performanţă. Competiţiile se desfăşoară după regulamentele F.I.B.A., care
are reguli de desfăşurare, organisme conducătoare şi regulament propriu.
Astfel avem următoarele categorii:
1. minibaschet pentru subiecţii cu vârste cuprinse între 8-12 ani;
2. juniorii III, pentru cei cu vârsta cuprinsă între 13-14 ani;
3. juniorii II, pentru copii cu vârsta între 15-16 ani;
4. juniorii I, pentru cei de 17-18 ani;
5. tineret, pentru cei de până la 20 de ani;
6. seniorii, adică cei peste 20 de ani.

Pentru fiecare categorie de vârstă există competiţii atât la nivel naţional cât
şi internaţional ( campionatele naţionale , campionatele balcanice,
campionatul european pentru echipele naţionale şi cupele europene pentru
echipele de club, campionatul mondial, jocurile olimpice).
46
3.9.Baschetul pe plajă (beach-basketball)

Baschetul pe plajă este deosebit de solicitant pentru jucători din punct de

vedere fizic. Jocul a apărut acum 3 decenii, pe terenul de sport al şcolii
GULF SHORES. Terenul de joc este cu nisip, existând 2 coşuri. Sunt trasate
şi liniile de margine, zona de protecţie şi mingea oficială este de baschet pe
plajă. La nivel mondial există competiţii pentru vârste mai mari de 10 ani,
începând cu turnee de cartier, turnee regionale, campionate regionale până
la turneele mondiale. Pentru marile competiţii există regulamentul WBBA
(www.beachbasketball), unde se joacă pe un teren circular, fără repuneri din
afara terenului, cu acţiune continuă.

4. Funcţiile jocului de baschet

Jocul de baschet constitue un mijloc al educaţiei fizice dar şi un sport care

după Colibaba Evuleţ Dumitru (2003), este în stare să execute următoarele
funcţii asociative sau combinative:
2.4.1. Funcţia sanogenetică-igienică
Funcţia sanogenetică-igienică presupune menţinerea şi/sau întreţinerea
stării de sănătate prin: dinamizare motrică, ameliorarea capacităţii
funcţionale, caracterul compensator al îndeletnicirilor profesionale cu
caracter static, călirea organismului( prin practicarea lui în aer liber), a
tuturor categoriile de cetăţeni are îl practică sistematic.
2.4.2. Funcţia recreativă se îmbină optim cu cea sanogenetică şi
presupune petrecerea plăcută a timpului liber prim mijloace care stimulează
sau satisfac nevoia ludică şi spiritul de întrecere. În acelaşi timp baschetul
satisface nevoia de spectacol sportiv urmărit cu mare interes de un număr
mare de spectatori şi telespectatori.
2.4.3. Funcţia emulativă este materializată prin însăşi esenţa jocului
care presupune stimularea spiritului competitiv în limitele unor reguli bine
definite delimitate şi respectate de toţi partenerii de întrecere.
2.4.4. Funcţia educativ-formativă a personalităţii umane, care
presupune influenţele benefice pe care le poate avea baschetul asupra tuturor
laturilor educativ- formative ale personalităţii umane. Aceste laturi sunt
deprinderile şi priceperile motrice, aptitudinile, capacităţile( biologice,
fiziologice, psihice, sociale), schemele operaţionale, cunoştinţele teoretice,
atitudinile.

47
 2.4.5. Funcţia de valorificare şi manifestare a deprinderilor de
înaltă performanţă, vizează indivizii cu aptitudini favorizante pentru
practicarea baschetului ca re se regăsesc în cadrul echipelor de performanţă.
Acestea sunt reprezentantele unor grupuri sociale( instituţii, departamente,
localităţi, etc,.) care le subvenţionează pentru a realiza performanţe sportive
şi nu în ultimul rând spectacolul sportiv.

5. Caracteristicile şi tendinţele actuale ale jocului de baschet

De –a lungul anilor şi în special în ultimii 25 de ani, jocul de baschet

a suportat profunde mutaţii, fapt marcat prin evoluţia dinamicii jocurilor
desfăşurate în cadrul turneelor finale ale diferitelor competiţii organizate pe
plan european sau mondial.
Selecţia jucătorilor în vederea formării echipelor de performanţă,
pregătirea lor mult mai riguroasă, o serie de modificări operate de Federaţia
Internaţională de Baschet(F.I.B.A.) în regulamentul jocului , precum şi
îmbunătăţirile aduse de specialişti , în general, metodologiei
antrenamentului sportiv, au transformat profund aspectul jocului
competiţional de mare performanţă.. Aceste transformări sunt materializate
astăzi drept produs al unei evoluţii dialectice dintre tehnică, tactică, reguli
ale jocului, precum şi ale unei pregătiri fizice deosebite, fapt care ne
determină să afirmăm că unele forme de joc folosite altă dată în baschet nu-
şi mai pot găsi prezenţa astăzi, în timp ce altele , nu vor fi decât ocazionale
sau pasagere.
Prin urmare, consider că prin evidenţierea şi cunoaşterea acestor
caracteristici de către cei ce-şi dedică activitatea formării şi pregătirii
jucătorilor, dar şi echipelor pentru performanţă reprezintă o necesitate, în
caz contrar existând riscul unei abordări a pregătirii de pe poziţiile unor
orientări şi obişnuinţe de joc care nu mai corespund cerinţelor baschetului
practicat de marile echipe la nivel mondial.
Specialiştii din cadrul jocului de baschet de la noi din ţară(Colibaba,
Evuleţ, D.,1998;Ghiţescu,G.I.,Moanţă A.D.,2005;Ronan, G., 2003;Pop,
H.,Roman, G.,1998;Predescu, T.,Ghiţescu I.,G., 2001;Negulescu,C.,2002),
consideră că principalele caracteristici şi tendinţe actuale care se manifestă
în jocul prestat de echipele din elita baschetului de performanţă sunt:
1.Lupta pentru impunerea ritmului şi a tempoului de joc, atât în
acţiunile individuale cât şi colective;

48
 2.Sporirea importanţei şi folosirea din ce în ce mai frecvent a jocului
aerian, determinat atât de creşterea staturii cât şi a detentei jucătorilor;
3.Simplificarea construcţiei atacului colectiv, prin creşterea
numărului de contraatacuri, atacuri rapide şi de tranziţie, precum şi prin
mărirea distanţei şi a suprafeţei de pregătire a atacurilor;
4.Alternarea executării unei presiuni ofensive asupra apărării cu
decomprimarea acesteia prin degajarea mingii spre al doilea plan al atacului;
5.Creşterea numărului finalizărilor de 3 puncte , ca rezultat al jocului
combinativ şi nu al întâmplării;
6.Punerea unui accent deosebit pe jocul în apărare prin distribuirea
sarcinilor în cadrul sistemului defensiv , prin combinarea sistemelor
defensive, prin folosirea te tactici speciale de marcaj şi de supraveghere a
liderului echipei adverse, etc.;
7.Îmbunătăţirea schemelor tactice specifice fazelor fixe;
8.Perfecţionarea jocului în cadrul cuplurilor de 2 şi 3 jucători;
9.Creşterea importanţei pregătirii individuale pe posturi de joc.
În ansamblul său, jocul practicat de echipele de performanţă, trebuie să pună
în valoare calităţile psihomotrice ale jucătorilor, în general, şi specifice
posturilor în atac şi apărare. În felul acesta jocul competiţional va concretiza
punerea în valoare a eficienţei realizării modelului de pregătire şi realizarea
valorilor cifrice şi procentuale ale parametrilor modelului de joc care asigură
realizarea performanţelor în activitatea internă şi internaţională( Predescu,
T., Ghiţescu,G.I.,2001).
În metodologia modernă de antrenament din baschet, în ultimii ani
au intervenit mutaţii importante în conceperea conţinutului, în structura şi
organizarea pregătirii jucătorilor şi a echipelor.Ca urmare, a orientării
metodologice noi, consecinţă a practicii înaintate a unor antrenori în
programarea şi planificarea antrenamentului, au fost instaurate principii
metodologice noi ca obiectivizarea şi modernizarea conţinutului
antrenamentului. Alături de obiectivizare, sunt caracteristice orientările către
raţionalizarea antrenamentului în condiţii de aplicare a modelării, proces cu
implicaţii practice asupra exerciţiilor utilizate în conţinutul antrenamentelor.
Importanţa motivaţiei în procesul de pregătire şi în obţinerea marilor
performanţe în baschet este determinată de creşterea numărului competiţiilor
interne şi internaţionale, de antrenamentele din ce în ce mai dure, de
specializarea timpurie ale cărei consecinţe sunt reflectate în mutaţiile de
structură ale valorilor morale în psihicul sportivilor moderni.

49
Intrebări recapitulative

1.Care este obiectul jocului de baschet?

2.Prezentați principalele forme ale jocului.
3.Prezentați principalele caracteristici ale jocului.

Bibliografie selectivă

1. Fleancu J.L., Coirbă C., - Baschet. Îndrumar practico- metodic.

Editura Cultura, Piteşti, 2001.
2. Fleancu J.L., Ciorbă C., - Baschetul la 8-12 ani, Edit. Garuda – Art,
Chişinău 2001.
3. Predescu T, - Baschet. Curs de bază. Editura A.N.E.F.S., Bucureşti,
1998.
4. Sidney Golstein, - Basketball – Coach’s Bible. Editura Golden Aura
Publishing – Philadelphia, 1994.
5. Sidney Golstein, - Basketball – Player’s Bible. Editura Golden Aura
Publishing – Philadelphia, 1995.
6. Teodorescu L., - Probleme de teorie şi metodică în jocurile sportive.
Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1995.
7. Wissel Hall, - Basketball: Step to Success, editura Human Kinetics,
S.U.A., 1994.
8. xxx – Regulamentul jocului de baschet. Editura F.R.B., Bucureşti,
2012.
9. Burrall Paye, - Youth Basketball Drills, editura Human Kinetics,
S.U.A., 1998.
10. Ken Lumsden, - Complete Book of Drills for Winning Basketball,
editura Human Kinetics, S.U.A., 2000

50
Cursul nr.3.

Problematica cursului

1. Tehnica jocului de baschet-generalitati

2. Sistematizarea elementelor şi procedeelor tehnice
3. Traseul metodic de învăţare şi perfecţionare a tehnicii
jocului de baschet
4.Elemente si procedee tehnice fara minge
5. Elemente si procedee tehnice cu minge
51
3.1. Generalitati

Tehnica de joc este un sistem de mişcări integrate sau o înlănţuire de

mişcări parţiale(acte, gesturi, priceperi, deprinderi)specializate şi
automatizate, cu ajutorul cărora rezolvăm scopul şi sarcinile de atac şi de
apărare ale jocului.
În esenţă, tehnica conturează structura motrică a fiecărui joc sportiv
în parte, iar eficienţa ei este direct legată de capacitatea de performanţială a
fiecărei echipe(jucător) în parte.
Prin urmare tehnica jocului de baschet reprezintă ansamblul de
deprinderi motrice, specifice în formă şi conţinut, care se referă la
deplasările jucătorilor şi la manevrarea mingii, în scopul practicării jocului
de baschet şi a participării în competiţie.
În limbaj curent , atunci când ne referim la tehnică, utilizăm noţiuni
de :
1.element tehnic;
2.procedeu tehnic;
3.stil;
4.măiestri tehnică.
3.1.1.Elementul tehnic reprezintă un sistem de mişcări cu structură
motrică (formă)asemănătoare, folosite în vederea realizării unei sarcini de
joc-pasarea mingii, aruncarea la coş e.t.c .
Condiţiile de joc care apar sau în care sunt aplicate elementele tehnice(atac-
apărare) au condus la formarea şi perfecţionarea unor procedee tehnice
concrete(operaţionale) pentru rezolvarea respectivelor sarcini. (Colibaba
Evuleţ Dumitru 1998).
3.1.2.Procedeul tehnic reprezintă caracterul concret de execuţie a
elementului tehnic în funcţie de condiţiile variate ale jocului . Procedeele
tehnice se caracterizează prin stabilitatea structurii motrice de bază din
punct de vedere cinematic şi dinamic. Avem astfel-pasarea mingii cu 2
mâini de la nivelul pieptului, pasarea mingii cu o mână de la umăr,
aruncarea la coş cu o mână de deasupra capului e.t.c.
Procedeele tehnice au o structură motrică simplă sau complexă. Avem astfel
procedee tehnice simple şi procedee tehnice complexe:

52
 3.1.2.1. Procedeele tehnice simple sunt gesturi motrice a căror
funcţie de execuţie se încadrează în 3 faze( momente) distincte:
a. poziţia iniţială;
b. mişcarea propriu-zisă;
c. poziţia finală.
Este foarte bine de ţinut minte că ritmul de execuţie al acestor
momente este foarte important pentru frumuseţea, corectitudinea şi eficienţa
procedeelor tehnice.
În cadrul jocului propriu-zis, procedeele tehnice simple apar numai
atunci când opoziţia adversarului este inexistentă( de ex. pasa cu o mână de
la umăr, pasa cu o mână de deasupra capului e.t.c.) sau în momente fixe ale
jocului( repunerea mingii de la marginile terenului sau de sub panou, la
aruncările libere, la angajările 1x1 e.t.c.).
3.1.2.2. Procedee tehnice complexe au o mai mare frecvenţă de
folosire în jocul de baschet, structura lor motrică leagă 2 sau mai multe
procedee tehnice simple. De ex: primirea mingii- dribling- aruncare la coş,
acţiunea ca atare se numeşte aruncarea la coş din dribling cu o mînă de
deasupra capului ;şi este un procedeu tehnic complex deoarece leagă 3
procedee tehnice simple(primirea mingii, driblingul ţi aruncarea la coş).
Aici este foarte importantă nu numai acurateţea executării fiecărei
secvenţe în parte, ci mai ales legăturile care se realizează între aceste
secvenţe .Apoi datorită opoziţiei adversarului unele secvenţe sau întregul
lanţ motric îşi pierd caracterul invariabil(standard), fiind executate cu un alt
ritm de execuţie, cu întreruperi, cu introducerea altor acte motrice( fente) cu
indici crescuţi de forţă sau viteză, cu valorificarea robusteţii şi nu în ultimul
rând cu soluţii creative personale sugerate de situaţia de moment.
Modelul corect de execuţie a procedeului tehnic( sau de stilul tehnic
bazat pe calităţile motrice, stilul spaniol carte este un stil al elementelor şi
procedeelor tehnice purtat în mare viteză, aşa numitul stil filigrant
( dantelat). Stilul tehnic este adânc implementat şi în cadrul tacticii, fiind
vorba aici şi de acţiuni individuale subordonate gândirii. kinogramă) este cel
mai important aspect pe care trebuie sa-l realizăm în prima fază a formării
deprinderilor motrice specifice.
Jucătorul de baschet, trebuie în primul rând să-şi formeze o imagine
corectă a acţiunii ideale pe care încearcă s-o imite, adaptând-o la
particularităţile sale. Modelul de execuţie rămâne în permanenţă
mijloc(probă şi normă) de control a executantului pentru a constata măsura

53
în care şi l-a însuşit sau distanţa la care se află faţă de modelul de
kinogramă.
3.1.3. Stilul reprezintă nota personală(particularităţile de ordin fizic
şi psihic) imprimată executării şi utilizării procedeelor tehnice. Stilul tehnic
apare atât în formarea procedeelor tehnice simple, cât şi în cele complexe.
Astfel procedeele tehnice simple, pot fi diferenţiate ca stil şi ritm de
execuţie, prin utilizarea lor înşelătoare, prin implicarea unor însuşiri
corporale( robusteţe), prin manevrarea neobişnuită a mingii iar procedeele
tehnice complexe prin înlănţuirea sau înlocuirea strict originală a actelor
motrice, prin prelungirea-scurtarea fazelor de execuţie, sau cu ajutorul
fentelor.
Stilul tehnic poate caracteriza chiar şi comportamentul tehnic al unei echipe
de baschet. De exemplu: şcoala sovietică care adoptă
3.1.4. Măiestria tehnică caracterizează doar jucătorii cu o înaltă
capacitate tehnică achiziţionată în decursul timpului .Ea este rezultatul
instruirii( colective şi individuale) şi autoantrenamentului la care se adaugă
neapărat şi predispoziţiile vocaţionale pentru joc( după Colibaba Evuleţ
Dumitru 1998).
Tehnica jocului de baschet cuprinde o varietate largă de elemente şi
procedee tehnice care permit jucătorilor să acţioneze în concordanţă cu
condiţiile concrete de joc. Numărul de elemente şi procedee tehnice
cunoscute, gradul lor de însuşire, discernământul în utilizarea lor oportună şi
eficientă, priceperea de a combina precis şi rapid elementele, caracterizează
şi definesc măiestria tehnică a jucătorului de baschet.
Revenind la problema modelului de execuţie, se pune TEHNIC_
întrebarea: Cine este în stare să decidă care este modelul ideal de execuţie a
unui procedeu?- RĂSPUNSUL ESTE LACONIC:
BIOMECANICA( DUPĂ Colibaba Evuleţ Dumitru 1998).
Biomecanica, după Danty şi David (1987), presupune
cunoaşterea, analiza şi caracterizarea mişcărilor din mai multe puncte
de vedere şi anume:
1.chineziologic-presupune studierea mişcărilor prin prisma
parametrilor fiziologici, psihologici şi mecanici(legile mecanicii);
2.cinematic-presupune studierea caracteristicilor temporale ale
mişcării, fără să şină cont de forţele care şi le produc. De ex: parametrii
timpului(secunde), lungimea ( centimetri), etc.

54
 3.cinetica şi dinamica-Studiază forţele care intervin, produc şi
modifică structura mişcării(de ex. Masqa, forţa, forţa de lovire, impulsul,
tensiunea). Cinetica înlesneşte studierea corpului în stare statică( unde
precizează forţele care menţin echilibrul) şi dinamic(precizarea forţelor care
produc mişcarea şi a forţelor care nu se echilibrează).
La cele 3 dimensiuni ale biomecanicii s-au adăugat în ultimul timp
studiile electromagnetice asupra calităţii fibrelor(grupelor) musculare care
intră în acţiune. Aici este vorba de cercetarea structurii fibrelor musculare,
de pragurile de solicitare, de proprietăţile contracţiilor, de succesiunea
contracţiilor şi a intrării grupelor musculare în acţiune,, toate acestea
investigate cu ajutorul aparatelor electronice sau cu ajutorul tehnicilor
tradiţionale.
De la apariţia jocului de baschet şi până în prezent, tehnica a
cunoscut un proces de îmbunătăţire continuă.
Principalele modificări au fost determinate de:
1.schimbarea regulamentului de joc;
2.evoluţia tacticii dejoc;
3.nivelul de dezvoltare şi pregătire fizică;
4.exigenţele şi condiţiile desfăşurării competiţiilor;
5.datele provenite din ştiinţele conexe( psihologia, fiziologia, chimia,
fizica, e.t.c.).
Aceste cauze au determinat în cadrul tehnicii jocului de baschet
modificări ca:
1.au apărut unele elemente şi procedee tehnice pe baza unor însuşiri
somatice şi calităţi psio-motrice;
2.s-au modificat şi perfecţionat unele procedee tehnice de execuţie;
3.s-au modificat planurile de manevrare a mingii;
4.a fost scurtată amplitudinea mişcărilor în mânuirea şi transmiterea
mingii;
5. s-a modificat structura motrică şi ritmul de execuţie al unor
elemente şi procedee tehnice, în funcţie de situaţia de joc;
6.a apărut tendinţa spre măiestria tehnică universală, însă fără a
diminua importanţa sarcinilor şi elementelor tehnice specifice postului pe
care funcţionează în cadrul echipei.

55
 3.2. Sistematizarea elementelor şi procedeelor tehnice

Înseamnă sistematizarea tuturor elementelor şi procedeelor tehnice

pe categorii şi grupe bine determinate pentru a le recunoaşte şi aplica în
practică. Înainte de toate, acestea sunt determinate de antagonismul
permanent dintre atac şi apărare, apoi de poziţia faţă de posesia mingii şi în
cele din urmă de particularităţile cinematice şi dinamice a structurii motrice
a acestora.
În general orice schemă de clasificare şi sistematizare a tehnicii
trebuie să conţină următoarele aspecte:
1.compartimentele de joc(atac-apărare);
2.gruparea elementelor tehnice în funcţie de poziţia faţă de obiectul
de joc( cu minge şi fără minge), incluzând elementele de mişcare în teren
specifice atacului şi apărării;
3.prezentarea variantelor de execuţie a fiecărui procedeu tehnic în
parte;
4.regimul de solicitare fizică şi psihică în care se execută fiecare
variantă a procedeului tehnic în parte.
Tehnica jocului de baschet dispune de o gamă largă de elemente şi
procedee tehnice cu ajutorul cărora sportivul poate acţiona în conformitate
cu sarcinile jocului şi regulile lui. Pentru a avea o imagine clară asupra
varietăţii aspectelor pe care le prezintă tehnica, precum şi pentru a permite
analiza unor detalii de structură motrică necesare procesului de învăţare este
necesară o clasificare subordonată modelului de joc(Colibaba Evuleţ
Dumitru, 1998).
Aici bagi clasificarea tehnicii după colibaba1998

56
 3.3. Traseul metodic de învăţare şi perfecţionare a tehnicii
jocului de baschet

Pregătirea tehnică a jucătorului de baschet este fundamentată pe

însuşirea corespunzătoare a elementelor de pasare, de prindere, de aruncare
la coş, de conducere a mingii, de deplasare în teren .Fiecare procedeu tehnic
în parte reprezintă o deprindere motrică specifică care necesită însuşirea
unui mecanism care stă şa baza unei execuţii corecte şi eficiente.
Mecanismul unui procedeu se realizează prin exersarea lui izolată pentru
care folosim o succesiune de mijloace dispuse într-o anumită gradare menite
să localizeze părţile esenţiale ale deprinde3rii şi să asigure uşurarea însuşirii
respectivei deprinderi.
În joc, elementele şi procedeele tehnice se întâlnesc destul de rar în
condiţii izolate .Fiecare element tehnic intră într-o succesiune de combinaţii
cu celelalte tehnice. De la exersarea lui izolată se trece deci la exersarea
complexelor( a legăturilor de elemente tehnice), care au drept consecinţă
formarea unor posibilităţi simple de acţiune. În momentul când combinaţiile
conţin mai multe elemente tehnice , complexul capătă un caracter particular
supus gândirii tactice. Fiecare jucător va executa complexul de elemente
potrivit situaţiei tactice din teren .Exersarea combinaţiilor se face în condiţii
izolate pentru însuşirea legării elementelor, apoi în condiţii apropiate de joc
pentru efectuarea lui în prezenţa adversarului şi apoi în condiţii de joc când
se aplică combinaţia în condiţiile jocului propriu-zis.
În general orice schemă metodică de însuşire a elementelor şi
procedeelor tehnice trebuie să cuprindă următoarele etape:
1.prezentarea, definirea şi descrierea elementului sau procedeului
tehnic;
2.demonstrarea elementului sau procedeului tehnic şi utilizarea lui
tactică;
3.însuşirea şi perfecţionarea mecanismului de bază a deprinderii
motrice specifice(a procedeului tehnic) care se realizează după următoarea
etapizare:
a. etapa formării mecanismului de bază al mişcării
care cuprinde:
a.1.formarea deprinderii corecte, în care elementele se
învaţă izolat de joc în condiţii uşoare şi optime de
57
 execuţie(trecerea prin momentele importante ale
mişcării, execuţii fără adversar de pe loc sau din
deplasare moderată, ritm lent şi distanţă mică,
unghiuri şi condiţii de echilibru favorabile);
b. etapa execuţiei elementului în condiţii obişnuite şi
variate de execuţie în care creşte ritmul de execuţie,
se măreşte distanţa, se modifică unghiurile, se
execută atât pe partea dreaptă cât şi pe partea
stângă;
c. etapa asamblării în acţiuni individuale-etapa
complexelor sau combinaţiilor de elemente tehnice,
în care fiecare element tehnic intră în combinaţie
cu celelalte elemente tehnice însuşite anterior, sub
formă de acţiuni de joc;
d. etapa perfecţionării procedeului tehnic în condiţii
de joc şi apropiate de joc în care complexele de
acţiuni tactice presupun ritm variat şi ambidextri
varietate de utilizare tactică precum şi jocuri mde
verificare şi de şcoală.
Paralel cu însuşirea procedeelor tehnice se pune accent şi pe dezvoltarea
calităţilor motrice necesare fiecărei deprinderi specifice în parte.
Pregătirea tehnică începe cu însuşirea structurii generale ale elementelor şi
procedeelor tehnice de bază. Acest moment joacă un rol deosebit în
activitatea de perspectivă a copiilor şi juniorilor ca probabili sportivi de
performanţă.

3.4. Analiza principalelor elemente si procedee tehnice în

jocul de baschet

A. Elementele tehnice fără minge

3.4.1.Poziţia fundamentală
Specifică majorităţii jocurilor sportive, poziţia fundamentală a
jucătorului de baschet favorizează toate celelalte execuţii tehnico-tactice
determinate atât de situaţia sa ofensivă, cât mai ales de cea defensivă,
reprezentând totodată poziţia iniţială a majorităţii procedeelor tehnice.
Ea trebuie să asigure jucătorului:
- o poziţie convenabilă, cât mai lejeră şi echilibrată;
- stabilitate şi posibilitate de trecere în minimum de timp şi cu maximum de
58
randament din acţiuni tehnico-tactice defensive în acţiuni tehnico-tactice
ofensive şi viceversa;
- un consum energetic minimal în cursul desfăşurării jocului.
3.4.1.1.Poziţia fundamentală în apărare
în adoptarea poziţiei fundamentale de către apărător, din punct de
vedere tactic, în mod distinct se deosebesc două principale atitudini, şi
anume: poziţia apărătorului la atacantul fără minge şi cea adoptată împotriva
atacantului cu minge.
Prezentarea modelului
In descrierea poziţiei fundamentale a apărătorului, principalul îl
constituie poziţia trenului inferior. Picioarele, cu genunchii uşor îndoiţi
şi orientaţi puţin spre interior, sunt depărtate în lateral, aproximativ la
proiecţia lăţimii umerilor.
Gleznele îndoite, greutatea corpului repartizată egal pe întreaga
suprafaţă a fiecărei tălpi, aşezate paralel pe sol şi cu o orientare a vârfurilor
uşor spre interiorul poligonului de susţinere.
Echilibrarea antero-posterioară este realizată - atunci când este cazul -
prin împingerea spre înainte, cu maximum o jumătate de talpă, a unuia
dintre picioare.

Trunchiul arcuit, este uşor aplecat spre înainte, coborârea centrului de

greutate al corpului fiind realizată prin flexia articulaţiilor gleznelor,
genunchilor şi a şoldurilor. Umerii relaxaţi, cu braţele uşor depărtate în
lateral, pregătite pentru a acţiona în toate planurile şi sensurile. Capul şi
bărbia se menţin în sus, privirea căutând să cuprindă o cât mai mare zonă
din teren.
Poziţia fundamentală adoptată de apărătorul la atacantul cu
mingea este oarecum asemănătoare celei descrise mai sus, modificându-se
distanţa dintre tălpile picioarelor, precum şi a planului de situare a acestora.
Poziţia braţelor este determinată de situaţia tactică a plasamentului în teren a
apărătorului. In general, mâna de pe partea piciorului mai avansat împiedică,
prin ridicarea în sus a braţului, eventuala aruncare la coş a adversarului
direct, aflat în posesia mingii. Celălalt braţ este îndreptat în lateral, cu
scopul de a intercepta eventuala pasă spre această direcţie sau, în cazul
iniţierii unei acţiuni tactice individuale de depăşire, de a scoate mingea din
driblingul adversarului.
Greşeli frecvente:

59
 a. Depărtarea exagerată a picioarelor sau apropierea lor modifică
nefavorabil baza de susţinere a corpului;

b. Articulaţiile gleznelor şi ale genunchilor, prea puţin îndoite,

determină o poziţie cu centrul de greutate prea ridicat sau o aplecare exagerată
a trunchiului;
c. Crisparea musculaturii antagonice determină o atitudine rigidă şi
mai puţin mobilă.
Utilizare tactică
Poziţia fundamentală a jucătorului de baschet aflat în apărare
reprezintă mijlocul prin care se realizează acţiunea tactică individuală
„MARCAJUL". în atac, ea facilitează elementele de protecţie a mingii
fiind precedată de prinderea mingii, oprire sau pivotare. Se deosebesc 3
poziţii arbitrar calificate: înaltă, medie şi joasă, aceasta în funcţie de
caracteristicile de execuţie ale procedeului tehnic sau de natură de efectuare
a marcajului în apărare.

3.4.2.Deplasările în teren
Majoritatea acţiunilor jucătorilor - cu minge şi fără minge - se
efectuează din deplasare. în aceste deplasări, se urmăreşte ca, pe lângă
câştigarea unei viteze în deplasare, jucătorul să aibă posibilitatea de a
executa cu uşurinţă diferite procedee tehnice necesare rezolvării situaţiilor
jocului (schimbări de direcţie, frânări, lucru cu mingea, fente, sărituri etc).
Pentru aceasta, deplasările trebuie să corespundă rezolvării acestor sarcini,
mai mult, să uşureze execuţia lor.
Analiza principalelor procedee tehnice de deplasare în teren:
În jocul de baschet sunt folosite următoarele procedee de deplasare:
3.4.2.1.Alergarea normală, obişnuită, asemănătoare celei din
atletism, folosită în general pentru deplasarea jucătorilor în teren sau ca
alergare de viteză, în situaţiile de plecare pe contraatac sau de urmărire a
jucătorului care contraatacă.
3.4.2.2.Alergarea specifică înainte, reprezintă un procedeu cu totul
aparte faţă de celelalte jocuri sportive. Specificitatea constă în faptul că prin
această alergare este menţinută permanent poziţia fundamentală a
jucătorului în timpul deplasării.

60
 Prezentarea modelului
Alergarea specifică înainte se face prin păşiri succesive, picioarele
călcând spre înainte şi uşor lateral în scopul măririi bazei de susţinere.
Contactul cu solul se ia fie pe toată suprafaţa tălpilor - care-şi păstrează
paralelismul în timpul deplasării -, fie prin rulajul tălpilor (călcâi-talpă-vârf).
Genunchii, puţin îndoiţi, cedează uşor, împreună cu gleznele, în momentul
contactului cu solul şi îşi păstrează tendinţa de orientare spre interior.
Trunchiul este puţin aplecat spre înainte, cu centrul de greutate coborât şi a
cărui proiecţie cade puţin înaintea bazei de susţinere. Braţele pendulează la
pornire, în restul alergării fiind pregătite pentru a prinde mingea.
Caracteristici de execuţie:
a. Jucătorul se deplasează având o călcătură uşor depărtată
(menţinând o bază de susţinere lărgită);
b. Contactul cu solul se face pe toată talpa sau prin rularea labelor
picioarelor, vârfurile fiind uşor orientate către interior;
c. Gambele nu se îndoiesc prea mult din genunchi, alergarea
făcându-se prin păşiri puţin alunecate.
Greşeli frecvente:
a. în deplasare există tendinţa de a sări, ridicându-se tălpile de pe sol;
b. Se micşorează baza de susţinere datorită faptului că nu se păşeşte şi
puţin lateral sau contactul cu solul nu se ia pe toată talpa;
c. Se aleargă pe vârfuri, micşorându-se astfel stabilitatea şi, implicit
eficacitatea executării acţiunilor solicitate de desfăşurarea atacului.
Utilizare tactică
Această alergare se foloseşte în tot timpul jocului, în circulaţia
individuală din atac, cu precădere în demarcaj, respectiv în acţiunile
premergătoare intrării în posesia mingii. Precizăm că în situaţiile care
solicită viteză maximă, se recomandă folosirea alergării atletice de sprint.
3.4.2.3. Alergarea înapoi (cu spatele)
Prezentarea modelului
Jucătorul se deplasează spre înapoi, având labele picioarelor uşor
depărtate, călcâiele orientate către afară. Contactul cu solul se face prin
rulare vârf-talpă-călcâi şi mult înapoi faţă de proiecţia centrului de greutate
pe sol. Aceasta pentru a evita căderile pe spate. Deplasarea picioarelor se
face prin alunecare. Trunchiul este uşor aplecat înainte, pentru a menţine
centrul de greutate înainte. Braţele rămân lângă corp, uşor depărtate şi
flexate din coate.
Greşeli frecvente:
a. Se aleargă cu trunchiul lăsat pe spate, fapt care provoacă
dezechilibru (cădere);
61
 b. Picioarele se duc mult prea înapoi;
c. Se sare în timpul alergării.
Utilizare tactică
Procedeu folosit în retragerea din terenul de atac în terenul de apărare
şi, în general, în acţiunile de apărare (flotare, aglomerare). De asemeni, în
urmărirea unui adversar care se îndreaptă către coş se află la o distanţă mai
mare de coş.
3.4.2.4. Pasul adăugat înainte sau înapoi, specific apărării, acest procedeu
de mişcare în teren permite apărătorului menţinerea poziţiei fundamentale în
orice moment al jocului.
Face parte din bagajul tehnic cunoscut sub denumirea de , jocul de
picioare al apărătorului", reprezentând un mijloc de realizare a acţiunii
tactice individuale „MARCAJUL". El se aseamănă cu „pasul boxeurului"
şi prezintă drept caracteristic faptul că piciorul din urmă nu depăşeşte
niciodată, în deplasare, piciorul din faţă. Pasul adăugat se execută în
direcţiile înainte, înapoi, oblic înainte şi oblic înapoi.
Prezentarea modelului
Din poziţia fundamentală de apărare, jucătorul, păstrând contactul
cu solul pe toată talpa, începe mişcarea prin deplasarea spre înainte a
piciorului din faţă (a se vedea determinarea piciorului din faţă în raport de
situaţia tactică a plasamentului faţă de adversarul direct). Braţul ridicat
determină o poziţie puţin oblică a trunchiului şi labei piciorului din spate.
Piciorul din urmă este tras cu repeziciune spre cel din faţă, fără însă a fi
ridicat de pe sol, apărătorul revenind din nou în poziţia antecedenţă, dar
avansând cu lungimea pasului făcut. Celălalt braţ balansează în plan lateral.
Mecanismul este asemănător şi pentru deplasarea spre înapoi, cu deosebirea
că piciorul din spate este cel cu care se începe deplasarea, acesta fiind târşit
pe pingea şi apoi aşezat pe toată talpa.
Greşeli frecvente:
a. Deplasarea se face prin sărituri, fapt ce determină oscilaţii ale
centrului de greutate al corpului apărătorului şi, deci,
dezechilibrări;
b. Se fac păşiri prea lungi;
c. Se încrucişează picioarele prin depăşirea piciorului din faţă de
către cel din urmă (în cazul pasului adăugat înainte), şi invers.
Labele picioarelor sunt orientate cu vârfurile către direcţia de
deplasare.
Nu se menţine o poziţie joasă, cu centrul de greutate coborât.
Utilizarea tactică
În general, pasul adăugat se efectuează pe o distanţă redusă de circa 4-
5 metri, fiind folosit în acţiunile de apărare pentru apropierea sau depărtarea
62
de adversar, la retragerea pentru apărarea coşului, la scoaterea mingii de la
adversar, precum şi în plasamentul pentru menţinerea unei distanţe
convenabile faţă de adversarul direct.
3.4.2.5. Pasul adăugat lateral, reprezintă cel mai important mijloc tehnic al
.jocului de picioare al apărătorului", realizat pentru urmărirea adversarului
direct sau a circulaţiei de minge în apărarea în zonă.
Prezentarea modelului
Poziţia iniţială rămâne cea fundamentală joasă, specifică jocului
defensiv. Deplasarea începe prin ducerea spre lateral a piciorului de pe
direcţia deplasării, talpa acestui picior fiind menţinută cât mai aproape
posibil de suprafaţa solului. După ce ia contact cu solul, celălalt picior se
apropie, talpa acestuia alunecând pe suprafaţa solului. In timpul deplasării,
corpul rămâne orientat lateral faţă de direcţia de deplasare, iar braţele, puţin
îndoite din coate, orientate lateral, lucrează activ pentru stânjenirea
circulaţiei mingii (închiderea culoarelor de pasare) sau scoaterea acesteia de
la adversar. Poziţia este, în general, coborâtă prin îndoirea articulaţiilor
gleznelor şi a genunchilor, trunchiul păstrând, pe cât posibil verticalitatea.
Greşeli frecvente:
a. încrucişarea picioarelor şi trecerea greutăţii corpului pe un
singur picior de sprijin;
b. Ridicarea centrului de greutate al corpului (poziţia fiind
obositoare, mai ales începătorii au tendinţa de întindere a
articulaţiilor) determină dezechilibrări;
c. Se execută sărituri în timpul deplasării, jucătorul făcând un
balans vertical sau lateral;
d. Se ridică picioarele de pe sol, în loc ca deplasarea să se facă
printr-o alunecare.
Utilizate tactică
Acest procedeu se foloseşte în acţiunile de „MARCAJ", în urmărirea
adversarului care se deplasează şi, în general, pentru obţinerea unui cât mai
bun plasament în apărare.
Caracteristici de execuţie (pentru pasul adăugat înainte, înapoi şi
lateral):
a. Contractul cu solul se face pe toată talpa;
b. Se porneşte întotdeauna în execuţie cu piciorul din direcţia
deplasării;
c. Menţinerea în timpul deplasării a unui contact permanent cu
solul prin deplasarea picioarelor foarte aproape de sol (printr-o alunecare), şi
menţinerea unei depărtări convenabile a picioarelor determină o bază de
susţinere care asigură o bună stabilitate a corpului.
3.4.2.6.Schimbările de direcţie
63
 Reprezintă un element important în jocul de baschet, folosit cu
deosebire de către atacanţi în realizarea acţiunii tactice individuale
„demarcajul individual". Prin acest element tehnic, jucătorul îşi asigură
trecerea de pe o direcţie de alergare pe alta, fără a mai fi nevoit să se
oprească. Deosebim două procedee tehnice de execuţie:
- schimbarea de direcţie cu frânare pe un picior;
- schimbarea de direcţie cu frânare pe ambele picioare.
Prezentarea modelului
3.4.2.6.1. Schimbarea de direcţie cu frânare pe un picior
Din deplasare, jucătorul determină momentul de declanşare a
schimbării de direcţie, printr-o frânare executată ca urmare a unei ghemuiri
efectuate pe piciorul opus noii direcţii în care urmează să se deplaseze, al
cărui genunchi rămâne îndoit Printr-o păşire mai lungă pe acest picior, talpa
se aşază oblic pe sol, fiind orientată spre noua direcţie. Apare un moment
evident de frânare şi de translaţie a mişcării, moment care, pentru a nu
„rupe" mişcarea, este amortizat printr-o îndoire accentuată din articulaţiile
gleznei, genunchiului şi coxo-femurală a acestui picior.
Centrul de greutate este proiectat în interiorul ocolirii, greutatea
corpului fiind repartizată pe piciorul exterior. Prin impulsia acestui picior -
bazinul fiind proiectat în interiorul ocolirii - , se determină răsucirea
energică a corpului urmată de aşezarea pe sol, la o distanţă mai mică decât
păşirea normală, a piciorului din interiorul ocolirii, pe noua direcţie.
în timpul schimbării de direcţie se accentuează poziţia joasă a corpului
în raport de viteza avută în alergarea dinainte schimbării de direcţie,

3.4.2.6.2.Schimbarea de direcţie cu frânare pe ambele picioare

Din deplasare, jucătorul execută o uşoară săritură. Picioarele se duc
înainte şi iau, concomitent, contact cu solul. Vârfurile vor fi orientate spre
noua direcţie.
Greutatea corpului va fi repartizată ceva mai mult pe piciorul din afara
ocolirii şi pe marginea tălpilor din interiorul ocolirii. îndoirea gleznelor
amortizează şocul frânării, genunchii fiind proiectaţi spre noua direcţie.
Corpul execută o răsucire şi „plonjează'- pe noua direcţie, plecarea
executându-se cu piciorul din interiorul ocolirii.
Caracteristici de execuţie:
64
 a. Păşirea pe noua direcţie se face prin ridicarea tălpii de pe soi,
fără însă a fi ridicat şi centrul de greutate al corpului (nu are loc
o săritură);
b. Punctul de sprijin pe sol trebuie să se găsească undeva pe
vechea direcţie de deplasare şi în afara poligonului de proiecţie
al centrului de greutate al corpului pe sol. Distanţa acestuia va fi
direct proporţională cu viteza iniţială de deplasare a jucătorului;
c. Genunchii „presează" către interior şi pe noua direcţie, centru!
de greutate al corpului şi pe noua direcţie.
Greşeli frecvente:
a. Poziţia înaltă a corpului determină dezechilibrarea în plan
anterior;
b. Piciorul din interiorul ocolirii se aşază prea depărtat pe noua
direcţie, lucru ce întârzie pornirea;
c. Centrul de greutate nu se proiectează suficient în interiorul
ocolirii, fapt ce determină dezechilibrări.
Utilizate Tactică
Element specific acţiunilor ofensive de demarcaj împotriva apărărilor
individuale, folosit pentru provocarea greşelilor de marcaj, precum şi ca
fente, mai ales de „ieşire la minge".

3.4.2.7.Pirueta
Este o pivotare fără minge, în care piciorul pe care se face întoarcerea
poate fi ridicat în timpul execuţiei. Poate fi executată de pe loc - din poziţia
statică a atacantului - sau ca element de schimbare de direcţie, din deplasare.
Utilizare tactică
Se foloseşte ca procedeu în executarea schimbării de direcţie, atât în
situaţiile ofensive ale jucătorului fără minge, cât şi de către apărător, la
„plecările din blocaj", la blocajele defensive, la evitarea blocajelor de către
apărător şi continuarea acţiunii de marcaj (în apărarea om la om).

3.4.2.8.Săriturile
Săriturile sunt foarte frecvente folosite în jocul de baschet. O bună
săritură - momentul de reacţie şi înălţimea ei - va pune întotdeauna în
valoare execuţia unor procedee tehnice:

65
 a. urmărirea şi recuperarea mingii ricoşate din panou, atât în
atac,
cât şi în apărare;
b. execuţia aruncărilor la coş din săritură şi din voie.
Ele asigură un ascendent important în lupta directă cu adversarul.
Săriturile folosite în jocul de baschet sunt deosebite de cele din atletism, ele
urmărind şi menţinerea unei poziţii cât mai echilibrate în timpul săriturii, în
vederea execuţiei unor procedee de mare precizie.
Săriturile pot fi executate:
1. cu desprindere de pe ambele picioare:
a. de pe loc;
b. precedate de deplasare.
2 .cu desprindere de pe un picior:
precedate de deplasare.

3.4.2.9.Lucrul de braţe şi jocul de picioare

Procedeele tehnice ale deplasării în teren nu le întâlnim în joc sub
forma execuţiilor izolate, ci în cadrul unui complex de procedee numit,
jocul de picioare", însoţit în apărare şi de „lucrul de braţe".
Acest complex reprezintă o asamblare a tuturor elementelor „mişcării
în teren", atât pentru jocul ofensiv, cât mai ales pentru jocul defensiv.
Prezentarea modelului
Jucătorul, pentru a-şi menţine cât mai mult posibil poziţia
fundamentală în situaţia de apărător în cadrul relaţiei de „1 contra 1",
execută în mod cursiv o succesiune de procedee tehnice, menţinând
caracteristicile de execuţie ale fiecăruia. La ,jocul de picioare" se adaugă
activitatea permanentă a braţelor, care lucrează mai ales în plan lateral.
Acest ansamblu de mişcări stă la baza jocului apărătorului în efectuarea
„marcajului".
Utilizare tactică
„Lucrul de braţe" se foloseşte în acţiunile defensive la realizarea
marcajului, interceptarea şi smulgerea mingii, închiderea pătrunderilor şi
mai ales atunci când echipa adoptă o apărare
în zonă.
„Jocul de picioare" este utilizat în mod deosebit în acţiunile defensive,
pentru a asigura rapiditatea de deplasare a apărătorului, dar şi în acţiunile
ofensive ca mijloc de realizare a demarcajului.

B. Elemente şi procedee tehnice cu minge

3.4.3. Transmiterea mingii

66
3.4.3.1. Prinderea mingii
Reprezintă un element important din tehnica de bază a jocului de
baschet, întrucât dă posibilitatea unei recepţionări corecte a mingii, precum
şi a următoarei execuţii pe care o va efectua jucătorul cu mingea: pasă,
dribling sau aruncare la coş.
Prinderea mingii presupune în execuţie doi jucători: unul care pasează
şi altul care primeşte. Cel care urmează să facă prinderea mingii va trebui să
o privească din momentul în care aceasta părăseşte mâinile coechipierului şi
până în momentul în care o prinde.
Totodată, ca o condiţie în realizarea unei intrări sigure în posesia
mingii, primitorul va trebui să execute o ieşire în întâmpinarea ei, spre
direcţia de unde este pasată. De asemenea, condiţiile de primire a mingii
sunt foarte variate şi, de multe ori, vor îngreuna prinderea mingii. Ca
urmare, uşurarea unei prinderi de minge se va realiza printr-o poziţie cât mai
relaxată a corpului în momentul prinderii, iar trunchiul şi mai ales braţele,
printr-o mişcare de cedare spre înapoi, vor amortiza prinderea mingii.
Oricare ar fi procedeul folosit pentru prinderea mingii (cu două mâni
sau cu o mână), jucătorul întâmpină mingea cu palmele/palma orientate
către direcţia din care vine mingea pentru a o controla şi apoi a amortiza
prinderea ei. în general, amortizarea se face prin conducerea mingii pe
traiectoria ei de venire, după ce palmele/palma au luat contact cu ea, timp în
care autorezistenţa manifestată prin flexia articulaţiilor pumnilor, coatelor şi
scapulo-humerale realizează frânarea vitezei de venire a mingii.
La avansaţi, amortizarea este făcută prin schimbarea direcţiei
traiectoriei de venire a mingii pe o nouă direcţie, cerută de execuţia
procedeului tehnic ce va urma să fie executat. Prinderea mingii se poate
efectua:
a. cu două mâni şi cu o mână;
b. de pe loc, din alergare, din săritură.
Prezentarea modelului întrucât mecanismul prinderii este
asemănător în majoritatea
situaţiilor de joc, vom face descrierea procedeului tehnic de bază, de
prindere a mingii cu două mâni, de pe loc.
Poziţia iniţială: Jucătorul care urmează să prindă mingea va căuta, în
primul rând. ca printr-o cât mai uşoară şi comodă deplasare să se orienteze
cu faţa spre direcţia de unde vine mingea, păstrând, pe cât posibil, poziţia
fundamentală, cu braţele întinse înainte, paralele şi cu degetele răsfirate.
Poziţia intermediară: în momentul de contact cu mingea, degetele se
vor încorda, iar articulaţiile pumnilor vor exercita o cedare spre înapoi
(autorezinstenţă), ce se va transmite şi braţelor, care, prin îndoirea lor din

67
 coate, vor realiza amortizarea prinderii şi aducerea mingii în dreptul
pieptului.
Poziţia finală: Jucătorul, în poziţie fundamentală, cu mingea în dreptul
pieptului, braţele cu coate flexate, uşor depărtate de corp, într-o poziţie cât
mai relaxată.
Caracteristici de execuţie:
a. Palmele (palma) sunt orientate întotdeauna cu degetele către ,
direcţia de venire a mingii, cu faţa palmară uşor către minge;
b. Contactul cu mingea se ia cu faţa palmară a degetelor;
. c. Primul contact cu mingea constituie începutul amortizării. Pe
măsură ce se face amortizarea, se trece în ţinerea corectă a mingii şi se
corectează eventual priza.
Din punct de vedere tactic, se recomandă „ieşirea la minge"
Greşeli frecvente
a. Palmele sunt orientate faţă în faţă, fapt ce determină
dispariţia mişcării de autorezistenţă din articulaţiile
pumnilor; mingea poate trece cu uşurinţă printre palme;
b. Contactul este luat direct cu palmele pe minge şi nu cu
degetele;
c. Amortizarea nu se face prin succesiunea mişcărilor de
autorezistenţă şi de cedare a degetelor, palmelor şi braţelor.
Utilizare tactică
În situaţia când mingea vine la înălţimea capului sau mai sus, braţele
se întind spre minge oblic în sus şi înainte, în momentul când mingea ia
contact cu degetele, braţele se îndoaie şi aduc mingea spre piept.
Dacă mingea vine cu viteză mare, amortizarea va trebui să fie
accentuată printr-o îndoire mai exagerată a braţelor. în cazul când, mingea
vine prea jos, se va căuta ca prinderea să se facă coborând cât mai mult
trunchiul, ca urmare a flectării trenului inferior, braţele fiind orientate oblic
în jos şi înainte, cu palmele orientate spre înainte şi în sus.
Priza iniţială va fi de jos şi din lateral, urmând ca, pe traiectul aducerii
mingii la piept, priza să fie schimbată în ţinere cu două mâini la piept în
priză simetrică normală.
3.4.3.2. Ţinerea mingii
Reprezentând procedeul iniţial de plecare în execuţia majorităţii
elementelor tehnice cu minge, învăţarea unei ţineri corecte a mingii
determină o desfăşurare ulterioară corectă a procedeului care va urma. O
bună ţinere a mingii asigură un bun control al acesteia, o execuţie corectă şi
eficace. O ţinere incorectă generează greşeli de execuţie, micşorează
eficacitatea, îngreunează protecţia şi transmiterea mingii. Deosebim
următoarele modalităţi:
68
 a. ţinerea mingii cu ambele mâini;
b. ţinerea mingii cu o mână.
Ţinerea mingii cu ambele mâini este specifică jocului de baschet, fiind
folosită foarte des în joc şi mai ales de către copii şi juniori. Ea prezintă
siguranţă atât în ţinerea propriu-zisă, cât şi în manevrarea cât mai relaxată a
mingii. Se deosebesc următoarele
procedee de ţinere:
a. care folosesc o priză simetrică_pe minge:
1. ţinerea cu două mâini în dreptul pieptului;
2. ţinerea cu două mâini deasupra capului;
3. ţinerea cu două mâni în dreptul bazinului (priza joasă).
b. care folosesc priza asimetrică, ce pun, în general, în evidenţă
lucrul cu o singură mână.
In prezentarea noastră ne vom ocupa numai de cele mai importante
procedee de ţinere a mingii cu două mâni - de acele procedee ce se
constituie drept fundamentale în conţinutul jocului.
Greşeli de execuţie:
a. Orientarea palmelor cu degetele spre înainte
sau în jos;
b. Degetele mari sunt opozante sau prea
apropiate în priza pe minge;
c. Podul palmelor ia contact cu suprafaţa
Mingii;
d. Coatele mult depărtate determină o ţinere prea
din lateral a mingii;
e. Nu se menţine priza fermă pe minge, aceasta
fiind învârtită în palme.
Utilizarea tactică
Ghidează execuţia majorităţii elementelor tehnice (în special în faza
iniţială), constituind procedeul cel mai des folosit de majoritatea jucătorilor
3.4.3.2.1. Prezentarea modelului de ţinere a mingii cu două mâini
deasupra capului, în priză simetrică.
Mâinile cuprind mingea asemănător procedeului descris anterior, cu
deosebirea că aceasta va fi ţinută deasupra capului, în dreptul frunţii, cu
coatele îndoite aproximativ într-un unghi drept şi cu antebraţele cât mai
paralele.

Greşeli frecvente:
a. Ţinerea mingii în dreptul ochilor sau înapoi peste cap;
b. îndoirea exagerată a coatelor;
c. Lipsa paralelismului braţelor.
69
 Utilizate tactică
Acest procedeu de ţinere a mingii se foloseşte mai ales de către
jucătorii înalţi, pentru protecţia acesteia. De asemenea, reprezintă poziţia
iniţială a procedeului de aruncare la coş cu două mâni, de deasupra capului,
executat de pe loc sau din săritură.

3.4.3.2.2. Prezentarea modelului de ţinere a mingii cu două mâni în

faţă, în priză asimetrică.
Priză specifică finalizărilor cu o singură mână, dar mai ales în
mânuirea mingii (fente, pase, plecare în dribling).
Mâna care execută respectivul procedeu tehnic este aşezată pe minge
înapoia acesteia, cealaltă mână sprijinind-o din lateral şi de jos. Degetele
ambelor mâini sunt răsfirate pe minge. Mingea este ţinută în dreptul bărbiei,
la o depărtare de aproximativ 20-25 cm de piept. Palma mâinii care execută
procedeul tehnic următor va fi flexată dorsal, iar cotul orientat pe direcţia de
trimitere a mingii (către coş - în cazul execuţiei unei finalizări), ceva mai
apropiat de corp şi pe acelaşi ax cu palma.
Greşeli frecvente:
a. Degetele mâinilor nu sunt suficient de mult răsfirate pe minge;
b. Priza pe minge este pasivă, degetele mâinii de impulsie fiind
orientate spre înainte şi nu în sus.;
c. Palma mâinii care sprijină mingea este aşezată în faţă, deasupra
sau sub minge.
Utilizare tactică
Reprezintă priza pe minge care îşi face loc din ce în ce mai mult în
jocul de baschet modern şi, ca urmare, va trebui insistat asupra acesteia şi în
instruirea copiilor, reprezentând faza iniţială a unor procedee tehnice ce
solicită în execuţia finală un singur braţ: în mod deosebit, aruncarea la coş
cu o mână de pe loc, din săritură şi din alergare, precum şi pentru pasa cu o
mână sau plecarea în dribling.
3.4.3.3. Pasarea mingii
Ca urmare a statisticilor efectuate, acest element reprezintă, în medie,
între 60-70% din gama elementelor fundamentale folosite în jocul
competiţional.
Pasa este elementul care are un rol determinant în rezolvarea scopului
jocului; ea asigură caracterul colectiv al jocului prin legătura pe care o face
între acţiunile individuale şi cele colective.
Prin esenţa sa tehnico-tactică, acest element, pe lângă faptul că
prezintă o gamă bogată de procedee, presupune neapărat prezenţa
70
 partenerului, execuţia lui fiind condiţionată de poziţia şi viteza de deplasare
a acestuia, de specificul fazei de joc, de plasamentul adversarului etc.
Pasa este deci condiţionată de existenţa unui jucător care o efectuează
şi de a altuia, căruia i se adresează. La reuşita ei ambii jucători trebuie să-şi
dea concursul.
Astfel, jucătorul care pasează trebuie:
a. să fie atent ca pasa pe care o execută să fie transmisă unui coechipier
demarcat, a cărui acţiune să o anticipeze cât mai oportun posibil;
b. să determine rapid „culoarul" de pasare spre coechipierul căruia îi
transmite mingea şi pe poziţia viitoare a acestuia;
c. să asigure protecţia mingii în timpul pasei, eliminând posibilităţile de
intercepţie din partea adversarilor mai apropiaţi;
d. să folosească, în majoritate, pasele scurte;
e. să lucreze la fel de bine cu ambele mâini, ambidextria constituind o cerinţă
a jocului modern.
Jucătorul care urmează să primească mingea trebuie:
a. să se demarce şi să dea posibilitatea celui care pasează să-i anticipeze
acţiunea:
b. să participe la determinarea „culoarului" de pasare prin obţinerea unui plan
mai avansat sau prin „ieşirea" la minge, raportat la adversarul său direct;
c. să folosească momentul intrării în posesia mingii, ca fază iniţială pentru
acţiunea viitoare.
De asemeni, pentru ca o pasă să fie utilizabilă, sunt necesare a se
respecta o serie de condiţii:
a. să aibă adresă, să nu provoace greutăţi de prindere celui căruia îi este
adresată;
c. să aibă adâncime şi să nu traverseze terenul (de la o linie
laterală la cealaltă), acest lucru dând posibilitatea de
intercepţie;
d. forţa de trimitere să corespundă distanţei şi direcţiei de
deplasare a partenerului căruia îi este adresată precum şi
distanţei la care se află apărătorul acestuia;
e. să nu se imprime efect (rotaţie) mingii, acest lucru îngreunând
prinderea ei;
f. pasa să nu fie „telefonată" pentru ca adversarul să nu poată
sesiza unde şi cum se va pasa, ci, dimpotrivă, se recomandă a
fi precedată de o fentă şi executată cât mai rapid.
CLASIFICAREA PASELOR:
A. După felul în care este ţinută mingea:
1. Pase executate cu două mâini
FUNDAMENTALE
71
 a. din dreptul pieptului;
b. de deasupra capului;
c. din dreptul umărului
2. Pase executate cu o mână
FUNDAMENTALE
a. din dreptul umărului;
b. din lateral;
c. de jos
B în funcţie de condiţiile de execuţie:
a. de pe loc;
b. din alergare;
c. din săritură;
d. cu pământul.
Nu vom aborda în analizarea acestui element decât acele procedee care fac
obiectul instruirii la nivelul programei şcolare pentru învăţământul
gimnazial şi liceal, cum şi la echipele reprezentative şcolare.

ANALIZA PRINCIPALELOR PROCEDEE TEHNICE DE PASARE

A MINGII
3.4.3.3.1. Pasa cu două mâini de la piept, de pe loc
Acest procedeu face parte din grupa paselor fundamentale, fiind folosit
pentru pasarea mingii la distanţe mici şi medii, de până la 6-8 metri. Este
pasa de bază şi specifică jocului de baschet

Prezentarea modelului
Din poziţie fundamentală, cu mingea ţinută în dreptul pieptului în priză
cu două mâini, se începe mişcarea de extindere a braţelor spre înainte.
Partea finală a execuţiei dă un ultim impuls mingii printr-o mişcare de
„biciuire" executată din articulaţiile pumnilor şi de împingere din degete
(mai puţin degetele mari).
Datorită impulsului dat mingii - care părăseşte mâinile jucătorului -,
braţele (în partea finală a execuţiei) sunt întinse înainte, la înălţimea
umerilor, către direcţia de pasare, cu palmele orientate în jos şi puţin lateral,
cu degetele răsfirate.
In cazul când mingea trebuie transmisă la o distanţă oarecare, mişcarea
braţelor va fi însoţită şi de o mişcare ajutătoare, de un impuls complementar,
dat printr-o pivotare prin păşire spre înainte.
La avansaţi, cursa braţelor se reduce raportat la distanţa şi forţa solicitată
de execuţia pasei respective. în schimb, lucrul din articulaţia pumnilor se
accentuează.
Greşeli frecvente:
72
 a. Ţinerea mingii în priză pasivă;
b. Executarea din articulaţiile pumnilor a unor mişcări
suplimentare cu mingea, înainte de execuţia propriu-zisă a
pasei, sau a unei mişcări de rotare din braţe prin coborârea
mingii spre abdomen;
c. Acţionarea în faza finală de impulsie a pasei prin îndoirea
falangelor degetelor şi împingerea mingii cu degetele mari;
d. Depărtarea („umflarea") exagerată a coatelor în lateral în timpul
execuţiei, ceea ce duce la anularea forţei de pasare şi la
efectuarea unei mişcări rigide.
3.4.3.3.2. Pasa cu două mâini de deasupra capului, de pe loc
Pasă fundamentală pentru jucătorii consacraţi, cu statură înaltă
(jucători pivoţi sau centri), mai puţin recomandată copiilor, întrucât solicită
în execuţie suficient de multă forţă în braţe.
Prezentarea modelului
Din poziţie fundamentală înaltă, mingea fiind ţinută deasupra capului
şi în dreptul frunţii, cu braţele uşor îndoite din coate - care sunt orientate
oblic înainte către direcţia de pasare - printr-o uşoară arcuire a trunchiului şi
o eventuală păşire spre înainte, braţele se extind oblic înainte şi în sus,
impulsul final dat mingii fiind executat prin mişcarea de „biciuire" din
articulaţiile pumnilor.
Poziţia finală a palmelor, cu degetele răsfirate, este spre în jos şi
înainte.
Se recomandă ca traiectoria imprimată mingii să fie întinsă atunci când
pasa nu trebuie să treacă peste vreun adversar.
Acest procedeu este eficace când se execută din săritură: jucătorul aflat
în punctul maxim al săriturii transmite mingea, apoi aterizează pe ambele
picioare deodată.
Greşeli frecvente:
a. Ducerea mingii prea înapoi peste cap, fapt ce întârzie şi
îngreunează pasarea;
b. Mişcarea prea amplă din braţe în detrimentul celei de zvâcnire
din articulaţiile pumnilor;
c. Orientarea coatelor în lateral şi nu spre înainte şi în jos.

73
 Utilizate tactică
Pasă folosită cu deosebire în atacul poziţional şi în special împotriva
apărării în zonă, în acţiunile de manevrare şi de pregătire a atacului
organizat.
Pasă folosită de jucătorii înalţi (pivoţi, centrii), pentru a degaja mingea
din aglomerările de sub coş sau atunci când prinderea unei pase s-a făcut la
înălţimea capului şi în situaţia tactică solicită transmiterea foarte rapidă a
mingii în faza nou apărută.
3.4.3.3.3.Pasa cu două mâini din dreptul umărului, de pe loc

Prezentarea modelului
Procedeu asemănător pasei cu două mâini de deasupra capului, care
tinde a-şi extinde aria lui de folosire în cadrul jocului competiţional actual.
Jucătorul, aflat cu umărul opus direcţiei de pasare spre înainte,
protejează mingea ducând-o în dreptul celuilalt umăr. Palmele sunt aşezate
pe minge în priză simetrică, însă datorită poziţiei „protejate" a mingii în
dreptul umărului, o palmă se va găsi sub minge, iar cealaltă, simetric,
deasupra ei. Degetele sunt orientate către înapoi. Jucătorul priveşte peste
braţul care sprijină de sus mingea. Prin ducerea braţelor spre înainte, odată
cu o uşoară pivotare pe piciorul din faţă concomitent cu trecerea greutăţii
corpului pe acest picior, jucătorul transmite mingea asemănător execuţiei
pasei cu două mâini de deasupra capului.

74
 Greşeli frecvente:
a. Nu se dă impuls simetric din braţe, mişcarea transformându-se
într-o mişcare asemănătoare celei de aruncare a greutăţii;
b. Ducerea mingii prea înapoi peste umăr, cât şi răsucirea exagerată
a trunchiului dau posibilitatea ca adversarul să poată „smulge"
mingea;
c. Ridicarea cotului braţului de deasupra mingii, pentru ca privirea
să se „strecoare" printre braţe.
Utilizare tactică
Pasă folosită pentru distanţe mijlocii, atunci când mingea a fost prinsă
în lateral sau când jucătorul cu mingea este marcat „strâns" de un adversar şi
execută protecţie de minge în priză înaltă sau prin pivotare.
Caracteristici de execuţie (cu privire la procedeele de pasare a
mingii cu două mâini):
a. în execuţia oricărei pase, palmele formează ultimul plan
director, ele găsindu-se - în faza intermediară a execuţiei -pu
faţa spre direcţia de pasare (în flexie dorsală);
b. In timpul lucrului braţelor, palmele şi degetele acţionează ca
nişte „resoarte" care rămân strânse, urmând ca în partea finală
aceste „resoarte" să se destindă, imprimând mingii un ultim
impuls prin mişcarea de „ biciuire" realizată din articulaţia
pumnilor;
c. Prin mişcarea de „biciuire" mingea se „deşurubează" din
palme, ultimul contact cu aceasta fiind al degetelor arătătoare
şi mijlocii. Degetele mari, având un rol pasiv în susţinerea
mingii, nu participă în execuţia mişcării de „biciuire" şi
„deşurubare".

3.4.3.3.4. Pasă cu o mână din dreptul umărului, de pe loc

Reprezintă procedeul cel mai folosit de pasare a mingii cu o mână,
constituind, alături de pasa cu două mâini de la piept, pasele de bază ale
jocului de baschet.
Execuţia acestui procedeu are la bază o mişcare naturală, asemănându-
se cu mişcarea de azvârlire a unei pietre.
Prezentarea modelului
Din poziţie fundamentală, cu piciorul opus braţului de execuţie înainte,
cu mingea ţinută în ambele mâini în priză asimetrică, braţele conduc mingea
în lateral - în dreptul umărului, timp în care trunchiul se răsuceşte puţin în
sensul braţului de pasare.
75
 Mingea este împinsă de mâna opusă celei de pasare în echilibru pe
palma braţului de pasare, în dreptul umărului şi puţin lateral. Braţul este
îndoit, cu cotul la nivelul umărului, palma, cu degetele mult răsfirate, este
înapoi şi sub minge. Celălalt braţ se află în faţă, îndoit din cot, asigurând
protejarea mingii.
întinderea bruscă a braţului spre înainte, cu preluarea forţei transmise
ca o undă de piciorul din spate, şold şi trunchi, dau un impuls ce este
continuat prin mişcarea de „biciuire" din articulaţiile pumnului şi din degete.
Concomitent, greutatea corpului este trecută pe piciorul din faţă,
finalul mişcării găsind braţul de pasare complet întins, cu degetele orientate
înainte şi în jos. Pasarea mingii poate fi însoţită şi de o păşire spre înainte pe
piciorul braţului de pasare, atunci când distanţa de transmitere a mingii este
mare.
La jucătorii avansaţi, impulsurile complementare dispar, în mişcare
participând lucrul din articulaţia pumnului prin zvâcnirea sa puternică,
precum şi cel al antebraţului, care foloseşte rotaţia din articulaţia umărului,
cotul rămânând la acelaşi nivel.
Caracteristici de execuţie:
a. Palma braţului de pasare constituie ultimul plan director al
mişcării, ea găsindu-se - în faza intermediară a execuţiei - cu faţa
spre direcţia de pasare şi înapoia mingii;
b. Pentru transmiterea mingii la distanţe scurte, cursa braţului se
micşorează, urmând ca mişcarea să fie efectuată, în principal, din
lucrul articulaţiei pumnului;
c. Reprezintă procedeul din care au derivat alte forme de pasare a
mingii cu o mână, prin modificarea planului de acţionare a
momentului de impulsie a mingii: pasa împinsă, pasa din lateral,
pasa de jos.
Greşeli frecvente:
a. Mişcarea este executată asemănător celei de aruncare a
greutăţii (nu de azvârlire), datorită apropierii mingii de umăr şi
a îndoirii exagerate a genunchilor;
b. Cotul braţului care pasează nu este la nivelul umărului şi în
lateral, lucru ce influenţează asupra direcţiei, traiectoriei şi
forţei de pasare;
c. Se pierde controlul asupra mingii în faza finală; palma rămâne
blocată din articulaţia pumnului.
Utilizare tactică
Reprezintă procedeul de pasare folosit pentru transmiterea mingii la
orice distanţă şi cu deosebire la distanţe medii şi lungi, deci specific în
declanşarea atacului rapid şi mai ales a contraatacului.
76
 3.4.3.3.5. Pasarea mingii din deplasare
Execuţia unei pase din deplasare se prezintă sub forma unui complex,
în care se îmbină alergarea cu prinderea mingii şi execuţia propriu-zisă a
pasei - care nu diferă cu nimic, ca procedeu, de cele descrise la pasele
executate de pe loc.
Elementul principal în executarea unei pase din alergare îl constituie
respectarea regulii „paşilor", prin care jucătorului nu i se permite să
efectueze mai mult de două păşiri cu mingea ţinută în mâini.
Prezentarea modelului
Execuţia pasei din alergare poate fi precedată şi de prinderea mingii
din dribling.
Jucătorul aflat în dribling va căuta ca la ultima „bătaie" a mingii în sol
să imprime acesteia un impuls mai puternic, care să-i permită uşurarea
prinderii mingii. Succesiunea ulterioară a mişcărilor este asemănătoare celei
descrise mai sus.

Greşeli frecvente:
a. Nerespectarea regulii „paşilor";
b. între cele două păşiri, jucătorul nu păstrează o poziţie stabilă de
ţinere a mingii, balansând-o în lateral dreapta-stânga, lucru ce
duce la dezechilibrări;
■ c. Nu se ţine cont de direcţia şi viteza de deplasare a partenerului
căruia îi este adresată pasa, aceasta neexecutându-se pe poziţie
viitoare în care jucătorul respectiv va ajunge odată cu mingea;
d. Celelalte greşeli ce mai pot apărea sunt legate de execuţia
propriu-zisă a prinderii şi a pasării mingii.
Datorită dinamicii de desfăşurare, execuţia paselor din deplasare se
face în majoritatea fazelor de joc şi cu deosebire în atacul bazat pe circulaţii
ale jucătorilor, în atacul rapid, în fazele de atac în superioritate numerică, pe
contraatac.
3.4.3.3.6. Pasarea mingii din săritură
Acest procedeu de pasare este mult folosit în jocul de baschet
competiţional; el reprezintă un procedeu mai dificil, necesitând o priză bună
la minge, detentă şi supleţe în articulaţia pumnului şi în degete.
Pasa din săritură poate fi executată cu o mână şi, ceva mai rar cu două
mâini. în execuţia ei deosebim două situaţii:
a. când jucătorul care execută pasa este în posesia mingii;
b. când jucătorul care urmează să execute pasa va intra în posesia
mingii.

77
 Jucătorul aflat în posesia mingii o ţine în priză simetrică deasupra
capului şi printr-o săritură pe verticală, în momentul maxim al săriturii, o
pasează înainte de a reveni pe sol.
Când mingea nu se află la jucător, acesta se deplasează spre ea, execută
o săritură concomitent cu prinderea ei în aer, are un moment de reţinere
a mingii, după care o pasează coechipierului. Din această reţinere a
mingii în aer - care durează câteva fracţiuni de secundă -mingea poate fi
pasată în orice direcţie, în funcţie de situaţia tactică.
Se utilizează în situaţiile care impun o mare viteză de execuţie în
transmiterea mingii.
3.4.3.3.7. Pasarea mingii „cu pământul"
Ca procedee de pasare pot fi folosite atât pasele executate cu două
mâni, cât şi cele executate cu o mână, cu singura observaţie ca prizele
iniţiale să nu depăşească înălţimea pieptului executantului.
Pasarea mingii cu pământul se poate executa fie de pe loc, fie din
alergare.
în execuţia unei pase cu pământul, se recomandă ca mingea să lovească
solul în cea de-a doua treime a distanţei dintre jucătorul care pasează şi
primitor. Mingii îi trebuie imprimată o forţă care să o facă ca din ricoşeul cu
solul să ajungă aproximativ la înălţimea abdomenului celui căruia îi este
adresată. Ca execuţie, mecanismul este asemănător procedeului de pasare
directă, cu deosebirea că braţele se întind spre în jos şi înainte, iar poziţia
fundamentală a executantului va fi ceva mai coborâtă (în cazul unei pase
date de pa loc).
Greşeli frecvente:
a. Mingea este azvârlită sau trântită în sol în loc să fie împinsă;
b. Mişcarea de „biciuire" efectuată prin lucrul din articulaţiile
pumnilor este lentă, imprimându-se mingii un impuls slab; ca
urmare, mingea ricoşează puţin din sol şi la mica înălţime,
creând dificultăţi în prinderea e,i de către partenerul căruia îi este
adresată pasa.
Reprezintă un procedeu al jocului modern, folosit pentru transmiterea
mingii la distanţe mici şi mijlocii, împotriva apărărilor în zonă - precedat de
fentă - sau împotriva apărărilor activ-agresive, cu marcaj din faţă al
partenerului căruia îi este adresată.
d.

3.4.3.4. Opririle

78
 Element specific jocului de baschet ce este legat în mod direct de
prevederile regulamentare privitoare la „înaintarea cu mingea" (regula
paşilor).
Oprirea este precedată întotdeauna de prinderea mingii care se poate
face fie prin prindere din pasă, fie prin prindere din dribling. Deosebim două
procedee tehnice de execuţie a opririi:
a. într-un timp (prin săritură);
b. în doi timpi (prin păşire).

3.4.3.4.1. Prezentarea modelului de execuţie a opririi într-un timp,

prin săritură
Reprezintă procedeul cu care se începe învăţarea acestui element şi se
execută din alergare precedat de prinderea mingii din pasă sau din dribling.
în momentul care precede prinderea mingii jucătorul execută o uşoară
săritură înainte. Prinderea mingii se face în săritură, aterizarea executându-
se pe ambele picioare care vor fi proiectate puţin înainte, centrul de greutate
al corpului rămânând înapoia poligonului de sprijin al tălpilor pentru a anula
inerţia şi a oferi echilibru corpului. Gleznele, genunchii şi trunchiul se
flectează astfel încât jucătorul să intre în poziţie fundamentală.

79
Dacă viteza de deplasare - care precede oprirea - este mare, se recomandă ca, după
efectuarea aterizării propriu-zise, un picior să fie dus înainte, trecând în pivotare prin
păşire şi realizând astfel o nouă frânare.
3.4.3.4.2. Prezentarea modelului de execuţie a opririi în doi timpi, prin păşire
Procedeu cu o frecvenţă de folosire din ce în ce mai mare în jocul modern datorită
vitezei mereu crescânde de desfăşurare a jocului. Tehnica de execuţie este asemănătoare
opririi într-un timp: uşoară săritură concomitentă cu prinderea mingii, aterizare pe primul
picior care ia contact cu solul pe călcâi, genunchiul fiind întins. Urmează flexia acestui
genunchi - mişcare care contribuie la amortizarea şocului de aterizare-oprire. Proiecţia
centrului de greutate al corpului pe sol, din poziţia dinapoia tălpii de contact este
deplasată spre înainte, inerţia alergării, cum şi eventuala dezechilibrare a corpului fiind
anulate prin aşezarea înainte a celuilalt picior, cu talpa orientată oblic spre interior,
contactul cu solul luându-se mai mult pe marginea internă a labei piciorului. Trunchiul se
apleacă răsucindu-se uşor, umărul de pe partea piciorului din faţă ducându-se oblic
înainte pe direcţia de aşezare a acestui picior.
Greutatea corpului începe să fie repartizată pe acest picior, dar ea va trebui să
rămână mai mult pe piciorul care a luat primul contact cu solul, în cazul în care inerţia nu
poate fi învinsă, tot cu piciorul celui de-al doilea timp al opririi se va executa o nouă
păşire înainte, fără însă ca primul picior de contact cu solul - piciorul pivot - să fie ridicat.
După oprire, piciorul din faţă va fi retras, jucătorul urmând să intre în poziţia
fundamentală a atacantului cu minge („poziţia triplei ameninţări").
Caracteristici generale de execuţie:
a. Tehnica opririlor trebuie înţeleasă ca fiind acea mişcare prin care jucătorul
trece dintr-o stare dinamică, de multe ori foarte activă (alergare sau săritură),
într-o stare statică (poziţie fundamentală, pivotare, protecţie de minge);
b. In execuţia opririlor existând un moment de săritură, indiferent de traiectoria
în care este înscris jucătorul, el va trebui să-şi păstreze echilibrul corpului său.
c. Pe momentul aterizării, suprafaţa de sprijin precede verticala proiecţiei
centrului de greutate pe sol pentru a învinge inerţia de deplasare;
d. Aproape de momentul aterizării, picioarele vor fi împinse pe direcţia deplasării,
astfel ca suprafaţa de sprijin să preceadă proiecţia centrului de greutate pe sol. Cu cât
viteza de deplasare este mai mare, cu atât suprafaţa de sprijin va fi mai depărtată de
proiecţia centrului de greutate pe sol. Pe măsură ce inerţia este învinsă, proiecţia centrului
de greutate pe sol se va apropia şi va intra în interiorul suprafeţei de sprijin;
e. Învingerea inerţiei se face prin lucrul de cedare-frânare, executat prin îndoirea
picioarelor;
f. Indiferent de procedeul folosit, labele picioarelor vor fi depărtate pentru a
asigura o bază de susţinere corespunzătoare.
Greşeli frecvente:
a. In timpul săriturii, pentru realizarea opririi corpul se apleacă înainte;
b. La aterizare, picioarele nu sunt duse suficient de înainte şi înaintea proiecţiei
centrului de greutate pe sol;
c. nu se flexează în suficientă măsură genunchii care, printr-o autorezistenţă, să
tindă spre o ghemuire a corpului în finalul opririi;
d. Greutatea corpului este repartizată inegal: mai mult pe piciorul din faţă (la
oprirea în doi timpi);

80
 e. Picioarele - la oprirea în doi timpi - se aşază unul în prelungirea celuilalt,
poligonul de susţinere fiind astfel mult îngustat;
Utilizare tactică Este elementul folosit ori de câte ori jucătorul aflat în
alergare primeşte mingea sau driblând, doreşte sau trebuie să se oprească. De asemeni,
precedat de prinderea mingii, este folosit ca fentă pentru realizarea demarcajului
individual înaintea executării unei acţiuni individuale de „ depăşire". Oprirea reprezintă
totodată elementul component al acţiunii tactice individuale de „ieşire la minge" în
vederea asigurării prinderii mingii.
3.4.3.5. Pivotarea
Este unul dintre cele mai folosite elemente în jocul de baschet, întru totul specific
acestui joc sportiv. Reprezintă realizarea poziţiei fundamentale a atacantului cu minge în
diferite condiţii de execuţie, asigurând echilibrarea jucătorului ca urmare a unei opriri,
protecţia individuală a mingii sau fentă ofensivă în realizarea acţiunii tactice individuale
de „depăşire" sau a unei aruncări la coş (de pe loc sau din săritură).
Pivotarea (sau „întoarcerea" - după unii specialişti) este specifică numai jocului de
baschet, fiind unul dintre elementele tehnice a căror execuţie este condiţionată de
prevederile regulamentului de joc. Execuţia greşită determină comiterea abaterii de
„paşi", sancţionată prin pierderea posesiei mingii.
Din punct de vedere ale metodicii generale de învăţare a jocului, pivotarea
constituie elementul în baza căruia se învaţă atât tehnica, cât şi acţiunile tactice
individuale cu minge.
Clasificarea procedeelor de pivotare este următoarea.
Din punct de vedere al execuţiei:
a. pivotare prin păşire;
b. pivotare prin întoarcere.

3.4.3.5.1. Prezentarea modelului de pivotare prin păşire (spre

înainte, spre înapoi):
Jucătorul - oprit în poziţie fundamentală, cu mingea în protecţie prin lucrul de braţe
- trece greutatea corpului pe piciorul ales ca „ picior pivot", executând o uşoară flexie în
toate articulaţiile trenului inferior. Corpul se apleacă spre înainte, călcâiul piciorului pivot
se ridică de pe sol şi printr-o uşoară extensie în articulaţiile acestui picior, jucătorul
execută o păşire spre înainte cu celălalt picior. Pingeaua piciorului pivot nu se va ridica
de pe sol.
(pivotării) jucătorul se va afla în poziţie fundamentală, cu baza de susţinere ceva mai
mare şi orientat pe noua direcţie.
În timpul execuţiei, piciorul pe care se păşeşte (mobil) nu rămâne întins, ci este uşor
îndoit din genunchi; când ia contact din nou cu solul, acesta preia o parte din greutatea
corpului.
In executarea pivotării prin păşire spre înapoi, execuţia mişcării este aceeaşi, dar în
sens invers, cu excepţia călcâiului piciorului de pivotare, care nu se mai ridică de pe sol.
3.4.3.5.2. Prezentarea modelului de pivotare prin întoarcere
(spre înainte, spre înapoi):
În general, mişcarea este asemănătoare celei descrise mai sus. Esenţialul în această
mişcare este descărcarea de greutate a piciorului oscilant şi impulsul dat de uşoara
răsucire a umărului, trunchiului, şoldului şi a piciorului către direcţia întoarcerii. în

81
timpul pivotării, care se execută pe partea anterioară a tălpii (pingeaua) piciorului pivot,
piciorul oscilant alunecă uşor pe sol. La terminarea întoarcerii
Caracteristici generale de execuţie:
a. în timpul execuţiei pivotării se urmăreşte menţinerea poziţiei fundamentale,
concomitent cu realizarea protecţiei mingii;
b. Piciorul oscilant (mobil) nu se va deplasa niciodată până în poziţia de a fi pe
acelaşi lung de linie cu piciorul pivot;
c. Labele picioarelor trebuie să fie aproximativ paralele şi cu sprijin pe pingea,
pentru a realiza o poziţie cât mai echilibrată;
d. Articulaţiile gleznelor şi genunchilor sunt permanent flexate, indiferent de
acţiunea şi distanţa dintre labele picioarelor.
Greşeli frecvente:
a. Pivotarea se execută pe călcâiul piciorului şi nu pe pingea;
b. în timpul execuţiei se întind genunchii şi gleznele, creând o poziţie rigidă a
întregului corp;
c. Se încrucişează picioarele; nu se păstrează paralelismul tălpilor.
d. Lipsa de coordonare în mişcările executate pentru protecţia mingii determină
dezechilibrarea corpului în timpul execuţiei pivotării.
Utilizare tactică
Pivotarea este folosită în jocul ofensiv ori de câte ori jucătorul are mingea şi execută
opriri, protecţie de minge, blocaje ofensive, fente, precum şi în jocul jucătorului pivot sau
centru.

3.4.3.6. Driblingul
Reprezintă elementul tehnic care dă posibilitatea jucătorului cu minge să se
deplaseze în teren, fără a se abate de la „regula paşilor" (înaintarea cu mingea).
Modului de execuţie a driblingului îi este rezervat un articol din regulamentul de
joc, care, după ce arată ce se înţelege prin dribling, enunţă ceea ce reprezintă abatere de la
această regulă, şi anume:
Un dribling se termină în momentul în care un jucător atinge simultan mingea cu
ambele mâini sau când reţine mingea cu una sau cu ambele mâini. Un jucător nu poate
dribla a doua oară după ce a terminat primul dribling, doar dacă a pierdut controlul mingii
ca urmare:
e. a unei aruncări la coş;
f. lovirii mingii de către un adversar;
g. a unui control slab sau a unei pase, când mingea atinge sau a fost atinsă de un
alt jucător... "
Conform prevederilor regulamentare, driblingul poate fi executat prin împingerea,
rostogolirea sau lovirea mingii în sol. Propriu-zis, driblingul constă dintr-o serie de
impulsuri imprimate mingii, care o fac să ricoşeze din sol în raport cu direcţia impulsiei şi
viteza de deplasare a jucătorului.
Ca urmare, deosebim driblingul înalt sau jos, executat pe loc sau în alergare, toate
acestea fiind determinate de situaţia tactică impusă de momentul jocului.

82
 Prezentarea modelului
De pe loc sau din alergare, mecanismul de execuţie al mişcării este acelaşi. Singura
deosebire constă în unghiul sub care este impulsionată mingea spre sol, acesta fiind
determinat de viteza de deplasare a jucătorului.
In driblingul pe loc, de aşteptare, impulsia imprimată mingii va fi verticală; în cazul
driblingului din alergare, impulsia va fi înapoia axului vertical al mingii, pe partea
dinspre jucător, impactul mingii cu solul având un unghi cu atât mai mare cu cât viteza de
deplasare a atacantului este mai mare.
Palma, cu degetele răsfirate - formând o cupă inversă -, ia contact cu mingea încă pe
traiectoria ei ascendentă (din ricoşeul solului), acoperind o parte din calota superioară,
puţin înapoi, a mingii. Prin flexarea braţului din articulaţiile cotului şi ale mâinii (din cea
a pumnului) se amortizează forţa ascensională a mingii care este totodată controlată;
imediat, palma imprimă mingii o nouă impulsie spre sol printr-o mişcare a antebraţului
din articulaţia cotului, a pumnului şi degetelor, conducând mingea pe această traiectorie
descendentă.
Impulsul dat mingii spre sol va fi orientat puţin lateral, oblic şi înainte faţă de
jucător, unghiul de contact al mingii cu solul depinzând de viteza de deplasare a
jucătorului.
Sensul impulsiei este controlat de lucrul din articulaţiile pumnului şi degetelor, ceea
ce determină, totodată, înălţimea şi viteza cu care mingea va ricoşa din sol precum şi
direcţia pe care aceasta o va căpăta. întreg acest ansamblu de mişcări (lucrul
braţului, antebraţului şi al palmei pe traiectoria ascendentă şi descendentă a
mingii) este cunoscută sub denumirea plastică de „mişcare de pompare", fiind asemuită
celei specifice scoaterii apei cu ajutorul unei pompe de tip american. în timpul execuţiei,
corpul nu se balansează, lucrul braţului fiind independent de mişcările celorlalte
segmente ale corpului. Acesta păstrează o poziţie uşor aplecată, înclinarea lui fiind
raportată la viteza de deplasare a jucătorului: la o viteză de deplasare mai mare, corpul
este mai ridicat, cu trunchiul mai drept.
Braţul opus celui cu care se driblează este uşor îndoit din cot şi constituie un
element de protecţie a mingii din lateral.
Capul este ridicat, cu privirea cuprinzând un câmp vizual cât mai mare.
Greşeli frecvente.

83
 a. Mingea este plesnită sau lovită şi nu împinsă prin lucrul
braţului şi al palmei;
b. Trunchiul prea aplecat din flexia bazinului micşorează câmpul de vizibilitate
al jucătorului;
c. Corpul se balansează vertical în timpul executării driblingului;
d. Se priveşte mingea şi nu jocul în ansamblul Iui.
Utilizare tactică
Folosirea acestui element ofensiv de mişcare în teren a jucătorului cu mingea
trebuie să fie motivată tactic în timpul jocului:
a. de trecerea mingii din terenul de apărare în atac;
b. ca element de organizare a sistemului de atac;
c. în atacul în superioritate numerică, în acţiunile de „depăşire", pe contraatac;
d. împotriva apărărilor agresive;
e. pentru scoaterea (degajarea) mingii din zone aglomerate şi după recuperarea
la panou.
Folosirea nemotivată tactic a driblingului conduce la întârzierea acţiunilor de atac şi
la posibilitatea organizării apărării în vederea contracarării acţiunilor ofensive.
3.4.3.7.. Aruncările la coş
Aruncarea la coş reprezintă elementul cel mai important al jocului de baschet, prin
care se concretizează scopul final al jocului: înscrierea de puncte.
Reprezintă elementul tehnic care se bucură de cea mai mare atenţie în procesul de
învăţare şi antrenament, pe toate treptele şi la toate nivelurile de pregătire
Reprezintă o acţiune individuală de mare răspundere, constituind, în fianl,
rezultatul eforturilor depuse de toţi jucătorii echipei.
Reprezintă elementul care poate să ofere suprema satisfacţie atât jucătorilor, cât şi
celor care asistă la desfăşurarea unui joc.
Fineţea rezultată din îndemânare constituie factorul primordial în execuţia
aruncărilor la coş, iar faptul că prin aruncarea la coş
mingea este trimisă dintr-o acţiune în mişcare spre un punct fix, suspendat şi în plan
orizontal, ridică gradul de dificultate al execuţiei tehnice, care trebuie să aibă o adresă cât
mai precisă.
În joc, aruncarea la coş nu poate şi nu trebuie să fie o acţiune întâmplătoare, făcută
fără nici un discernământ. Ea trebuie:
- să aibă la bază un procedeu tehnic de aruncare bine însuşit;
- să aibă o justificare tactică a execuţiei în momentul dat al jocului.
Aruncarea la coş, prin însăşi gradul ridicat de dificultate al execuţiei şi adresei
solicitate, este influenţată de o serie de factori de ordin intern sau extern.
Ca FACTORI INTERNI, de ordin biomecanic, considerăm:
1. Procedeul de execuţie să corespundă cât mai bine modelului optimal de
execuţie din punctul de vedere al:
a. caracteristicii mişcării respective (procedeu tehnic);
b . legilor biomecanice.
2. Aruncarea propriu-zisă să fie executată ca urmare a realizării aşa-numitului
„moment de echilibru" al întregului corp;
3. În timpul execuţiei, gruparea forţelor biomecanice ale complexului de mişcări,
realizată ca urmare a interacţiunii neuro-musculare, conduce la uşurarea condiţiilor de

84
execuţie a aruncării: necesitatea coordonării acţiunii dintre lucrul braţului (sau
braţelor) şi cel al picioarelor;
4. In execuţia finală a mişcării, palma (palmele) constituie ultimul plan
director: finalizarea tehnicii de aruncare prin acţiunea palmei constituie, în majoritatea
cerinţelor, elementul determinant;
Cantitatea de lucru realizată în pregătire, cât şi experienţa practică căpătată de
jucător, conduc la o determinare din ce în ce mai precisă a aprecierii
condiţiilor de execuţie a aruncării: depărtarea de coş, unghiul faţă de coş,
înălţimea traiectoriei de aruncare, aruncare la inel sau cu panoul.
6. Modul de fixare a reperului de aruncare: pentru aruncările de la
semidistanţă şi distanţă se recomandă aruncarea la coş fără panou; ca urmare, privirea
jucătorului se va fixa asupra unui punct situat aproximativ la 30-40 cm deasupra marginii
anterioare a inelului. Aruncarea cu panoul se recomandă a fi folosită pentru finalizările
efectuate din apropierea coşului sau de la mică distanţă, privirea fiind îndreptată spre un
loc din interiorul dreptunghiului mic înscris pe panou.
Tot în categoria factorilor interni, dar de ordin psihic şi cu o mare doză de
subiectivism în aprecierea acestora, considerăm:
7. Starea psihică: preocupările din afara procesului de pregătire şi de joc
încetinesc reflexele şi împiedică concentrarea atenţiei; aceasta este una dintre raţiunile
pentru care jucătorii trebuie să-şi păstreze permanent calmul în teren, oricare ar fi situaţia
împotriva lor: publicul care strigă, adversarul care-i provoacă, partenerii care greşesc,
arbitrii cărora ei nu le înţeleg deciziile...
8.Concentrarea atenţiei:_calmul şi încrederea permit jucătorului de a judeca
situaţia de joc, a momentului tactic oportun, să „fixeze" reperul aruncării la coş şi
totodată să se concentreze asupra execuţiei^sale înainte, în timpul şi după finalizare.
9. Încrederea în reuşita aruncării este determinată de starea afectivă şi
emoţională a jucătorului, de pregătirea sa, de stabilitatea sistemului său nervos, de
dispoziţia momentului respectiv.
10. Relaxarea permanentă a întregului organism şi cu precădere a articulaţiei
mâinii (mâinilor) cu care efectuează finalizarea.
Ca FACTORI EXTERNI, putem enumăra toţi factorii legaţi de: materiale,
instalaţii, agenţi fizici naturali (când se foloseşte terenul în aer liber), mediul ambiant.
Considerăm necesar a sublinia unele probleme legate de traiectoria mingii în
aruncările la coş. Aceasta influenţează direct asupra intrării mingii în coş, a preciziei.
Traiectoria mingii faţă de coş poate fi:
a. înaltă: mingea vine şi cade aproape perpendicular, având accesibilă
aproximativ 4/5-imi din suprafaţa coşului. Prezintă dezavantajul că
lungimea zborului mingii influenţează asupra preciziei aruncării;
b. medie: prezintă avantajele şi dezavantajele distanţei pe care o parcurge
mingea, deschiderea coşului fiind de 2/3-imi din suprafaţa lui;
c. întinsă: mingea aruncată la coş zboară puţin deasupra coşului şi nu
poate avea decât maximum 1/3-ime deschidere din suprafaţa coşului.
Are în schimb avantajul că mingea parcurgând o distanţă mai mică
până la coş, posibilităţile de deviere a acesteia sunt mici.

85
 Din caracteristicile celor 3 traiectorii, reiese că cea mai avantajoasă este traiectoria
medie, deoarece oferă o suprafaţă destul de mare din coş deschisă, mingea parcurgând în
zbor o distanţă ceva mai mică până la coş şi posibilităţile de deviere sunt mai mici.
Pentru obţinerea celei mai optime traiectorii se recomandă ca unghiul sub care pleacă
mingea, faţă de orizontală, să fie, în general, de 70° şi niciodată sub 45°. Mingea, pe
traiectoria sa, trebuie să atingă punctul maxim de înălţime în a doua treime a distanţei
dintre jucător şi coş.
Aruncarea la coş este elementul de tehnică care prezintă cea mai mare varietate de
procedee de execuţie.
In prezentarea noastră vom aborda numai procedeele tehnice cele mai importate, pe
care le considerăm ca fundamentale şi sunt prezente, totodată şi în programele analitice
şcolare de specialitate.

Clasificarea aruncărilor la coş poate fi sistematizată astfel:

1. Din punct de vedere al poziţiei jucătorului:
a. aruncări de pe loc;
b. aruncări din alergare;
c. precedate de prinderea mingii din pasă
d. precedate de prinderea mingii din dribling
e. aruncări din săritură
2.Din punct de vedere al distanţei:
a. aruncări cu valoare de 1 punct (aruncările libere);
b. aruncări cu valoare de 2 puncte;
c. din apropierea coşului (până la 2 m distanţă de coş);
d. de la semidistanţă (3-6,25 m de coş);
e. aruncări cu valoare de 3 puncte;
f. de la distanţă (peste 6,25 m de coş).
3 Din punct de vedere al execuţiei:
a. aruncări la coş cu două mâini ;
b. aruncări la coş cu o mână;
c. aruncări la coş cu panoul;
d. aruncări la coş fără panou, direct la inel;
e. procedee de bază (fundamentale);
f. procedee speciale.

Analiza principalelor procedee tehnice de aruncare la coş

Aruncările la coş de pe loc

În general, cu o frecvenţă din ce în ce mai mică, mai ales în jocul practicat de
echipele masculine, aruncările la coş de pe loc nu mai o pondere atât de mare datorită
apărărilor care au devenit din ce în ce mai active şi agresive. Totodată, menţionăm că şi
tehnica a evoluat datorită acestor situaţii, execuţia aruncărilor la coş trebuind să
depăşească posibilităţile de acţionare ale apărătorilor.
Arătăm, totuşi, că aruncările la coş de pe loc rămân procedee tehnice de bază pentru
formarea mecanismului şi a stereotipiei mişcării de aruncare la coş în etapa de iniţiere.
De asemenea, aceste aruncări rămân de bază şi pentru faptul că aruncările libere, la orice

86
nivel de pregătire, sunt executate tot de pe loc, că în jocul juniorilor şi senioarelor deţin
totuşi o pondere mare în finalizările executate de la distanţă.
3.4.3.7.1. Aruncarea la coş cu două mâini de la piept
.Aruncările la coş cu două mâini sunt utilizate în baschetul modern din ce în ce mai
rar, cu unele mici excepţii referitor la finalizările de la distanţă efectuate de unele
jucătoare. Locul lor a fost luat de aruncările executate cu o mână de pe loc sau din
săritură. Totuşi, pentru copii şi junioare, pledăm pentru o iniţiere şi învăţare a aruncării la
coş cu două mâini de la piept, de pe loc, considerând că acest procedeu tehnic rămâne un
procedeu de bază, el suplinind, în general, lipsa forţei în braţe a acestor
Prezentarea modelului
Jucătorul, orientat cu faţa pe direcţia aruncării, aflat în poziţie fundamentală medie,
cu mingea ţinută în priză simetrică în dreptul pieptului, privirea trecând pe deasupra
mingii, fixează coşul. Picioarele, cu tălpile paralele şi eventual una puţin înaintea
celeilalte, sunt depărtate normal, cu genunchii şi gleznele semiflexate. Trunchiul puţin
aplecat spre înainte, cu braţele îndoite şi coatele apropiate de corp, cu articulaţiile
pumnilor în flexie dorsală pentru a da o priză activă în ţinerea mingii
Execuţia începe printr-un impuls al picioarelor însoţit de ridicarea corpului şi
ducerea mingii, prin dreptul feţei, în sus şi spre înainte. Braţele se întind din coate şi
mingea părăseşte mâinile cât mai sus posibil şi, datorită mişcării „de biciuire" executată
din articulaţiile pumnilor, i se imprimă acesteia un ultim impuls şi o rotare în timpul
traiectoriei.
In finalul aruncării, corpul jucătorului este întins, cu braţele orientate oblic în sus, cu
palmele în jos şi puţin în afară, degetele întinse şi răsfirate. în tot timpul aruncării,
privirea nu trebuie să părăsească ţinta spre care a fost aruncată mingea (inel sau
panou).
Greşeli frecvente:
a. Ţinerea greşită a mingii şi priza pasivă (palmele ţin mingea de calota ei
superioară);
b. Executarea din articulaţiile pumnilor a unei mişcări suplimentare cu mingea (jos-
sus) sau a unei mişcări de rotare prin coborârea mingii spre abdomen;
c. Insuficienta coordonare a impulsiei dintre picioare şi braţe;
d. Braţele se întind numai înainte, imprimând mingii o traiectorie întinsă;
e. Braţele acţionează inegal, modificând direcţia de aruncare a mingii.
Utilizare tactică
Procedeu folosit în etapa de iniţiere şi mai apoi doar de către jucătoare în efectuarea
aruncărilor la coş de la distanţă sau semidistanţă, împotriva unor apărări mai puţin active
şi mobile (unele forme de apărare în zonă).
3.4.3.7.2. Aruncarea la coş cu o mană din faţa
în jocul actual al echipelor masculine, prin dezvoltarea mijloacelor defensive,
aruncările la coş cu două mâini nu mai pot reprezenta procedee curente de finalizare.
Locul lor a fost luat de aruncările Ia coş cu o singură mână, acestea prezintă o serie de
avantaje:

a. Din punct de vedere biomecanic, formarea stereotipului dinamic de

aruncare la coş cu privire la lucrul braţului corespunde celor 3 stări ale
poziţiei jucătorului din teren: de pe loc, din săritură, din alergare;

87
 b. Imprimarea forţei de aruncare a mingii cu un singur braţ precum şi
existenţa unui singur plan director aduc priorităţi de ritm în execuţia
aruncării la coş, corespunzătoare jocului actual;
c. Nu solicită o durată de pregătire şi nici condiţiile de execuţie specifice
aruncărilor la coş cu două mâni (linia umerilor perpendiculară pe
direcţia aruncării, coordonarea între cele două forţe de împingere,
echilibru al corpului);
d. Poziţiile de dezechilibru al corpului pot fi uşor compensate prin
orientarea unui singur braţ pe direcţia coşului.
Ca urmare, aruncarea la coş cu o mână a devenit un element fundamental de
finalizare în jocul modern; biomecanica de execuţie a părţii finale a aruncării este
asemănătoare pentru toate procedeele şi condiţiile de execuţie a aruncărilor la coş. în
raport de particularităţile somatice şi calităţile motrice ale fiecărui jucător, execuţia
aruncării la coş cu o mână de pe loc a căpătat unele variante prin care doar poziţia
iniţială de ţinere a mingii este modificată.
Astfel vom întâlni:

3.4.3.7.3.Aruncarea la coş din tinerea mingii deasupra capului, în care mingea

este dusă în timpul „elanului" pentru aruncare deasupra capului, execuţia solicitând mai
multă forţă în braţul de aruncare şi, în fine,
Aruncarea la coş din ţinerea mingii în faţă ,finalizare care va face obiectul
analizei care urmează:
Prezentarea modelului
Deşi procedeul este intitulat „aruncarea la coş cu o mână", în pregătirea aruncării sunt
folosite ambele mâni, pentru ca finalul ei să fie executat cu o singură mână.
In poziţia iniţială, mingea este ţinută în priză asimetrică, cu două mâini, în dreptul
pieptului, la nivelul bărbiei. Palma mâinii care execută aruncarea se află înapoi şi puţin
sub minge, cu degetele răsfirate şi cu cotul orientat în jos, flexia braţului pe antebraţ
formând un unghi de aproximativ 90°; cealaltă mână sprijină mingea din lateral.
Privirea este îndreptată spre reperul de ţintire: la inel sau pe panou.
Jucătorul - în poziţie fundamentală medie - este orientat către coş, cu trunchiul puţin
aplecat înainte, cu tălpile paralele şi depărtate aproximativ la lăţimea umerilor.
Piciorul de pe partea braţului de aruncare este cu o jumătate de talpă înaintea
celuilalt.
Greutatea corpului este egal repartizată pe ambele picioare, pe întreaga suprafaţă a
tălpilor.
Execuţia aruncării începe printr-o triplă flexie a membrelor inferioare care fac ca
centrul de greutate al corpului să coboare puţin; în acest timp, mingea rămâne la nivelul
bărbiei jucătorului. în cazul unei poziţii fundamentale mai joase (obţinută ca urmare a
prinderii mingii concomitent cu execuţia unei opriri), frecvente în timpul jocului, se intră
direct în mişcarea propriu-zisă de aruncare la coş prin impulsul simetric dat de membrele
inferioare. Ca urmare a unei triple extensii, concomitent şi coordonat cu ducerea braţelor
în sus, se determină deplasarea pe această direcţie a centrului de greutate al corpului.
Trecând prin această poziţie intermediară, mingea continuă să fie ţinută cu ambele
mâini (priză asimetrică) până ce cotul braţului de aruncare - orientat pe direcţia coşului
ajunge la nivelul umărului. în continuarea mişcării către în sus, mingea este trecută pe

88
palma braţului de aruncare (care se găseşte acum sub minge) şi părăseşte mâna ca urmare
a unei ultime impulsii date printr-o flexie palmară pronunţată din articulaţia pumnului.
Braţul stâng rămas undeva în lateral şi în sus, constituie element de protecţie pe ultima
parte a aruncării.
În finalul execuţiei, corpul este extins, uşor pe vârfuri, cu greutatea deplasată pe
piciorul din faţă; braţul de aruncare este întins în sus şi înainte, palma cu degetele
răsfirate, orientată în jos şi puţin în afară. Degetele index şi mijlociu sunt îndreptate către
direcţia aruncării.

Greşeli frecvente:
a. Priza la minge nu este asimetrică, mingea fiind ţinută în palme în
formă de „pâlnie" (una în faţă, iar cealaltă înapoia mingii);
b. Cotul braţului de aruncare este orientat în lateral şi nu pe direcţia
aruncării la coş;
c. Degetele mâinii care aruncă nu acoperă o suprafaţă cât mai mare de pe
calotă, nefiind răsfirate suficient pe minge;
d. Poziţia iniţială incorectă: jucătorul ţine înainte piciorul opus braţului cu
care execută aruncarea la coş, iar greutatea corpului este repartizată pe
piciorul din faţă;
e. Nu se imprimă mingii, în partea finală a aruncării, mişcarea „de
biciuire" care trebuie să fie dată prin impulsia din articulaţia pumnului, iar planul palmei
nu este perpendicular pe direcţia aruncării la coş.
Utilizare tactică
Aruncarea la coş cu o mână de pe loc reprezintă procedeul cel mai folosit în jocul
actual de baschet pentru aruncările efectuate de la distanţe medii şi mari. Reprezintă,
totodată, mecanismul de bază pentru aruncările cu o mână executate din deplasare şi din
săritură, cu singura deosebire că priza mingii se face într-o poziţie mai înaltă.
Acest procedeu tehnic trebuie să fie însuşit de toţi jucătorii, indiferent de sex şi
vârstă.
3.4.3.7.4. Aruncările la coş din alergare
Caracterizat printr-o deosebită dinamică de desfăşurare a fazelor sale, jocul de
baschet şi-a adaptat întreaga lui tehnică odată cu creşterea atât a vitezei de execuţie, cât şi
a celei de deplasare a totalităţii acţiunilor sale constitutive. Ca urmare, tehnica de
execuţie a aruncărilor la coş din alegare s-a îmbunătăţit permanent, această gamă de
procedee dominând, ca pondere, finalizările atacului fiecărei echipe.
Din punct de vedere al mecanicii execuţiei, aruncările la coş din deplasare sunt
constituite dintr-un complex biomecanic de mişcări: alergarea (sau driblingul în alergare),
prinderea mingii (din pasă sau din dribling), cele două păşiri, desprinderea de pe sol,
zborul, priza în ţinerea şi aruncarea (lansarea) mingii spre coş şi aterizarea, elemente ce
vor constitui obiectul analizei pe care o vom prezenta,
Subliniem faptul că în execuţia acestor finalizări, trebuie să se ţină seama de „regula
paşilor", dat fiind că atât prinderea mingii cât şi aruncarea propriu-zisă a mingii spre coş
sunt efectuate din alergare, jucătorului nepermiţându-i-se să facă mai mult de două păşiri,
regulamentare, cu mingea în mâini.
In consecinţă, deosebim mai multe procedee tehnice de execuţie, raportate la modul
de prindere a mingii (din pasă sau din dribling), precum şi la diversitatea prizei mâinii de

89
aruncare pe minge ce precede aruncarea propriu-zisă:
a. înapoi şi puţin sub minge, în aruncarea aşa-zis „clasică";
b. lateral, în aruncările la coş în „semicârlig" şi „cârlig";
c. sub minge, în aruncările la coş „oferite";
d. în faţa mingii, în aruncările efectuate ca urmare a traversării pe sub coş
(numite şi „ranversate");
e. deasupra mingii, în aruncările efectuate de sus în jos (aşa- numitul
„slam-dunk") In analiza noastă, vom aborda numai acele procedee tehnice prevăzute în
programa cursului de bază şi considerate ca fundamentale.
3.4.3.7.4.1.Aruncarea la coş cu o mână de sus, din dribling
Prezentarea modelului
Reprezintă, dintre toate procedeele de finalizare din alergare, aşa-numitul procedeu
„clasic", modelul cel mai uşor de realizat, întrucât execuţia lui se face din apropierea
coşului şi, de cele mai multe ori, cu panoul.
Driblând în alergare, jucătorul va da un impuls mai puternic mingii la ultimul
dribling în sol, pentru a avea posibilitatea să efectueze o păşire mai lungă (cu piciorul de
pe partea mânii de aruncare) decât cea normală, din timpul alergării. Impulsia mai
puternică a mingii în sol, coordonată cu această păşire mai lungă, permite ca mingea să
poată fi uşor prinsă cu două mâini şi adusă la piept
Alergarea este continuată cu o a doua păşire - pe celălalt picior, care ia contact cu
solul, având rolul de a frâna şi bloca viteza de translaţie, pentru ca prin rularea „călcâi-
talpă-vârf a labei piciorului „de bătaie", aceasta să fie transformată în forţă de înălţare în
săritură. Desprinderea de pe sol este ajutată şi prin pendularea dinapoi spre înainte şi în
sus a genunchiului celuilalt picior, cu ducerea coapsei acestuia până la orizontală.
Corpul şi piciorul „de bătaie" se extind, mişcarea de aruncare fiind începută de braţ
prin ducerea mingii deasupra nivelului capului -în dreptul frunţii, braţul formând cu
antebraţul un unghi aproape drept.
Din momentul în care mâna care sprijină mingea nu mai are contact cu aceasta,
braţul respectiv, flexat din cot şi orientat spre în afară, se constituie drept element de
protecţie a mingii în timpul aruncării propriu-zise.
Aruncarea la coş este executată în punctul maxim al săriturii, corpul fiind întins,
braţul orientat pe direcţia aruncării, mingea părăsind mâna ca urmare a unui ultim impuls
dat prin flexia palmară a articulaţiei pumnului (aşa-numita mişcare „de biciuire").
Aceasta determină un final în care palma, cu degetele întinse şi răsfirate, este orientată în
jos şi puţin în afară.
Aterizarea se face pe ambele picioare şi, pe cât posibil, cât mai aproape de locul de
desprindere în săritură, aceasta pentru ca jucătorul, în caz de nereuşită a finalizării, să
poată participa la recuperare (eventual la o nouă aruncare).
Greşeli frecvente:
a. Nu se respectă „regula paşilor", jucătorul efectuând mai mult de două
păşiri cu mingea în mână;
b. Genunchiul de pe partea braţului de aruncare nu este pendulat
corespunzător, determinând o foarte mică înălţare în săritură;
c. Pendularea laterală a mingii între cele două păşiri determină
dezechilibrări;
d. Braţul de aruncare nu se întinde complet, iar palma nu imprimă mingii

90
 acel impuls final „de biciuire", determinat de flexia palmară a
articulaţiei pumnului;
e. Slaba coordonare dintre lucrul picioarelor şi al braţului de aruncare
determină o aterizare dezechilibrată şi pe un singur picior.
Utilizare tactică
Procedeul descris este folosit ca finalizare din apropierea coşului sau, eventual,
de la distanţe mici faţă de acesta, ca urmare a unor acţiuni tactice individuale („depăşire",
„pătrundere", „superioritate numerică" în contraatac etc.) sau colective (combinaţii de 2 şi
3 jucători realizate în cadrul sistemului ofensiv al echipei).
3.4.3.7.4.2. Aruncarea la coş cu o mână de sus, din alergare
Prezentarea modelului
Acest procedeu de finalizare are o biomecanica aproape identică celei descrise
anterior, cu singura deosebire că mingea îi este pasată jucătorului care urmează să
finalizeze . Acesta, în alergare, îşi coordonează astfel paşii ca momentul de prindere a
mingii să coincidă cu o păşire ceva mai lungă decât în mod obişnuit pe piciorul mâinii de
aruncare.
In timpul „zborului" execută prinderea mingii cu două mâini, pe care o duce spre
piept. De aici, succesiunea complexului de mişcări (păşire mai sucită pe piciorul „de
bătaie" - timp în care privirea se îndreaptă spre punctul de „ţintire", spre reperul de pe
panou, „bătaia", desprinderea, „zborul", aruncarea propriu-zisă şi aterizarea) este identic
celui descris la aruncarea la coş din dribling.
Greşeli frecvente:
a. Nu se respectă „ regula paşilor", jucătorul efectuând mai mult de două
păşiri cu mingea în mână,
b. Genunchiul de pe partea braţului de aruncare nu este pendulat
corespunzător, determinând o foarte mică înălţare în săritură.
c. Braţul de aruncare nu se întinde complet, iar palma nu imprimă
mingii acel impuls final prin flexia activă palmară a articulaţiei pumnului;
d. Slaba coordonare dintre lucrul picioarelor şi al braţului de aruncare
determină o aterizare dezechilibrată şi pe un singur picior.

3.4.3.7.4.3. Aruncările la coş de jos - oferite (cu o mână sau două)

Folosesc acelaşi complex de mişcări descris fie pentru aruncarea la coş din dribling,
fie pentru cea din alergare. Diferă doar aruncarea propriu-zisă.
Prezentarea modelului
La aruncarea cu o mână de jos - numită şi oferită - din priza cu două mâini, mingea
va fi trecută, printr-o mişcare de supinaţie, în palma mâinii de aruncare. Mingea va fi
ţinută de sub calota ei inferioară, cu degetele răsfirate şi orientate spre înainte. Braţul se
extinde spre înainte şi va descrie o mişcare ascendentă, „oferind" mingea în coş.
Finalul aruncării este dat printr-o mişcare de flexie palmară din articulaţia pumnului
care determină ca mingea să părăsească palma şi degetele pe o foarte scurtă traiectorie
ascendentă.
In cazul acestei aruncări, aterizarea se face mult mai departe de locul de desprindere în
săritură, procedeul creând posibilitatea de devansare a planului apărătorului concomitent
cu o apropiere cât mai mare a mingii de coş.

91
 Aruncarea cu două mâini se execută identic, mingea fiind „oferită" în coş cu
ambele mâini.
Utilizare tactică
Procedee ce sunt folosite pentru finalizări din mare viteză de alergare, numai din
apropierea coşului, folosind sau nu panoul, pe contraatac sau din pătrunderi în mare
viteză. Conferă o deosebită spectaculozitate jocului şi prezintă avantajul de a crea
atacantului posibilitatea, în cazul unor acţiuni neatente din partea apărătorului, de a
obţine, eventual şi o greşeală personală.

3.4.3.7.4. Aruncările la coş din săritură

Rapiditatea desfăşurării jocului de baschet modern şi-a aflat concretizarea practică a
finalizărilor prin procedeele de aruncare la coş executate din săritură, care, pe lângă
spectaculozitatea execuţiei lor, accentuează şi eficienţa jocului datorită surprizei
provocate ca şi a gradului crescut de dificultate în anihilarea acestei aruncări de către
apărător.
Devenite procedee tehnice de finalizare generalizate, ca execuţie, pentru toate
distanţele de aruncare (din apropierea coşului, de la semidistanţă şi de la distanţă),
folosite actualmente atât de bărbaţi cât şi de femei, ele conferă, prin rapiditatea execuţiei
lor, un avantaj de care atacantul dispune în lupta sa cu apărătorul direct.
Aruncările la coş din săritură oferă jucătorilor posibilitatea folosirii unor complexe
variate de procedee tehnice în acţiunile care preced această aruncare, ceea ce determină o
şi mai mare considerare tactică a acestei aruncări la coş.
Aruncările la coş din săritură se pot executa cu o mână sau cu două mâini, ca procedee în
sine fiind asemănătoare aruncărilor la coş cu o mână din faţă sau de deasupra capului,
executate de pe loc. Aruncările la coş din săritură se pot executa:
a. cu desprindere de pe loc;
b. precedate de deplasare şi oprire într-un timp sau doi timpi:

c. din dribling;
d. după prinderea mingii din pasă.
Prezentarea modelelor
Aruncarea propriu-zisă fiind descrisă, ne vom opri la descrierea
momentelor care preced şi care însoţesc finalizarea din săritură.
Execuţia aruncării la coş din săritură cu desprindere de pe loc, precum şi cele
precedate de deplasare şi oprire într-un timp (precedate de prinderea mingii din dribling
sau din pasă) fiind asemănătoare, vom descrie cele două variante de finalizare din
săritură.
3.7.3.7.4.1. Aruncarea la coş din săritură precedată de deplasare şi oprire într-un
timp
Prinderea mingii: Jucătorul, aflat în alergare sau în dribling, îşi coordonează paşii
în aşa fel, încât momentul prinderii mingii să corespundă cu intervalul dintre două păşiri,
într-o săritură. Mingea este deci recepţionată în momentul „de zbor". Aterizarea se face
printr-o oprire într-un singur timp , picioarele luând simultan contact cu solul şi rulând
călcâi-talpă. Gleznele şi genunchii se flexează ceva mai mult, această aterizare prin
amortizare determinând momentul imediat următor.

92
 Bătaia se execută simultan pe ambele picioare prin continuarea rulării călcâi-talpă-
vârf, pentru a se realiza o săritură cât mai echilibrată şi înaltă, transformând viteza de
translaţie în viteză ascensională.
Săritura: desprinderea de pe sol se face cât mai aproape de verticală (la marii
jucători chiar puţin spre înapoi) prin impulsia puternică realizată din vârfurile picioarelor,
ca urmare a extinderii articulaţiilor trenului inferior, coordonate simultan. Corpul rămâne
cât mai echilibrat, vertical, mişcarea fiind coordonată cu cea a braţelor care încep
aruncarea propriu-zisă. în timpul săriturii, jucătorul va căuta să asigure „o plutire", adică
o oarecare întârziere în punctul maxim al săriturii, pentru a pregăti finalul aruncării la
coş.
Aruncarea Ia coş: Este asemănătoare ca procedeu aruncării la coş de pe loc.
Momentul de execuţie al „bătăii" corespunde poziţiei de ţinere a mingii în dreptul bărbiei
(sau variantele descrise: în dreptul umărului sau deasupra capului). în timpul săriturii,
mingea va fi dusă în sus, deasupra capului. în punctul maxim al săriturii şi în timp ce se
realizează acea „plutire", braţul se destinde în sus şi înainte. Partea finală a aruncării se
execută pe momentul în care corpul începe să recadă din săritură şi constă din mişcarea
„de biciuire" făcută prin flexia puternică şi rapidă din articulaţia pumnului.
Aterizarea: Se face în mod obişnuit pe ambele picioare, care în timpul săriturii au
fost puţin depărtate tocmai în acest scop. Unele aterizări însă se fac puţin dezechilibrat,
aceasta ca urmare a unor încercări de evitare a blocajului apărătorului.
3.4.3.7.4.2. Aruncarea la coş din săritura precedată de deplasare şi oprire în
doi timpi
Prinderea mingii: Jucătorul, în alergare sau în dribling, recepţionează mingea pe
momentul de săritură dintre două păşiri. Primul picior care ia contact cu solul (corpul
lăsat pe spate, contactul cu solul se face prin rulare călcâi-talpă, pentru a învinge viteza
de translaţie din timpul deplasării) amortizează frânarea printr-o îndoire pronunţată a
articulaţiilor trenului inferior.
Al doilea timp al opririi este marcat prin aşezarea celuilalt picior aproximativ pe
aceeaşi linie cu primul, corpul păstrându-şi o poziţie relativ coborâtă, greutatea
repartizată pe ambele picioare.
Bătaia: împingerea se exercită simultan şi cu aceeaşi forţă de detentă din ambele
picioare, prin continuarea rulajului călcâi-talpă-vârf.

Săritura, aruncarea la coş şi aterizarea: Sunt asemănătoare celor descrise

anterior.
Greşeli frecvente :
Cu privire la aruncarea propriu-zisă, acestea au fost descrise la procedeele
respective; idem şi pentru opriri.
a. Desprinderea în săritură se face dezechilibrat, solicitând mişcări
compensatorii ale trenului superior, fapt ce influenţează negativ precizia în execuţia
finalizării respective;
b. Aruncarea la coş este executată înainte ca jucătorul, în
săritură, să fi atins punctul maxim de înălţare (lipsa acelui „moment de plutire" marcat de
momentul de înălţare maximă în săritură).
Utilizare tactica

93
 Aruncare de mare eficienţă în jocul actual de baschet, ce manifestă o polarizare
aproape totală în rândul modalităţilor de finalizare. Folosită de toţi jucătorii de baschet,
chiar şi de pivoţi sau centrii, pentru execuţia de la orice distanţă a aruncării la coş, atât
împotriva tuturor variantelor ale apărării om la om, cât şi ale celor în zonă.

Intrebari recapitulative

Bibliografie selectiva

1. Fleancu J.L., Coirbă C., - Baschet. Îndrumar practico- metodic. Editura Cultura,
Piteşti, 2001.
2. Fleancu J.L., Ciorbă C., - Baschetul la 8-12 ani, Edit. Garuda – Art, Chişinău 2001.
3. Predescu T, - Baschet. Curs de bază. Editura A.N.E.F.S., Bucureşti, 1998.
4. Sidney Golstein, - Basketball – Coach’s Bible. Editura Golden Aura Publishing –
Philadelphia, 1994.
5. Sidney Golstein, - Basketball – Player’s Bible. Editura Golden Aura Publishing –
Philadelphia, 1995.
6. Teodorescu L., - Probleme de teorie şi metodică în jocurile sportive. Editura Sport
– Turism, Bucureşti, 1995.
7. Wissel Hall, - Basketball: Step to Success, editura Human Kinetics, S.U.A., 1994.
8. xxx – Regulamentul jocului de baschet. Editura F.R.B., Bucureşti, 2012.
9. Burrall Paye, - Youth Basketball Drills, editura Human Kinetics, S.U.A., 1998.
10. Ken Lumsden, - Complete Book of Drills for Winning Basketball, editura Human
Kinetics, S.U.A., 2000.

94
Cursul nr.4.

Problematica cursului

1. Tactica jocului de baschet -Generalitati

2. Caracteristicile tacticii
3. SISTEMATIZAREA TACTICII ÎN JOCUL DE BASCHET
4. Elementele în subordinea tacticii
5. Bazele tacticii în atac
6. Bazele tacticii în apărare
7. Tactica individuala
8. Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii individuale

4.1.Generalităţi
Tactica jocului de baschet poate fi definită ca: Factor sau componentă a
jocului, care cuprinde totalitatea măsurilor de organizare şi coordonare a acţiunilor
individuale şi colective ale jucătorului unei echipe şi care pot fi întreprinse în timpul
meciului sub forma unor programe structurate cât mai raţional în vederea obţinerii
victoriei, în funcţie de particularităţile adversarilor, ale propriilor jucători şi ale
condiţiilor de desfăşurare a meciului(Leon Teodorescu).
În 1998, Colibaba Evuleţ Dumitru consideră că :Tactica reprezintă un sistem
coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul
echipei în funcţie de adversari şi condiţiile de concurs, pe o perioadă mai scurtă sau mai
lungă de timp în scopul îndeplinirii obiectivelor de performanţă stabilite.
În jocurile sportive tactica reprezintă contribuţia activă a factorului conştiinţă, atât
în cadrul meciului, cât şi în timpul pregătirii sportive .În meci tactica este mijlocul prin
care o echipă încearcă să-şi valorifice particularităţile propriilor jucători, precum şi alte
calităţi acumulate în timpul pregătirii. Valorificarea ei este condiţionată de creerea, prin
acţiuni colective şi individuale., a condiţiilor şi situaţiilor de joc favorabile(Ghiţescu
Iulian Gabriel, Moanţă Alina, 2005).
Din cele expuse mai sus, reiese că în lupta sportivă avem de-a face cu o
intervenţie masivă, creatoare a raţiunii fiind vorba de un proces de gândire diferenţiat,
concretizat prin selecţionare şi aplicare adaptată a procedeelor tehnice însuşite şi prin
valorificare a calităţilor motrice şi psihice, precum şi a cunoştinţelor de ordin teoretic ale
jucătorului la situaţiile concrete mereu schimbătoare din meci(Mihăilă Ion, 2004).

95
4.2.Caracteristicile tacticii

Tactica jocului de baschet reprezintă produsul gândirii, folosită raţional şi

conştient în scopul desfăşurării cu randament sporit a acţiunilor individuale şi colective
ale echipei.
Ea se caracterizează prin situaţiile mereu schimbătoare din timpul jocului,
tendinţele continue de dezvoltare a baschetului, de adaptarea la schimbările de
regulament, la sisteme competiţionale, toate acestea fac ca tactica să se dezvolte continuu
având în acest sens un caracter evolutiv.
Adaptarea la situaţiile mereu schimbătoare ale jocului , la apariţia unor situaţii deosebite,
o fac să fie elastică;
În cadrul aplicării ei, trebuie să ţinem cont de pregătirea echipei, de valoare
jucătorilor, de condiţiile de desfăşurare(în deplasare, acasă, miza jocului, public
potrivnic, e.t.c.). Tactica jocului în aceste situaţii trebuie să fie accesibilă în funcţie de
situaţiile în care se află echipa la un moment dat.
Deoarece procesele psihice ale gândirii se transpun în rezolvarea situaţiilor de joc
prin luarea de decizii optime, în orice moment, în condiţii limitate de spaţiu şi timp, o fac
să fie raţională.

4.3.SISTEMATIZAREA TACTICII ÎN JOCUL DE BASCHET

4.4. Elementele în subordinea tacticii

În jocul de baschet elementele în subordinea tacticii sunt:
4.4.1.. Tactica individuală, reprezintă ansamblul de acţiuni individuale folosite
conştient de un jucător în lupta cu unul sau mai mulţi adversari şi în colaborare cu
coechipierii, în scopul realizării sarcinilor jocului atât în atac, cât şi în apărare;
4.4.2. Acţiunea tactică, reprezintă selecţionarea şi aplicarea conştientă de către
un jucător, într-o fază, a celui mai indicat complex de procedee tehnico-tactice, în scopul
realizării unei sarcini parţiale a jocului. De obicei, acţiunea individuală se desfăşoară în
luptă cu unul sau mai mulţi adversari;
4.4.3. Combinaţia tactică, reprezintă coordonarea acţiunilor individuale a doi sau
mai mulţi coechipieri, într- o fază a jocului, cu scopul realizării unei sarcini parţiale a
jocului de atac sau de apărare.;
4.4.4. Schema tactică, reprezintă o formă a combinaţiei tactice, mai evoluată,
aplicată cu precădere în atac .Ea este mai complexă, dar totodată mai rigidă şi
stereotipă .La realizarea ei participă , de obicei , un număr mai mare de jucători. Se aplică
mai ales în momentele fixe ale jocului, fiind folosită cu scopul de a deruta adversarul şi

96
de a pune în valoare, în fazele decisive ale partidei, calităţile unui sportiv, creându-i
condiţii favorabile de acţiune. Ea se aplică în mod deliberat de către jucători şi trebuie
pregătită foarte bine în cadrul antrenamentelor;
4.4.5. Circulaţia tactică, se utilizează cu precădere în cadrul atacului. Ea
reprezintă o formă superioară circulaţiei tactice .Cu ajutorul circulaţiei tactice se
realizează faza de pregătire a atacului, în cadrul sistemului de joc adoptat de către o
echipă. În cadrul circulaţiei tactice participă un număr mare de jucători, uneori chiar
întregul efectiv al echipei. Scopul circulaţiei tactice este identic cu cel al schemei tactice
si anume de creerea de situaţii favorabile înscrieri punctelor .Ea se foloseşte în faţa unor
apărări organizate, şi constă din combinaţii tactice şi acţiuni individuale simultane şi
succesive, ce se desfăşoară conform unui anumit plan de organizare;
4.4.6. Sistemul de joc, reprezintă forma generală de organizare, structura acţiunii
jucătorilor în atac şi în apărarea stabilind sarcini precise şi principii de circulaţie şi de
colaborare în cadrul unui dispozitiv prestabilit. Spre deosebire de unele accepţiuni
curente, sistemul de joc are o sferă mai restrânsă decât tactica, fiind inclus în noţiunea de
tactică. De exemplu în jocul de baschet putem avea sistemul de joc 2-1-2, 1-3-1, 2-2-2,
e.t.c. Sistemul se caracterizează prin dispozitiv şi prin structura relaţíilor dintre jucători,
aceştia fiind grupaţí în compartimente sau linii, caz în care se stabileşte şi structura
relaţíilor dintre acestea;
4.4.7. Concepţia de joc, reprezintă particularităţile sau caracteristicile aplicării
tactici de către o echipă. Trebuie subliniat că alegerea sistemelor de joc şi a circulaţilor şi
schemelor tactice revine antrenorilor, ei adaptându-le la specificul jucătorilor şi echipei
proprii .O echipă de baschet are o concepţie de joc de bază iar pentru fiecare partidă,
antrenorul elaborează un plan tactic special, care reprezintă tot o concepţie de joc, dar cu
aplicativitate temporală. Concepţia de joc, trebuie privită şi ca o tendinţă care indică
orientarea jocului şi tendinţa lui de dezvoltare, precum şi perspectivele lui de dezvoltare
atât la nivelul echipelor de club, cât şi la nivelul jocului pe plan naţional şi internaţional;
4.4.8. Stilul de joc, reprezintă caracteristicile în aplicarea tehnicii, tacticii,
ritmului şi tempoului de joc, comune tuturor jucătorilor unei echipe. Calitatea tehnicii
jucătorilor şi ritmul de joc constitue parametrii prin care echipa este apreciată în
ansamblu, caracteristicile lor dând nota de personalitate colectivă;
4.4.9. Şcoala pe ramură de sport, reprezintă carecteristicile în interpretarea şi
aplicarea unitară a aceluiaşi stil de joc şi a aceleiaşi concepţii de pregătire sportivă,
proprii unui număr mare de echipe de pe un teritoriu, ca rezultat al experienţei şi tradiţiei
sportive. În cadrul jocului de baschet amintim: şcoala americană, şcoala europeană
(Rusia, Lituania, Spania, Franţa, Grecia, Italia, Croaţia, Serbia, Turcia e.t.c.), şcoala
asiatică(China, Japonia, Coreea) şi şcoala australiană.

4.5.Bazele tacticii în atac

Atacul împreună cu apărarea constituie cele două FAZE FUNDAMENTALE ale

jocului.
Fără a diminua sau desconsidera importanţa şi rolul apărării în jocul de baschet,
atacul trebuie totuşi privit ca factorul de al cărui succes depinde victoria într-un meci.

97
 Jocul de baschet constă deci dintr-o luptă continuă între apărare şi atac, avantajul
fiind, în general, de partea atacului, deoarece posesia mingii constituie o garanţie a
posibilităţilor de a înscrie coş şi prezintă avantajul de a deţine iniţiativa; apărarea este
însă obligată să prevină şi să facă faţă acestor avantaje, căutând să le anihileze sau să le
echilibreze.
Plecând de la desfăşurarea în ansamblu a atacului în cadrul procesului de joc, vom
prezenta succesiv problemele legate de organizarea şi pregătirea lui, cunoscute sub
denumirea de „bazele tacticii în atac": principii, faze, factori, forme şi tipuri.

4.5.1. Principiile atacului

Pentru organizarea cât mai bună a acţiunilor individuale şi a combinaţiilor colective,
cât şi pentru eficacitatea lor, este necesar ca jucătorii, în desfăşurarea atacului, să aplice o
serie de principii sau reguli tactice.
Principiile atacului trebuie considerate în relaţia antagonică dintre apărare şi atac,
ţinându-se seama de principiile apărării.
4.5.1.1. Principiul atacării coşului advers
Aplicarea acestui principiu constituie nota specifică a atacului, determinând
orientarea tuturor acţiunilor în direcţia realizării scopului imediat al fiecărei faze ofensive
de joc.
Principiul atacării coşului trebuie să stea la baza stabilirii concepţiei de atac a
echipei, precum şi la baza circulaţiilor tactice care sunt utilizate în pregătirea atacului.
în cadrul sistemelor de atac, aplicarea acestui principiu se realizează prin orientarea
circulaţiei de minge şi de jucători în „adâncime", către coş.
4.5.1.2. Păstrarea posesiei mingii
Reprezintă condiţia esenţială a atacului. Se ştie cât de greu intră o echipă în posesia
mingii fără a primi coş. Atunci când ea pierde posesia mingii fără a înscrie un coş,
rezultatul nu-i poate fi favorabil în cazul în care această situaţie se repetă de mai multe
ori.
Aplicarea principiului posesiei mingii presupune a nu se pierde mingea decât ca
urmare a unei eventuale aruncări la coş ratate. Atacul trebuie astfel desfăşurat încât să se
termine cu aruncare Ia coş motivată tactic. Păstrarea posesiei mingii în acţiunile
individuale se realizează printr-o bună protejare a ei. In acţiunile colective, posesia
mingii se păstrează printr-o bună circulaţie tactică, prin echilibrul defensiv şi prin
acţiunea de „dublare".
4.5.1.3.Adaptarea atacului la specificul apărării
Pentru ca jucătorii în atac să manifeste iniţiativă şi să-şi impună ritmul de joc, este
necesar să ţină seama de particularităţile apărării adverse şi de sistemul de apărare
folosit de aceştia. în funcţie de aceste particularităţi ei trebuie să aleagă şi să aplice în joc
atât sistemul de atac cât şi acţiunile individuale şi colective cele mai indicate.
Adaptarea atacului la specificul apărării reprezintă crearea condiţiilor de menţinere a
iniţiativei jucătorilor din atac în situaţiile concrete noi, apărute în procesul de joc.
4.5.1.4. Determinarea apărătorilor de a comite greşeli şi valorificarea
acestora
Organizarea şi pregătirea atacului urmăreşte să învingă rezistenţa apărării,
contracarând măsurile pe care le-a luat acestea pentru a nu permite înscrierea de coşuri.
Pregătirea atacului determină adversarul să facă greşeli în apărare, greşeli care-1 pun în

98
inferioritate în lupta directă cu atacantul. Aceste greşeli trebuie valorificate, ele oferind
condiţii mai uşoare de rezolvare a acţiunilor finale.

4.5.2. Fazele atacului

4.5.2.1. Intrarea în posesia mingii

Pentru a putea desfăşura atacul, echipa trebuie să fie în posesia mingii. Intrarea în
posesia mingii constituie, în consecinţă, prima fază a atacului.
Pentru a se realiza această primă fază a atacului, este necesar a se lua o serie de
măsuri încă din situaţia defensivă a echipei aflate în acel moment în faza de apărare.
Aceste măsuri se realizează printr-o corectă repartizare a adversarilor în marcaj, prin
iniţiativă şi printr-un plasament corect al apărătorilor raportat la adversari şi minge, care
trebuie astfel efectuat încât să favorizeze în egală măsură atât intrarea în posesia mingii,
cât şi continuarea imediată a acestei faze cu acţiuni de atac.
Intrarea în posesia mingii se realizează prin acţiunile de intercepţie, smulgere,
scoaterea mingii din dribling, urmărirea şi recuperarea defensivă a mingii ricoşate din
panou sau inel. De asemenea, se mai poate intra în posesia mingii din angajarea acesteia
între doi adversari sau ca urmare a unei infracţiuni (greşeală personală sau abatere)
comisă de adversar.
4.5.2.2. Trecerea în terenul de atac
Poate fi considerată ca o fază de sine stătătoare sau ca un mijloc de pregătire a
atacului. Trecerea jucătorilor sau a mingii în terenul de atac trebuie să se desfăşoare în
mod organizat.
O bună trecere în terenul de atac trebuie să surprindă apărarea adversă
dezorganizată iar, în acest caz, atacul poate finaliza fără a mai fi necesară faza de aşezare
în dispozitiv şi de pregătire a atacului.
Trecerea din apărare în atac se poate realiza prin următoarele modalităţi: trecerea
rapidă, trecerea lentă, trecere prin combinaţii. Ea se realizează în cadrul unor
circulaţii de minge şi de jucători. Se urmăreşte ca mingea să ajungă în cel mai scurt
timp în apropierea panoului advers, înainte ca toţi apărătorii să se fi repliat.
Trecerea rapida se realizează, în principal, prin contraatac, în situaţia în care
numărul atacanţilor aflaţi în terenul de atac este egal sau chiar mai mare decât cel al
apărătorilor.
Trecerea lentă se foloseşte în situaţia când adversarii s-au retras în dispozitivul de
apărare sau când aceştia sunt în superioritate numerică şi au un plasament avantajos.
Ea se face fie individual - folosindu-se driblingul -, fie în 2-3 jucători, care folosesc
pasele executate dintr-o deplasare lentă.
Trecerea prin combinaţii se caracterizează prin faptul că iniţiativa nu aparţine
integral atacanţilor, ei fiind obligaţi să combine ca răspuns Ia acţiunile de marcaj activ-
agresive ale apărătorilor care încearcă să intre în posesia mingii.
4.5.2.3. Ocuparea dispozitivului de atac
Constituie o fază obligatorie numai în cazurile în care contraatacul şi trecerea rapidă
au fost oprite de apărarea adversă.
Este o fază caracteristică sistemelor de atac poziţional (organizat) şi este obligatorie
în cazul când apărarea adversă s-a organizat. Ocuparea dispozitivului de atac trebuie

99
să constituie o continuare firească a acestei faze de joc, fără întreruperi în circulaţia de
minge şi de jucători. Ea trebuie să dureze cât mai puţin.
4.5.2.4. Pregătirea atacului
Este o fază importantă a atacului, scopul ei fiind acela de a crea unui sau mai multor
atacanţi un plasament şi poziţii cât mai favorabile de aruncare la coş. Pregătirea atacului
constă dintr-o serie de acţiuni tactice individuale şi colective. Succesul lor este
condiţionat de numărul şi nivelul de însuşire a procedeelor tehnice şi de nivelul de
dezvoltare a gândirii tactice.
4.5.2.5. Finalizarea atacului
Aruncarea propriu-zisă la coş constituie acţiunea cea mai importantă. Aplicarea ei în
joc cere mult discernământ din partea jucătorilor. O aruncare la coş nemotivată poate
strica tot ceea ce a rezolvat bine atacul până atunci.
4.5.2.6. Recuperarea ofensivă
Reprezintă ultima fază a atacului, fiind întotdeauna precedată de urmărirea mingii
aruncate la coş. Reuşita acestei acţiuni sporeşte considerabil numărul de atacuri efectuate
de o echipă. Sunt multe cazuri în care unele echipe, deşi realizează procentaje ceva mai
slabe în aruncările la coş din acţiune, câştigă jocurile deoarece reuşesc să recupereze
mingiile din aruncările ratate.
Problema recuperării a fost unul din motivele care au determinat folosirea pe scară
largă a jucătorilor înalţi. în jocul modern se pune un accent deosebit pe câştigarea
mingiilor în urma finalizărilor nereuşite. Recuperarea ofensivă se efectuează după
aruncarea proprie şi după aruncarea unui coechipier.

4.5.3. Factorii atacului

Constituie mijloacele tactice fundamentale prin care se încearcă punerea în valoare a

particularităţilor în pregătire, precum şi pe cele de alt ordin: fizic, psihic etc. ale
atacanţilor, în vederea obţinerii succesului în desfăşurarea atacului.
4.5.3.1. Plasamentul în atac şi anticiparea acţiunilor
Plasamentul este un factor de bază al jocurilor şi, în atac, precede acţiunea tactică
individuală de „demarcaj". Prin plasament se urmăreşte ocuparea unei poziţii active care,
pe de o parte, să permită participarea efectivă în desfăşurarea atacului -inclusiv
posibilitatea de a primi mingea - iar, pe de altă parte, să constituie un pericol pentru
apărare. Procedeele cele mai indicate în efectuarea demarcării sunt schimbările de
direcţie, opririle şi plecările bruşte în alegere, schimbările de ritm în alergare, piruetele,
fentele etc.
4.5.3.2. Circulaţia de jucători
Reprezintă deplasările efectuate de jucătorii unei echipe în atac din momentul
intrării în posesia mingii şi până la faza de finalizare a atacului sau de pierdere a posesiei
mingii.
In jocul de baschet există două tipuri de circulaţii:
a. tipul de circulaţie individuală;
b. tipul de circulaţie cu combinaţii.
4.5.3.3. Circulaţia mingii
Reprezintă totalitatea paselor efectuate din momentul intrării în posesia mingii şi
până la pierderea ei.

100
Circulaţia de minge trebuie să respecte următoarele reguli:
a. să ameninţe în permanenţă coşul; să aibă varietate ca direcţie, ritm şi procedeu
tehnic de execuţie. Mingea poate avea în circulaţia ei direcţia de coş („în adâncime") sau
laterală (în scop de protecţie sau de combinaţie tactică);
b .să aibă continuitate: mingea să circule neîntrerupt şi cu simulări (fente) de
finalizare sau de acţiuni de „depăşire";
c. să se paseze partenerului aflat în alergare pe „poziţie viitoare".
4.5.3.4. Organizarea atacului şi folosirea unei
suprafeţe cât mai extinse din terenul de atac
Pentru a reuşi, atacul trebuie să se desfăşoare organizat, iar acţiunile jucătorilor să
fie coordonate.
Pentru organizarea atacului se foloseşte un dispozitiv de atac în care se stabilesc
sarcinile jucătorilor pe posturi, circulaţia şi combinaţiile tactice.
Jucătorii aflaţi în atac în faza de pregătire trebuie să folosească o suprafaţă cât mai
mare din terenul de atac pentru a putea acţiona mai lejer şi a destrăma caracterul colectiv
al apărării.
4.5.3.5. Depăşirea numerică şi superioritatea numerică
Reprezintă combinaţii tactice fundamentale care se pot realiza prin pătrunderi,
plecări din blocaje, schimbarea atacului alternativ de pe o parte pe alta a terenului. Ele
trebuie realizate, cu deosebire, în zonele apropiate de panou, de unde finalizarea se poate
executa în condiţii foarte bune.
4.5.3.6. Surpriza
Acţiunile atacanţilor nu trebuie să dea apărătorilor posibilitatea de a le anticipa.
Surpriza se realizează prin continuitate în activitatea de pregătire a atacului,
reversibilitatea circulaţiilor tactice, schimbările de ritm în desfăşurarea circulaţiilor de
jucători şi minge.
4.5.3.7. Dirijarea jocului în teren
Dat fiind caracterul dinamic al atacului şi marele număr de posibilităţi de acţiune al
atacanţilor, este necesar ca în coordonarea acestor acţiuni să existe un factor care să le
dirijeze şi să răspundă în acelaşi timp. Această misiune este încredinţată unui jucător
experimentat, cu autoritate în cadrul colectivului de jucători, capabil să aplice în mod
iscusit linia trasată în pregătirea efectuată de echipă la condiţiile concrete ale
meciului. De obicei, acest jucător, conducătorul de joc („playmaker"), este
căpitanul echipei şi, de cele mai multe ori, liderul acesteia.
4.5.3.8. Ritmul de joc
Reprezintă execuţia lentă sau rapidă a circulaţiilor de minge şi de jucători.
în general, ritmul de joc se caracterizează prin numărul mai mic sau mai mare de
procedee tehnice şi de acţiuni tactice folosite în atac în unitatea de timp (perioadă,
repriză, prelungire, meci etc), precum şi de execuţia rapidă a lor.

4.5.4. Modalităţi de organizare a atacului

Pentru a avea eficacitate, atacul trebuie să se desfăşoare în mod organizat, iar

acţiunile atacanţilor să fie foarte bine coordonate. Organizarea jocului se obţine prin
stabilirea dispozitivului de atac, a zonelor de acţionare, pe posturi, ale jucătorilor,
precum şi în funcţie de sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească jucătorii în

101
conformitate cu cerinţele postului ocupat în cadrul dispozitivului ofensiv al echipei.
Forma generală de organizare şi coordonare a acţiunilor atacanţilor constituie ceea ce
numim sistem de atac.
Elementul care serveşte la diferenţierea unui sistem de atac faţă de altul îi constituie
prezenţa unuia sau a mai multor jucători specializaţi care determină modul de distribuire
şi de realizare a sarcinilor celorlalţi atacanţi. Aceşti atacanţi specializaţi sunt jucătorul
pivot ^i jucătorul centru.
In jocul de baschet deosebim următoarele sisteme de atac:
a. Sistemul de atac cu aşezarea jucătorilor într-un dispozitiv în formă de
semicerc (fără jucători pivot sau centru);
b. Sistemul de atac cu jucători pivot (unul sau mai mulţi pivoţi: 2, 3 şi chiar 4
jucători pivot);
c. Sistemul de atac cu unul sau doi jucători centru;
d. Sistemul de atac cu jucător pivot şi jucător centru.
In cadrul fiecărui sistem se folosesc diferite variante, caracterizate prin dispozitivul
de atac şi circulaţiile tactice utilizate în pregătirea şi finalizarea atacului.

4.5.5.Tipurile atacului

In jocul de baschet, atacul se poate desfăşura lent sau rapid. Caracterul de rapiditate
sau de desfăşurare lentă îl dă tempoul în care se execută procedeele tehnice de manevrare
a mingii şi circulaţia atacanţilor, de numărul de combinaţii tactice şi de durata
pregătirii atacului.

4.6. Bazele tacticii în apărare

Aşa cum am mai arătat, jocul de baschet se caracterizează printr-o luptă permanentă
între atac şi apărare, rezultatul fiind hotărât de echipa care acţionează mai organizat în
ambele faze fundamentale ale jocului.
Varietatea şi spectaculozitatea jocului de baschet nu depind numai de atac ci şi de
modul cum se rezolvă fazele dificile în apărare. O minge interceptată, un „capac" bine
efectuat, o recuperare defensivă eficace creează, din punct de vedre psihologic, un efect
pozitiv echipei în cauză şi-1 demoralizează pe adversar.
Este adevărat că succesul unei echipe este determinat, în cea mai mare parte, de
atac, însă când acesta este de valoare apropiată la ambele echipe, cea cu o apărare mai
bună îşi impune superioritatea.
Succesul unei echipe în apărare este determinat, în mare măsură, de capacitatea
apărătorilor de a anticipa acţiunile atacanţilor şi de a lua cele mai corespunzătoare măsuri
pentru prevenirea şi anihilarea lor.
Pentru a putea face faţă acestor situaţii, apărătorul trebuie să posede o gamă largă de
procedee tehnice, să aibă o bună pregătire tactică şi teoretică prin care să poată realiza în
modul cel mai favorabil faza respectivă de apărare.
Elementele fundamentale prin care se realizează organizarea apărării sunt grupate în
principii, faze, factori, forme şi tipuri de apărare.

4.6.1.Principiile apărării

102
 Baschetul modern nu poate fi conceput decât având la baza practicării lui o serie de
principii şi reguli tactice bine precizate care, însuşite şi aplicate creator, permit
desfăşurarea unui joc la nivelul exigenţelor actuale.
Respectarea principiilor tactice asigură organizarea acţiunilor jucătorilor,
îmbunătăţeşte coordonarea între coechipieri pentru rezolvarea favorabilă a situaţiilor ce
apar în timpul jocului. Aceste principii asigură liniile directoare ale jocului.
4.6.1.1. Apărarea coşului
Constituie principiul cel mai important, exprimat şi sub forma de „a împiedica
adversarul să înscrie puncte". Acest principiu se referă atât la apărarea împotriva
aruncărilor la coş, nepermiţând adversarului să efectueze aceste finalizări în condiţii
bune, precum şi la dirijarea acţiunilor finale ale atacantului către zonele cât mai
depărtate de coş şi din care eficienţa lui este mai slabă.
4.6.1.2. Întrajutorarea
Apărarea trebuie să aibă în permanenţă un caracter colectiv. Acest caracter este
concretizat printr-o serie de acţiuni de colaborare între jucători.
Întrajutorarea se aplică în situaţiile când un apărător este pus în dificultate de către un
atacant. Ca reguli importante în aplicarea acestui principiu, menţionăm:
a. primeşte ajutor, în primul rând, apărătorul care este în apropierea
propriului panou şi luptă împotriva atacantului aflat în
posesia mingii;
b. apărătorul al cărui atacant efectuează o acţiune de „depăşire"
(prin „închiderea culoarului de pătrundere");
c. apărătorul al cărui atacant este un foarte bun finalizator în acţiunile din
apropierea coşului (prin acţiunea de „flotare").
Întrajutorarea va fi dată numai de apărătorul neangrenat în acţiunea directă de
apărare.
4.6.1.3. Adaptarea apărării la specificul atacului advers şi propriu
Tactica jocului de baschet se caracterizează printr-o mare adaptabilitate. Aceasta
este dictată de particularităţile adversarilor şi coechipierilor, precum şi de unele condiţii
concrete ale jocului.
Acest principiu trebuie înţeles ca o modificare a sistemului, a formelor şi acţiunilor
de apărare folosite, la cerinţele impuse de atacul advers. De exemplu, aplicarea apărării în
zonă împotriva unei echipe cu doi jucători buni finalizatori de la distanţă şi cu doi
jucători înalţi care acţionează sub panou înseamnă rigiditate tactică şi deci neaplicarea
principiului enunţat.
4.6.1.4. Determinarea adversarului sa comită greşeli şi valorificarea
acestora
Orice greşeală comisă în manevrarea mingii, în efectuarea diferitelor procedee şi
acţiuni tehnico-tactice, trebuie valorificată imediat de apărător, căutând a intra în posesia
mingii şi, mai mult chiar, aceste greşeli nu trebuie aşteptate, ci provocate.
În general, principiul enunţat mai sus duce la preluarea iniţiativei de către apărători şi
determină pe atacanţi de a renunţa la unele acţiuni ofensive.
4.6.1.5. Intrarea în posesia mingii
Desfăşurarea jocurilor de baschet dovedeşte că victoria aparţine echipelor care au
superioritate în numărul atacurilor efectuate şi, deci au fost de mai multe ori în posesia

103
mingii. Pentru aceasta, apărarea trebuie să aibă un caracter activ, să preia iniţiativa şi
să nu-şi limiteze activitatea exclusiv în a răspunde la acţiunile atacului. Apărătorii trebuie
să caute ca prin mijloace regulamentare să preia posesia mingii în cel mai scurt timp şi să
întreprindă acţiuni de atac. Acest principiu este caracteristic apărărilor moderne.

4.6.2. Fazele apărării

4.6.2.1. Echilibrul defensiv

Reprezintă prima fază a apărării care, aplicat riguros, contribuie la preîntâmpinarea
contraatacurilor adverse şi dă curaj coechipierilor să se avânte cu un coeficient de risc
raţional în efectuarea aruncărilor la coş chiar din situaţii ceva mai dificile. Echilibrul
defensiv constă din anumite măsuri de apărare, preventive, luate de echipa aflată în atac
în timpul organizării unei acţiuni finale de aruncare la coş.
Echilibrul defensiv se asigură de unul-doi jucători care se plasează în zona de atac
între cercul central şi primul sau primii apărători.
4.6.2.2. Pierderea posesiei mingii
Este faza care determină trecerea echipei din situaţia de atac în cea de apărare. Pierderea
posesiei mingii poate fi determinată de:
a. aruncare la coş reuşită = pierdere normală;
b. aruncare la coş nereuşită = pierdere plauzibilă;
c. comiterea unor infracţiuni (paşi, dublu dribling, greşeală personală) sau
pierderi de minge (pasă la intercepţie, scoaterea mingii din dribling etc.) =
pierdere neobişnuită.
4.6.2.3. Oprirea contraatacului advers
Oprirea contraatacului iniţiat de adversari ca urmare a unei pierderi neobişnuite a
mingii (exemplu: intercepţie) revine jucătorilor care asigură echilibrul defensiv. Ei vor
acţiona unul, la jucătorul care a intrat în posesia mingii şi încearcă să lanseze
contraatacul, celălalt, la vârful de contraatac.
In cazul lansării contraatacului, ca rezultat al recuperării defensive, oprirea va fi
efectuată de jucătorul aflat în imediata apropriere a celui care a recuperat mingea.
4.6.2.4. Replierea (retragerea în apărare)
Este acţiunea care, de cele mai multe ori, condiţionează succesul celorlalte faze care
urmează în apărare. După pierderea mingii în atac, jucătorii trebuie să se retragă imediat
în apărare, cu excepţia celor care încearcă oprirea contraatacului.
Replierea se efectuează respectând anumite reguli:
a. retragerea se face prin alergare cu spatele pentru a se putea urmări
mingea şi atacanţii;
b. alergarea se face în linie dreaptă, convergent spre propriul panou şi în
mare viteză;
c. replierea se execută succesiv, începând cu jucătorii din apropierea
liniei de centru;
d. se vor încerca acţiuni de intercepţie a mingii, în special când jucătorii
repliaţi sunt în situaţie supranumerică.
4.6.2.5. Ocuparea şi organizarea dispozitivului de apărare

104
 Această fază începe o dată cu retragerea jucătorilor în apărare, în care fiecare
apărător împiedică atacul să înscrie coş şi, în acelaşi timp, îşi organizează zona de
apărare, barând căile de acces spre coş.
Reluarea posturilor în apărare coincide cu organizarea dispozitivului în cadrul
sistemului defensiv adoptat de echipă.
4.6.2.6. Apărarea în dispozitiv
Constă din aplicarea acţiunilor individuale şi colective în cadrul dispozitivului
sistemului defensiv al echipei. Ea are un caracter organizat şi scoate în evidenţă relaţia
atacant-apărător, precum şi nivelul de pregătire al acestora. Apărarea în dispozitiv
constituie faza de bază cu cea mai mare frecvenţă a apărării şi are durata de aplicare cea
mai îndelungată.
4.6.2.7. Urmărirea şi recuperarea defensivă
Constituie ultima fază a apărării. Ea are loc ca urmare a unei finalizării ratate de
adversari, fiind caracteristică pentru intrarea în posesia mingii ricoşate din panou sau inel
şi scoate în evidenţă unele calităţi şi particularităţi ale jucătorilor, cum sunt: statura,
detenta, combativitatea etc.

4.6.3 Factorii apărării

Jucătorii aflaţi în apărare îşi realizează sarcinile prin folosirea unor complexe de
procedee tehnice. Aceste complexe de procedee tehnice sunt cunoscute sub denumirea de
acţiuni tactice.
Acţiunile tactice sunt de două feluri: individuale şi colective (sau „combinaţiile de
2 şi 3 jucători").
Pentru aplicarea acestora în cât mai bune condiţii, jucătorul trebuie să aibă în vedere
următorii factori premergători acţiunilor:
4.6.3.1. Plasamentul
Pentru a obţine succes în acţiunile defensive, apărătorul trebuie să-şi găsească
permanent un loc în teren de unde să poată vedea întreaga desfăşurare a fazei de joc.
Plasamentul în apărare constă din ocuparea celui mai corespunzător loc în teren care
să favorizeze efectuarea acţiunilor defensive. Aceasta se realizează în raport de panou, de
locul ocupat în teren de adversar şi de locul unde se află mingea în teren.
4.6.3.2. Anticiparea acţiunilor
Reprezintă contribuţia pe care gândirea jucătorului trebuie să o aducă în
desfăşurarea acţiunilor de apărare. Nu este suficient ca un jucător să dispună numai de
procedeele tehnice, ci el trebuie să ştie să le aplice raţional şi oportun în raport cu
situaţiile de joc apărute în teren.
Anticiparea acţiunilor se caracterizează prin găsirea celor mai bune soluţii în
rezolvarea anumitor faze de joc care urmează să fie efectuate de jucătorul sau dejucătorii
adverşi aflaţi în atac.
Anticipând acţiunea jucătorului din atac, apărătorul preia iniţiativa prin măsurile de
prevenire pe care le ia şi care-1 determină pe atacant să renunţe la acţiunea proiectată sau
să comită greşeli.
4.6.3.3. Circulaţia
Prin circulaţie în apărare se înţelege drumul parcurs de unul sau mai mulţi jucători
aflaţi în faza fundamentală de joc defensiv. Această deplasare în apărare este determinată

105
de circulaţia mingii şi a atacanţilor. Ea trebuie să respecte permanent plasamentul corect
şi să favorizeze deplasările coechipierilor.
4.6.3.4. Acţiunile tactice individuale şi colective în apărare
Acţiunile tactice se caracterizează prin dinamism şi prin participarea factorului
conştient, adică a gândirii. Deci, acţiunea tactică presupune o succesiune de procese de
analiză şi sinteză, la care se adaugă activitatea concretă, practică.
Valoarea unui jucător sau a unei echipe nu se poate aprecia numai pe baza reuşitei
acţiunilor de atac, ci şi după modul în care reuşeşte să neutralizeze acţiunile ofensive ale
atacanţilor. Un jucător care dă un randament deosebit în atac, dar nu-şi aduce aportul şi la
îndeplinirea sarcinilor defensive, nu contribuie la succesul echipei sale.
Sarcinile jucătorilor în apărare se concretizează prin acţiuni tactice individuale şi
combinaţii tactice de 2 şi 3 jucători.
Acţiunile tactice individuale folosite în apărare sunt: marcajul, deposedarea de
minge a adversarului, intercepţia, urmărirea şi recuperarea defensivă a mingii etc.
Combinaţiile de 2 şi 3 jucători sunt: închiderea culoarului de pătrundere, alunecarea,
flotarea, aglomerarea, schimbarea de adversar, apărarea în inferioritate numerică etc.

4.6.4.Modalităţi de organizare a apărării

Constau din sistemele în care se organizează şi se coordonează activitatea

jucătorilor aflaţi în faza fundamentală de apărare.
În cursul evoluţiei jocului de baschet s-au conturat trei mari sisteme de apărare:
apărarea în zonă, apărarea om la om şi apărarea pressing. Apărarea modernă a creat
în cadrul fiecărui mare sistem o serie de variante care se caracterizează prin adoptarea
unor principii şi reguli specifice celorlalte sisteme: apărările combinate, zonele
pressing etc.

4.6.5. Tipurile de apărare

Tipul de apărare este determinat de suprafaţa de teren pe care se desfăşoară acţiunile

apărătorilor, de distanţa şi de poziţia apărătorilor faţă de atacanţi. Astfel, apărările pot fi:
a. de tip normal;
b. de tip activ (agresiv).
4.6.5.1. Apărările cu caracter normal se desfăşoară pe o suprafaţă limitată, în
aproprierea coşului, iniţiativa aparţinând atacanţilor, iar acţiunile apărătorilor se reduc la
împiedicarea atacanţilor de a finaliza acţiunile lor ofensive prin aruncări la coş. Distanţa
iniţială dintre apărător şi atacant este mai mare, iar plasamentul apărătorilor se face între
coş şi atacanţi.
4.6.5.2. In apărările cu caracter activ, iniţiativa trece de partea apărării,
apărătorii acţionând pentru intrarea în posesia mingii cât şi pentru apărarea coşului.
Distanţa dintre apărător şi atacant este mică (se efectuează un marcaj „strâns" şi pe
suprafeţe mai extinse din teren), iar plasamentul apărătorului este între adversar, coş şi
minge (marcaj la intercepţie). Ritmul de joc se caracterizează prin numărul de procedee şi
acţiuni tactice folosite în apărare în unitatea de timp şi prin agresivitatea apărătorilor în
efectuarea marcajului.

106
 Recapitulând aceste baze tactice stabilite pentru cele două faze fundamentale ale
jocului, respectiv atacul şi apărarea, prezentăm următoarea sinteză:

4.6.6. Tactica individuala

Încă contestată de unii antrenori care confundă sau asimilează noţiunii de tactică
individuală pe cea de tehnică individuală, acest factor de aplicare a tacticii, în general,
reprezintă „ansamblul de acţiuni individuale folosite conştient de un jucător în lupta sa
directă cu unul sau mai mulţi adversari, în scopul realizării sarcinilor jocului".
Ca oricare joc sportiv şi baschetul constă dintr-o succesiune de acţiuni prin care
jucătorul, fie în postura de atacant, fie în cea de apărător, caută să valorifice în joc
elementele pregătirii tehnice şi ale capacităţii lui fizice.
Această valorificare nu îşi găseşte însă motivaţia tactică dacă, pe lângă capacitatea
fizică şi pregătirea tehnică pe care jucătorul şi-a însuşit-o, nu adaugă şi factorul
conştient, de participare mentală.
Leon Teodorescu defineşte acţiunea tactică individuală drept „o succesiune de
analiză şi sinteză, la care se adaugă activitatea concretă, practică", însemnând
„tehnică condusă de raţiune, concretizată prin activitate".
Aşa după cum am mai arătat, jocul constă dintr-o succesiune de acţiuni. Aceste
acţiuni sunt individuale, atunci când sunt desfăşurate în cadrul relaţiei atacant-apărător,
sau colective, atunci când două sau mai multe acţiuni individuale sunt integrate în cadrul
unor combinaţii tactice de 2 sau 3 jucători, desfăşurate în vederea rezolvării sarcinilor
tactice ale jocului.
Consecinţă a acestor raţionamente, acţiunea tactică individuală poate fi definită ca
reprezentând „selecţionarea şi aplicare conştientă de către un jucător, într-o fază de joc,
a celui mai indicat complex de procedee tehnico-tactice, în scopul realizării unei sarcini
parţiale a jocului".
Acţiunile tactice individuale cât şi cele colective sunt atât ofensive cât şi defensive,
iar fiecare dintre aceste acţiuni trebuie văzute nu izolat, ci în cadrul relaţiilor normale de
joc, adică în lupta permanentă între cele două stări ale jocului, care acţionează
antagonic: atacul şi apărarea.
Ca urmare, toată pregătirea tactică a unui jucător trebuie să ţină seama de aceste
stări denumite şi faze fundamentale ale jocului, în care el va trebui să rezolve, la fel de
bine, situaţiile de joc.
Analizând cele două stări ale jocului şi în mod deosebit conţinutul lor, reiese că, în
privinţa acţiunilor defensive, acestea sunt mai greu de învăţat comparativ cu cele
ofensive, întrucât nu dau satisfacţii imediate mai ales începătorilor, solicitând în mod
deosebit şi o concentrare evidentă a voinţei individului.
O clasificare a principalelor acţiuni tactice individuale pe fazele fundamentale ale
jocului ar fi următoare:
1.OFENSIVE:
a. Demarajul;
b. Ieşirea la minge;
c. Poziţia triplei ameninţări;
d. Pătrunderea;

107
 e. Depăşirea;
f. Recuperarea ofensivă.

2.DEFENSIVE:
a. Marcajul( normal, agresiv, la intercepţie, diferenţiat, specializat);
b. Acţiunile de intervenţie la minge (intercepţia, smulgerea, capacul,
provocarea unei angajări 1x1, scoaterea mingii din dribling);
c. Recuperarea defensivă.
Vom încerca ca în cadrul prezentării analitico-didactice a acestor acţiuni să nu le
despărţim pe stările de joc, ofensivă şi defensivă, ci tocmai să le grupăm, în intenţia unei
tratări integrale a relaţiei atacant-apărător.
În consecinţă, vom prezenta pentru început o sinteză în gruparea acestor acţiuni,
după care le vom analiza din punct de vedere al conţinutului lor tehnico-tactic.

4.6.6.1. MARCAJUL reprezintă acţiunea tactică individuală de apărare prin care

un apărător, folosind procedeele tehnice specifice şi nespecifice de deplasare în teren,
caută, în limitele regulamentului, să împiedice acţiunile de demarcaj întreprinse de
atacantul direct.
Procedeele tehnice specifice prin care se realizează marcajul sunt cele ale deplasării
în teren: poziţia fundamentală medie şi joasă, pasul adăugat executat în toate sensurile şi
însoţit de lucrul braţelor, alergările (în special cu spatele), frânările, fentele.
Sub aspectul pregătirii tactice, apărătorul trebuie să dea dovada unei gândiri rapide
şi spontane, să încerce să anticipeze pe cât posibil acţiunile adversarului său direct.
Prin marcajul jucătorului fără minge se urmăreşte:
A. împiedicarea acestuia de a ocupa în teren un loc convenabil, unde să
poată primi mingea şi să acţioneze demarcat către coş;
B. împiedicarea atacantului de a ocupa poziţii favorabile de aruncare la
coş;
C. interceptarea pasei adresate adversarului direct.
Pentru realizarea acestor sarcini, apărătorul trebuie să respecte REGULILE DE
BAZĂ ALE MARCAJULUI:
1. Să se plaseze între adversar şi coşul de apărat (prioritate de plan), pe linia
imaginară care leagă adversarul de coşul de apărare (prioritate de culoar), totul raportat
la locul mingii;
2. Distanţa de marcaj este în funcţie de gradul de periculozitate pe care-l prezintă
în situaţia dată atacantului: cu cât atacantul este mai aproape de coş este mai periculos şi
deci apărătorul trebuie să se plaseze mai aproape de adversar şi invers;
3. Apărătorul va adopta o poziţie fundamentală joasă, cu braţele desfăcute, pentru
a supraveghea un spaţiu cât mai mare şi a preîntâmpina o „ţâşnire" a adversarului.
Această poziţie favorizează executarea într-un timp foarte scurt a acţiunilor de apărare;
4. Privirea apărătorului va fi îndreptată spre mijlocul adversarului, privirea
periferică supraveghind atât mişcările picioarelor cât şi locul, pe cât posibil, unde se află
mingea;
5. Deplasarea apărătorului se face pe drumul cel mai scurt, pe segmente de linie
dreaptă şi nu pe arc de cerc, folosind paşii adăugaţi, alergarea laterală şi cea cu spatele.

108
 Tehnica de execuţie:
Apărătorul trebuie să folosească o poziţie fundamentală cu atât mai joasă cu cât
adversarul este mai departe de coş, pentru a nu fi depăşit (în apropierea coşului poziţia
este mai înaltă, pentru a împiedica eventuala primire a mingii).
Picioarele uşor depărtate şi cu tălpile aproximativ la acelaşi nivel sau cu un picior
puţin înaintea celuilalt; când atacantul este dreptaci şi, ca urmare, pătrunde mai eficace
prin dreapta (stânga apărătorului), piciorul drept va fi înainte, lucru care-i va permite să
facă un pas adăugat spre înapoi-stânga mai rapid şi mai mare decât în cazul în care ar
avea piciorul stâng înainte.
Braţele sunt în lateral, gata pentru a conferi permanent echilibrul corpului în timpul
deplasării şi a împiedica o eventuală pasă adresată atacantului.
Efectuarea pasului adăugat spre înapoi şi lateral necesită o depărtare ceva mai mare
a picioarelor care însă nu trebuie să depăşească lăţimea umerilor.
Distanţa faţă de adversar, atunci când atacantul acţionează în zone mai depărtate de
coş (peste 6 m) va fi de aproximativ 1,5 m; acesta pentru a nu fi surprins şi depăşit în
cazul unei acţiuni individuale de „demarcaj" efectuată de atacant.
Privirea este aţintită spre mijlocul adversarului pentru a putea vedea atât mişcarea
picioarelor, cât şi poziţia mingii, folosind la maximum privirea periferică (pentru a putea
evita şi un eventual blocaj).
însoţirea atacului care se deplasează se va face prin paşi adăugaţi, căutând a intra pe
cât posibil în ritmul de deplasare al atacantului, fără a sări, a încrucişa picioarele şi cu
greutatea corpului cât mai egal posibil repartizată pe ambele tălpi.
4.6.6.1.1. MARCAJUL AGRESIV reprezintă varianta cea mai activă a marcajului
şi se caracterizează prin micşorarea distanţei de marcaj până la limitele ei regulamentare.
Acţiunea de marcaj devine agresivă prin activarea jocului de picioare şi a lucrului de

109
braţe, apărătorul căutând să limiteze la maximum posibilităţile adversarului de a intra în
posesia mingii. Acesta trebuie să „lupte" continuu pentru a împiedica primirea mingii de
către atacantul direct, mai ales când posesorul mingii a terminat driblingul. Acest marcaj
devine enervant pentru adversar deoarece îl obligă să facă eforturi deosebite pentru a
primi mingea şi-l pune în situaţia de a greşi.
Ceea ce trebuie subliniat în mod deosebit la marcajul agresiv este continua mişcare
pe care o face apărătorul spre atacant şi spre minge, spre atacant şi înapoi, folosind la
maximum jocul de picioare şi lucrul de braţe, precum şi privirea periferică pentru a nu fi
depăşit sau blocat de un alt atacant.
Marcajul agresiv reprezintă mijlocul de bază prin care se realizează apărările activ
agresive: pressingul pe jumătate şi pe tot terenul, zona pressing etc.
4.6.6.1.2. MARCAJUL DIFERENŢIAT reprezintă o acţiune de marcaj (normal
sau agresiv) în care apărătorul unui atacant va trebui să acţioneze raportat la situaţiile
diferenţiate pe care le conferă posesia mingii:
- atacant care urmează să primească mingea;
K. atacant în posesia mingii, dar nu a driblat;
L. atacant care driblează;
M. atacant care a terminat driblingul. Pentru ca un apărător să poată satisface
cerinţele unui marcaj diferenţiat este necesar a cunoaşte posibilităţile de
acţionare pe care le are la dispoziţie atacantul aflat într-una din situaţiile de
mai sus.
4.6.6.1.3. MARCAJUL ATACANTULUI CARE URMEAZĂ SĂ
PRIMEASCĂ MINGEA
Variantă a marcajului atacantului fără minge, care face trecerea către marcajul
atacantului în posesia mingii.
Constituie o variantă ceva mai dificilă, mai ales în cazul marcajului normal, folosind
factorul de „anticipare a acţiunii adversarului". Acest factor presupune, în
prealabil, cunoaşterea calităţilor de care dispune atacantul direct: bun pătrunzător, bun
realizator, dreptaci, stângaci sau ambidextru, jucător de finalizare, jucător de combinaţie
etc. în raport de aceste calităţi, coroborate cu poziţia atacantului faţă de coş, apărătorul va
trebui să acţioneze astfel: 1° în situaţia când atacantul este departe de coş şi de
apărător, acesta va trebui să-1 lase să poată primi mingea. O ieşire prea grăbită la
atacant, în această situaţie, reprezintă o greşeală de marcaj pe care atacantul o poate folosi
sprintând în sens invers, demarcându-se „în adâncime", pe direcţie de coş sau realizând o
depăşire. O apropiere cu paşi adăugaţi se impune, apărătorului efectuând un
MARCAJ DE SUPRAVEGHERE, plasându-se la o distanţă prin care să poată acţiona
împotriva unei eventuale aruncări la coş de la distanţă şi, totodată, închizând culoarul
care ar putea să-i ofere adversarului său posibilitatea unei pătrunderi către coş.

110
Tehnica de execuţie:
Poziţia fundamentală în apărare pe care o adoptă jucătorul trebuie să-i ofere acestuia
un bun echilibru, posibilitatea efectuării deplasărilor cu uşurinţă, în aşa fel ca, împreună
cu un bun plasament, să realizeze un marcaj cât mai eficient al atacantului.
Ceea ce trebuie subliniat în acest marcaj este continuarea mişcării în care se află
apărătorul spre atacant şi spre minge, folosind la maximum jocul de picioare şi vederea
periferică, pentru a nu fi depăşit. Ca urmare, un picior va fi dus înainte - acel picior care
să favorizeze vederea mingii, adică piciorul opus locului mingii. Genunchii sunt îndoiţi,
trunchiul uşor aplecat înainte, capul sus, mâinile şi braţele pregătite pentru a acţiona în
orice moment spre a împiedica o eventuală pasă .
Deplasările efectuate din această poziţie se execută folosind paşii adăugaţi înainte,
înapoi şi lateral, fără a se încrucişa picioarele. Şi în timpul deplasării greutatea corpului
trebuie să fie echilibrată şi egal repartizată pe ambele picioare, pentru ca apărătorul să
acţioneze uşor şi repede. In retragere faţă de un atacant care înaintează, apărătorul va
împinge cu piciorul dinainte. Dacă atacantul se retrage, apărătorul va împinge pe piciorul
din spate pentru a înainta.
Mulţi jucători greşesc prin aceea că şi în poziţia de bază şi în deplasare depărtează
prea mult picioarele şi, trecând greutatea corpului pe piciorul din faţă, sunt uşor depăşiţi,
mişcarea de împingere fiind mult prea lentă.
2° In situaţia în care distanţa la care se află adversarul faţă de coş este mai
mică şi deci şi a apărătorului faţă de atacantul său, acesta va căuta o eventuală
interceptare a pasei adresate acestuia.
INTERCEPŢIA - sau interceptarea pasei, reprezintă o acţiune de tactică
individuală realizată de către un apărător atunci când mingea pasată între doi atacanţi se
găseşte pe traiectoria dintre cei doi. Această acţiune este de mare răspundere pentru
apărător, dat fiind faptul că ratarea ei determină demarcarea sigură şi aproape totală a

111
adversarului direct care, o dată cu recepţionarea mingii, ridică substanţial gradul de
periculozitate al acestuia în finalizarea atacului. Realizarea intercepţiei este favorizată de:
a. distanţa mare între cel care pasează şi cel care primeşte mingea;
b. poziţia ocupată în teren de atacant, favorizată la jucătorii plasaţi pe colţurile
terenului;
c. apărările activ-agresive: presingul;
d. poziţia fundamentală şi plasamentul apărătorului.
Dispunând de o specificitate ce oferă un grad sporit de activitate a apărărilor, prezentăm
tehnica de execuţie a acestei variante de marcaj.
4.6.6.1.4. MARCAJUL LA INTERCEPŢIE.
Tehnica de execuţie
În baschetul modern se foloseşte de către unele echipe marcajul la intercepţie. Acest
marcaj corespunde formei agresive a apărării denumite pressing, prin care apărătorul
luptă continuu pentru a împiedica primirea mingii de către adversarul direct şi chiar
de a-1 determina să se deplaseze spre zonele mai puţin periculoase din teren.

Regula de bază a efectuării acestui marcaj este aceea că apărătorul se plasează într-
un plan situat între atacant şi minge.
Plasamentul într-un plan situat între minge şi atacantul marcat la intercepţie nu
înseamnă că apărătorul se va situa permanent pe linia imaginară minge-adversar fără
minge, ci, ceva mai înapoi, de unde va efectua un joc de „hărţuire" permanentă, realizat
prin deplasări cu paşi adăugaţi înainte, înapoi, lateral şi lucru cu braţe. Acest plasament,
caracterizat printr-o poziţie semiîntoarsă, în aşa fel încât apărătorul să poată supraveghea
atât adversarul său direct cât şi mingea, poate fi efectuat fie cu o orientare către posesorul
mingii - ceea ce ar reprezenta un marcaj aşa-zis „deschis" -, fie către adversarul său direct
- efectuând un marcaj la intercepţie „deschis".
La ieşirile spre înainte, apărătorul va avea grijă să nu fie surprins printr-o plecare
bruscă a adversarului său spre coş. Pentru a evita o asemenea surpriză, el îl va „controla"
permanent pe atacant, atingându-1 cu una dintre mâini (aşa-numita „antenă"), fără însă a
folosi braţele sau corpul pentru a-i împiedica deplasarea, acest lucru constituind o
obstrucţie care se sancţionează cu greşeală personală.
Acest joc de „hărţuire" determină pe posesorul mingii să renunţe la pasarea ei
atacantului marcat la intercepţie sau să efectueze o pasă greşită, care poate fi interceptată
de apărător.
De reţinut că marcajul la intercepţie se deosebeşte de marcajul agresiv clasic tocmai
prin poziţia şi plasamentul apărătorului. In marcajul agresiv clasic, apărătorul execută un
marcaj sever şi de aproape al atacantului, situându-se între atacant şi coş, pe când în
marcajul la intercepţie, marcajul este făcut la fel de sever şi apropiat, dar poziţia
apărătorului este aproximativ între minge şi atacantul fără minge.
Apărătorul execută marcaj diferenţiat
Atacant în posesia mingii
4.6.6.1.5. MARCAJUL DIFERENŢIAT AL ATACANTULUI CARE NU A
DRIBLAT
Atacantul cu minge, dar care nu a driblat, deci care intră în „poziţia triplei
ameninţări", reprezintă pentru apărare o situaţie de periculozitate crescută. în acest caz,

112
sarcina apărătorului devine mai dificilă şi de mare răspundere, deoarece orice greşeală a
lui dă posibilitate atacantului să finalizeze atacul prin înscrierea unui coş.
în consecinţă, acesta va trebui să ocupe un plasament optim în teren, în sensul de a
putea fi capabil să răspundă, în primul rând, împotriva unei eventuale aruncări la coş de
la distanţă sau semidistanţă sau împotriva unei acţiuni tactice de „depăşire", pe care o va
încerca atacantul cu minge.
Tehnica de execuţie:
Apărătorul se apropie cu prudenţă de atacant folosind paşii adăugaţi, ţinând un braţ
ridicat oblic în sus şi care se mişcă permanent pentru a micşora vizibilitatea
atacantului în eventuala sa aruncare la coş; celălalt braţ, orientat în lateral şi în jos'.
încearcă să împiedice plecarea în dribling a atacantului.
Întotdeauna braţul ridicat va fi cel din partea piciorului care se află mai în faţă.
Poziţia acestui picior este determinată de poziţia în teren a atacantului cu minge, raportată
la linia laterală sau spaţiul aglomerat spre care apărătorul intenţionează să-1 determine pe
atacant să plece în dribling.
în cazul în care atacantul are ezitări în efectuarea aruncării la coş, apărătorul mişcă
braţele în plan lateral şi în sus, va căuta să nu „se prindă" la fentele atacantului cu minge
şi să sară înainte ca acesta să se desprindă în săritură (pentru o eventuală aruncare la coş
din săritură).
Plasamentul apărătorului îl va situa între adversar şi coş, iar în cazul în care
atacantul a renunţat la eventuala aruncare la coş sau chiar a pasat mingea, apărătorul va
face o păşire spre înapoi, retrăgându-se şi mărind distanţa faţă de atacant, pentru a nu fi
surprins de o eventuală „pătrundere" sau combinaţie de „dă şi du-te". El va duce braţele
lateral o dată cu adoptarea unei poziţii fundamentale joase.
Apărătorul execută marcaj diferenţiat
Atacantul execută aruncarea la coş de la distanţă
Acţiunile individuale dau elemente de răspuns problemelor ridicate de relaţia
atacant-apărător, în care FENTA ocupă un loc important, reprezentând mijlocul prin
care jucătorul poate să-şi plaseze adversarul într-una din alternativele de acţionare. Ca
urmare, orice acţiune pe care o întreprinde un jucător - fie el atacant sau apărător -
comportă necesitatea de a fi precedată de o fentă. Aceasta conferă celui care fentează
posibilitatea de a dispune de numeroase adaptări ale acţiunii sale ulterioare la modul de
reacţie al adversarului său. Alegerea poate fi chiar ea pregătită prin provocarea unei
reacţii prealabile şi favorabile intenţiei sale.
Precedat de fentă, comportamentul activ al atacantului capătă o expresie practică
prin:
- mobilizarea atenţiei adversarului direct;
- solicitarea unei reacţii din partea acestuia, ceea ce determină momentul pregătitor
al acţiunii ofensive următoare;
- acţiunea propriu-zisă, modificată la situaţia de comportament şi răspuns a
adversarului la fentă şi declanşată prin schimbarea de ritm, reprezentând momentul
energetic maxim al acţiunii propriu-zise.
Prezentăm, în continuare, o analiză a condiţiilor tactice pe care le impune acest mod
de a acţiona ofensiv: efectuarea unei aruncări la coş de la distanţă sau semidistanţă după o
„poziţie de triplă ameninţare", acţiune ce implică, în mod deosebit, două aspecte, adesea
neglijate.

113
 Condiţionarea execuţiei aruncării la coş
Aruncarea la coş necesită o mare precizie şi coordonare a gesticii de execuţie
dobândite ca rezultat al unui antrenament îndelungat. „... Cei mai eficienţi jucători nu se
nasc singuri, ei sunt rezultatul pregătirii şi formării lor... " (Clair Bee). Mai mult, pentru
a putea profita de această calitate, antrenamentul aruncării la coş trebuie să fie făcut în
mod corespunzător. înţelegem prin aceasta că simpla formare izolată a stereotipului de
aruncare la coş rămâne insuficientă, deoarece, în timpul desfăşurării jocului,^ execuţia
aruncării la coş se înscrie în cadrul unui context de acţiuni. în consecinţă, şi antrenarea ei
va trebui să fie făcută ţinând seama de condiţiile respective de joc: demarcaj prealabil,
similitudinea execuţiei şi a primirii pasei, fenta, prezenţa adversarului etc.
Rapiditatea execuţiei aruncării la coş
Marea mobilitate a apărărilor moderne şi tendinţa din ce în ce mai accentuată de
„hărţuire" fac din rapiditatea de execuţie a aruncării la coş o condiţie indispensabilă.
în mod frecvent, întâlnim situaţia în care juniori, buni realizatori, promovaţi în
echipe de categorie superioară, să nu-şi confirme „mâna". Printre principalii factori care
influenţează această situaţie considerăm neacomodarea cu viteza şi forţa de primire a
pasei, incapacitatea de a se demarca corespunzător, lipsa rapidităţii în execuţia aruncării
lor la coş, factori ce constituie, în general, cauza majoră a unei atare carenţe. Dacă am
mai adăuga şi unele lipsuri privitoare la tehnica de execuţie a aruncării la coş, marcată în
special prin coborârea exagerată a mingii în momentul premergător execuţiei aruncării
propriu-zise, iată pierderi de tempou care marchează diferenţierea dintre un „şuteur" lent
sau altul rapid, dintre un jucător eficace sau un „risipitor" de mingi.
Necesitatea ca imediat după primirea mingii jucătorul să se orienteze, pe cât posibil,
cu faţa la joc şi la coş, răspunde acestui imperativ de rapiditate şi care, în jocul de azi, are
un rol determinant asemănător unei pase bune, care este şi ea la fel de importantă.
Tehnica de execuţie:
Primind mingea, atacantul adoptă „poziţia triplei ameninţări", determinând în funcţie
de situaţie, piciorul de pivotare, care devine picior fix. Păşind înainte şi puţin lateral pe
celălalt picior şi însoţind această mişcare şi cu o schimbare a poziţiei mingii, atacantul
fentează o plecare în dribling. La aceasta, apărătorul este obligat să reacţioneze, schiţând
cel puţin o uşoară retragere pentru a preîntâmpina o eventuală depăşire a sa în dribling,
mărind astfel distanţa de marcaj. Acest lucru va da posibilitatea atacantului ca, schimbând
ritmul de execuţie, să reapropie piciorul oscilant şi dintr-o poziţie foarte echilibrată să
execute o desprindere de pe ambele picioare pentru o aruncare la coş din săritură.
Atacantul execută pasa către un coechipier
Al doilea atu al atacantului în „poziţia triplei ameninţări" o constituie posibilitatea
pe care o are acesta de a pasa mingea unui coechipier mai bine plasat în momentul
respectiv.
Viziunea jocului
Reprezintă calitatea necesară unui bun paseur, care, pe lângă privirea periferică, atât
de necesară jocului colectiv, implica şi o bună doză de judecată în situaţiile de joc. În
special la începători, dar şi la încă mulţi jucători întâlnim acea privire mărginită a
„ochelarilor de cai” prin care-ş micşorează dimensiunile orizontului, de cele mai multe
ori acoperii Sea printr-o ţinere incorectă a mingii sau, încercând sa „domine mingea,
riscă, aproape sigur, de a se lăsa „dominaţi de ea.
Promptitudinea „reflexă" a execuţiei

114
 Marea mobilitate a fazelor de joc impune paseurului o mare promptitudine în
execuţie. Nu este suficient de a vedea clar şi a decide rapid ci şi ca execuţia pasei să fie
fulgerătoare pentru a putea profita de trecătorul moment ideal.
Tehnica de execuţie
O tehnică corespunzătoare de execuţie permite realizarea pasei fără cea mai mică
împotrivire, în situaţiile cele mai diferite pe care le reclamă jocul, cu ajutorul celei mai
precise gestici. Imperativului unei execut tehnice corecte, vine să i se adauge cel al
alegem judicioase a procedeului de pasare raportat la situaţia jocului.

4.6.6.1.5.1. Marcajul diferenţiat al atacantului care driblează apărătorul

poate încerca două acţiuni:
A. să-1 oprească din dribling;
B. să-i scoată mingea din dribling.
Tehnica de execuţie:
Obiectivul primordial al apărătorului constă în a nu-i da driblerului posibilitatea să-1
depăşească. Ca urmare, el va căuta ca prin marcajul efectuat în deplasare, să-şi menţină
un plasament prin care să-i împiedice atacantului accesul direct către coş şi, ocupând
înaintea acestuia direcţia lui favorabilă de înaintare, să-1 oprească din dribling. Pentru
realizarea acestei acţiuni, apărătorul va căuta să păstreze o poziţie fundamentală joasă,
deplasându-se permanent puţin înainte sau cel puţin pe aceeaşi linie cu atacantul, folosind
paşii adăugaţi şi alergarea laterală, cu braţele întinse oblic în jos, căutând să-1 orienteze,
pe cât posibil, către liniile laterale ale terenului. La un moment dat simulează un atac
brusc, cu scopul de a-1 determina pe atacant să se oprească sau să-şi schimbe direcţia de
deplasare spre linia laterală a terenului, micşorându-i unghiul de acţiune.
În cazul unei plecări în dribling pe partea piciorului din faţă al apărătorului, acesta
nu va putea să efectueze la timp retragerea iniţială, atacantul având astfel realizat un timp
în plus în acţiunea sa. Pentru a putea compensa întârzierea intervenţiei şi a păstra o şansă
în închiderea culoarului driblerului, apărătorul va putea executa iniţial o manevră de
întoarcere, folosind pirueta defensivă.
El va iniţia deplasarea sa, interpunând în calea driblerului piciorul dinapoi pe care va
pivota şi, executând foarte rapid o întoarcere cu spatele la adversar, va reuşi să revină
într-o poziţie favorabilă de marcaj, prin care să-i închidă acestuia culoarul de înaintare în
dribling.
Scoaterea mingii din dribling
Manevră foarte periculoasă pentru apărător, ea situându-se la limita de provocare a
contactului personal, sancţionat prin regulament cu greşeală personală, va fi efectuată de
apărătorul care se deplasează cu paşi scurţi şi repezi, în acelaşi ritm cu atacantul care
driblează. Apărătorul va căuta să se menţină cu un pas înaintea driblerului şi apoi să se
apropie de el cât mai mult pentru a ataca mingea în momentul când aceasta ricoşează din
sol şi când piciorul de pe partea apărătorului este înapoi. Mingea trebuie atacată cu mâna
opusă direcţiei de deplasare a jucătorilor, piciorul respectiv efectuând o fandare oblic
înainte; corpul execută o ghemuire spre minge, în timp ce mâna, printr-o mişcare din
articulaţia pumnului, de jos în sus, scoate mingea. Apărătorul va continua să se deplaseze
repede înaintea atacantului pentru ca eventual să poată prinde mingea, dar mai ales pentru
a evita contactul personal ce s-ar realiza prin apropierea lui şi de care s-ar face vinovat.
4.6.6.1.5.2. Marcajul diferenţiat al atacantului care a terminat driblingul

115
 În cazul în care adversarul s-a oprit din dribling sau a fost obligat să se oprească,
situaţia apărătorului devine mult mai uşoară prin faptul că atacantul, deşi în posesia
mingii, este aproape imobilizat, el nemaiavând posibilitatea de a mai înainta cu mingea în
dribling.
Apărătorul urmează să acţioneze în funcţie de locul unde se găseşte atacantul oprit
din dribling.
În cazul în care acesta este departe de coş, deci nu poate arunca la coş, ci numai
pasa, apărătorul trebuie să acţioneze foarte decis, chiar agresiv, apropiindu-se şi
încercând să intre în posesia mingii: să-i intercepteze eventuala pasă, să-i smulgă mingea
dacă nu o protejează sau să obţină o „minge ţinută".
Pentru a realiza aceasta, apărătorul se va apropia foarte rapid şi la limita non-
contactului de atacantul direct, însoţind această deplasare cu un lucru activ de braţe şi
folosind jocul de picioare, va activa marcajul chiar până la forma lui agresivă. Mai mult,
această acţiune agresivă - urmare a dificultăţilor create de apărător atacantului - va da
posibilitatea unui alt apărător să poată interveni, realizând un dublaj. Atacantul, pivotând
pentru a proteja mingea de apărătorul său direct, va putea fi atacat din partea opusă de cel
care efectuează dublajul şi care va încerca să-i smulgă mingea.
Smulgerea mingii
Reprezintă acţiunea tactică individuală pe care apărătorul o poate folosi împotriva
atacantului cu minge ori de câte ori acesta are o priză deficitară şi lipsită de protecţie a
mingii. Acţiunea se desfăşoară foarte rapid şi constă din apucarea mingii de partea ei
liberă. De obicei, printr-o mişcare de jos în sus, mâna depărtată de minge o cuprinde de
dedesubt, cealaltă mână apucând-o de calota superioară. Concomitent, apărătorul,
continuând cu aceeaşi rapiditate mişcarea, trage de minge, adăugând, printr-o mişcare
bruscă de pivotare, forţa sa corporală la acţiunea de smulgere a mingii din mâinile
adversarului. în executarea acestei pivotări, apărătorul trebuie să controleze echilibrul
corpului său, altfel va avea şansa de a face „paşi" prin schimbarea piciorului pivot.
Acţiunea reuşită constă în intrarea în posesia mingii sau, dacă atacantul nu a cedat
ţinerea mingii, ca urmare a intervenţiei arbitrului, jocul se va întrerupe, urmând a fi reluat
printr-o angajare „unu la unu".
Dat fiind că „smulgerea mingii" reprezintă o acţiune de mare tehnicitate, execuţia ei
necorespunzătoare determinând comiterea unei greşeli personale, se recomandă folosirea
ei de către jucători consacraţi şi în special de către acei jucători care au o predilecţie
pentru acţiunile defensive.
în cazul în care atacantul care a terminat driblingul se află ÎN APROPIEREA
COŞULUI şi execută o aruncare la coş, apărătorul poate să încerce blocarea acestei
aruncări printr-un „capac".
„CAPACUL" reprezintă ultima acţiune prin care un apărător încearcă să împiedice
în mod regulamentar aruncarea la coş a atacantului. Este o acţiune individuală de apărare
de o deosebită spectaculozitate, folosită din ce în ce mai mult în baschetul modern; ea
solicită calităţi deosebite executantului: detentă, aprecierea corectă a distanţei, viteză, un
bun echilibru şi control al mişcărilor.
Această acţiune - care este o formă a intercepţiei - are ca scop să devieze, iar uneori
chiar să oprească mingea aruncată la coş. Procedeul folosit de apărători în execuţia
„capacului" este determinat de procedeul de aruncare la coş de care atacantul îl utilizează

116
 în acţiunea respectivă, acesta putând arunca la coş după ce a driblat, din alergare, din
săritură sau de pe loc.
Tehnica de execuţie:
Deosebim, în general, două procedee de acţionare, raportate desigur la situaţia
respectivă de joc, şi anume:
- apărătorul acţionează din alergare, însoţind atacantul care
pătrunde în dribling spre coş;
- apărătorul acţionează oarecum static, din poziţia unui plasament corect între adversar şi
coş, împotriva unei aruncări la coş de pe loc sau din săritură.
„Capacul" executat împotriva unei aruncări la coş din alergare - se
execută, de obicei, atunci când adversarul a reuşit o acţiune de depăşire sau este angajat
într-o combinaţie de „dă şi du-te", pătrunzând cu direcţie de coş.
Apărătorul va căuta să-1 însoţească pe atacant, deplasându-se în aşa fel ca ultimii
paşi să-i facă paralel cu acesta, momentul desprinderii în săritură trebuind să coincidă cu
săritura care precede aruncarea la coş a atacantului. Săritura se va executa cât mai
aproape de adversar, evitând contactul cu acesta, cu braţul dinspre adversar ridicat,
urmărindu-se printr-o mişcare cât mai scurtă din articulaţia pumnului sau chiar cu
vârfurile degetelor, devierea mingii aruncate spre coş chiar în momentul în care ea
părăseşte degetele adversarului sau puţin după aceasta.
în intenţia execuţiei acestui procedeu, majoritatea jucătorilor greşesc mărind
amplitudinea mişcării mâinii cu cea a braţului, fapt care duce inevitabil la comiterea unei
greşeli personale.
Acest procedeu poate fi folosit numai de către apărătorii care au o statură ceva mai
înaltă decât adversarul lor direct şi sunt beneficiari ai unei bune detente. Faţă de un
adversar mai înalt sau care dispune de o foarte bună detentă, se va putea încerca
„capacul" jos, adică după ce atacantul execută cele două păşiri regulamentare cu mingea
în mâini şi-şi pregăteşte aruncarea, ducând mingea în faţă, neprotejată, apărătorul, printr-
o mişcare rapidă a braţului şi mâinii opuse, loveşte mingea cu degetele printr-o mişcare
de jos în sus, acţiune prin care poate să-i determine pierderea controlului sau un control
slab al mingii.
„Capacul" executat împotriva unei aruncări la coş de pe loc sau din
săritură
Denumit de unii autori şi „blocarea mingii", acţiunea constă în intervenţia pe care o
face apărătorul la minge în momentul final al aruncării sau imediat după acesta, pe
traiectorie ei ascendentă către coş (HG.67).
Apărătorul, găsindu-se cu faţa spre atacant, va executa o săritură cât mai înaltă,
desprinzându-se în momentul în care mingea este pe punctul de a părăsi mâna
adversarului său, executând „bătaia" pe ambele picioare. In săritură, care trebuie să fie cât
mai înaltă, apărătorul va întinde în sus unul dintre braţe (de obicei braţul dinspre atacant),
cu palma către minge. Momentul de impact cu mingea va trebui să se facă printr-o
mişcare foarte scurtă, executată din articulaţia pumnului sau degete, nicidecum din braţ,
întrucât poate conduce, de cele mai multe ori, la comiterea unei greşeli personale. Dacă
apărătorul nu reuşeşte să blocheze mingea, ci numai să o devieze de pe traiectoria sa către
coş, acţiunea defensivă este considerată ca reuşită, dar trebuie continuată ca şi în cazul în
care „capacul" nu ar fi fost reuşit, printr-o aterizare echilibrată care să-i confere
posibilitatea apărătorului de a acţiona în eventualitatea unei recuperări defensive a mingii.

117
 4.6.6.2. Demarcajul reprezintă acţiunea de tactică individuală prin care un atacant
caută să scape de sub marcajul apărătorului direct folosind mijloace personale, în scopul
de a putea primi mingea şi întreprinde acţiuni ofensive.
în demarcaj, atacantul foloseşte o gamă variată de procedee tehnice: pornirile bruşte,
alergările cu schimbări de ritm, de direcţie, plecările false, opririle, pirueta, fentele.
Schimbările de ritm în alergare
Au loc ori de câte ori un jucător a cărui echipă este în atac va căuta să circule fie
independent, fie în cadrul sistemului de circulaţie ofensivă preconizat pentru ansamblul
echipei. Prin sprinturi scurte şi „ţâşniri" bruşte va încerca să scape de adversarul lui
direct. Dar aceste schimbări bruşte de viteză în alergare nu vor fi folosite decât în anumite
momente, în raport de situaţia tactică dată: intenţiile partenerilor care nu au mingea,
poziţia mingii, dezaglomerarea sau întrajutorarea coechipierului cu minge etc.
Schimbările de direcţie în alergare
Sunt folosite mult în circulaţiile ofensive ale atacanţilor, creând, prin natura lor, un
moment de avantaj faţă de apărătorul care sesizează cu o oarecare întârziere noua direcţie
de deplasare a adversarului direct.
Piruetele
Reprezentând în baschetul modern cel mai eficient mijloc de realizare a
demarcajului „în adâncime". Tehnica de execuţie începe printr-o apropiere de adversar în
plină viteză. Momentul care ar părea a fi de contact cu apărătorul se va transforma într-o
piruetă efectuată pe piciorul din faţă, în afara adversarului, cu o trecere foarte aproape de
el.
Pirueta, care nu este decât o întoarcere extrem de rapidă pe piciorul din faţă, se va
executa într-o poziţie semiflexată. Momentul întoarcerii este precedat de o oprire
realizată pe piciorul din faţă care se îndoaie mult din genunchi, determinând coborârea
centrului de greutate al corpului executantului şi, prin aceasta, uşurarea înscrierii
jucătorului în mişcarea de întoarcere prin piruetă.
Indiferent de procedeele folosite, demarcajul individual, efectuat în scopul de a
primi mingea, în funcţie de direcţia pasei şi de plasamentul apărătorului, se poate împărţi
în:
A. demarcaj „în adâncime" (cu direcţie de coş) sau pătrundere ;
B. demarcaj lateral.
4.6.6.3. Pătrunderea, este acţiunea tactică individuală efectuată de atacantul fără
minge, care caută să-şi depăşească apărătorul direct şi să străpungă apărarea, cu direcţie
de coş. Ea are un caracter agresiv, pătrunzătorul, prin acţiunea sa, favorizând primirea
mingii ce trebuie să-i fie pasată pe aşa-zisa „poziţie viitoare" sau „la întâlnire".
Demarcajul lateral are scop de manevră, respectiv intrarea în posesia mingii în
vederea pregătirii unei acţiuni cu caracter agresiv ulterior.
Utilizarea tactică a pătrunderii: Fiind o acţiune de demarcaj „în adâncime", se
bucură de aceeaşi eficienţă tactică împotriva oricărui sistem de apărare (om la om, zonă
sau variantele de pressing). Ca situaţii de joc, trebuie să fie prezentă ori de câte ori
marcajul apărătorului este prea aproape de atacant sau la intercepţie, în urma
demarcajului cu ajutorul coechipierului (blocaj, încrucişare), în combinaţiile de „dă şi du-
te", în determinarea atacului în superioritate numerică.

118
 4.6.6.4. IEŞIREA LA MINGE reprezintă o acţiune tactică individuală, prin care
atacantul, folosind o succesiune de mijloace ale jocului ofensiv fără minge, scapă de sub
supravegherea apărătorului direct, în vederea primirii mingii. Este o variantă de demarcaj
care a devenit de sine stătătoare, dată fiind succesiunea mijloacelor care o compun, şi
anume:
A. fenta de plecare sau schimbare de direcţie din alergare;
B. prinderea mingii concomitent cu oprire şi pivotare;
C. poziţia triplei ameninţări.
Tehnica de execuţie:
Atacantul caută ca printr-o fentă de plecare sau, dacă se află în alergare, printr-o
schimbare de direcţie, să-şi fixeze apărătorul direct sau, mai mult, să-i dea acestuia
impresia că va încerca o pătrundere directă.
Simulând plecarea spre o direcţie, atacantul, printr-o păşire scurtă cu frânare vioaie
pe piciorul din faţă (însoţind această mişcare şi cu o fentă de braţ şi umăr sau de cap şi
privire), determină o ghemuire a corpului care să-i dea posibilitatea de a „ţâşni" în
direcţie inversă. Schimbarea de direcţie din alergare foloseşte aceeaşi tehnică, viteza de
deplasare creând însă o dificultate suplimentară. în consecinţă, se va accentua coborârea
centrului de greutate şi, ca urmare, se va lungi puţin mai mult pasul pe ultima păşire,
lucru care de altfel măreşte eficacitatea fentei.
Piciorul din faţa. în flexie, se destinde şi propulsează jucătorul spre direcţia de unde
vine mingea. Păşirea pe celălalt picior determină momentul de desprindere de apărătorul
direct, care, oricum, are un moment de întârziere în reacţia lui faţă de acţiunea
atacantului.
Printr-o uşoară săritură în întâmpinarea pasei, atacantul prinde mingea, concomitent
cu execuţia opririi într-un timp (sau în doi timpi), oprire pe care o putem numi „oprire
laterală". Ca urmare, atacantul se va găsi lateral faţă de coş, trebuind să pivoteze pe
piciorul din planul cel mai depărtat faţă de coş. Această pivotare îl va orienta cu faţa pe
direcţia coşului, într-o poziţie fundamentală echilibrată, care îi va permite să aprecieze şi
să domine situaţia din care să acţioneze cât mai eficient. El nu a folosit încă driblingul;
potenţialul lui ofensiv îi rămâne deci intact. Aceasta este situaţia pe care o numim
„poziţia triplei ameninţări" .
4.6.6.5. ACŢIUNEA DE „DEPĂŞIRE"
Depăşirea reprezintă acţiunea tactică individuală prin care atacantul cu minge
foloseşte un ansamblu de procedee şi mijloace cu ajutorul cărora se demarcă şi, folosind
driblingul, ataca coşul (sau pasează în continuare). Depăşirea este acţiunea prin care sunt
valorificate calităţile motrice ale atacantului, în special viteza (sub cele trei forme de
manifestare ale ei) şi îndemânarea. Sarcina principală în realizarea depăşirii o constituie
obţinerea de către atacantul posesor al mingii a priorităţii de acţiune şi de plan faţă de
apărătorul direct.
În cadrul „POZIŢIEI TRIPLEI AMENINŢĂRI", a treia situaţie pe care am
descris-o o reprezintă plecarea în dribling spre coş, ea fiind şi cea mai redutabilă armă
împotriva apărării individuale. Jucătorul care combină eficacitatea unei aruncări la coş de
la distanţă cu depăşiri în dribling ale adversarului direct are o valoare certă.
Plecarea fulgerătoare în dribling necesită o tehnică corectă pentru a evita abaterea de
„paşi" la plecare. Reamintim că regulamentul jocului arată că jucătorul, atunci când

119
pleacă în dribling, trebuie să dea drumul mingii din mâini înainte ca piciorul pivot să
părăsească solul.
Tehnica de execuţie:
Principalul obiectiv constă în găsirea acelei uşurinţe de execuţie a mişcării, care să
confere, totodată, şi eficacitate acţiunii. Ca urmare, plecăm în prezentarea modelului
nostru de la tehnica efectuării unei opriri simultan cu prinderea mingii, în urma căreia
piciorul de pivotare este obligatoriu să fie (conform regulamentului) primul picior care ia
contact cu solul. Se recomandă ca şi atunci când prinderea mingii s-a făcut pe loc şi
alegerea piciorului pivot este liberă, să fie ales drept picior de pivot, piciorul din urmă.
După cum va alege partea pe care va pleca în dribling - în raport de poziţia apărătorului,
atacantul va putea folosi o păşire „în cruciş" - dacă pleacă pe partea piciorului pivot, sau
o păşire „deschisă" - atunci când realizează depăşirea pe partea opusă piciorului pivot.
Din poziţia „triplei ameninţări", jucătorul atacant are ca picior pivot piciorul stâng.

Păşirea „în cruciş"

Atacantul pleacă în dribling cu. mâna stângă, executând o păşire cu piciorul drept
spre stânga, protejând mingea pe care ulterior o va putea arunca la coş, fie printr-o
aruncare din dribling, fie printr-o aruncare din săritură - precedată de o oprire din
dribling.
De notat:
A. lungimea pasului de atac (a păşirii „în cruciş");
B. protecţia corectă a mingii: umerii şi piciorul drept constituie paravan în
protecţia mingii; driblingul cu mâna stângă efectuat la o distanţa de o lăţime
de corp;
C. păstrarea permanentă a unui câmp vizual al ansamblului de joc.
Păşirea „deschisă"
Faţă de acţiunea unui apărător care întârzie marcajul, atacantul va acţiona plecând în
dribling cu mâna dreaptă pe direcţie de coş, folosind o păşire „deschisă" cu piciorul drept.
De notat:
A. protecţia mingii (paravanul format de corp, braţul stâng şi piciorul drept) în
driblingul lateral executat cu mâna dreaptă;
B. menţinerea unei bune priviri de ansamblu asupra jocului (bărbia ridicată).
Oricare ar fi procedeul prin care se realizează acţiunea tactică de „depăşire",
plecarea în dribling trebuie să fie întotdeauna precedată de fentă.
Astfel, în cazul în care apărătorul se menţine la o distanţă ceva mai mare faţă de
atacant, acesta, pentru a conferi eficacitate acţiunii de depăşire, trebuie să preceadă
acţiunea sa de o fentă de aruncare la coş, prin care să-1 determine pe apărător să se
apropie de el.
în cazul în care apărătorul execută un marcaj mult prea aproape, eficienţa unei fente
de plecare în dribling, cu o păşire „deschisă" urmată de plecare cu păşire „în cruciş" în
acţiunea de demarcaj, este de mare efect.
Utilizarea tactică a depăşirii:
Această acţiune tactică prezintă aceeaşi eficienţă împotriva oricărei forme de
apărare (om la om, zonă sau variante de presing), ori de câte ori apărătorul execută
marcaj foarte strâns, cum şi în combinaţiile tactice de 2 şi 3 jucători: blocaj, încrucişare
etc.

120
 4.6.6.6. Recuperarea ofensivă

In joc, chiar şi cei mai buni jucători nu pot avea o eficienţă de 100% a finalizărilor
lor. Mai mult, la o echipă de valoare, procentajul de reuşită al finalizărilor din acţiune se
ridică în jurul a 45-48%. Ca urmare, această problemă implică o îmbunătăţire a jocului
ofensiv şi, respectiv, defensiv, prin asigurarea unui număr mai mare de posesii de minge.
Posesia mingii reprezintă elementul primordial pentru a învinge. Fără minge nu se poate
juca. Tehnica şi mai ales tactica jocului au găsit mijlocul prin care acest deziderat să fie
îmbunătăţit, şi anume, prin acţiunea de recuperare a mingii la panou.
Tot statistic privind, observăm că din numărul total de recuperări pe care-1 face o
echipă într-un joc, majoritatea acestora (65%) revin apărării. Ca urmare, se desprinde
concluzia că acţiunii de recuperare a mingii la panou trebuie să i se acorde o importanţă
mai mare în pregătire, dacă nu chiar asemănătoare celei acordate finalizărilor.
Acest lucru este înlesnit astăzi, din ce în ce mai mult, prin apariţia jucătorilor cu
statură înaltă care se specializează ca buni recuperatori. Cu aceşti jucători se impune
desfăşurarea unei activităţi deosebite datorită necesităţii de a li se compensa unele lipsuri
datorate morfologiei lor specifice: forţa musculară în braţe şi picioare, echilibrul în
diferite sărituri pe care le execută pentru prinderea mingii, oportunitatea intervenţiei la
minge, fără de care, chiar cu o bună detentă, săritura poate fi făcută în contratimp,
precum şi plasamentul pe care trebuie să-1 realizeze în vederea reuşitei unei recuperări a
mingii la panou.
Toate aceste calităţi sunt condiţionate în bună măsură de capacitatea psihică a
sportivului, manifestată mai ales prin spiritul de combativitate şi agresivitate.
Totuşi, trebuie să menţionăm că nu numai avantajul staturii reprezintă elementul
primordial în lupta pentru obţinerea mingii prin recuperările la panou. Regulile jocului de
baschet nu permit unui jucător să-şi impună gabaritul dacă plasamentul lui nu-i va da
posibilitatea să evite contactul cu adversarul (noţiunea de poziţie favorabilă: să fie plasat
înaintea adversarului, suficient de departe, suficient de repede).
Acţiunea de recuperare a mingii la panou este determinată de controlul simultan al
celor trei elemente ale jocului: jucători — minge - coş, control dificil de obţinut şi mai
ales de coordonat ordinea importanţei lor. în apărare, recuperarea mingii va trebui
întotdeauna precedată de închiderea culoarului de acces al adversarului către coş şi
urmată de momentul oportun de execuţie a săriturii. în atac, cel care participă la
recuperare va trebui să ocolească marcajul apărătorului, să poată pătrunde printr-un
culoar liber în apropierea coşului pentru a putea să joace mingea.
Ca urmare, dacă jucătorul care urmăreşte să participe la recuperare îşi concentrează
atenţia numai asupra mingii, privirea fiindu-i ridicată, el va pierde controlul adversarului;
dacă, dimpotrivă, el nu manevrează pentru a urmări şi localiza în cel mai bun moment
mingea, riscă să n-o mai poată recupera, găsindu-se fie:
A. prea departe de locul ei de cădere;
B. sau prea aproape de coş;
C. sau într-o poziţie care nu-i poate asigura o protecţie eficace împotriva
jucătorilor foarte înalţi.
Recuperarea mingii în atac

121
 Este acţiunea tactică individuală prin care un atacant încearcă să recâştige mingea în
urma unei aruncări nereuşite, executată de el sau de un coechipier.
Jocul modern impune ca orice aruncare la coş să fie dublată de acţiunea de urmărire
şi recuperare a mingii în cazul nereuşitei aruncării la coş. Acest lucru a determinat o
luptă din ce în ce mai susţinută sub cele două coşuri, pentru atacanţi o atare recuperare
conferindu-le avantajul unor puncte înscrise din apropierea coşului şi fără a angaja în
acţiunea ofensivă întreg angrenajul de echipă.
Acţiunea ofensivă de urmărire şi recuperare a mingii la panou se realizează, de
obicei, de jucătorii care se găsesc cel mai apropiaţi de coş în momentul aruncării.
Tehnica de execuţie
Pentru a reuşi o bună recuperare ofensivă este necesară cunoaşterea tehnicii de
execuţie a recuperării defensive pentru ca, raportat la aceasta, atacantul să poată acţiona.
Menţionăm faptul că această acţiune trebuie dublată de calităţi de agresivitate, o
bună pregătire fizică prin care jucătorul să poată executa sărituri înalte pe toată durata
participării lui în joc.
Chiar din momentul execuţiei aruncării la coş, jucătorul care se găseşte în poziţia de
a participa la recuperarea ofensivă trebuie să-1 observe pe apărătorul care i se opune,
pentru a găsi direcţia prin care să se apropie de coş în vederea obţinerii primului plan faţă
de coş. Această pătrundere va trebui precedată de o fentă urmată de o schimbare bruscă
de direcţie sau de o piruetă pentru a-1 ocoli pe apărătorul pregătit pentru recuperare. O
dată reuşită pătrunderea şi obţinerea primului plan, el va trebui să-şi „consolideze" poziţia
din care va executa o săritură cât mai înaltă. în această situaţie, recuperarea ofensivă
dispune de mai multe modalităţi de a juca mingea:
A. Se va căuta voleibolarea sau împingerea mingii în coş. Spre deosebire de
voleibolare - în care mingea este atinsă cu vârfurile degetelor şi îndreptată
către coş - prin împingere, mingea este reţinută un moment în mâini, timp în
care este condusă pe un traiect mai lung către coş. Ambele procedee sunt
folosite în săritura iniţială pentru recuperarea mingii;
B. In situaţia în care atacantul intră în posesia mingii şi aterizează cu ea în mâini,
dacă va dispune de posibilitatea unei noi sărituri, va putea arunca la coş fie
din săritură, fie executând o păşire de degajare, sau va putea scoate mingea din
aglomerarea de sub panou printr-o pasă către un coechipier pentru ca echipa
sa să reînceapă un nou atac;
C. In cazul în care atacantul nu a putut obţine primul plan în lupta sa directă cu
apărătorul dar are o mai bună săritură, pentru a nu comite o greşeală personală
el va căuta „scoaterea" mingii, pe care o va voleibala spre fundaşii echipei
sale sau va încerca eventuala ei prindere.
În concluzie, dorinţa de a nu lăsa mingea adversarului rămâne elementul primordial
al recuperării. Acest spirit de luptă trebuie să fie întreţinut în orice ocazie, nu numai în
timpul jocurilor, ci şi în timpul desfăşurării oricăror exerciţii din antrenament.
Organizarea ofensivă a echipei, ca şi cea defensivă, vor orienta eforturile jucătorilor
la realizarea acestui scop, raportat, bineînţeles, la propriile lor calităţi şi la opoziţia
adversă.

122
 4.6.6.7. Recuperarea defensivă

Reprezintă acţiunea tactică individuală prin care apărătorul caută să intre în posesia
mingii în urma unei aruncări la coş nereuşite executată de un atacant, dintr-o acţiune de
joc. Această acţiune se realizează întotdeauna de apărătorii care, în situaţia dată de joc, se
găsesc în apropierea coşului.
Tehnica de execuţie:
Această acţiune constă dintr-o succesiune de momente: controlul adversarului,
ocuparea poziţiei pentru recuperare şi intrarea în posesia mingii, momente a căror
înlănţuire determină recuperarea mingii şi repunerea propriei echipe în atac.
• Controlul atacantului constă din realizarea unui plasament prin care apărătorul,
interpunându-se în prim plan faţă de adversarul său direct şi coş, nu mai comportă, pentru
moment, urmărirea traiectoriei mingii, ci numai a adversarului său direct. De altfel, prin
încercarea pe care o va face apărătorul de a urmări mingea, el va indica direcţia acesteia.
Pierzându-1 din vedere, apărătorul îi va oferi atacantului cale liberă spre panou, lucru
care-i va anula avantajul iniţial al priorităţii sale.
Pentru aceasta, apărătorul va face o păşire iniţială spre înapoi, adoptând o poziţie
ceva mai joasă pentru a preveni orice eventuală pătrundere spre coş a atacantului pe care-
1 va controla totodată, atingându-1 uşor cu mâna, braţul său servindu-i drept „antenă de
contact".
• Ocuparea poziţiei pentru recuperare. După momentul în care-şi fixează
plasamentul, apărătorul va trebui să acţioneze spre a-
şi împiedica adversarul să se apropie de coş şi să urmărească aruncarea. El va executa o
piruetă pentru efectuarea unui „blocaj defensiv" - prin care se întoarce cu faţa spre coş -
pe piciorul de pe partea pe care atacantul va încerca apropierea de coş. în tot acest timp
va continua, prin „antena de contact", controlul adversarului, celălalt braţ întinzându-1
lateral pentru a mări suprafaţa de blocare şi a-şi asigura echilibrul.
După execuţia piruetei, apărătorul va încerca menţinerea poziţiei de blocare
defensivă a atacantului, adoptând o poziţie solidă şi masivă cu o bază largă de sprijin,
capul ridicat, privirea urmărind mingea, braţele depărtate şi semiflexate „ţinând"
adversarul între coatele orientate spre înapoi, corpul şi picioarele flexate, gata de a se
destinde într-o săritură verticală spre minge.
Efectuând pirueta de blocaj defensiv, apărătorul nu trebuie să-1 „ciocnească" pe
atacant; barându-i drumul acestuia spre panou, el va ocupa un spaţiu cât mai mare, în aşa
fel încât să nu determine un contact violent cu atacantul.
Această poziţie trebuie să corespundă momentului în care mingea ricoşează din
panou sau inel, ea fiind utilă în desfăşurarea jocului chiar în situaţia în care apărătorul îşi
dă seama că nu va putea intra în posesia mingii, blocajul lui defensiv împiedicând
participarea adversarului său la recuperare.
• Intrarea în posesia mingii presupune:
A. Săritură cât mai înaltă pentru prinderea mingii: desprindere viguroasă cu
bătaie pe ambele picioare, înălţare către minge, cu corpul drept, fără a intra
sub minge.
B. Prinderea mingii se face cu două mâini, cu braţele întinse, printr-o mişcare
activă de smulgere. în timpul săriturii şi după prinderea mingii, jucătorul va
trebui să protejeze mingea, îndepărtând coatele şi chiar executând o mişcare

123
 violentă de răsucire, va apleca uşor trunchiul spre înainte, va îndepărta
picioarele pentru a pregăti o aterizare echilibrată, va „mătura" cu privirea pe
cei ce se găsesc în jurul său pentru a şti ce continuitate să dea jocului său
după aterizare.
C. Aterizarea se va face într-o poziţie prin care jucătorul cu mingea să ocupe
cât mai mult spaţiu posibil: picioarele depărtate, poziţie joasă, capul ridicat,
coatele depărtate, protecţie de minge prin pivotarea „de degajare" începută
chiar din momentul coborârii sale din săritură şi care-1 orientează pe
prinzător cu linia umerilor în lungul terenului, poziţie optimă pentru o
eventuală pasă cu o mână de lansare a contraatacului.
Concluzionând, putem aprecia că o bună recuperare defensivă conjugată cu un
contraatac bine organizat asigură un climat psihologic deosebit de favorabil în echipă,
totodată slăbind încrederea în reuşită a adversarilor (ca urmare a posibilităţii de a fi
surprinşi de contraatac după fiecare aruncare la coş nereuşită).

4.6.6.8. Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii individuale

Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii individuale prezintă 2 aspecte legate între

ele şi care se întrepătrund în cadrul procesului predării:
1. Pregătirea teoretică;
2. Pregătirea practică.

4.6.6.8.1.Pregătirea teoretică are ca scop:

a. înzestrarea elevilor cu cunoştinţe tactice;
b. formarea şi dezvoltarea gândirii dezvoltarea gândirii creatoare. tactice
( inteligenţa şi analiza situaţiilor de joc );
c.
În cadrul acestei pregătiri se utilizează următoarele metode:
a. descrierea acţiunii tactice;
b. demonstrarea reală a acţiunii;
c. demonstrarea regizată;
d. scoaterea în evidenţă a elementelor esenţiale care alcătuiesc acţiunea
tactică;
e. prezentarea contraindicaţiilor legate de execuţia propriu-zisă şi de
situaţia concretă de joc;
f. prezentarea materialelor intuitive.

4.6.6.8.2.Pregătirea practică, cuprinde 3 etape:

Etapa 1-etapa condiţiilor izolate de joc care urmăreşte:

a. pregătirea fizică specifică, în care se dezvoltă calităţile motrice solicitate de

acţiunea tactică;
b. pregătirea tehnică, unde se perfecţionează procedeele tehnice care compun

124
 acţiunea tactică, folosindu-se ca mijloace:
b1. exerciţii şi formaţii în care procedeele tehnice sunt antrenate izolat;
b2. complexe de procedee tehnice specifice care constitue componente ale
acţiunii.
c. învăţarea acţiunii tactice propriu-zise. La început acţiunea se învaţă fără
adversar şi fără finalizare ( aruncare la coş).Pe parcurs apar:
c1. finalizarea acţiunii tactice;
c2. mărirea distanţei faţă de coş în executarea acţiunii;
c3. executarea acţiunii cu primirea mingii din diferite unghiuri;
c4. echilibru în condiţii variate;
c5. joc fără adversar în 2 şi 3 jucători.

Etapa 2-etapa condiţiilor apropiate de joc are drept scop învăţarea şi

perfecţionarea acţiunii tactice în prezenţa adversarului. Astfel adversarul apare sub 3
forme:
a. pasiv ( fără a interveni la minge) ;
b. semiactiv;
c. activ-agresiv.
În cadrul acestei etape se stabilesc sarcini atât pentru atacant cât şi pentru apărător.
Sarcinile atacantului pot fi legate de acţiunea propriu-zisă, de finalizare sau angajare
.Sarcinile apărătorului trebuie să fie strâns legate de cele ale atacanţilor şi să
contribuie la perfecţionarea acţiunii tactice de apărare.
Ca mijloace, elevii execută acţiuni tactice din posturile pe care le ocupă în cadrul
dispozitivului de atac sau de apărare, prin jocuri cu temă, 2x1, 3x2, 3x3, 4x4 pe
jumătate de teren sau pe tot terenul.

Etapa 3 –etapa condiţiilor de joc, se referă la încadrarea acţiunii tactice în cadrul

dispozitivului, unde se asamblează circulaţia de minge şi de jucători, cu circulaţia
generală din carul sistemului .Mijlocul principal de realizare în constitue jocul de şcoală,
jocul de antrenament şi jocul de verificare.
În nici o formă de pregătire nu pot fi create condiţiile psihice de concurs ca şi în
cadrul acestor jocuri.

Intrebari recapitulative

Bibliografie selectiva

1. Fleancu J.L., Coirbă C., - Baschet. Îndrumar practico- metodic. Editura Cultura,
Piteşti, 2001.
2. Fleancu J.L., Ciorbă C., - Baschetul la 8-12 ani, Edit. Garuda – Art, Chişinău 2001.
3. Predescu T, - Baschet. Curs de bază. Editura A.N.E.F.S., Bucureşti, 1998.

125
4. Sidney Golstein, - Basketball – Coach’s Bible. Editura Golden Aura Publishing –
Philadelphia, 1994.
5. Sidney Golstein, - Basketball – Player’s Bible. Editura Golden Aura Publishing –
Philadelphia, 1995.
6. Teodorescu L., - Probleme de teorie şi metodică în jocurile sportive. Editura Sport
– Turism, Bucureşti, 1995.
7. Wissel Hall, - Basketball: Step to Success, editura Human Kinetics, S.U.A., 1994.
8. xxx – Regulamentul jocului de baschet. Editura F.R.B., Bucureşti, 2012.
9. Burrall Paye, - Youth Basketball Drills, editura Human Kinetics, S.U.A., 1998.
10. Ken Lumsden, - Complete Book of Drills for Winning Basketball, editura Human
Kinetics, S.U.A., 2000.

126
Cursul nr.5.

Problematica cursului

1. Tactica colectiva-combinatiile tactice de 2-3 jucatori

2. .Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii colective elementare
( combinaţii tactice de 2 –3 jucători)

Orice combinaţie tactică constă dintr-o coordonare a acţiunilor a doi sau trei
coechipieri, cu scop bine definit şi raportat fie la atac (favorizarea demarcajului,
pătrunderii, depăşirii şi a finalizării atacului prin aruncare la coş), fie la apărare
(realizarea unui marcaj cât mai eficient şi a acţiunilor pentru recâştigarea mingii).
Denumite şi combinaţii tactice fundamentale, ele constituie baza acţiunilor tactice
colective fundamentale, în atac sau în apărare, fiind integrate în sistemul ofensiv/defensiv
al echipei (dispozitiv, circulaţia de jucători şi de minge).
Combinaţiile tactice în atac sunt:
1.Combinaţia tactică „dă şi du-te";
2. Încrucişarea: simplă şi dublă;
3.Blocajul (urmat de „ieşirea din blocaj");
4.Atacul în superioritate numerică.

4.6.7.1. COMBINAŢIA TACTICĂ „DĂ ŞI DU-TE"

Este recomandată în toate lucrările de specialitate drept combinaţia tactică
fundamentală desfăşurată între doi jucători, ce poate fi integrată în orice sistem de
circulaţie ofensivă, prin care jucătorul care pasează pătrunde în mod sistematic spre coş,
în scopul realizării unei acţiuni de finalizare.

Prezentarea modelului:
Combinaţia „dă şi du-te" se realizează între doi jucători: jucătorul aflat în posesia
mingii o va pasa unui coechipier apropiat, după care execută o acţiune de demarcaj
individual cu direcţie de coş (realizând o pătrundere) pentru a reprimi mingea şi a încerca
să finalizeze printr-o aruncare la coş.
Alte forme sau variante ale combinaţiei tactice „dă şi du-te":
A. Cu demarcarea celui care pasează cu ajutorul coechipierului căruia i-a pasat (în-
crucişarea simplă pe jucător statistic) sau
B. Demarcarea celui de-al treilea atacant prin blocajul efectuat de primul
pasator.

127
 Componentele combinaţiei:
în execuţia combinaţiei „dă şi du-te", deosebim mai multe acţiuni tactice individuale
care constituie mijloace de realizare a respectivei faze de joc şi care trebuie coordonate în
raport de situaţia concretă de joc:
a) Transmiterea mingii şi intrarea în posesia acesteia de către partener
presupune:
• din partea celui care execută pasa, ca aceasta să fie precedată de o fentă
pentru a determina „culoarul de pasare" prin translaţia atenţiei apărătorului spre o altă
direcţie, iar,
• din partea primitorului, câştigarea priorităţii de plan faţă de apărătorul
direct în raport de minge, prin execuţia unei „ieşiri la minge" şi de folosire a momentului
de intrare în posesia mingii drept fază iniţială pentru acţiunea următoare.
b) Demarcajul individual al pasatorului urmat de pătrunderea cu direcţie de
coş, folosind în acest scop următoarele mijloace:
D. pătrunderea directă către coş (prin surprindere) din poziţie statică;
E. fentă de plecare pe direcţia opusă şi pătrundere pe partea mingii;
F. plecare falsă cu schimbare de direcţie şi pătrundere pe partea mingii.
Sunt cunoscute drept clasice pătrunderile a căror circulaţie în teren descriu
literele ,,L", „C" sau „S", în funcţie de poziţia iniţială în teren şi demarcajul pe care-1
realizează cel care execută acţiunea de pătrundere.
c) Pasa de angajare a pătrunzătorului va trebui să fie precedată de elemente de
„hărţuire" a apărătorului direct (fentă de aruncare la coş de la semidistanţă, fentă de
depăşire) efectuate în scopul de a-1 împiedica pe acesta să contribuie la întrajutorarea
apărării prin închiderea culoarului de pătrundere.
Utilizarea tactică a combinaţiei:
Simplă ca concepţie, uşor de executat şi folosit în joc, combinaţia „dă şi du-te" este
reprezentativă pentru învăţarea jocului colectiv organizat. Ea este folosită în special
împotriva apărărilor om la om, mai ales a celor agresive. Totuşi, nu de puţine ori, această
combinaţie este folosită şi împotriva apărării în zonă, pentru a determina „depăşirea
numerică" pe anumite subzone.
Folosind aşezările din dispozitivul preconizat prin modelul de joc şi de pregătire la
nivelul eşalonului echipelor şcolare şi de juniori (sistemul de atac 2-1-2 cu jucător
centru), împotriva apărării om la om, distingem mai multe variante de folosire a
combinaţiei tactice „dă şi du-te" în cadrul unor cupluri prestabilite de jucători:
a. fundaş-extremă de pe aceeaşi parte;
b. fundaş-fundaş;
c. extremă-fundaş de pe aceeaşi parte;
d. extremă-jucător centru;
e. jucător centru-jucător extremă.

4.6.7.2. ÎNCRUCIŞAREA SIMPLĂ (în doi jucători)

Reprezintă combinaţia tactică fundamentală din care rezultă demarcajul unui atacant
prin interpunerea în drumul apărătorului acestuia a unui cuplu atacant-apărător care
creează, pentru moment, un aşa-numit „paravan" spontan.

128
 Încrucişarea simplă se realizează între doi atacanţi: jucătorul aflat im posesia mingii,
driblează către partenerul său, interpunându-se între acesta şi adversarul lui.
Din alergare, sau executând o oprire şi pivotare defensivă, îi pasează mingea partenerului
de combinaţie, aceasta continuând acţiunea de încrucişare prin efectuarea unei pătrunderi
de dribling spre coş pentru a finaliza. Iată şi alte forme sau variante de execuţie a acestei
combinaţii tactice:
a. efectuată între doi atacanţi fără minge, urmând ca cel care se demarcă pe
partea mingii să primească pasa de la un al treilea coechipier;
b. cu desfăşurare în contextul unui început de „opt paravanat";
c. cu desfăşurare în contextul combinaţiei „dă şi du-te", ambii atacanţi fiind în
mişcare;

d. unul staţionar - „încrucişarea simplă pe jucător static" (de obicei încrucişarea

făcându-se pe jucătorul centru ).
Utilizare tactică:
Combinaţia de „încrucişare simplă" este specifică atacului împotriva apărătorilor
individuale, îndeosebi cele cu caracter activ-agresiv. Ea poate fi folosită atât în cadrul
desfăşurării unor circulaţii ofensive de pregătire a atacului, cât şi drept combinaţie de
finalizare a atacului. Variatele forme sub care se poate desfăşura în contextul şi al altor
combinaţii sau atacuri tactice o impun drept combinaţie fundamentală în jocul ofensiv
desfăşurat la oricare nivel de măiestrie.

4.6.7.3. ÎNCRUCIŞAREA DUBLĂ (în trei jucători)

Reprezintă combinaţia tactică fundamentală care se desfăşoară cu participarea a trei
atacanţi, dintre care unul - cel pe care „se încrucişează", este static. Mingea se poate afla
fie la atacantul pe care se execută încrucişarea, fie la alt atacant, care pasează
coechipierului care s-a demarcat în urma execuţiei acestei combinaţii.

Prezentarea modelului:
Jucătorul centru 5, în posesia mingii, este folosit drept „paravan" staţionar pentru
apărătorii celor doi parteneri (1 şi 2) în deplasările pe care aceştia le fac prin faţa sa.
Va primi mingea întotdeauna cel de-al doilea pătrunzător (1), care, pe lângă
paravanul staţionar al jucătorului centru, foloseşte pentru a se demarca şi întârzierea
provocată adversarului său direct (A) de pătrunderea efectuată de partenerul său 1.
Componentele combinaţiei:
Eficacitatea acestei combinaţii este determinată de manevrele cu conţinut tactic pe
care le întreprind cei doi pătrunzători, şi anume, plecarea falsă şi schimbarea de direcţie,
schimbarea ritmului de alergare, ducerea adversarului direct în paravanul jucătorului
staţionar, astfel ca acesta să fie obligat să-1 ocolească, pierzând „contactul" cu adversarul
său.

Atunci când mingea este pasată jucătorului centru 5 de către unul dintre pătrunzători
(2), acesta va pătrunde primul - fără a mai fenta, trecând suficient de aproape pe lângă
jucătorul centru pentru a-şi orienta adversarul său (B) în paravanul static constituit de
perechea jucător centru şi apărătorul acestuia (5+E). Al doilea pătrunzător (1) foloseşte
momentul de pătrundere a partenerului său (2), timp în care, printr-o fentă de plecare pe

129
direcţia opusă îşi concentrează apărătorul direct asupra unei eventuale acţiuni individuale,
după care va pătrunde precedat de o schimbare de direcţie, încrucişându-şi direcţia sa de
deplasare cu cea a coechipierului său 2, iar la trecerea pe lângă jucătorul centru, va primi
pasa de la acesta, urmând să finalizeze printr-o aruncare la coş din săritură sau din
dribling.
în cazul în care apărătorii reacţionează executând schimbarea adversarilor,
combinaţia se transformă într-o acţiune individuală întreprinsă de jucătorul centru care
poate acţiona fie printr-o pătrundere cu dribling spre coş, fie finalizând printr-o aruncare
la coş din săritură.
Ca variante de execuţie a acestei combinaţii, mai precizăm următoarele situaţii:
a. încrucişare dublă executată de fundaş şi extremă pe jucătorul pivot
b. încrucişări succesive pe jucătorul centru în cadrul unor circulaţii ofensive: „optul" în
patru jucători sau „cercurile secante".
Utilizare tactică:
„încrucişarea dublă" poate fi folosită în diferite circulaţii ofensive de pregătire a
atacului, cât şi drept combinaţie tactică de finalizare a atacului împotriva apărătorilor om
la om, îndeosebi variantele activ-agresive. Ea se efectuează de obicei pe jucătorul centru
sau pivot, care fie că se plasează pe locurile lor specifice de acţionare în cadrul
dispozitivului ofensiv adoptat, fie că „apar" pe aceste locuri.

4.6.7.4. BLOCAJUL (urmat de IEŞIREA DIN BLOCAJ)

Reprezintă combinaţia tactică fundamentală care se desfăşoară cu participarea a doi

atacanţi. Unul execută „blocajul", barând temporar drumul probabil de deplasare al
apărătorului unui coechipier; respectivul coechipier, aflat sau nu în posesia mingii, este
beneficiar al blocajului, în urma căruia el poate acţiona printr-o depăşire sau aruncare la
coş sau se poate demarca.
Faţă de alte combinaţii tactice, execuţia blocajului comportând o poziţie statică din
partea executantului (deci un caracter oarecum pasiv al acestuia), impune apărătorului să-
1 ocolească pentru a nu-1 „ciocni".

V1

Prezentarea modelului:
Jucătorul 3 execută „blocaj" la apărătorul atacantului 1 aflat în posesia mingii.
Acesta sesizează momentul şi direcţia prin care poate valorifica blocajul şi iniţiază o
acţiune individuală de depăşire „prin afară" şi, eliberat de marcajul adversarului său,
poate finaliza printr-o aruncare din apropierea coşului. Figura 81: „Ieşirea din blocaj"
reprezintă o continuare a blocajului, mai ales în situaţia în care apărătorii răspund printr-o
combinaţie defensivă de „schimbare de adversari", scopul acestei „ieşiri din blocaj" fiind
de a dubla acţiunea ofensivă întreprinsă de atacantul al cărui apărător a fost blocat.
Jucătorul 3, concomitent cu plecarea coechipierului său în acţiunea individuală de
depăşire, execută „ieşirea din blocaj" pătrunzând pe direcţie de coş şi urmând să
primească pasa de la atacantul 1 (preluat, eventual, în marcaj de apărătorul C).
în practică, variantele de execuţie a blocajului sunt numeroase şi de cele mai multe
ori desfăşurate în contextul altor combinaţii sau acţiuni tactice („dă şi du-te", încrucişare

130
simplă sau dublă, pătrundere, depăşire sau finalizare). Pentru o prezentare didactică, vom
clasifica execuţia blocajului în raport de mediana terenului şi coş şi anume:
Blocajul lateral, care poate fi: blocaj interior, efectuat între apărător şi mediana
terenului
Blocajul posterior (înapoi), întâlnit ceva mai frecvent în sistemele ofensive cu
jucător pivot, în cadrul jocului de relaţie dintre jucătorul pivot şi extremă sau cu cel de-al
doilea jucător pivot sau centru.
O variantă de bază a blocajului o reprezintă blocajul la jucătorul fără minge, executat
în cadrul unei combinaţii la care iau parte trei atacanţi. Această combinaţie poate fi
integrată ca circulaţie de bază în cadrul unor sisteme de atac împotriva apărării om la om
(„doi-doi-ul", „treiul afară") sau drept combinaţie de finalizare.
Jucătorul 1 pasează mingea coechipierului său 2 după care se duce şi-1 blochează pe
apărătorul atacantului 3. Acesta, pe post de extremă, sesizează blocarea adversarului său
direct şi, pătrunzând prin partea blocajului, primeşte mingea pentru a finaliza.
După blocaj, atacantul 1 execută „ieşirea blocaj" pentru a dubla acţiunea întreprinsă
de atacantul 3 şi a anihila eventuala combinaţie defensivă de „schimbare a adversarilor".
Componentele combinaţiei:
Tehnica de execuţia a combinaţiei tactice de „blocaj" necesită respectarea
prevederilor regulamentare cu privire la contactul personal, astfel că plasamentul
atacantului la blocaj trebuie să se facă:
a. la o distanţă care să nu provoace contactul direct cu apărătorul coechipierului
care urmează să beneficieze de blocaj,
- într-o poziţie statică,
b. cu o bază de susţinere care să nu depăşească lăţimea umerilor, executând o
oprire într-un timp. în poziţia statică respectivă, atacantul care face blocajul, folosind o
poziţie fundamentală medie cât mai stabilă, îşi protejează pieptul cu antebraţele împotriva
unei eventuale
„ciocniri" involuntare provocată de apărătorul coechipierului care beneficiază de blocaj în
intenţia sa de a-şi însoţi în marcaj atacantul său direct, menţionăm că intenţia de
„spargere a blocajului", efectuată de apărător sau obstrucţionarea apărătorului cu braţele
sau picioarele de către atacantul care execută blocajul, reprezintă o provocare deliberată a
contactului personal, sancţionabilă cu greşeală personală.
Atacantul care va beneficia de blocajul partenerului său va trebui să preceadă
apropierea acestuia pentru ca să execute blocajul, micşorând distanţa faţă de apărătorul
său direct, „presându-1" pe direcţia de coş pentru a-1 „fixa", sau, în cazul în care el este
în posesia mingii, va simula o aruncare la coş sau o plecare în dribling pe partea opusă
celei în care va urma să valorifice blocajul.
Aceste manevre dau posibilitatea „aşezării" cât mai corecte a blocajului de către
coechipierul său, coordonarea şi sincronizarea acţiunilor celor doi atacanţi favorizând
eficienţa acestei combinaţii.
In continuare, combinaţia de „blocaj" trebuie să fie urmată de execuţia „ieşirii din
blocaj", chiar dacă apărătorii nu acţionează pentru schimbarea adversarilor.

V2
Atacantul care efectuează blocajul, după ce a „marcat" oprirea sa în blocaj -
moment în care coechipierul său valorifica această combinaţie - va executa o acţiune

131
individuală constând dintr-o piruetă spre înapoi pe piciorul cel mai apropiat de coş. Prin
această mişcare, el se întoarce cu faţa spre partenerul său pentru a mări suprafaţa de
blocare sau pentru a se demarca cu direcţia de coş în eventualitatea primirii unei pase
(apărătorul atacantului beneficiar de blocaj rămânând în ultimul plan al combinaţiei).
Utilizare tactică:
„Blocajul" urmat de „ieşirea din blocaj" reprezintă combinaţia tactică folosită
îndeosebi împotriva apărătorilor om la om active, agresive. Au o mare eficienţă în joc
mai ales atunci când sunt folosite în cadrul unor circulaţii tactice ofensive, precum şi în
momentele fixe ale jocului: la angajarea 1 la 1 şi la repunerea mingii în joc din afara
terenului. Jocul modern cunoaşte folosirea blocajului (mai ales cele exterioare) şi a ieşirii
din blocaj şi împotriva apărărilor în zonă, determinând depăşiri numerice în subzonele
unde este folosit.

4.6.7.5. ATACUL ÎN SUPERIORITATE NUMERICĂ

Reprezintă o situaţie tactică frecvent întâlnită în desfăşurarea jocului de baschet,

mai ales în faza de finalizare a contraatacului.
Rezolvarea ei impune o serie de sarcini cu caracter tactic, determinate de relaţia 2 contra
1, sau 3 contra 2, după cum urmează:
a. ATACANTUL CU MINGE:
1. forţează prin dribling, pe drumul cel mai scurt şi în cea mai mare viteză,
atacarea coşului;
2. dacă nu este oprit de un apărător, finalizează atacul prin aruncare din
apropierea coşului;
3.numai în cazul în care apărătorul atacă decisiv, pasează coechipierului
demarcat;
4.după pasă, preia sarcinile de jucător fără minge (dublajul atacantului cu
minge, participare la recuperare în caz de nereuşită a aruncării la coş).
b. ATACANTUL FĂRĂ MINGE:
1.ocupă plan şi culoar diferit faţă de atacantul cu minge;
2.caută să atragă asupra sa apărătorul;
3.dublează ofensiv sau defensiv atacantul cu minge;
4.participă la recuperarea ofensivă a mingii în cazul nereuşitei aruncării la coş.
Prezentarea modelului:
4.6.7.5.1.ATACUL„2 CONTRA 1"
Ideea de bază în rezolvarea acestui atac o constituie atragerea apărătorului la
marcajul atacantului cu minge. Atacantul 2 driblează deplasându-se în cea mai mare vi-
teză spre coş.

Intrat în zona de mare periculozitate din apro-pierea coşului, el va fi atacat de

apărătorul A care va încerca oprirea Iui din acţiune, moment care va „coincide cu
execuţia unei pase către coechipierul său 1 aflat în acţiune de dublaj ofensiv şi care va
finaliza atacul aruncând din apropierea coşului. Cei doi atacanţi (1 şi 2) vor circula
ocupând planuri şi culoare diferite.

132
 4.6.7.5.2. ATACUL ,3 CONTRA 2"
Acest atac, pentru a avea eficacitate, va trebui să fie purtat pe mediana terenului,
jucătorul cu minge 1 driblând în mare viteză cu direcţie de coş, coechipierii săi (2 şi 3) îl
dublează ofensiv sau defensiv, ocupând planuri şi culoare diferite.

Apropiindu-se de zona de mare periculozitate din apropierea coşului, apărătorul A,

ieşind din dispozitivul defensiv, îl opreşte pe atacantul 1 din dribling. Această
împerechere în relaţia atacant-apărător îi va scoate pe A şi 1 din atacul „3 contra 2". Pasa
executată către atacantul 3 complet demarcat şi în situaţia de a finaliza dintr-o foarte bună
dispoziţie faţă de coş îl va determina pe celălalt apărător B să-şi părăsească plasamentul
iniţial şi să-1 atace decisiv, Atacantul 3 rezolvă această situaţie de atac „2 contra 1" prin
pasa executată lui 2 în apropierea coşului, care va finaliza acest atac în superioritate
numerică.
Desfăşurarea atacului în superioritate numerică „3 contra 2" prezintă mai multe
variante determinate de modul în care acţionează cei doi apărători, variante pe care le
vom prezenta în continuare.
în cazul în care cei doi apărători (A şi B) rămân în marcajul jucătorilor care îi
dublează pe atacantul cu minge (2 şi 3), acesta îşi continuă driblingul pătrunzând şi
finalizând din apropierea coşului.
Dacă cei doi apărători ( A şi B) vor încerca închiderea culoarului de pătrundere spre
coş a driblerului 1, acesta are posibilitatea de a pasa celui mai bine plasat dintre
coechipierii şi de la dublaj.
în situaţia când cei doi apărători (A şi B) folosesc manevre de „hărţuire" retrăgându-
se în apărarea coşului şi, prin plasamentul lor, îi închid culoarele de pasare către
coechipierii de la dublaj (2 şi 3), atacantul 1 are posibilitatea ca, executând o oprire din
dribling la nivelul liniei de aruncări libere, să execute o aruncare la coş din săritură, fiind
complet demarcat.
Componentele combinaţiei:
Situaţia tactică de atac în superioritate numerică îşi găseşte rezolvare prin folosirea
eficientă a principalelor elemente tehnice ale jocului: driblingul, pasa şi aruncarea la coş
din alergare sau săritură, integrate în acţiunile individuale solicitate: demarcaj, depăşire,
dublaj şi finalizare, în condiţiile jocului de relaţie ce precede finalizarea atacului.
Utilizare tactică:
Atacul în superioritate numerică este specific fazei de finalizare a contraatacului sau
atacului rapid, solicitând în mod deosebit o eficienţă ridicată a tehnicii de execuţie a
componentelor tehnico-tactice. Caracterul colectiv al jocului de baschet impune ca
acţiunile de apărare să fie tot colective. Acest caracter colectiv se manifestă prin
acţiunile de ajutorare şi dublare reciprocă, prin spirit de colaborare.
Oricare ar fi forma adoptată prin sistemul defensiv, jocul în apărare solicită ca
acţiunile cu caracter individual întreprinse de jucători să fie organizate şi coordonate în
cadrul unor combinaţii de 2 sau 3 jucători.
Colaborarea apărătorilor în activitatea defensivă măreşte caracterul activ al apărării
şi constituie premisa succesului acesteia împotriva ofensivei adverse.

COMBINAŢIILE TACTICE ÎN APĂRARE sunt:

1.Închiderea culoarului de pătrundere;

133
 2.„Alunecarea";
3.„Flotarea";
4.Aglomerarea";
5.Schimbarea de adversar;
6.Apărarea în inferioritate numerică.
_
4.6.7.6.1. ÎNCHIDEREA CULOARULUI DE PĂTRUNDERE
Reprezintă combinaţia tactică prin intermediul căreia doi apărători colaborează în
vederea anihilării unei eventuale acţiuni ofensive de depăşire sau a unei combinaţii
tactice de „dă şi du-te".
V3

Prezentare modelului:
Apărătorii B şi C, care au plasamentul cel mai apropiat de coechipierul lor A care-1
marchează pe atacantul 1 cu minge, se vor plasa iniţial în afara axei adversar-coş,
apropiindu-se şi micşorând distanţa faţă de acesta. Sarcina lor constă în închiderea
culoarului către coş şi de dublare a marcajului realizat de apărătorul A împotriva
atacantului 1, care poate încerca o acţiune individuală de depăşire sau să combine printr-
un „dă şi du-te" cu atacantul 2 sau 3. Prin această acţiune, apărătorul care intră în
combinaţie, încercând închiderea culoarului de pătrundere pe partea pe care va acţiona
atacantul 1, se va deplasa ocupând o poziţie înapoia apărătorului A, încercând chiar
scoaterea sau interceptarea mingii, acţiune favorizată de faptul că atacantul 1 o protejează
ceva mai puţin faţă de el.
Utilizare tactică:
„închiderea culoarului de pătrundere" reprezintă combinaţia tactică fundamentală
care este folosită în oricare formă de apărare, indiferent de nivelul tehnico-tactic al
echipei.

4.6.7.6.2. ALUNECAREA
Ca urmare a circulaţiilor ofensive ale atacanţilor, desfăşurate pe suprafaţa relativ
mică a terenului, apar aglomerări care stânjenesc circulaţia apărătorilor, determinând
întârzieri în efectuarea marcajului respectivilor atacanţi, pentru a evita aceste situaţii pe
care atacantul demarcat le poate folosi chiar şi pentru o eventuală finalizare a atacului,
apărătorii trebuie să folosească „ALUNECAREA". Ea reprezintă combinaţia tactică
dintre doi jucători, prin care un apărător îşi ajută coechipierul, creându-i drum liber de
deplasare în urmărirea adversarului direct, prioritate în acţiunea de „alunecare" având
apărătorul al cărui atacant are mingea sau pătrunde cu direcţie de coş.
V4

Prezentarea modelului:
Apărătorul A sesizează direcţia de deplasare în dribling a atacantului 2 şi pentru a-i
permite coechipierului său B menţinerea în marcaj a adversarului 2 - acesta fiind suficient
de periculos prin situaţia lui tactică (posesia mingii în dribling şi direcţia lui de deplasare)
se retrage puţin, schimbând totodată şi poziţia plasamentului faţă de atacantul direct 1,

134
minge Caracterul colectiv al jocului de baschet impune ca acţiunile de apărare să fie tot
colective. Acest caracter colectiv se manifestă prin acţiunile de ajutorare şi dublare
reciprocă, prin spirit de colaborare.
Oricare ar fi forma adoptată prin sistemul defensiv, jocul în apărare solicită ca
acţiunile cu caracter individual întreprinse de jucători să fie organizate şi coordonate în
cadrul unor combinaţii de 2 sau 3 jucători.
Colaborarea apărătorilor în activitatea defensivă măreşte caracterul activ a! apărării
şi constituie premisa succesului acesteia împotriva ofensivei adverse.

4.6.7.6.3. FLOTAREA
Reprezintă o combinaţie tactică specifică apărării care are un vădit caracter colectiv
prin acţiunea de întrajutorare efectuată de unul sau doi apărători. Ea se realizează prin
retragerea temporară a apărătorului de la adversarul său direct (care nu are mingea şi se
găseşte, în teren, mai departe de aceasta), în vederea întăririi apărării unei suprafeţe de
joc în care se poate concentra atacul advers datorat prezenţei unui atacant periculos, fie
prin înălţimea lui, fie prin nivelul pregătirii lui tehnico-tactice. Atunci când atacantul
apărătorului care „flotează" reprimeşte mingea, el va reveni în marcajul normal al
acestuia.

Prezentarea modelului:
Apărătorii ai căror atacanţi sunt mai depărtaţi de minge -respectiv B şi D - se vor
retrage de la adversarii lor direcţi, „flotând" în acoperirea zonei din apropierea coşului
pentru a-i stânjeni jocul jucătorului pivot 5, cât şi eventualele acţiuni individuale pe care
le poate întreprinde atacantul 1 aflat în posesia mingii. Apărătorii atacanţilor 1 şi 5
execută un marcaj activ, fiind asiguraţi împotriva unor eventuale depăşiri.
Utilizare tactică:
„Flotarea" poate avea un caracter temporar atunci când este efectuată de apărătorii
care în faza dată se găsesc mai depărtaţi de minge şi, o dată cu revenirea mingii în posesia
adversarului lor direct, revin la un marcaj direct, precum şi un caracter permanent -
atunci când se efectuează de la un atacant mai „slab" în acţiunile ofensive, care circulă
mai puţin şi nu este eficace în aruncările la coş de la distanţă şi semidistanţă.

4.6.7.6. 4. AGLOMERAREA
Combinaţie tactică defensivă, mult asemănătoare „flotării", în care apărătorii a doi
sau trei atacanţi îşi urmăresc permanent, însă la o distanţă mult mărită, adversarii direcţi
în deplasările lor, iară a părăsi o zonă bine delimitată din apropierea coşului, în scopul
întăririi apărării acestei zone.
Ori de câte ori adversarul direct al unuia dintre aceşti apărători care „aglomerează"
pătrunde în suprafaţa din apropierea coşului, el este preluat în marcaj activ de apărătorul
său.

Prezentarea modelului:
Apărătorul E îl marchează activ pe jucătorul pivot 5, la fel ca şi B pe atacantul 2,
aceştia fiind atacanţii cei mai „periculoşi" ai adversarilor. Apărătorii A, C şi D fac
„aglomerarea" suprafeţei de restricţie pentru a anihila acţiunile jucătorului 5 sau

135
eventualele pătrunderi în această zonă ale celorlalţi atacanţi. în momentul în care
atacantul 1 pătrunde spre coş, intrând în suprafaţa din apropierea coşului, apărătorul lui
direct A, care a executat un marcaj în supraveghere „aglomerând" această suprafaţă, îl
preia în marcaj activ.
Utilizare tactică:
Reprezintă o combinaţie prin care sunt adaptate la specificul apărării om la om
reguli ale sistemului de apărare în zonă, plasamentul jucătorilor care „aglomerează" fiind
determinat de circulaţia mingii manevrate de adversari. Se pare că această combinaţie nu
mai este folosită decât de echipe cu un nivel ceva mai coborât de pregătire.

4.6.7.6.5. SCHIMBAREA DE ADVERSAR

Reprezintă o combinaţie tactică fundamentală de apărare realizată între doi
apărători, prin care se încearcă anihilarea unei combinaţii tactice ofensive de blocaj sau
încrucişare.
Succesul acestei combinaţii solicită din partea celor care o execută, o foarte bună
pregătire şi suficiente cunoştinţe tehnico-tactice, ea fiind accesibilă jucătorilor care au
atins deja un anumit nivel de pregătire.
Prezentarea modelului:
La blocajul efectuat de atacantul 2, apărătorul A nu mai poate să-şi însoţească în marcaj
atacantul 1, care are astfel posibilitatea unei pătrunderi în dribling spre coş. Sesizând
această combinaţie, coechipierul B, care-1 marchează pe atacantul care execută blocajul,
îl anunţă pe A că 1-a preluat în marcaj pe 1, ,*. demarcat prin blocaj; apărătorul A caută
să realizeze un plasament corespunzător pentru a-1 prelua în marcaj pe atacantul 2. Noua
împerechere la marcaj va fi continuată până la sfârşitul fazei respective de joc, după care,
cei doi apărători îşi reiau atacanţii repartizaţi iniţial.
Utilizare tactică:
In apărarea om la om, schimbarea de adversar se va folosi împotriva combinaţiilor
tactice care urmăresc demarcarea unui atacant (cu sau fără minge) cu ajutorul
coechipierului precum şi în anihilarea sistemelor de circulaţie ofensivă care angrenează în
deplasări foarte rapide aproape toţi atacanţii („optul", cercurile secante etc), schimbarea
adversarilor trebuind să fie făcută în mod continuu.

4.6.7.6.6. APĂRAREA ÎN INFERIORITATE NUMERICĂ

Reprezintă situaţia din timpul jocului, în care apărarea unei echipe este surprinsă de
atacul în superioritate numerică realizat printr-un contraatac al adversarilor, sarcina de
bază din această situaţie solicită apărătorilor satisfacerea cerinţelor de apărare a coşului
propriu, concomitent cu întârzierea acţiunii de finalizare a contraatacului advers, în
vederea restabilirii unui echilibru numeric prin retragerea rapidă a partenerilor. Cele mai
frecvente situaţii sunt de un apărător împotriva a doi atacanţi şi de doi apărători împotriva
a trei atacanţi.
Prezentarea modelului:
4.6.7.6.6.1. UN APĂRĂTOR ÎMPOTRIVA A DOI ATACANŢI
In această situaţie, apărătorul A are tendinţa de retragere în zona de apărare a
coşului, folosind mijloacele specifice: fente, ieşiri false la jucătorul cu minge 1, în scopul
de a-1 determina pe atacant să execute o pasă, precum şi încercarea de interceptare a

136
acestei eventuale pase către atacantul 2 care dublează atacul. Plasamentul său se va
menţine între cei doi atacanţi, cu o oarecare pondere spre atacantul cu minge.
XXXX
În momentul în care atacantul cu minge 1 intră în zona de periculozitate a coşului,
apărătorul are obligaţia de a-1 prelua decisiv în marcaj, folosind ca mijloace:
scoaterea mingii din dribling, oprirea din dribling, „capacul" şi chiar greşeala
personală dacă situaţia tactică a jocului o impune.
4.6.7.6.6.2. DOI APĂRĂTORI ÎMPOTRIVA A TREI ATACANŢI
Atunci când doi apărători sunt surprinşi de un atac în superioritate numerică, ei se
vor retrage în apărarea coşului folosind mijloace de simulare a marcajului la jucătorul cu
minge, un plasament pe planuri şi culoare diferite („în scară"), încercând, prin mijloacele
descrise mai înainte, întârzierea atacului. Apropierea jucătorului cu minge 1 de zona de
periculozitate a coşului va determina activarea marcajului la acest jucător, care va fi
efectuat de apărătorul A, celălalt apărător B dublându-i acţiunea cu sarcini de apărare a
coşului şi marcaj de supraveghere între atacanţii 1 şi 2 - asemănător situaţiei anterioare de
1 contra 2.
XXX

Utilizare tactică:
Această situaţie tactică de apărare este destul de des întâlnită, mai ales în jocul în
care fie una, fie ambele echipe folosesc contraatacul. Aşa cum atacul trebuie să
pregătească rezolvarea superiorităţii numerice, şi apărarea, cu toate măsurile de asigurare
a unui echilibru defensiv cât mai puternic, trebuie să se pregătească în vederea rezolvării
cât mai favorabile a acestei situaţii defensive, în care avantajul este destul de net de
partea atacului.

4.6..7.7.Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii colective elementare

( combinaţii tactice de 2 –3 jucători)

În cadrul metodicii de învăţare şi perfecţionare a combinaţiilor de 2-3 jucători,

deosebim aceleaşi etape ca şi la tactica individuală.

Etapa 1- etapa condiţiilor izolate de joc

După ce se determină calităţile motrice necesare, elementele tehnice componente,

se precizează şi antrenează şi acţiunile individuale care intră în structura combinaţiei
de 2-3 jucători.
Formaţiile de lucru folosite în această etapă au o circulaţie de minge şi de
jucători asemănătoare cu cea folosită în cadrul combinaţiei. Combinaţia se exersează
fără prezenţa adversarului şi în colaborare cu jucătorii din diferite posturi ale
dispozitivului de atac sau de apărate.

137
 Etapa 2- etapa condiţiilor apropiate de joc

În cadrul acestei etape, se exersează cantitativ:

a. diferite variante de utilizare a combinaţiei;
b. diferite posibilităţi de finalizare.
Se acordă tot în cadrul acestei etape, o atenţie deosebită jocului cu temă care dezvoltă
gândirea tactică, orizontul tactic şi un bagaj variat de cunoştinţe.
În cadrul acestor jocuri cu temă, elevii încearcă:
a. să-şi aplice cunoştinţele tactice;
b. să sesizeze şi să valorifice situaţiile concrete de joc;
c. să capete deprinderea de a relua combinaţiile în caz de nereuşită.

Etapa 3-etapa condiţiilor de joc

În cadrul acestei etape se încadrează combinaţia de 2-3 jucători în cadrul

sistemului de joc. Se reglementează circulaţia jucătorilor care participă la combinaţie
cu circulaţia celorlalţi jucători.
Se dau sarcini în cadrul sistemului şi respectiv în timpul efectuării
combinaţiilor. În jocurile şcoală accentul care pe execuţia combinaţiei şi pe realizarea
diferitelor sarcini date în atac şi apărare.

Intrebari recapitulative

Bibliografie selectiva

1. Fleancu J.L., Coirbă C., - Baschet. Îndrumar practico- metodic. Editura Cultura,
Piteşti, 2001.
2. Fleancu J.L., Ciorbă C., - Baschetul la 8-12 ani, Edit. Garuda – Art, Chişinău 2001.
3. Predescu T, - Baschet. Curs de bază. Editura A.N.E.F.S., Bucureşti, 1998.

138
4. Sidney Golstein, - Basketball – Coach’s Bible. Editura Golden Aura Publishing –
Philadelphia, 1994.
5. Sidney Golstein, - Basketball – Player’s Bible. Editura Golden Aura Publishing –
Philadelphia, 1995.
6. Teodorescu L., - Probleme de teorie şi metodică în jocurile sportive. Editura Sport
– Turism, Bucureşti, 1995.
7. Wissel Hall, - Basketball: Step to Success, editura Human Kinetics, S.U.A., 1994.
8. xxx – Regulamentul jocului de baschet. Editura F.R.B., Bucureşti, 2012.
9. Burrall Paye, - Youth Basketball Drills, editura Human Kinetics, S.U.A., 1998.
10. Ken Lumsden, - Complete Book of Drills for Winning Basketball, editura Human
Kinetics, S.U.A., 2000.

139
 Cursul nr. 6

Problematica cursului

1. Sisteme de atac
2. Contraatacul
3.
4.
1.Contraatacul

Sistem de atac, aşa după cum unii antrenori sau autori de manuale tind să
generalizeze această formă de atac, dar mai precis, o formă de organizare a trecerii rapide
din apărare în atac efectuată în cea mai mare viteză şi printr-un număr redus de pase,
contraatacul urmăreşte o finalizare din apropierea coşului, ca urmare a realizării unui atac
în superioritate numerică.
Contraatacul reprezintă forma de atac cu cea mai mare cotă de spectaculozitate atât
pentru spectatori cât şi pentru jucători, forma cea mai uşoară de a înscrie puncte în jocul
de baschet, reprezentând totodată modul de exprimare a personalităţii, imaginaţiei şi a
îndemânării jucătorilor.
Contraatacul solicită o foarte bună pregătire fizică, pregătire care conferă jucătorilor
capacitatea de a juca cât mai rapid, să manevreze cât mai uşor mingea, să paseze şi să
poată arunca la coş cât mai precis şi din mare viteză.
Clasificarea contraatacului:
Sunt cunoscute o diversitate de forme de desfăşurare a contraatacului, fapt ce ne
determină la următoarea clasificare:
1.contraatacul direct:
a. cu dribling;

X1
b. cu pasă directă la jucătorul „vârf de contraatac.
X2
2.contraatacul cu intermediar:
a .cu un jucător intermediar;
X3
c. cu doi jucători intermediari .
X4
Prezentarea modelului:
Reprezentând o formă de organizare şi desfăşurare a acţiunilor ofensive, ca orice
sistem de atac, contraatacul prezintă o succesiune de faze în desfăşurarea lui.

140
 Prima fază o constituie INTRAREA ÎN POSESIA MINGII
şi se poate face prin:
a. interceptarea mingii;
b. recuperarea defensivă a mingii ca urmare a unei aruncări la coş nereuşite a
adversarului;
c. după înscrierea unui coş de către adversar;
d. după o abatere sau o greşeală personală comisă în atac de adversar, prin
repunerea rapidă a mingii în joc din afara terenului, după înmânarea acesteia
de către arbitru;
e. după o angajare 1 la 1 la cercul din terenul defensiv.
Intrarea în posesia mingii va trebui întotdeauna să fie rezultatul
gândirii tactice a jucătorilor, de anticipare şi sesizare a respectivei posibilităţi. Aceasta va
contribui ca declanşarea contraatacului să capete un caracter generalizant, putând fi lansat
de orice jucător, de pe oricare parte a terenului, în funcţie de situaţie.
După intrarea în posesia mingii, următoarea fază este TRECEREA ÎN
TERENUL DE ATAC.
Să analizăm, în primul rând, modelul aşa-zis optim prin care este preconizată
realizarea fazei de trecere în atac în cadrul contraatacului cu doi intermediari, după
care, vom prezenta şi modelele intermediare raportate la capacitatea şi particularităţile
de vârstă ale copiilor şi juniorilor.
a) Circulaţia jucătorilor se desfăşoară conform unor sarcini, determinate de rolul
pe care-1 are fiecare jucător în desfăşurarea contraatacului, precum şi de plasamentul
adversarilor:
a. jucătorul care intră primul în posesia mingii (2), în funcţie de situaţie, va căuta să
transmită mingea unui coechipier demarcat ca intermediar lateral, folosind pentru o mai
uşoară degajare, un dribling către o zonă liberă de unde să poată executa prima pasă către
jucătorul intermediar;
b. jucătorii intermediari - de regulă sunt doi (4 şi 5), aflaţi în primul plan al apărării -
au sarcina de a se demarca în zonele libere pentru a uşura transmiterea mingii cât mai
rapid posibil şi de a continua trecerea în terenul de atac prin pasă către al doilea
intermediar care s-a demarcat într-o zonă în apropierea centrului terenului şi de unde
continuă acţiunea ofensivă cu dribling pe mediana terenului.
c. vârfurile de contraatac sunt de obicei jucătorul de pe partea opusă primei pase de
contraatac din al doilea plan de apărare (în modelul nostru jucătorul 1) şi primul jucător
intermediar (5). Ei au ca sarcină principală depăşirea cât mai rapidă a planurilor
apărătorilor aflaţi în retragere şi determinarea, în jumătatea ofensivă de teren, a atacului
în superioritate numerică, acţionând cu direcţie de coş.
Circulaţia jucătorilor în faza de trecere se va efectua în linie dreaptă, pe cele trei
culoare de contraatac. Această circulaţie se va desfăşura pe o suprafaţă largă din teren, pe
culoarele indicate şi în maximum de viteză.
b) Circulaţia mingii. Lansarea contraatacului poate fi făcută prin pasă lungă,
transmisă direct la „vârful" de contraatac sau prin pase scurte, transmise prin jucătorii
intermediari „vârfurilor" de contraatac.
Circulaţia mingii trebuie să fie rapidă, pasele să fie date „în adâncime" şi pe poziţii
viitoare, puternic, precis şi în cea mai mare viteză.

141
 Conceptul cu privire la folosirea driblingului în faza de trecere va trebui
reconsiderat. Jocul modern a perimat teoria care susţinea că contraatacul trebuie realizat
numai prin pase, fără dribling. Astfel, driblingul va fi folosit pentru realizarea atacului în
superioritate numerică, pentru o eventuală atragere a apărării adverse pe o parte a
terenului în scopul creării unei zone libere pe partea opusă.
Aşa după cum am arătat mai înainte, acest model optim de realizare a fazei de
trecere în desfăşurarea contraatacului va trebui să fie precedat de însuşirea acelor modele
intermediare specifice jocului practicat la nivelul echipelor de elevi, copii sau juniori.
Primul model intermediar presupune, după intrarea în posesia mingii, înaintarea
directă, în dribling, a celui care a intrat primul în posesia mingii, către culoarul median al
terenului, atacând coşul advers. Jucătorii cei mai avansaţi din apărarea iniţială vor trebui
să sprinteze spre terenul advers, încercând un dublaj al acţiunii celui cu mingea.
Al doilea model intermediar pentru faza de trecere din terenul de apărare în cel de
atac presupune, după intrarea în posesia mingii, realizarea unei pase laterale către un
jucător intermediar, care, sesizând acţiunea, se demarcă într-o zonă laterală a terenului de
apărare. După recepţionarea pasei, acesta, driblând în cea mai mare viteză, se va deplasa
spre culoarul median al terenului, înaintând cu direcţie de coş. Acţiunea va fi dublată de
alţi doi coechipieri care vor circula pe culoarele laterale ale terenului.
Ultima fază a contraatacului o constituie FINALIZAREA şi se realizează ca
urmare a rezolvării atacului în superioritate numerică (2 contra 1 sau 3 contra 2), prin
aruncare la coş din apropiere, cu recomandarea ca aceasta să fie executată cu panoul. La
un nivel mai ridicat de pregătire, poate fi folosită pentru finalizare şi aruncare la coş din
săritură de la nivelul liniei de aruncări libere sau, mai modern, din afara semicercului de
6,25 m.
Această ultimă fază impune şi realizarea „dublajului" jucătorului care execută
aruncarea la coş în vederea asigurării recuperării ofensive a mingii în cazul nereuşitei
aruncării.
Conţinutul tehnico-tactic al contraatacului:
Realizarea în bune condiţii a contraatacului depinde nu numai de modul în care este
organizată desfăşurarea lui, ci în mod deosebit, de calităţile şi deprinderile tehnico-tactice
însuşite de jucători.
Din punct de vedere fizic, preocuparea în pregătirea jucătorilor se va axa pe:
a. îmbunătăţirea vitezei de deplasare şi reacţie;
b. îmbunătăţirea vitezei de execuţie a procedeelor tehnice;
c. dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză.
Exerciţiile pentru perfecţionarea procedeelor şi a structurilor de procedee
tehnice specifice contraatacului vor urmări perfecţionarea:
a. elementelor de mişcare în teren, în special schimbările de direcţie, opririle şi
săriturile;
b. paselor lungi cu o mână de pe loc şi din alergare;
c. paselor scurte din alergare, cu şi fără încrucişare, cu şi fără dribling;
d. aruncărilor la coş din alergare, cu finalizare de la 1-4 m de coş, precedate de
prinderea mingii din pasă, din dribling. In general, recomandăm folosirea
următoarelor procedee de finalizare:
e. pentru aruncările din apropierea coşului, cele cu o mână de sus, în
semicârlig şi de jos, oferite;

142
 f. pentru aruncările mai depărtate de coş, cele din săritură precedate de oprire
într-un timp sau în doi timpi
g. a driblingului, cu toate variantele lui (cu schimbare de ritm, de direcţie etc).
Din punct de vedere tactic, componentele contraatacului vor trebui să fie
perfecţionate:
a. recuperarea defensivă şi ofensivă;
b. intercepţia;
c. demarcajul;
d. dublajul;
e. atacul în superioritate numerică ( 2 contra 1 şi 3 contra 2).
Utilizarea tactică a contraatacului
Contraatcul poate fi folosit împotriva oricărei forme de apărare adoptate de echipa
adversă şi mai ales dacă aceasta se apără în zonă, pentru a nu-i da posibilitatea organizării
ei.
Astăzi, la orice nivel competiţional, nu mai este posibil ca o echipă să poată juca
sistematic contraatacul dacă pregătirea jucătorilor ei nu a fost orientată în acest scop.
Folosirea contraatacului poate fi orientată, din punct de vedere tactic, pe toată durata
jocului atunci când adversarul întâlnit vădeşte lipsuri în pregătire, având o valoare
tehnico-tactică şi fizică mai scăzută decât propria echipă, atunci când jucătorii echipei
adverse sunt mai lenţi, mult mai înalţi sau sistemul lor ofensiv nu are asigurat un
echilibru defensiv eficient.
Jocul modern impune folosirea permanentă şi din orice situaţie a contraatacului ca
primă fază a atacului, de trecere rapidă în terenul de atac.
Pe de altă parte, în jocurile în care adversarul întâlnit are o valoare mai mare sau
egală propriei echipe, contraatacul poate fi folosit în scop strategic în anumite momente
ale jocului, pe durate scurte şi combinat cu o apărare activ-agresivă care să confere
echipei posibilitatea intrării în posesia mingii prin intercepţie, smulgere sau scoaterea
mingii din dribling, pentru a contribui la întoarcerea rezultatului în favoarea propriei
echipe, prin crearea unei stări de derută între jucătorii echipei adverse.
Apărarea împotriva contraatacului
Baschetul modern impune folosirea din ce în ce mai frecventă ca fază de trecere în
terenul de atac a „trecerii rapide", specifică contraatacului luat ca sistem de atac
temporar. Ca urmare, echipele care au pregătit şi folosesc în mod sistematic contraatacul
ridică probleme, în acest sens, apărării.
Apărarea împotriva contraatacului trebuie să constituie sarcină permanentă chiar
din faza de pregătire a atacului vizând, în ordine succesivă:
a. asigurarea echilibrului defensiv;
b. împiedicarea lansării contraatacului prin atacarea primului adversar care intră în
posesia mingii;
c. retragerea cât mai rapidă a jucătorului de la echilibrul defensiv în apărarea coşului;
d. retragerea celorlalţi jucători în zona de apărare a coşului, ocupând un plasament
corespunzător („în scară") atâta timp cât sunt în inferioritate numerică;
e. încercarea de oprire a dribleurului sau de dirijare a acestuia spre culoarul median al
terenului;
f. încercarea de intrare în posesia mingii pe parcursul desfăşurării
contraatacului advers folosind intercepţia, determinarea unor execuţii

143
 imprecise ale adversarului în manevrarea mingii, determinarea unor
finalizări de la o distanţă mai mare de coş sau recuperarea defensivă în caz
de nereuşită a aruncării la coş.

Conţinutul tehnico-tactic al apărării împotriva contraatacului

Imediat ce echipa proprie, aflată în atac, pierde posesia mingii, cel mai apropiat
coechipier va efectua un marcaj strict, agresiv, cu un lucru activ de braţe, la adversarul
care a intrat în posesia mingii pentru a-i închide culoarele de pasare şi a-1 obliga să
execute un dribling lateral, o pivotare sau un alt procedeu de protecţie a mingii, timp în
care, un al doilea coechipier va încerca să ocupe un plasament către una din zonele
laterale - de intermediar, în raport de modul în care decurge faza de joc. Sarcina de a opri
contraatacul la primul adversar intrat în posesia mingii, precum şi la jucătorul intermediar
(deci în prima lui fază) revine, în mod normal, jucătorului centru (sau pivot) şi unuia
dintre foştii atacanţi ca a acţionat ca jucător extremă.
În acelaşi timp, jucătorul aflat la echilibrul defensiv se va replia retrăgându-se în
zona suprafeţei de restricţie, în apărarea coşului, parcurgând mediana terenului cât mai
repede posibil, fără a pierde din câmpul său vizual mingea şi posesorul acesteia. Ca
urmare, în retragere va folosi: alergarea normală, cu trunchiul şi privirea orientate către
minge, alergarea laterală cu paşi încrucişaţi, alergarea cu spatele.
Retragerea jucătorului de la echilibrul defensiv va fi urmată de retragerea altor
doi jucători aflaţi într-un plan ceva mai depărtat de coş şi de posesorul mingii. Se indică
ca retragerea acestora să se facă însoţind eventualii adversari vârfuri de contraatac,
folosind în timpul replierii un plasament prin care să împiedice o eventuală pasă către
aceştia, fără a căuta însă să întreprindă acţiuni prea riscante de interceptare a mingii.
Indiferent de apropierea lor de zona suprafeţei de restricţie, vor organiza o apărare
temporară, în zonă, cu efectiv redus (formarea triunghiului de apărare 1-2). Iniţial, se vor
ocupa căile care duc oblic spre panou şi apoi centrul, apărarea temporară fiind compusă
succesiv din 1,2, 1+2 apărători. In cadrul acestei zone temporare, care coincide ultimei
faze a contratacului (finalizarea prin determinarea atacului în superioritate numerică),
apărătorii vor acţiona aplicând regulile enunţate la combinaţia tactică „apărarea în
inferioritate numerică".
Utilizarea tactică a apărării împotriva contraatacului
Baschetul modern solicită ca orice echipă să cunoască şi să folosească contraatacul.
Cu atât mai mult, se impun a fi luate şi măsuri defensive în vederea cotraatacării acestei
forme de atac folosită de către adversari.
Pregătind şi organizând apărarea împotriva contraatacului, echipa va fi mai greu
vulnerabilă faţă de această formă de finalizare.

4.6.7.7.2. Atacul împotriva apărării om la om

Atacul împotriva apărării om la om se caracterizează prin:
a. circulaţia jucătorilor care este ofensivă, rapidă, continuă, colectivă şi în regim
variat;
b. determinarea apărătorilor să greşească, să nu respecte regulile de marcaj;

144
 c. circulaţia jucătorilor să dezaglomereze suprafaţa din apropierea coşului,
obligându-1 pe adversar să se apere pe o suprafaţă de teren cât mai mare;
d. pătrunderile să se efectueze prin culoarul median al terenului şi apoi să se
continue către colţurile terenului;
e. pasele să fie date pe poziţii viitoare şi raportate la plasamentul apărătorilor;
f. circulaţia mingii să fie dependentă de circulaţia jucătorilor;
g. folosirea driblingului ca armă de atac.
Mijloacele de bază folosite în atacul împotriva apărării om la om sunt:
a. acţiunile tactice individuale;
b. combinaţiile tactice de 2 şi 3 jucători;
c. circulaţiile organizate.
Apărarea om la om poate fi atacată prin două forme de atac:
a) atacul rapid;
b) atacul poziţional (sau organizat).
ATACUL RAPID cuprinde două variante: contraatacul şi atacul rapid propriu-zis.
Contraatacul se caracterizează prin realizarea superiorităţii numerice în faza de trecere şi
finalizare; atacul rapid se desfăşoară într-un echilibru numeric al atacanţilor faţă de
apărători, dar cu un număr redus de jucători.
Caracteristica comună a acestor două variante de atac constă în surprinderea
neorganizată a apărării adverse, plasament necorespunzător, împerecheri greşite în
marcaj, retrageri dispersate etc.
ATACUL POZIŢIONAL (sau ORGANIZAT) se caracterizează prin faptul că
desfăşurarea lui se face dintr-un dispozitiv dinainte stabilit, împotriva unei apărări
organizate.
Atacul poziţional folosit împotriva unui sistem de apărare om la om, în funcţie de
dispozitivul de apărare şi de acţiunile atacanţilor, poate avea mai multe variante şi anume:
a. sistemul de atac în semicerc;
b. sistemul de atac cu unul sau doi jucători pivot;
c. sistemul de atac cu unul sau doi jucători centru;
d. sistemul de atac cu jucător centru şi jucător pivot.
Sistemele de atac poziţional ce sunt recomandate nivelului la
care se referă cursul nostru de bază şi, deci, sunt mai frecvent folosite împotriva apărării
om la om sunt:
a) sistemul de atac în semicerc;
b) sistemul de atac cu un jucător centru;
c) sistemul de atac cu un jucător pivot.
4.6.7.7.2.1. Sistemul de atac în semicerc
Atacul în semicerc este astfel denumit datorită aşezării jucătorilor în cadrul
dispozitivului de atac .
Jucătorii sunt plasaţi faţă de coş la o distanţă aproximativă de 7-8 metri, lăsând
liberă suprafaţa din apropierea coşului. Dispozitivul de atac împarte terenul în 5 suprafeţe
aproximativ egale, care reprezintă zonele corespunzătoare de acţionare ale respectivelor
posturi ocupate de jucători. Alţi doi jucători (3 şi 4) sunt plasaţi la nivelul liniei de
aruncări libere şi către liniile laterale, ei fiind jucătorii INTERMEDIARI. în pregătirea lor
li se solicită o bună eficacitate în aruncările la coş de la semidistanţă şi distanţă, să

145
cunoască pătrunderile şi depăşirile, să participe la echilibrul defensiv şi să combine cu
jucătorii extremă.
Jucătorul FUNDAŞ (1) ocupă un plasament pe linia mediană a terenului, puţin mai
departe de semicercul suprafeţei de restricţiei. El trebuie să posede aceleaşi cunoştinţe
tehnico-tactice ca ale celorlalţi coechipieri; este jucătorul care, în principal, asigură
echilibrul defensiv, cu sarcină specială de retragere în apărare, imediat după pierderea
mingii. In general, acest jucător este conducătorul de joc în desfăşurarea atacului.
Caracteristicile sistemului de atac în semicerc
• Dispozitivul de atac plasează toţi jucătorii departe de coş. .Echilibrarea zonei de
atac cu 5 jucători, în afara dispozitivului de apărare advers, prezintă avantajul unei
mai uşoare circulaţii a mingii, datorită distanţelor mici dintre jucători;
• Îi obligă pe apărători să apere o suprafaţă mare de teren. Creează în apărare o
zonă mare, liberă, o suprafaţă vulnerabilă în apropierea coşului, în cea mai periclitată
porţiune a apărării.
• Asigură un echilibru defensiv puternic cu 2-3 jucători. Efectuarea recuperărilor
ofensive este ceva mai dificilă, datorită plasamentului mai depărtat al atacanţilor
de coş.
Circulaţia jucătorilor are, în principal, direcţie de coş şi, în secundar, circulaţie laterală
(sau de compensaţie) pentru menţinerea dispozitivului. Jucătorii în circulaţie încearcă să
dezaglomereze suprafaţa vulnerabilă din apropierea coşului (să nu staţioneze în suprafaţa
respectivă). Pătrunderile sunt reglementate, evitându-se aglomerarea şi lăsând liberă lupta
directă (1 contra 1) în apropierea coşului.
Circulaţia mingii dublează acţiunile ofensive ale atacanţilor; pasele vor fi date „în
adâncime", căutând, în general, colţurile terenului, de unde se poate angaja mai uşor
jucătorul pătrunzător.
Combinaţiile de bază ale sistemului
Prin specificul dispozitivului, principalele acţiuni finale sunt pătrunderile şi
depăşirile. Cu precădere, se vor folosi pătrunderile din partea opusă mingii.
Pentru asigurarea unei reglementări în pătrunderi, se utilizează circulaţia organizată
prin „pasă şi pătrundere", pătrunderea fiind precedată de o plecare falsă.
Pătrunzătorul demarcat va putea fi angajat pentru a finaliza atacul. în caz contrar, el
va continua circulaţia către colţurile terenului, ceilalţi jucători făcând o deplasare „de
compensaţie" pentru a restabili dispozitivul de atac. Această circulaţie se pretează foarte
bine integrării combinaţiei tactice de „dă şi du-te". Dintre combinaţiile bazate pe
demarcaj cu ajutorul coechipierului, menţionăm blocajul efectuat la apărătorul jucătorului
atacant cu minge şi la cel al unui atacant fără minge. în figurile următoare, prezentăm
câteva exemple de blocaj la apărătorul atacantului cu sau fără minge, subliniind faptul că
deosebit de eficace sunt blocajele efectuate de către jucătorii extremă
Utilizare tactică
Sistemul de atac cu aşezare „în semicerc" se recomandă a fi folosit in următoarele
situaţii:
- când echipa dispune de jucători rapizi, buni pătrunzători şi cu o tehnica individuală
avansată;
e. când echipa dispune de jucători buni aruncători de la semi-distanţa;
f. când echipa proprie nu dispune de jucători pivot sau centru
g. in prima etapă de învăţare a tacticii colective de echipă

146
 h. împotriva unui adversar care se apără activ sau agresiv pe jumătate de teren.

4.6.7.7.2.2.Sistemul de atac cu jucător centru

Sistemul de atac cu jucător centru mai este denumit, ca urmare a dispozitivului

adoptat, şi atacul 2-1-2. Jucătorii sunt plasaţi sub forma unui zar de 5, formând trei
planuri de atac. Prezenţa jucătorului centru între liniile de atac ale jucătorilor extremă şi
cea a fundaşilor face o mai bună legătură între cei patru pătrunzători.

Jucătorii extremĂ (4 şi 5), având sarcina de a participa la recuperare, trebuie să fie

de statură înaltă. Ei trebuie să cunoască procedeele de pasare din circulaţia pe sub panoul
ofensiv, precum şi aruncările la coş specifice acestei circulaţii; să arunce precis la coş de
pe loc şi din săritură din colţul terenului; să stăpânească bine acţiunile tactice individuale
de pătrundere şi depăşire. Aceşti jucători combină cu jucătorul centru, angajându-1 cu
pase, încrucişând pe el sau realizând combinaţii de „dă şi du-te".
Jucătorul centru (3) este socotit jucătorul „cheie" al atacului. El îndeplineşte sarcina
de distribuitor, realizator şi recuperator. Suprafaţa lui de acţionare este de la jumătatea
suprafeţei de 3 secunde către linia de aruncări libere.
Este de dorit ca el să aibă un bagaj de procedee de pasare cât mai variat, să
mânuiască bine mingea cu ambele mâini (ambidextrie); să aibă o bună eficacitate în
aruncările la coş pe care să le execute din priză înaltă, folosind procedeele de aruncare la
coş din săritură şi cu întoarcere.
Jucătorul centru, acţionând cu spatele la coş, trebuie să cunoască şi să aplice
acţiunile tactice individuale de pătrundere şi de depăşire pe care să le efectueze pe ambele
părţi; să cunoască şi să folosească cât mai mult fentele de pasare şi de aruncare la coş,
necesare în. reuşita combinaţiei de încrucişare. Acest jucător trebuie să fie un jucător cu o
mare mobilitate.
În ultimul plan de atac sunt plasaţi cei doi jucători FUNDAŞ (1 şi 2). Aceşti jucători
trebuie să fie dinamici, să paseze şi să arunce la coş de la distanţă şi semidistanţă, să fie
buni pătrunzători şi să execute depăşiri. Ei sunt jucătorii care asigură echilibrul defensiv
al sistemului de atac.
Caracteristicile sistemului de atac cu jucător centru
d. Plasamentul jucătorilor în dispozitivul 2-1-2 asigură o echilibrare a zonelor de
acţiune ale tuturor jucătorilor.
e. Prin plasamentul jucătorului centru se dezaglomerează zona de sub coş, dând
astfel posibilitate efectuării pătrunderilor şi depăşirilor.
• Circulaţia jucătorilor se poate face în toate direcţiile.
Circulaţia jucătorilor şi a mingii
Circulaţia jucătorilor este activă, ofensivă - cu direcţie de coş şi laterală -, de
pregătire a finalizării.
Circulaţia mingii trebuie să fie permanent protejată, căutând, în general, angajarea
jucătorului centru.
Sistemul de atac cu jucător centru oferă condiţii deosebite pentru efectuarea
combinaţiei de „dă şi du-te", a încrucişării simple şi duble (între fundaş şi extremă, între
extremă şi jucător centru şi pe jucătorul centru) precum şi cea de blocaj la jucătorul cu şi
fără minge.

147
Utilizare tactică
Sistemul de atac cu jucător centru se utilizează:
a.împotriva echipelor cu o slabă apărare a coşului, care joacă deschis,
b.când echipa proprie are buni pătrunzători şi îşi bazează atacul pe o circulaţie
activă de jucători;
c.împotriva echipelor care folosesc în apărare forme active.
Sistemul prezintă următoarele avantaje:
a. Aşezarea jucătorilor în dispozitiv pe trei planuri de atac măreşte
posibilităţile de acţiuni finale.
b. Determină pe apărători să apere o suprafaţă mai mare de teren.
d. Asigură permanent un joc ofensiv, angrenând în circulaţie toţi jucătorii.

4.6.7.7.2.3. Sistemul de atac cu un jucător pivot

Atacul cu un jucător pivot se bucură de cea mai mare popularitate în baschetul

contemporan. Utilizarea lui de către majoritatea echipelor se datorează, în bună măsură,
prezenţei unui jucător cu statură foarte înaltă (gigantoid) în apropierea coşului. Faptul că
acest jucător pivot staţionează în suprafaţa cea mai vulnerabilă a coşului, dublată de
înălţimea lui, reprezintă un permanent pericol pentru echipa adversă. Valoarea acestui
sistem de atac a crescut pe măsură ce echipele au început să utilizeze jucători pivoţi, ce
depăşesc înălţimea de 2,05 metri.
Sistemul de atac cu jucător pivot este cunoscut şi sub denumirea de „atacul 4 plus
1". Această denumire vine de la aşezarea jucătorilor în dispozitivul de atac: patru
pătrunzători plus un jucător pivot. Dacă ţinem cont de înţelegerea convenţională,
denumind prin cifre modul de aşezare al jucătorilor în dispozitivul de atac, sistemul de
atac cu un jucător pivot corespunde şi aşezării 2-3 . Acest dispozitiv de atac îi plasează pe
jucători într-o aşezare ce asigură o repartizare echitabilă a zonei de atac.

Astfel, jucătorul pivot este plasat într-o zonă din apropierea coşului şi acţionează
cuprinzând mai bine de jumătate din zona de restricţie şi părţile laterale ale culoarului de
aruncări libere. JUCĂTORUL PIVOT trebuie să fie un sportiv cu o înălţime de peste 190
cm, la fete, şi 205-210 cm, la băieţi, robust, cu calităţi fizice dezvoltate ( forţă, viteză,
îndemânare), să cunoască procedee variate de transmitere a mingii din priză înaltă, să fie
eficace în aruncările la coş de pe loc şi din săritură, din circulaţie pe sub panou şi, în
special, să folosească pase şi aruncări protejate.
Să cunoască pătrunderile şi depăşirile specifice acţiunilor într-un spaţiu şi o
suprafaţă limitate, să recupereze la panou, să corecteze aruncările la coş nereuşite de
coechipieri prin voleibolări. Să colaboreze cu ceilalţi jucători de câmp, combinând cu
aceştia, deplasându-se pentru a crea culoare de pătrundere, să-i dubleze pe aceştia când
întreprind acţiuni ofensive.
Doi jucători extremă (3 şi 4) care sunt plasaţi pe colţurile terenului. Ei trebuie să fie
jucători dinamici, cu viteză, forţă de pătrundere, posedând procedee variate de pasare, în
special pentru angajarea pivotului, buni aruncători la coş din zonele lor de acţiune,
utilizând procedee de finalizare de pe loc şi din săritură, buni pătrunzători. Ei trebuie să
execute acţiuni individuale de depăşire, folosind procedee variate de execuţie, şi să
cunoască acţiunile specifice din circulaţia pe sub panou.

148
 In joc, ei colaborează cu jucătorul pivot, angajându-1, combină cu acesta prin
blocaje efectuate la apărătorul acestuia şi viceversa, prin încrucişări, şi-i dublează
acţiunile lui ofensive. Participă la recuperările ofensive împreună cu jucătorul pivot,
colaborează cu jucătorii fundaşi prin acţiuni asemănătoare jucătorilor extremă din atacul
în semicerc.
Doi jucători fundaş (1 şi 2) sunt plasaţi în ultimul plan de atac. Cu aceeaşi pregătire
fizică şi tehnico-tactică ca ceilalţi, ei au sarcina de a asigura echilibrul defensiv al
sistemului. în general, unul dintre ei este şi conducătorul de joc. In situaţia când unul
dintre ei pătrunde spre coş, jucătorul extremă de pe partea lui este obligat să circule „în
compensaţie", pentru a menţine permanent un echilibru defensiv de doi jucători.
Caracteristicile sistemului de atac cu un jucător pivot
a. Dispozitivul de atac plasează un jucător sub coş şi patru jucători „în afară",
aşezaţi pe colţurile unui trapez cu baza mare către coş.
Dispozitivul de atac este format din două planuri de atac.
b. Solicită un jucător specializat şi cu calităţi: statură, mobilitate, procedee
tehnice specifice, tactică individuală specifică.
c. Atacarea suprafeţei vulnerabile din apropierea coşului este permanentă.
d. Prezenţa permanentă a pivotului între cei patru jucători de câmp asigură
posibilităţi variate de circulaţie a mingii de pe o parte pe alta a terenului.
Atacarea coşului se poate face cu uşurinţă, alternând aruncările de sub coş cu cele de la
semidistanţă şi distanţă.
Circulaţia jucătorilor şi a mingii
în sistemul de atac cu jucător pivot, circulaţia jucătorilor de câmp este diferenţiată
de circulaţia jucătorului pivot. Circulaţia acestora trebuie să ţină cont de următorii factori:
să fie ofensivă - prin atacarea coşului prin culoarul median al terenului, să asigure
echilibrarea zonei de atac şi menţinerea dispozitivului, să dezaglomereze suprafaţa de
acţionare a jucătorului pivot.
Circulaţia jucătorului pivot trebuie să fie coordonată cu cea a jucătorilor de câmp,
evitând închiderea pătrunderilor acestora. Se va ţine cont de direcţia atacului şi a
circulaţiei mingii, jucătorul pivot „apărând" din partea opusă la angajare.
Întreaga circulaţie de jucători trebuie să fie subordonată locului unde se dă atacul. în
cazul când mingea este în posesia jucătorului pivot, pătrunzătorii vor face o circulaţie
combinativă şi de compensaţie. Când mingea se află la jucătorii pătrunzători, pivotul
circulă pentru a lăsa liberă suprafaţa din apropierea coşului de pe partea atacantului cu
minge.
Circulaţia mingii trebuie să se facă în adâncime, evitând pasele peste două planuri
de apărare. Ea trebuie să aibă varietate, alternându-se atacul de sub panou cu cel din afară
şi cel de pe o parte cu acela de pe partea cealaltă a terenului
Angajarea jucătorului pivot este bine să fie precedată de simularea aruncării la coş
(fentă), pentru a nu da posibilitate apărătorului direct să aglomereze sau să floteze.
Combinaţiile de bază ale sistemului
Acestea se pot împărţi în:
a. acţiuni individuale ale pătrunzătorilor sau ale jucătorului pivot;
b. combinaţii între jucătorii pătrunzători;
c. combinaţii între jucătorii pătrunzători şi jucătorul pivot;

149
 d. combinaţii între jucătorul pivot şi jucătorii pătrunzători. Acţiunile individuale ale
jucătorilor pătrunzători sunt identice cu cele prezentate la atacul în semicerc. O
singură precizare trebuie făcută: pătrunzătorii vor ţine cont de plasamentul jucătorului
pivot, iar acesta va căuta să circule în raport de situaţie, eliberând culoarele de
pătrundere.
Jucătorul pivot va acţiona, în general, pe partea opusă mingii, folosind pătrunderile
în zonele vulnerabile din apropierea coşului. în depăşiri, el va evita să folosească
driblingul. Depăşirile specifice sunt, în general, cele cu circulaţie pe sub panou.
Cea mai frecventă combinaţie este cea de „dă şi du-te", care, executată cu jucătorul
pivot, creează două posibilităţi de acţiune finală: a pivotului, iar în caz de nereuşită,
angajarea pătrunzătorului şi finalizarea de către acesta.
Foarte eficace sunt angajările jucătorului pivot de către jucătorul extremă, urmată de
o pătrundere efectuată din partea opusă a terenului.
Combinaţiile cu jucătorul pivot, bazate pe blocaje şi încrucişări, sunt deosebit de
eficace, deoarece se realizează în apropierea coşului, unde orice greşeală sau depăşire a
apărării adverse cu greu mai poate fi corectată.
Utilizare tactică
Folosirea acestui sistem de atac se va face atunci:
a. când echipa are un jucător cu calităţi şi este specializat pentru acest post, deoarece
el va deţine cea mai importantă misiune în cadrul acestui sistem de atac;
b. când pătrunzătorii aruncă eficace de la semidistanţă şi distanţă;
c. împotriva oricăror variante de apărare; pe măsură ce apărarea va avea un caracter
mai aglomerat, jucătorul pivot trebuie sp fie mai înalt şi mai bine pregătit.

4.6.7.7.3. Atacul împotriva apărării în zonă

Dacă în atacul împotriva apărării om la om, acţiunile ofensive sunt rezolvate, în
ultimă instanţă, prin lupta directă dintre atacant şi apărătorul care-1 marchează, în atacul
împotriva apărării în zonă, această luptă este insuficientă şi nu întotdeauna eficace.
Sarcina principală în atacul împotriva apărării în zonă este de angrenare a tuturor
atacanţilor în pregătirea atacului. Fără un atac colectiv, bine organizat, nu se poate
dezorganiza o apărare în zonă, mai ales dacă aceasta este bine pregătită şi răspunde
corespunzător diferitelor forme sau sisteme de atac.
Faptul că apărarea în zonă este, prin excelenţă, o apărare cu caracter colectiv, şi
atacarea ei cere un efort colectiv din partea celor cinci atacanţi.
Această organizare şi pregătire a atacului cu participarea tuturor atacanţilor cere o
gândire tactică superioară care să rezolve atât aspectele de tactică individuală cât şi
aspectele de tactică colectivă, cere din partea tuturor jucătorilor un nivel de cunoştinţe
ridicat.
In atacul împotriva apărării în zonă, trebuie să se ţină seama de caracteristicile pe
care le prezintă varianta de apărare, de suprafeţele vulnerabile ale acesteia, de avantajele
şi dezavantajele pe care le prezintă zona.
Principiul de bază în atacarea apărării în zonă îl reprezintă „atacarea părţilor
vulnerabile sau slabe ale apărării şi valorificarea lor în atacul de zonă se va avea în vedere
următoarele caracteristici ale apărării în zonă:
a. apără o suprafaţă de teren limitată la 7-8 metri în apropierea coşului;
b. prezintă suprafeţe vulnerabile în orice variantă de apărare;

150
 c. este inferioară în faţa atacului supranumeric, efectuat în zona unui apărător.
Apărarea în zonă se poate ataca prin două forme:
a. atacul rapid şi contraatacul;
b. atacul poziţional sau prelungit.
Cunoscând că apărarea în zonă nu poate satisface cerinţele unei apărări decât în
momentul în care întregul dispozitiv este organizat, prima „armă" de atac folosită
împotriva ei va fi contraatacul. în caz de nereuşită a contraatacului, se va încerca,
până la retragerea celor cinci apărători, atacul rapid. De îndată ce dispozitivul de
apărare a fost organizat, se trece la atacul poziţional.
Dispozitivul de atac va fi ales în funcţie de:
a. varianta de apărare. Oricare variantă de apărare are jucătorii plasaţi pe două sau
trei planuri; ca atare şi atacul, în funcţie de aceste planuri, va aşeza jucătorii în două
sau trei planuri.
b. zonele vulnerabile ale apărării. Dispozitivul de atac va plasa atacanţii în zonele
vulnerabile ale apărării, în care apărătorii satisfac mai greu cerinţele unui bun marcaj.
d. determinarea depăşirii numerice. în apărarea în zonă, prezenţa unei
superiorităţi numerice în zona unui apărător constituie o greutate în efectuarea
marcajului în subzona respectivă. Această depăşire numerică se va căuta să se
realizeze fie prin aşezarea iniţială a jucătorilor, fie prin circulaţia lor.

Y1
Depăşirea numerică se poate realiza pe un plan de apărare sau pe două planuri ale
apărării în zonă:
a. Aglomerarea pe o parte a terenului. Datorită depăşirii numerice care
se realizează pe mai multe planuri şi subzone, rezultă o aglomerare pe o
parte a terenului, aglomerare care determină scoaterea din dispozitiv a
apărătorului respectiv ;
Y2

b. Asigurarea echilibrului defensiv. Cunoscând că apărarea în zonă prezintă

avantajul lansării contraatacului, atacul trebuie să ia toate măsurile pentru contracararea
lui - respectiv asigurarea echilibrului defensiv;
c. Asigurarea recuperărilor ofensive. Folosirea unui număr mare de aruncări la
coş de la distanţă şi semidistantă necesită şi o bună organizare a recuperărilor
ofensive. Alături de acest aspect amintim şi acela că apărarea în zonă se
caracterizează printr-o bună recuperare defensivă, determinată de plasamentul
jucătorilor.
Principalele mijloace de atacare a apărării în zonă sunt:
a) aruncările la coş de la semidistantă şi distanţă;
b) circulaţia mingii
Circulaţia mingii reprezintă elementul principal în destrămarea apărării iar pentru
atac, aceasta constituie factorul prim în dezorganizarea apărării în zonă.
Circulaţia mingii în atacul zonei se caracterizează prin:
a .lucrul cu mingea în priză înaltă, datorită cerinţelor de protecţie a mingii în
suprafeţe aglomerate;
b. pase şi aruncări la coş din priză înaltă;

151
 c. circulaţie de minge precedată de fentă pentru a scoate pe apărător din zonă, mai
ales prin folosirea fentelor de aruncare la coş;
d.circulaţia mingii „din om în om" (din aproape în aproape). Datorită faptului că
obiectivul principal al apărării în zonă este mingea şi circulaţia ei, aceasta nu va fi
transmisă mai mult decât peste un plan de apărare.
e.pasele vor fi rapide, scurte, precise, variind direcţia de transmitere a mingii -
schimbând atacul de pe o parte pe alta a zonei;
f. circulaţia de minge trebuie să fie permanent ofensivă;
g. circulaţia mingii prin dribling se utilizează ceva mai puţin, cu excepţia
situaţiilor când urmează să se ocupe o suprafaţă vulnerabilă sau să se atragă
apărătorul din subzona sa, dezorganizând astfel dispozitivul.
c) circulaţia jucătorilor.
Circulaţia jucătorilor este determinată de circulaţia mingii, fiind factorul secund în
atacul zonei. Ea este limitată ca distanţă şi se desfăşoară atât în afara zonei, cât şi în
interiorul ei. Circulaţia de jucători este sacadată - întreruptă.

A1
Ceea ce face ca circulaţia jucătorilor să contribuie într-o măsură mai mare la atacul
apărării în zonă este determinarea depăşirii numerice. Această depăşire se va efectua, în
general, în zona apărătorului care-1 marchează pe atacantul cu minge.
Foarte eficace este circulaţia de „dă şi du-te" realizată din pase în triunghi.
Circulaţia simplă a mingii nu poate rezolva decât parţial atacul zonei prin aruncări la
coş efectuate de la semidistantă şi distanţă; de aceea ea trebuie corelată cu circulaţia de
jucători.
Depăşirile, care se efectuează în cadrul atacului de zonă, urmăresc scoaterea
apărătorului din planul său de apărare sau realizarea finalizării - aruncarea la coş. In
general, se foloseşte ca procedeu de finalizare aruncarea la coş din săritură, precedată de
un singur dribling. In orice situaţie de intrare a unui atacant în zonă, acesta trebuie dublat
pe două sau trei planuri.
Organizarea atacului apărării în zonă trebuie să se desfăşoare prin îmbinarea
acţiunilor de finalizare de la semidistanţă şi distanţă cu cele de sub coş.
Atacarea diferitelor variante ale apărării în zonă se va face prin aceleaşi sisteme de
atac, prezentate la capitolul „Atacul împotriva apărării om la om", respectiv:
e. sistemul de atac cu jucător pivot;
f. sistemul de atac cu jucător centru;
g. sistemul de atac cu jucător pivot şi centru.
Vom prezenta, în continuare, variantele de bază ale atacului apărării în zonă.
4.6.7.7.3.1. Sistemul de atac cu jucător pivot
Acest sistem de atac prezintă două variante de aşezare a jucătorilor în dispozitiv:
varianta 2-3 şi varianta 2-2-1.
VARIANTA 2-3 se utilizează împotriva zonei 3-2. Ea rezolvă încadrarea primului
plan de apărare între două planuri de atac, realizând o depăşire numerică atât pe primul
plan de apărare, cât şi pe al doilea plan.

A2

152
 VARIANTA 2-2-1 este cea mai mult folosită datorită multiplelor posibilităţi pe
care le oferă în atacarea diferitelor variante de apărare în zonă.

A3
Dispozitivul de atac este alcătuit din trei planuri.
Primul plan de atac este format de jucătorul pivot (5), care circulă de pe o parte pe
alta a zonei de restricţie, între ultimul plan de apărători şi linia de fund a terenului. El este
jucătorul care în atacul apărării în zonă îndeplineşte, în aceeaşi măsură, sarcina de a
realiza şi de a distribui: este considerat jucătorul „cheie" al atacului.
Jucătorul pivot trebuie să posede o tehnică avansată şi specializată în jocul de sub
panou; sarcina principală a lui este să atace în permanenţă coşul, să atragă permanent un
apărător în marcajul său, să determine depăşirile numerice pe zona fundaşilor adverşi şi
să dubleze acţiunile ofensive ale jucătorilor extremă.
Jucătorii extrema (3 şi 4) sunt plasaţi în al doilea plan de atac şi în spatele primului
plan al apărării, între zona de restricţie şi liniile laterale ale terenului, principala lor
sarcină constând în determinarea depăşirilor numerice pe ambele planuri ale apărări în
zonă. Pregătirea lor tehnico-tactică trebuie să fie complexă, ei îndeplinind sarcini de
jucători pătrunzători, jucători centru şi uneori chiar şi de jucători pivot. Jucătorii extremă
sunt principalii realizatori ai echipei, ei trebuie să aibă o mare eficacitate în aruncările la
coş de la semidistanţă, dar trebuie, totodată, să cunoască şi procedeele de pasare şi de
finalizare specifice jucătorilor pivot şi centru.
Ultimul plan de atac este format din doi JUCĂTORI FUNDAŞI (1 şi 2), buni
realizatori de la distanţă şi semidistanţă. Ei au sarcina de a determina depăşirile numerice
în primul plan de apărare adversă şi de a asigura echilibrul defensiv; pătrund destul de rar
în interiorul zonei.
În atacul 2-2-1, cei patru jucători plasaţi în afara zonei rezolvă atacul prin aruncări la
coş de la semidistanţă şi distanţă, pivotul sau jucătorii ajunşi ca intermediari, rezolvă
atacul sub coş, ca urmare a depăşirilor pe care le efectuează.
Avantajul acestui sistem este constituit prin:
a) Posibilităţile de trecere cu uşurinţă în sistemul de atac cu jucător centru, prin
apariţia unui jucător extremă (intermediar) care determină depăşirea numerică şi
aglomerarea atacului pe o parte a terenului.
b) Asigurarea echilibrului defensiv de către doi jucători plasaţi pe ultima linie a
atacului.
4.6.7.7.3.2. Sistemul de atac cu jucător centru şi pivot
Sistemul de atac cu jucător centru şi pivot este cunoscut în atacul zonei sub
denumirea de atacul 1-3-1. In baschetul actual, această variantă de atac a apărării în zonă
se bucură de foarte multă popularitate.
Varianta 1-3-1 este alcătuită din trei planuri de atac şi uneori chiar din patru, lucru
care urmăreşte posibilităţile de realizare a depăşirii numerice. În primul plan, este plasat
JUCĂTORUL PIVOT (5), care are sarcinile de a realiza, distribui şi recupera.
Planul al doilea este format din trei jucători, care pot fi plasaţi aproximativ pe
aceeaşi linie. Jucătorii 2 şi 3 sunt JUCĂTORII EXTREMĂ; ei trebuie să aibă o bună

153
eficacitate în aruncările la coş, să circule în „adâncime" pe laturile terenului şi nu spre
zona de restricţie,
pentru a nu stânjeni acţiunile jucătorilor centru sau pivot. Ei asigură pe rând echilibrul
defensiv al atacului, dublându-1 pe fundaş.
Jucătorul centru (4) trebuie să fie foarte mobil, să participe permanent la
determinarea depăşirii numerice şi să dubleze ofensiv pe toţi coechipierii săi. Sarcina lui
constă în a fi distribuitor şi realizator.
In ultimul plan de atac este plasat jucătorul fundaş (1), jucător cu o mare experienţă
competiţională, el fiind cel care conduce jocul echipei sale. El trebuie să manevreze cât
mai bine şi precis mingea, să schimbe atacul de pe o parte pe alta a terenului, să fie un
bun realizator de coşuri de la distanţă. Totodată, el este jucătorul de bază în asigurarea
echilibrului defensiv în faza fundamentală a jocului în atac.
In atacul 1-3-1, un rol deosebit în acţiunile finale îl au jucătorii pivot şi centru, care
trebuie să aibă un plasament de dublaj vertical, fiecare acţionând în alt plan al apărării
adverse.
Acţiunile finale în atacul cu jucător pivot şi centru 1-3-1 se realizează fie de
jucătorii extremă şi fundaş - prin aruncări la coş de la semidistanţă şi distanţă, fie prin
jucătorii pivot sau centru - prin aruncări din apropierea coşului.
Figurile de mai sus reprezintă: combinaţiile bazate pe aglomerarea pe o parte a
terenului şi combinaţiile pe care le pot face între ei jucătorii centru şi pivot.
Dispozitivul de atac 1-3-1 se utilizează împotriva oricărei variante de apărare în
zonă şi în special împotriva variantelor 2-1-2, 1-2-2 şi 2-3.

4.6.7.8. Sistemul de apărare om la om

Acest sistem de apărare reprezintă forma de bază a jocului de baschet, fiind apreciat
ca fundamental, accesibil oricărei echipe, chiar obligatoriu în stadiul de învăţare a
jocului. In cadrul acestui sistem, jucătorii învaţă să-şi perfecţioneze acţiunile individuale
de apărare pe care le vor putea aplica în toate celelalte variante de apărare.
Sistemul de apărare om la om, prin modul său de organizare, pune în evidenţă jocul
apărătorului în relaţia directă apărător-atacant. Sarcinile fiecărui apărător sunt precise,
dar, în acelaşi timp, îi pot apărea şi lipsurile din pregătire.
Fiecărui apărător i se repartizează câte un atacant, pe care este obligat să-1
„marcheze" pe toată durata jocului, fiind direct răspunzător de acţiunile acestuia.
Apărătorul îşi concentrează atenţia asupra atacantului direct, dar, în acelaşi timp, cu
vederea periferică, va cuprinde într-o rază de aproximativ 5-6 metri câmpul de joc şi
circulaţia mingii. Aceasta duce la o mai bună orientare în joc, ajutându-1 să ia măsuri de
cooperare cu ceilalţi coechipieri.
Apărarea individuală om la om, reprezintă şi o apărare colectivă, jucătorii aflaţi în
apărare colaborând, sprijinindu-se reciproc. Acţiunile apărătorilor sunt legate între ele
prin deplasări, plasamente, „alunecări", închideri de culoare de pătrundere, schimbări de
adversar, „dublaje".
Astăzi nu se mai concepe o apărare individuală strictă la apărătorul direct, ci, acestei
apărări i s-a imprimat un caracter colectiv. Ea este, într-adevăr, un sistem colectiv de
apărare individuală.
Caracteristici:

154
 a. Plasamentul, circulaţia şi organizarea acţiunilor apărătorilor sunt determinate de
circulaţia atacanţilor;
b. Se poate aplica pe întreaga suprafaţă de joc;
c. Obligă adversarul să joace mingea, ea având un caracter activ;
d. Acţionează pentru intrarea în posesia mingii, provocând adversarul la greşeli.
Reguli:
a. Repartizarea adversarilor va respecta criteriile: fizic, pregătire tehnică şi tactică
individuală, statură şi gabarit;
b. Plasamentul permanent între adversar şi coş apărarea coşului ca regulă de bază;
c. Apărătorul îşi însoţeşte cu atenţie atacantul încredinţat, ur-. mărind, în acelaşi
timp, desfăşurarea în ansamblu a jocului.
Utilizare tactică:
a. împotriva oricărui sistem de atac;
b. Este indicată împotriva echipelor care au jucători cu o bună precizie în aruncările la
coş din săritură de la semidistanţă şi distanţă;
c. împotriva jucătorilor cu o slabă pregătire tehnică şi tactică individuală.
Avantaje:
a. Scoate în evidenţă răspunderea personală a fiecărui apărător;
b. Repartizarea jucătorilor adverşi se poate face după statură, gabarit, pregătire
tehnico-tactică;
c. Apărarea poate profita de slăbiciunile atacanţilor, atât individual, cât şi colectiv;
d. Se poate adapta în funcţie de situaţiile tactice de joc, accentuându-se astfel
zonele de acţiune: apărarea coşului sau extinderea ei pe jumătate sau pe tot terenul;
e. Se pot da sarcini precise fiecărui apărător: apărătorul neputându-se eschiva,
slăbiciunile observându-se uşor.
Dezavantaje:
a. Solicită calităţi relativ egale cu ale adversarului (statură, calităţi motrice,
pregătire etc);
b. Are suprafeţe de teren vulnerabile (suprafaţa din jurul coşului, centrul terenului,
locul de lansare al contraatacului);
c. Apărătorii comit prea uşor greşeli personale;
d. Lansarea contraatacului se face mai greu din acest sistem, comparativ cu
apărarea în zonă.

Variantele sistemului de apărare om la om

Dezvoltându-se în decursul evoluţiei jocului de baschet, sistemul de apărare om la
om s-a îmbunătăţit mereu, prezentând diferite variante. Fiecare variantă de apărare este
determinată de poziţia apărătorului faţă de atacant, faţă de locul mingii şi a suprafeţei de
teren, unde îşi realizează sarcinile de apărare.
Variantele sistemului de apărare om la om sunt următoarele:
- apărarea om la om normală;
- apărarea om la om agresivă (presing);
- apărarea om la om cu aglomerare;
- apărarea om la om cu flotare.
4.6.7.8.1. APĂRAREA OM LA OM NORMALĂ

155
 Este varianta cea mai utilizată la echipele de începători. Este prima formă de
apărare în procesul învăţării jocului de baschet. La începutul jocului, fiecărui sportiv i se
repartizează un atacant pe care-1 va supraveghea direct. în timpul desfăşurării jocului,
apărătorii îşi însoţesc atacanţii în situaţiile de joc pe care aceştia le iniţiază în suprafaţa de
joc din terenul lor de atac, deplasându-se în poziţie fundamentală medie sau joasă,
plasându-se, în principal, între adversar şi coş, având în raza lor de acţiune, pe lângă
adversarul lor direct şi locul mingii. Apărătorii trebuie să manifeste iniţiativă în atacarea
jucătorului aflat în posesia mingii, prin împiedicarea lui regulamentară în pasare,
deplasare în dribling, oprire în dribling, smulgerea mingii si provocare la „minge ţinută".
în cadrul acestei variante fundamentale de apărare, apărarea individuală trebuie întărită cu
colaborarea şi întrajutorarea celorlalţi apărători prin: „alunecări" la pătrunderile
atacanţilor fără minge, „închiderea culoarului de pătrundere şi a tuşei" la depăşiri şi
pătrunderi, „marcarea" pivotilor sau a jucătorilor centru, „urmărirea şi recuperarea
defensivă" prin formarea triunghiului de săritură.
Tot în cadrul acestei variante, apărătorii trebuie să cunoască acţiunea de oprire a
contraatacului, prin „marcaj" la jucătorul care a intrat primul în posesia mingii şi
retragerea celorlalţi, pe drumul cel mai scurt, în jumătatea proprie de teren pentru
apărarea coşului şi preluarea imediată în „marcaj" a adversarilor direcţi repartizaţi iniţial.
Apărătorii vor respecta regulile generale ale marcajului (Figura 142), aplicând aşa-
numitul „marcaj de supraveghere", marcajul adaptându-se cu acţiunile individuale în
funcţie de situaţia de atac creată: aruncări de la semidistanţă sau distanţă, pătrunderi,
depăşiri etc. Marcajul se va realiza pe o suprafaţă de teren delimitată de linia de fund a
terenului şi extinsă la 7-8 metri de aceasta.
Distanţa de marcaj se măreşte pe măsură ce atacanţii se depărtează de zona coşului.
De îndată ce aceştia se apropie de coş şi devin mai periculoşi, apărătorii marchează activ,
micşorând distanţa de marcaj.
Caracterul mobil şi eficient al acestei variante de apărare om la om reiese din Figura
145, în care apărătorul A îl marchează îndeaproape pe atacantul 1 aflat în posesia mingii,
apărătorul B îl marchează la supraveghere pe atacantul 2, la fel ca şi C pe 3 - aflaţi în
zona mingii. Apărătorul D se retrage ajutând marcajul jucătorului centru 2 sau la
închiderea culoarului de pătrundere al acestuia; la fel va proceda şi E gata pentru o
eventuală intercepţie sau la închiderea culoarului de pe partea lui.
4.6.7.8.2. APĂRAREA OM LA OM AGRESIVĂ
Reprezintă varianta care impune iniţiativa apărătorilor în orice situaţie posibilă: pe
tot terenul, pe % din teren sau pe jumătate din teren. Poate constitui un sistem de sine
stătător la echipele de minibaschet şi de începători; se poate aplica integral sau temporar
la celelalte categorii de echipe: şcolare şi de juniori, de seniori-senioare. In apărarea om
la om agresivă se acţionează cu „marcaj" strâns, determinând atacanţii să greşească (pase
la intercepţie, paşi, imposibilitate de pasare, provocare de 1 la 1). Această variantă cere
din partea jucătorilor o bună pregătire fizică, în mod deosebit rezistenţă în regim de
viteză şi, în lucrul de braţe şi jocul de picioare, pregătire psihică deosebită. Trecerea
rapidă de la acţiunile ofensive din atac la acţiunile agresive din apărare face ca jucătorii
să depună o activitate continuă şi susţinută, îmbunătăţind tempoul jocului şi evidenţiind
tehnica individuală cu şi fără minge a fiecărui jucător în parte (atacant sau apărător).
In apărarea om la om agresivă, imediat după ce s-a pierdut mingea (după coş înscris
sau comiterea unor greşeli), adversarii vor fi luaţi imediat în marcaj, chiar pe locul în care

156
ei se găsesc în acel moment. De regulă, se va respecta repartizarea iniţială. O atenţie
deosebită va fi acordată posesorului de minge pe care apărătorul va încerca să-1 dirijeze
către marginea terenului, incomodându-1 regulamentar de a trece mingea în terenul de
atac, eventual oprindu-1 din dribling; ceilalţi coechipieri îi vor marca foarte aproape pe
atacanţi, căutând prin toate mijloacele de apărare să-i împiedice de a intra în posesia
mingii, de a declanşa contraatacul şi chiar de a ocupa dispozitivul de atac.
Utilizare tactică:
Apărarea activ-agresivă se foloseşte în următoarele situaţii:
a.împotriva echipelor cu o slabă pregătire fizică şi tehnico-tactică individuală şi cu
jucători lenţi;
b.împotriva jucătorilor cu mare precizie în aruncările la coş de la semidistanţă şi
distanţă;
c.împotriva echipelor cu un bun contraatac şi care folosesc trecerea rapidă din
apărare în atac;
d.Când adversarul dă vădite semne de oboseală;
e.în diferite variante date de evoluţia scorului.
4.6.7.8.3. APĂRAREA OM LA OM CU AGLOMERARE
Comparativ cu apărarea om Ia om - varianta normală - care se aplică pe o suprafaţă
de 7-8 metri în jurul coşului, şi cu forma activ-agresivă - care se extinde pe întreaga
suprafaţă a terenului -, varianta om Ia om cu aglomerare foloseşte cel mai consecvent
„principiul apărării coşului", restrângând apărătorii pe o suprafaţă mică în jurul zonei de
restricţie, la aproximativ 6 metri în jurul coşului.
Ea este folosită numai împotriva echipelor lipsite aproape total de eficacitate în
aruncările la coş de la semidistanţă şi distanţă şi care-şi concentrează acţiunile finale pe
finalizările de sub coş ale jucătorilor pivot, fie ale jucătorilor pătrunzători.
In această variantă, apărătorii au posibilitatea să aplice în excelenţă acţiunile
colective de apărare: închiderea pătrunderilor, schimbarea temporară de adversar. Atenţia
întregii apărări este axată pe anihilarea jocului adversarilor sub panoul propriu.
Aglomerarea în apărarea om la om poate fi efectuată parţial de 1-2 jucători sau de
toţi jucătorii. Marcarea adversarilor aflaţi în apropierea suprafeţei de restricţie se face la o
distanţă foarte mică, având chiar, uneori, un caracter activ-agresiv, în timp ce apărătorii
aflaţi la distanţă de coş, suportă un marcaj „în supraveghere", fără însă ca aceştia să fie
neglijaţi.
Principiul întrajutorării are o mare eficienţă, greşelile unui apărător fiind remediate
mai uşor de către coechipierii săi.
Utilizare tactică
Această variantă de apărare om la om se utilizează împotriva echipelor ai căror
jucători nu au precizie în aruncările la coş de la distanţă şi semidistanţă şi care-şi bazează
atacul în exclusivitate pe pătrunderi şi pe jocul pivoţilor.
Se mai recomandă folosirea ei împotriva atacului bazat pe combinaţii şi scheme fixe
cu finalizări de sub panou. Are eficacitate atunci când este folosită în mod temporar în
cadrul jocului, în alternanţă cu alte variante de apărare. Nu o recomandăm a fi adoptată ca
sistem de bază în apărarea unei echipe.
4.6.7.8.4. APĂRAREA OM LA OM CU FLOTARE
Caracteristic acestei variante de apărare om la om îi este „întrajutorarea" unui
coechipier în marcarea unui atacant eficace.

157
 Flotarea temporară se utilizează numai când atacantul apărătorului care flotează nu
are mingea. Această situaţie frecventă de flotare este aplicată împotriva jucătorului pivot.
Ea se efectuează din partea opusă prezenţei mingii. îndată ce atacantul de la care s-a flotat
intră în posesia mingii, apărătorul revine la marcajul său normal.
Flotarea permanentă se efectuează atunci când unul sau mai mulţi apărători ajută
permanent coechipierii ce au sarcini diferite în apărare. Părăsirea atacantului sau a
atacanţilor mai puţin periculoşi se face prin retragerea în zona periculoasă din apropierea
coşului.
Utilizare tactică:
a.împotriva echipelor cu atac puternic sub panou (prezenţa unor eficace jucători
pivot sau centru);
b.împotriva unor echipe cu 1-2 atacanţi lipsiţi de precizie în aruncările la coş;
c.împotriva jocului bazat pe combinaţii succesive alternate sub panou şi de la
semidistanţă.

4.6.7.8.5.SISTEMUL DE APĂRARE ÎN ZONĂ

Sistemul de apărare în zonă reprezintă apărarea colectivă care se desfăşoară pe o
suprafaţă limitată din faţa coşului, în care cei cinci apărători sunt plasaţi într-un dispozitiv
special, fiecare având sarcina de a supraveghea o anumită porţiune din teren, dinainte
stabilită, marcând în permanenţă pe atacantul care apare în subzona sa.
Gruparea jucătorilor în apropierea coşului şi limitarea suprafeţei de apărare se face
prin aşezarea apărătorilor în linii de apărare. în cadrul apărării în zonă, fiecare apărător
are anumite sarcini individuale care sunt determinate de jocul şi circulaţia mingii în
raport de acţiunile atacanţilor şi, în acelaşi timp, de apărătorii vecini.
Liniile de apărare (sau planurile de apărare) impun apărătorilor deplasări într-o
coordonare perfectă pentru a se prezenta ca un „tot" unitar. Orice lipsă de atenţie şi de
necolaborare oportună duce la crearea de „spaţii" aşa-zis vulnerabile, de care, implicit,
adversarul poate profita.
Jucătorii din cele două sau trei linii de apărare trebuie să colaboreze şi să se ajute în
mod reciproc. Cei din linia I acţionează ofensiv la circulaţia de minge, cei din linia a Ii-a
dublează suprafaţa periculoasă de sub panou.
Deşi caracteristica principală a sistemului de apărare în zonă o reprezintă apărarea
colectivă în care funcţionează aproape integral „întrajutorarea" bazată pe „aglomerare-
flotare", „închiderea culoarului de pătrundere", „dublajul", totuşi, în subzona sa,
apărătorul îşi marchează om la om atacantul direct, fie că este sau nu în posesia mingii.
Caracteristici:
a. Impune aşezarea apărătorilor într-un dispozitiv precis, după care, de fapt, îşi ia
şi denumirea (zona 2-1-2, 1-2-2, 3-2, 1-3-1, 2-3 etc);
b. Apărătorii urmăresc în principal mingea şi jucătorul cu mingea şi în secundar
atacantul din subzona sa;
c. Apărarea este organizată numai în momentul când toţi cei cinci apărători
formează dispozitivul de apărare;
d. Foloseşte regulile marcajului individual în subzona sa şi la apărarea atacantului
aflat în posesia mingii;
e. Cere şi dezvoltă în acelaşi timp gândirea tactică datorită caracterului său
organizat şi dependent (fiecare apărător faţă de ceilalţi coechipieri).

158
 REGULI:
a. Circulaţia mingii determină deplasarea apărătorilor în zonă, ei trebuind să se
deplaseze ca un grup compact şi unitar, locul mingii determinând în permanenţă
plasamentul apărătorilor. Atenţia apărătorilor este îndreptată în principal asupra locului şi
circulaţiei mingii şi în secundar asupra plasamentului atacantului aflat în subzonele lor;
b. Retragerea în apărare trebuie să se facă imediat după ce s-a pierdut mingea; în
apropierea coşului se iau treptat plasamentele în cadrul dispozitivului de apărare în
zonă;
c. Jocul în apărare, atât individual cât şi colectiv, trebuie să asigure zonei o bună
mobilitate şi elasticitate;
d. Prin mobilitate înţelegem capacitatea apărării în zonă de a se deplasa cu
rapiditate, ori de câte ori se realizează schimbări în locul şi circulaţia mingii.
AVANTAJE:
a. Poate fi folosită sub diferite variante, adaptându-se destul de uşor sistemului de
atac folosit de adversari;
b. Apără cu eficacitate crescută suprafaţa de sub panou;
c. Favorizează formarea triunghiului de săritură, urmărirea şi recuperarea
defensivă a mingii, trecerea din apărare în atac, cât şi organizarea şi desfăşurarea
contratacului;
d. In orice situaţie de joc, permite celor cinci apărători să vadă întreaga desfăşurare
a atacului.
DEZAVANTAJE:
a. Este vulnerabilă împotriva echipelor care joacă mult pe contraatac;
b. Dispozitivul de apărare se organizează ceva mai greoi şi se a-plică pe o
suprafaţă limitată de teren;
c. Are „spaţii" vulnerabile care sunt valorificate de către adversari prin pătrunderi
şi aruncări la coş, efectuate din aceste suprafeţe;
e. Este complet ineficace împotriva atacului unei echipe cu o bună precizie în
aruncările la coş de la distanţă şi semidistanţă.

VARIANTELE SISTEMULUI DE APĂRARE ÎN ZONĂ

După plasamentul apărătorilor într-un anumit dispozitiv (pe 2 sau 3 planuri de

apărare), zonele pot fi ofensive sau defensive.
Zonele ofensive au plasaţi mai mulţi jucători în primul plan de apărare,
supraveghează o porţiune mai mare de teren şi au ca scop principal intrarea cât mai
rapidă în posesia mingii şi lansarea contraatacului.
Zonele defensive au plasaţi jucătorii în a doua sau a treia linie de apărare, într-o
suprafaţă mai mică din teren, având ca scop împiedicarea atacanţilor de a pătrunde în
apropierea coşului pentru a finaliza sau recupera mingea.
Variantele sistemului de apărare în zonă sunt următoarele:
a. zone ofensive (de tip activ): 2-1-2: 1-2-2; 3-2; 1-3-1;
b. zone defensive: 2-3, 2-2-1.
4.6.7.8.5.1. APĂRAREA ÎN ZONA 2- 1-2
Este varianta de bază a sistemului de apărare în zonă, fiind prima variantă care
trebuie învăţată atunci când se abordează această apărare.

159
 Dispozitivul de apărare împarte cel mai judicios sarcinile apărătorilor şi acţiunile
lor. Dispunerea apărătorilor pe cele trei planuri de apărare întăreşte dispozitivul şi
micşorează suprafeţele vulnerabile din interiorul zonei. Fiecare apărător în cadrul acestui
dispozitiv are de supravegheat o subzonă mai mică, destul de uşor de apărat.

Apărătorii sunt mai grupaţi în apropierea coşului, distanţa dintre ei este mai mică şi
întrajutorarea se poate face mai uşor.
Acest dispozitiv echilibrează suprafeţele subzonelor, lăsând posibilitatea de a se
trece cu uşurinţă dintr-o zonă ofensivă întruna defensivă şi invers, lucru determinat de
plasamentul apărătorului centru din zonă.
Reprezintă varianta cu cea mai mare mobilitate şi elasticitate.
4.6.7.8.5.2. APĂRAREA ÎN ZONA 1-3-1
Este o zonă puternică, care se adaptează pe sistemul de atac cu jucător centru şi
pivot (1-3-1). în jocul modern de baschet, această variantă este folosită din ce în ce mai
mult.
Dispozitivul este format din trei linii de apărare.

In prima linie se plasează un apărător cu multă mobilitate şi viteză, cu un joc la

intercepţie, care marchează pe conducătorul de joc advers. Apărătorii din linia a Ii-a
trebuie să fie foarte mobili, mai ales extremele (B şi C), deoarece ei trebuie să acopere o
suprafaţă mare de teren dispusă pe culoarele laterale ale terenului. Ei participă împreună
cu fundaşul la recuperarea defensivă a mingii. Centrul D, plasat permanent între minge şi
coş, colaborează cu fundaşul E, care ocupă ultimul plan de apărare, el fiind jucătorul cel
mai înalt, un foarte bun apărător şi recuperator.
Această zonă are suprafeţe vulnerabile destul de mari, în special pe colţurile
terenului, unde se pot realiza cu uşurinţă depăşirile numerice pe zona fundaşului.
Din această apărare se realizează cu uşurinţă plecarea pe contraatac, se pot face
destul de uşor intercepţii şi anihilează foarte bine acţiunile jucătorului centru din atacul
advers.
Reprezintă varianta de apărare în zonă, care foloseşte cel mai evident unele
reguli şi principii ale apărării om la om împotriva atacului advers.
4.6.7.8.5.3. APĂRAREA ÎN ZONA 1-2-2
Este varianta de zonă ofensivă, dispusă tot pe trei planuri de apărare, cu un jucător
mobil („vânător") în prima linie, care anihilează circulaţia de minge şi aruncările la coş
de la distanţă, alţi doi apărători în dreptul liniei de aruncări libere care apără jumătatea a
doua din teren şi, în planul trei, doi fundaşi care apără suprafaţa din apropierea coşului.

Acest dispozitiv are spaţiul vulnerabil pe centrul zonei (în zona de restricţie). Este
zona care anihilează bine aruncările la coş de la semidistanţă şi folosită împotriva
diferitelor forme de atac cu 1-2 jucători pivot.
4.6.7.8.5.4. APĂRAREA ÎN ZONA 3-2
Această zonă are două planuri de apărare: primul plan format din trei jucători
(extremă-centru-extremă), cu sarcina de a opri atacul cât mai departe de coş, folosind o
serie de mijloace cu caracter agresiv. Fundaşii sunt plasaţi în linia a Ii-a şi acoperă o
suprafaţă ceva mai mare de teren, trebuind să „iasă" până spre colţurile terenului.

160
 Este o zonă care rezolvă cu uşurinţă trecerea rapidă în terenul de atac sau
contraatacul propriu . Primul plan de apărători reprezintă linia forte a apărării
împotriva aruncărilor la coş de la distanţă şi semidistanţă, stânjenind în acelaşi timp
circulaţia mingii în timpul pregătirii atacului. Ea favorizează intercepţiile, însă acest
dispozitiv are „spaţii" vulnerabile între cele două linii de apărare, precum şi pe colţurile
terenului. Este deficitară în formarea „triunghiului de săritură" şi în recuperarea
defensivă.
4.6.7.8.5.5. APĂRAREA ÎN ZONA 2-3
Această apărare aparţine variantelor cu o bună recuperare defensivă. Dispozitivul
prezintă două planuri de apărare: primul plan, format din doi jucători, mobili, care trebuie
să hărţuiască acţiunile atacanţilor din faţă; a doua linie, formată din trei apărători - un
centru retras şi doi fundaşi.

Se foloseşte împotriva echipelor cu atac bun în suprafaţa de sub panou, care

folosesc 2-3 jucători pe post de jucător pivot. De asemenea, se foloseşte şi împotriva
echipelor care au un atac mai slab în finalizările de la semidistanţă şi distanţă.

4.6.7.8.6. SISTEMUL DE APĂRARE „PRESSING"

Presingul s-a detaşat ca sistem independent evoluând cu aspecte noi: om la om şi în
zonă. în stadiul actual este considerat ca cel mai modern sistem de apărare, prezent prin
utilizarea uneia sau a mai multor variante de apărare, folosite cu caracter temporar sau
permanent, de-a lungul unui joc de baschet.
Caracteristici:
a. Este sistemul de apărare cel mai activ, care urmăreşte să împiedice
atacanţii, cu sau fără minge, să-şi desfăşoare atacul, prin acţiuni
individuale cât şi prin diferitele combinaţii tactice specifice;
b. Are ca prioritate „intrarea în posesia mingii" şi în secundar „apărarea
coşului";
c. Produce surpriză, provoacă derută şi determină adversarul să comită
greşeli pe care echipa le valorifică;
d. Impune un tempo foarte rapid jocului;
e. Presupune condiţia de aplicare a „marcajului dublu" realizat prin
„capcană" - combinaţie tactică defensivă specifică;
f. Urmăreşte dezorganizarea contraatacului advers, a trecerii în terenul de
atac, precum şi a ocupării dispozitivului de către adversari, pregătind intrarea
în posesia mingii înainte ca aceştia să poată finaliza;
g. Se aplică pe fondul apărării om la om agresive şi la intercepţie
(interpunerea apărătorului între minge şi atacant).
Variantele sistemului de apărare „ presing "
1. „Presing" om la om pe tot terenul;
2.„Presing" om la om pe jumătate de teren;
3.„Zona presing" pe tot terenul;
4.„Zona presing" pe jumătate de teren.

4.6.7.8.6.1. Apărarea „presing" om la om pe tot terenul

161
 Încearcă să valorifice situaţia favorabilă de superioritate numerică, după toate fazele
în care echipa adversă începe atacul prin repunerea mingii în joc din afara terenului, de la
liniile de fund sau laterale.
„Presingul" are caracteristic marcajul continuu la intercepţie împotriva atacanţilor
fără minge: deci, prima sarcină a apărătorilor este aceea de a împiedica primirea
mingii de către aceştia
Fazele presingului om la om sunt:
Faza I - Se urmăreşte împiedicarea adversarului de a lansa
contraatacul, trecerea rapidă în terenul de atac, prin interceptarea mingii la repunerea ei în
joc;
Faza II - întârzierea atacanţilor de a trece linia de centru, interceptarea mingii,
provocarea adversarilor de a comite abateri de la regulile de 5 şi 8 secunde;
Faza III - Organizarea dispozitivului propriu de apărare în zona din apropierea
coşului.
4.6.7.8.6.2.Apărarea „presing" om la om pe jumătate de teren
Este varianta de presing frecvent folosită, de regulă precedată de presingul pe tot
terenul, cu caracter temporar şi mai frecvent cu „marcaj dublu" la purtătorul mingii în
dribling. Ca regulă de execuţie, în afara celor doi apărători angajaţi în „marcajul dublu",
ceilalţi apărători se retrag în jumătatea proprie de teren, preluându-şi adversarii iniţiali pe
măsură ce aceştia depăşesc linia de centru. Presingul pe jumătate de teren se poate aplica
alternativ cu apărarea om la om sau în zonă, creând surprize pentru atacul advers.
4.6.7.8.6.3.Apărarea în „zona presing"
„Zona presing" pune şi mai mult în evidenţă toate avantajele şi eficacitatea
întregului „sistem presing", dar şi a apărării om la om combinată cu cea în zonă,
extinzând la limită eficacitatea şi avantajele tuturor acestor sisteme.
Eficienţa „zonei presing" este condiţionată de nivelul de dezvoltare a calităţilor
motrice şi de nivelul de cunoştinţe şi deprinderi tehnico-tactice ale apărătorilor. Succesul
acestei apărări este determinat de capacitatea de adaptare şi de coordonare a sarcinilor
defensive individuale ale celor cinci apărători. „Zona presing" este apărarea care
favorizează oprirea jucătorului care driblează şi închide culoarele de pasare, nepermiţând
adversarului să-şi organizeze contraatacul şi trecerea rapidă în terenul de atac, atacul
rapid şi atacul organizat.
,Zona presing" presupune sarcini precise pe posturi în cadrul fiecărei variante,
specializarea apărătorilor pe posturi fiind corelată cu sarcinile şi specializarea lor ca
atacanţi: „vârfurile" din zonă sunt „vârfurile" de contraatac, centrul sau centrii zonei sunt
jucătorii extremă, iar fundaşii din zonă, jucătorii pivot (cei cu cel mai mare gabarit).

4.6.7.9. Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii colective de echipă

( sistemele de joc)

În metodica învăţării şi perfecţionării unui sistem de joc, deosebim 3 etape:

Etapa 1-alegerea sistemului

162
Un sistem de joc de atac sau de apărare nu se poate aplica fără un discernământ metodic
şi tactic. Acest lucru se referă în special la alegerea sistemului, raportat la particularităţile
elevilor care compun echipa. Alegerea unui sistem de joc trebuie să fie legată de:
a. perspectiva echipei aflată în pregătire;
b. perspectiva jucătorilor consideraţi individual.
Pentru aceasta trebuie să aibă în vedere următoarele:
1. Particularităţile elevilor, considerate atât în prezent cât şi în perspectivă, ce
vizează:
a. nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice;
b. nivelul de pregătire tehnică şi tactică individuală;
c. nivelul pregătirii tactice colective;
d. gândirea tactică şi perspectiva dezvoltării ei;
e. calităţile psihice şi perspectiva educării lor.
2. Gradul de adaptibilitate a sistemului ales la situaţiile de joc şi la diferite
sisteme folosite de adversar.
d. Măsura în care sistemul adoptat se încadrează şi corespunde sistemului
orientării generale a jocului pe plan naţional.

Etapa 2-etapa pregătirii de bază a sistemului

Pregătirea bazelor sistemului se realizează pe factorii antrenamentului, consideraţi
atât izolaţi cât şi în corelaţia care există între ei.
Pregătirea teoretică este unul dintre aspectele acela mai importante ale pregătirii
tacticii colective. Are drept scop înzestrarea elevilor cu cunoştinţe tactice, formarea unei
gândiri tactice care să permită analiza situaţiilor de joc şi luarea de hotărâri rapide şi utile,
precum şi dezvoltarea gândirii creatoare. Această pregătire se realizează prin lecţii
teoretice, unde profesorul explică şi demonstrează caracteristicile esenţiale ale sistemului,
regulile şi combinaţiile de bază.

Pregătirea fizică reprezintă o bază sigură şi indispensabilă învăţării şi aplicării

unui sistem de joc. Calităţile motrice trebuie dezvoltate în vederea executării corecte a
acţiunilor tehnico-tactice, pe care le solicită sistemul respectiv.
Pregătirea tehnică urmăreşte perfecţionarea procedeelor tehnice specifice
postului în vederea asigurării mijloacelor de realizare a sistemului de joc. Astfel trebuie
cunoscute şi aplicate în condiţiile jocului următoarele elemente tehnice:
a. urmărirea, pivotul şi schimbarea de direcţie;
b. două sau trei procedee de pasare de pe loc ţi din deplasare;
c. două sau trei procedee de aruncare la coş de pe loc şi din deplasare;
d. driblingul , fentele.
Pregătirea tactică .
Elevii care urmează să înveţe un sistem trebuie să aibă o pregătire tactică
minimală, să cunoască şi să aplice principiile de tactică individuală în atac şi în apărare.
Această pregătire tactică minimală poate fi concretizată prin cunoaşterea
principalelor acţiuni de tactică individuală în atac şi în apărare, precum şi a principalelor
combinaţii de 2-3 jucători în atac şi în apărare.

163
 Pregătirea psihologică trebuie să se facă simţită încă de la primele lecţii, elevii
dând dovadă de combatitivitate , curaj, perseverenţă, încredere în forţele proprii,
rezistenţă morală faţă de succesele adversarilor şi insuccesele proprii.

Etapa 3-etapa învăţării propriu-zise

Această etapă prezintă la rândul ei 3 faze:
a. faza 1, faza condiţiilor izolate de joc când începe învăţarea cuprinde:
1. aşezări în dispozitiv, păstrându-se sarcinile pentru fiecare post,
circulaţia de jucători şi de minge, asamblări ale circulaţiei de minge cu
circulaţia jucătorilor;
2. aplicării acţiunilor individuale şi a unor combinaţii de 2 –3 jucători, în
cadrul dispozitivului, fără prezenţa adversarului.
b. faza 2, faza condiţiilor apropiate de joc. Bazele sistemului se perfecţionează în
prezenţa adversarilor. Acţiunile individuale cît şi combinaţiile de 2-3 jucători se
aplică în cadrul sistemului, dar de data aceasta intervine gândirea tactică,
judecarea situaţiilor de joc, lupta cu adversarul direct şi cu ceilalţi adversari
plasamentul atacantului. Trebuie amintit că adversarul este introdus gradat în
cadrul tacticii colective ( pasiv, semiactiv, activ).
c. faza 3, faza condiţiilor de joc în care accentul se pune pe jocul bilateral. Se
învaţă trecerea din atac în apărare şi invers, ocuparea dispozitivului, apărarea sau atacul
coşului. Perfecţionarea sistemului se face în cadrul jocurilor de antrenament sau de
verificare, în care profesorul trebuie să-ţi aleagă adversari de valori diferite, aceasta în
funcţie de stadiul de pregătire şi de sarcina pe care o urmăreşte în aceste jocuri.

Intrebari recapitulative

Bibliografie selectiva

1. Fleancu J.L., Coirbă C., - Baschet. Îndrumar practico- metodic. Editura Cultura,
Piteşti, 2001.
2. Fleancu J.L., Ciorbă C., - Baschetul la 8-12 ani, Edit. Garuda – Art, Chişinău 2001.
3. Predescu T, - Baschet. Curs de bază. Editura A.N.E.F.S., Bucureşti, 1998.
4. Sidney Golstein, - Basketball – Coach’s Bible. Editura Golden Aura Publishing –
Philadelphia, 1994.
5. Sidney Golstein, - Basketball – Player’s Bible. Editura Golden Aura Publishing –
Philadelphia, 1995.
6. Teodorescu L., - Probleme de teorie şi metodică în jocurile sportive. Editura Sport
– Turism, Bucureşti, 1995.

164
7. Wissel Hall, - Basketball: Step to Success, editura Human Kinetics, S.U.A., 1994.
8. xxx – Regulamentul jocului de baschet. Editura F.R.B., Bucureşti, 2012.
9. Burrall Paye, - Youth Basketball Drills, editura Human Kinetics, S.U.A., 1998.
10. Ken Lumsden, - Complete Book of Drills for Winning Basketball, editura Human
Kinetics, S.U.A., 2000.

165
 Cursul nr. 7.

Problematica cursului

1. Baschetul în lecţia de educaţie fizică şi sport din aria curriculară

2. Bachetul in scoala
3. Badchetul in liceu
4. Baschetul in cadrul orelor extracurriculare

5.1.Noţiuni generale
Dintre jocurile sportive care se predau in şcoala generală şi liceu, jocul de baschet
s-a instalat în mod constant drept cea mai frecventă disciplină, dorită de majoritatea
elevilor. Baschetul este unul dintre cele mai complexe jocuri sportive, care are în
conţinutul său numeroase procedee şi acţiuni tactice specifice atât atacului cât şi apărări.
Viziunea curriculară de alcătuire a programelor şcolare permite o mai bună
orientare a predării/învăţării în raport cu obiective de formare, care vizează competenţe
la nivel superior, de aplicare a cunoştinţelor şi competenţelor în contexte noi şi de
rezolvare de probleme teoretice şi practice. În loc ca programa să fie una ,,analitică” în
sensul simplist, respectiv o înşiruire de conţinuturi sub formă de capitole şi lecţii,
neacordate la ieşiri foarte concrete în termeni de achiziţii posibile şi necesare ale
fiecărui elev, noile proiecţii ale predării/învăţării prin programele şcolare poartă
amprenta viziunii curriculare. În această viziune, conţinuturile nu devin deloc
importante, dar ele sunt văzute în mai mare măsură decât înainte ca vehicule de formare
a competenţelor intelectuale şi relaţionale de nivel superior, a atitudinilor şi
comportamentelor necesare unui tânăr într-o societate democratică a timpului nostru
(Mihăilă I.2006).
Dintre jocurile sportive prevăzute în programele şcolare, baschetul a devenit în
ultimul timp, una dintre disciplinele sportive dorite de majoritatea elevilor, indiferent de
vârstă şi sex. Practicarea jocului de baschet reprezintă un important mijloc al educaţiei
fizice şcolare, datorită multiplelor influenţe pe care acesta le are asupra organismului
elevilor, şi anume:
a. dezvoltarea capacităţii motrice generale;
b. favorizarea proceselor de creştere şi dezvoltare fizică;
c. asigurarea stării optime de sănătate;
d. contribuie la iniţierea elevilor în execuţia elementelor tehnice şi a tacticii
fundamentale-sub forma structurilor şi aplicarea acestora în joc(formarea unui sistem de
deprinderi şi priceperi motrice);
e. contribuie la formarea unor trăsături pozitive de caracter ( respect faţă de
coechipieri şi adversari, asumarea responsabilităţii, capacitatea de cooperare, dorinţa de
întrecere );

166
 f. formează deprinderi şi priceperi motrice necesare practicării jocului de baschet
ca activitate independentă.
Jocul de baschet în regăsim în programele şcolare din: învăţământul primar, gimnazial,
liceal şi universitar.

5.2. Baschetul în ciclul primar

Privind conţinutul jocului de baschet ce urmează a fi predat în învăţământul
primar, programa prevede o serie de exerciţii, jocuri dinamice şi pregătitoare prin care se
dezvoltă, în general simţul mingii(deprinderile de prindere de conducere şi de aruncare a
mingii).Acomodarea cu mingea, dezvoltarea simţului mingii, priceperea şi abilitatea de
mânuire a mingii se realizează cu ajutorul exerciţiilor din şcoala mingii. Aceste exerciţii
dezvoltă:
a. coordonarea;
b. simţul de apreciere a distanţei şi preciziei;
c. capacitatea de orientare în spaţiu;
d. dezvoltarea vitezei de execuţie, de reacţie şi de deplasare;
e. ajută la formarea unui bagaj de deprinderi şi priceperi motrice.

NOTĂ: Predarea exerciţiilor din şcoala mingii se va face în majoritatea cazurilor sub
formă de întrecere.
La clasele I-II, se folosesc jocuri dinamice şi de mişcare asemănătoare cu
elementele şi procedeele tehnice pe care elevii le vor însuşi mai târziu.
La clasele a III-IV,având în vedere nivelul de dezvoltare a motricităţii elevilor şi
faptul că ei au acumulat un bagaj de deprinderi şi priceperi motrice de aruncare, de
prindere şi conducere a mingii, se pot introduce şi unele elemente specifice jocului de
baschet, ca:
a .pasa cu 2 mâini de la nivelul pieptului;
b. pasa cu 2 mâini de deasupra capului;
c. pasa cu 2 mâini cu pământul;
d. driblingul;
e .pivotarea;
f. oprirea;
g. aruncarea la coş de pe loc.
Aceste elemente se învaţă izolat, în cadrul unor exerciţii organizate sub formă de
întrecere, sub formă de ştafete sau în cadrul unor jocuri dinamice şi pregătitoare, putând
fi înserate şi în cadrul unor parcursuri aplicative.
Tot în clasa a IV a, jocurile dinamice, prevăzute în programa şcolară pot fi
prelucrate şi adaptate la specificul deprinderilor tehnice însuşite. De exemplu, jocul de
mişcare” ŞTAFETA PE PERECHI” se poate transforma în joc pregătitor pentru
baschet, indicându-se ce regulă: elevul se deplasează după coechipier conducând mingea
şi nu cu ea în mâini. Jocul de mişcare”CULORILE”, devine joc pregătitor atunci când
elevul strigat(culoarea respectivă) aleargă spre elevul care are mingea şi în momentul
prinderii ei, execută oprire şi pivotare, după care transmite mingea.

Jocuri de mişcare utilizate în pregătirea tehnică:

1.Pentru deplasări în atac şi apărare:

167
 a. şoarecele şi pisica;
b. batista;
c. cursa în cerc;
d. labirintul;
e. cursa pe numere;
f. alb negru;
g. bucheţelele;
h. ştafeta în zig-zag;
i. cine-i mai repede;
j. de-a prinselea cu ajutor.
2.Pentru pase:
a. mingea la căpitan;
b. cine aruncă mai departe;
c. vânătorii şi raţele;
d. atacul cetăţii;
e. eliberează prizonierul;
f. mingea în zig-zag;
g. huştiuluc,
h. aruncă mingea la perete;
i. mingea prin tunel;
j. cine ţine mingea mai mult;
k. mingea frige.
3.Pentru dribling:
a. ştafetă cu dribling;
b. ocoleşte cercul;
c. ştafetă în dribling în cerc;
d. dribling şi opreşte la semnal;
e. dribling cu 2 mingi;
f. ştafeta baschetbalistului.
4.Pentru aruncările la coş:
a. obligă-l să înscrie;
b. concurs de aruncări de pe loc;
c. fără greşeală;
d. cine ajunge mai repede la 3,5,10,15 coşuri marcate;
e. cel mai bun din 5 poziţii,
f. să ne întrecem;
g. cinci poziţii la 3 distanţe;
h. cine aruncă mai corect.

Concluzie:
1.Ca o concluzie, în învăţământul primar este foarte importană şi eficientă
folosirea jocurilor dinamice şi pregătitoare într-o proporţie cât mai mare, în raport cu
celelalte mijloace, deoarece ele duc la însuşirea elementelor tehnice ale jocului de baschet
la un nivel superior, comparativ cu nivelul atins prin exersarea izolată a acestora.

168
 2.Trebuie precizat, că exerciţiile organizate sub formă de întrecere şi joc sunt
caracteristice vârstei de creştere, ele dând o mare satisfacţie elevilor, provocând stări
afective pozitive. Crescând veselia şi entuziasmul îi determină pe elevi să respecte
regulile jocului, fapt care duce la spirit de echipă, de colaborare precum şi la formarea
capacităţii de stăpânire de sine, educând şi prezenţa de spirit.

NOTĂ: Atunci când vrem să alegem un joc de mişcare trebuie să avem în vedere:
a. să corespundă sarcinilor pe care le avem de rezolvat în cadrul lecţiei;
b. să corespundă particularităţilor morfo-funcţionale ale elevilor cu care lucrăm;
c. să ţină cont de condiţiile materiale şi locul de desfăşurare.

Programa Şcolară –disciplina BASCHET

CONŢINUT_clasa I II III IV
a. aruncarea mingii în sol, în
sus şi în perete şi prinderea ei
cu 2 mâini:
variante:
1. prinderea mingii după
bătaie din palme, atingerea
solului, genuflexiune şi
săritură;
2. aruncări şi prinderi din
diferite poziţii , stând,
şezând , ghemuit.
b. Conducerea mingii şi
rostogolirea ei spre o ţintă
fixă, cu mâna dreaptă şi cu
mâna stângă , înainte şi
înapoi, şerpuit şi în zigzag.
c. aruncarea şi prinderea
mingii cu 2 mâini(lucru pe
perechi, distanţa 3-4).
Variante: din mers şi din
alergare( pe perechi).

169
 d. aruncări la ţinte fixe la o
înălţime de 2 metri.
e. ridicare şi transport de

minge( câte o minge în

mână, apoi mi multe sub

formă de întrecere)

Variante: cu braţele întinse

înainte, lateral sau sus.
f. prinderea şi pasarea mingii
din formaţii cu şi fără
căpitan(în formaţie de cerc,
semicerc, triunghi, pătrat,
zigzag, cu şi fără deplasare în
direcţia transmiterii mingii
sau la coada şirului propriu)

g. jocuri pentru obişnuirea cu

mingea (mingea la căpitan,
semănatul şi culesul
cartofilor, cursa în cerc, cursa
cu mingea, mingea
zburătoare, aruncarea mingii
într-o ţintă fixă etc.).
h. elemente tehnice specifice

jocului de baschet:

-pasele cu 2 mâini
de la nivelul pieptului, d
deasupra capului, cu
pământul;
-dribling, pivotare;
-oprire, aruncare la
coş de pe loc.

Evaluarea la disciplina baschet, cls I-IV.

1.Clasa I :
a. aruncarea şi prinderea mingii cu 2 mâini la perete;
b. de pe loc, bătaia mingii în pământ cu schimbarea fără oprire a mâinilor(deci
driblingul pe loc).
2.Clasa II :
a. alergare printre obstacole driblând, mingea cu mâna dreaptă şi cu mâna
stângă;
b. capacitatea de practicare a 2 jocuri dinamice.
3.Clasa III :
a. dribling în alergare şi aruncarea mingii într-o ţintă fixă;
b. capacitatea de practicare a 2 jocuri dinamice.
4.Clasa IV :
a. pasa în doi din deplasare şi dribling printr-un culoar marcat(lung de 10 m şi lat
de 0.80 m);
b. parcurs aplicativ în care să avem: alergare, săritură, aruncare-prindere,
transport de greutăţi, escaladări.

170
NOTĂ: În şcolile în care profesorul a predat la nivelul de cls. a III a şi a IV a şi
elemente din jocul de baschet, verificarea elevilor se va realiza prin capacitatea de
practicare a 2 jocuri cu temă:
a. pasarea mingii precedată de dribling, oprire şi pasă;
b. pasarea mingii precedată de pivotare.

5.3. Baschetul în ciclul gimnazial

Obiective:
a. iniţierea în practicarea jocului de baschet prin însuşirea elementelor tehnico-
tactice fundamentale, prin familiarizarea elevilor cu structurile de bază şi cu aplicarea lor
în jocul bilateral;
b. la sfârşitul primului an de instruire, trebuie să fie în stare să realizeze joc cu
efectiv redus 3x3, 4x4 şi cu reguli simplificate;
c la sfârşitul celui de al II lea an de instruire, elevii trebuie să fie în stare să
realizeze joc bilateral cu efectiv complet, respectând principalele reguli;
d. cultivarea relaţiilor de colaborare, de sprijin reciproc şi a sentimentului de
solidaritate prin promovarea activităţilor desfăşurate în cadrul unor echipe organizate;
e. formarea şi dezvoltarea capacităţii de organizare şi autoorganizare.

Strategi:

CLASA a- V- a

1.La clasa a -V-a , tehnologia acţionării se realizează, unde în majoritatea cazurilor se

ia pentru prima dată contact cu elementele specifice jocului, prin execuţii care să asigure
învăţarea mecanismului de bază a procedeelor tehnice, iar apoi se trece la legarea a 2 sau
mai multe elemente tehnice intre ele sub formă de structuri simple care să poată permite
elevilor practicarea jocului bilateral, cu reguli simplificate;
2.Vor predomina la clasa a Va ca şi la clasa a VI a, exerciţiile sub formă de concurs,
de întrecere, ştafete, jocuri pregătitoare, jocuri bilaterale gen joc de şcoală cu temă, cu
respectarea structurilor învăţate;
3.În paralel cu învăţarea procedeelor tehnice, a structurilor de bază şi a jocurilor
şcoală, se vor prezenta elevilor şi noţiuni de regulament(de ex. dublu dribling, regula
paşilor, repunea mingii de la margine, angajarea între doi, etc.);
4.Concomitent cu învăţarea mecanismului de Bază Al diferitelor elemente şi procedee
tehnice şi a exersării structurilor preconizate , profesorul va avea în vedere şi
corectitudinea execuţiilor. Este necesar a se insista asupra:
a. prinderea mingii, care se efectuează prin ducerea braţelor în întimpinarea ei;
b. ţinerea şi pasarea mingii cu 2 mâini de la nivelul pieptului, să se facă fără a
duce coatele în lateral;
c. în timpul aruncării la coş elevul să privească spre panou şi să fixeze reperul;
d. după aruncare, să se formeze la elevi deprinderea de a urmări mingea;
e .în timpul driblingului să nu se privească în exclusivitate spre minge etc.

171
 CLASA a –VI-a

1.pentru procedeele tehnice se vor folosi exerciţii de învăţare a mecanismului de

bază, după care se trece la introducerea lor în structurile învăţate la nivelul clasei a-V-a;
2.în plus, se vor folosi exerciţii cu mai multe mingi, exerciţii de pasare din
alergare şi exerciţii realizate în prezenţa apărătorului;
3.jocul de şcoală, va îmbrăca formele jocului de 1x1, 2x2, 3x3, 4x4 sau 5x5 sau
2x3, 3x4, 4x5 pe jumătate de teren. Prin aceste forme de joc, se vor exersa în condiţii de
joc, structurile învăţate, se va dezvolta orientarea în spaţiu, prezenţa de spirit, spiritul de
echipă, capacitatea de apreciere obiectivă a valorii partenerilor etc..
NOTĂ: Se va pune accentul pe ambidextrie, în special la pase, dribling şi
aruncare la coş.

CLASA a–VII-a

1.tehnologia acţionării la clasa a –VII-a, se realizează prin exerciţiile şi mijloacele

folosite la nivelul claselor a-V-a şi a –VII-A, la care profesorul intervine prin:
a. mărirea distanţei;
b. creşterea ritmului de execuţie;
c. schimbarea unghiurilor şi a condiţiilor de echilibru;
d. solicitarea ambidextriei;
e. exersări în condiţii de solicitare a calităţilor motrice.
2 .procedeele tehnice noi care se însuşesc, se realizează în paralel cu consolidarea
celor învăţate anterior;
3. elementele consolidate, se realizează tot mai mult în condiţii apropiate de joc şi
sub forma jocului 3x3, 4x4, 5x5, elevilor stabilindu-se de fiecare dată o temă pe care
trebuie s-o respecte;
c. toate jocurile folosite în cadrul lecţiilor vor purta amprenta jocurilor de
şcoală, în care elevii vor trebui să aplice anumite sarcini(structuri) în atac
şi apărare, care vor spori preocuparea pentru organizarea tactică a jocului
.De exemplu echipa care nu respectă tema indicată pierde 2 puncte sau se
acordă 5 puncte pentru coşul înscris prin aruncare la coş din dribling ca
urmare a acţiunii de depăşire etc.

CLASA a-VIII-a
1.se recomandă împărţirea colectivului pe grupe omogene, pe tot parcursul
anuluişcolar, să formeze ateliere de lucru şi care să se afle într-o dispută permanentă;
2.perfecţionarea elementelor învăţate în clasele V, VI, VII se va face cu precădere
în cadrul consolidării acţiunilor de pătrundere şi depăşire(deci în regim de tactică):
a. structurile bazate pe alergare, prindere şi aruncare la coş vor primi
conţinut tactic-devin acţiuni de pătrundere;
b. structurile bazate pe alergare, prindere, oprire, fentă, pivotare, plecare
în dribling şi aruncare la coş-devin acţiuni tactice de depăşire.

172
3.jocul trebuie să capete de la o lecţie la alta un caracter din ce în ce mai organizat, atît în
ceea ce priveşte atacul cît şi apărarea(pătrundere, depăşire, apărare om la om, marcaj
agresiv, urmărire la panou, etc.).

NOTĂ: În timpul jocului se va spori exigenţa faţă de aplicarea regulilor de joc.

Conţinutul programei şcolare-disciplina baschet

Conţinut/Clasa V VI VII VIII

a. prinderea, ţinerea şi pasarea mingii cu 2 mâini de
la nivelul pieptului, pasa cu pământul, pasa de pe
loc, pasa de pe loc – urmată de deplasare;
b. oprirea într-un timp;
c. oprirea în doi timpi;
d. aruncarea la coş cu o mână de pe loc (pentru
băieţi), şi cu 2 mâini de la nivelul pieptului pentru
fete, aruncarea la coş din dribling;
e. dribling cu mâna dreaptă şi cu mâna stângă, de pe
loc şi din deplasare, printre jaloane şi cu variaţii de
ritm;
f. pasarea mingii din alergare;
g. pivotarea prin întoarcere, aruncarea la coş din
alergare;

h. marcajul normal, demarcajul;

i. pătrunderea, depăşirea;
j. marcajul agresiv, marcajul la intercepţie;
k. dă şi du-te;
l. încrucişarea simplă;
m. încrucişarea dublă;
n. blocajul-ieşirea din blocaj;
o. noţiuni de regulament:
regula paşilor, dublu-dribling, repunerea mingii din
afara terenului, angajarea între doi, greşeala
personală.

SISTEMUL DE EVALUARE:

Clasa a -V- a:

173
 1.Evaluarea predictivă:
Instrumentele de evaluare constau din:
a . huştiuluc ( prinderea şi pasarea mingii);
b. naveta-6x10 m;
c. alergare de durată contratimp, 4 minute pentru aprecierea
capacităţii de efort.

2. Evaluare formativă:
A. Pentru primul ciclu tematic:
Instrumentele de evaluare constau din următoarele probe practice:
a .driblingul şi pasarea mingii cu 2 mâini de la nivelul pieptului şi
de deasupra capului;
b. aruncarea la coş cu 2 mâini de pe loc.
B. Pentru al doilea ciclu tematic:
Instrumentele de evaluare constau din investigaţie, observare sistematică şi temă de
grupă:
a. dribling-oprire într-un timp şi aruncare la coş cu 2 mâini de pe loc;
b. aplicarea prevederilor regulamentare în cadrul jocului bilateral.

3. Evaluare sumativă se realizează la terminarea celui de al doilea ciclu tematic la

nivelul clasei a- V- a şi se finalizează cu notă aplicîndu-se Sistemul Naţional Şcolar de
Evaluare. Se apreciază cu o singură notă, pentru una din cele 3 variante:
Probe practice:
Varianta 1
Aprecierea pentru acordarea notei maxime 8 ( se realizează executarea
procedeelor tehnice izolat):
a. dribling alternativ ci mâna stângă şi cu mâna dreaptă-2p
b. aruncarea la coş cu 2 mîini de pe loc-4p
c. pasarea mingii cu 2 mîini din alergare de la nivelul pieptului-2p
Varianta 2
Aprecierea pentru acordarea notei maxime 9 ( se realizează executarea unei
structuri tehnico-tactice):
a. dribling alternativ cu ocolire de jaloane-3p
b.oprire într-un timp-2p
c.aruncarea la coş cu 2 mâini de pe loc-4p
Varianta 3
Aprecierea se face din nota 10 prin joc bilateral 3x 3 cu următoarele cerinţe:
a. aruncarea la coş(se apreciază oportunitatea şi calitatea execuţiei)-5p
b. cooperarea cu coechipierii-3p
c. aplicarea regulilor de joc ( dublu dribbling, paşi, greşeală personală)-2p

Clasa a-VI-a

1.Evaluarea predictivă:

174
Instrumentele de evaluare sunt reprezentate de o probă practică şi o probă orală, astfel:
a.pentru proba practică se evaluează cunoaşterea nivelului de pregătire
realizat de elevi în clasa a –V-a;
b.pentru proba orală se urmăreşte explicarea de către elevi a
mecanismului de bază al procedeelor tehnice însuşite la nivelul clasei a –V-a.
2.Evaluarea formativă :
A.Pentru primul ciclu tematic:
Instrumentele de evaluare vizează probe practice care constau din:
a. pasa în din deplasare;
b. oprirea într-un timp şi pivotarea.
B. Pentru al- II- lea ciclu tematic:
a. aruncarea la coş de pe loc cu una sau cu două mâini;
b. demarcajul şi depăşirea;
c. aruncarea la coş din dribling.
3.Evaluarea sumativă se realizează la sfârşitul clasei a -VI-a, cu notă, aplicându-se
prevederile Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare. Se apreciază cu o singură notă pentru
una din cele 3 variante:
Varianta 1
Aprecierea pentru acordarea notei maxime 8 ( se realizează executarea procedeelor
tehnice izolat):
a. driblingul cu schimbare de direcţie, alternativ ci mîna stîngă şi cu mîna
dreaptă-2p
b. aruncarea la coş din dribbling-3p
a.marcarea coşului-2p
b.marcajul normal-1p
Varianta 2
Aprecierea pentru acordarea notei maxime 9 ( se realizează executarea unei structuri
tehnico-tactice):
a. demarcaj-1p
b .primirea mingii-1p
c.depăşirea uniu partener-2p
d. aruncarea la co; din dribbling-3p
e. coş marcat-2p
Varianta 3
Aprecierea se face din nota 10 prin joc bilateral 3x 3 cu următoarele cerinţe:
a . pătrunderea şi aruncarea la coş din dribling-4p
b . marcajul normal-2p
c. demarcajul-2p
d. respectarea regulilor de joc: paşi, greşeala personală, dublu dribling-2p

Clasa a-VII-a

1.Evaluarea predictivă:
Instrumentele de evaluare sunt reprezentate de o probă practică şi o probă orală, astfel:

175
Proba practica va cuprinde verificarea aruncării la coş din dribling în timp ce proba orală
cuprinde pevederile de regulament aplicate pe parcursul clasei a -VI-a.În acelaşi timp se
va urmări la elevi şi modul de realizare a opririlor , pivotările precum şi a acţiunilor
tactice individuale marcajul şi demarcajul.

2.Evaluarea formativă :
Va cuprinde :
a.probe practice ce vor evalua modul de realizare al aruncării la
coş din din alergare şi al aruncării la coş din săritură ;
b.temă de lucru la grupă care va cuprinde joc cu temă în care se va urmări aruncarea la
coş din săritură, marcajulactiv în apărare, precum şi demarcajul ;
c. autoevaluare care vizează procentajul individual privind aruncările la coş.

3.Evaluarea sumativă se realizează la sfârşitul clasei a -VI-a, cu notă, aplicându-

se prevederile Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare. Se apreciază cu o singură notă
pentru una din cele 3 variante:
Varianta1
Aprecierea pentru acordarea notei maxime 8 ( se realizează executarea procedeelor
tehnice izolat):
a. pase în doi din deplasare, cu una sau cu două mâini-2p
b.aruncarea la coş din săritură-2p
c. coş marcat-1p
d. aruncarea la coş din dribling-2p
e. co; marcat-1p

Varianta 2
Aprecierea pentru acordarea notei maxime 9 ( se realizează executarea unei structuri
tehnico-tactice):
a. alergare, demarcaj-1p
b.primirea mingii şi oprire într-un timp-2p
c.pivotare-2p
d.dribbling şi aruncare la coş din alergare sau din dribling-5p

Varianta 3
Aprecierea se face din nota 10 prin joc bilateral 3x 3 cu următoarele cerinţe:
Joc bilateral la cele 2 panouri respectând următoarele cerinţe:
a. marcaj normal-1p
b. demarcaj şi pătrundere-2p
c. cooperarea cu partenerii în atac şi în apărare-2p
d. eficienţa aruncărilor la coş-4p
e. respectarea regulilor de joc predate-1p

Clasa a-VIII-a

176
 1.Evaluarea predictivă:
Instrumentele de evaluare sunt reprezentate de o probă practică şi o probă orală, astfel:
a. pentru proba practică se are în vedere joc bilateral 5x5(observarea şi
aprecierea nivelului de execuţie a procedeelor tehnice de bază predate în clasa a VII-a;
b. pentru proba orală se are în vedere chestionarea elevilor privind
cunoaşterea principalelor noţiuni de regulament.

2.Evaluarea formativă :
Va cuprinde :
a. probe practice ce vor urmări acţiunile tactice în atac şi în
apărare, precum şi eficienţa aruncărilor la coş ;
c. observarea sistematică a elevilor va cuprinde respectarea sarcinilor în
jocul bilateral, precum şi cooperarea în cadrul echipei.

3.Evaluarea sumativă se realizează la sfârşitul clasei a -VI-a, cu notă, aplicându-

se prevederile Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare. Se apreciază cu o singură notă
pentru una din cele 3 variante:
Varianta 1
Aprecierea pentru acordarea notei maxime 8 ( se realizează executarea procedeelor
tehnice izolat):
a. aruncarea la coş din săritură sau din alergare-2p, coş marcat-3p
b. marcaj la jucătorul care efectuează dribling( încercarea de scoatere a
mingii)-2p
c. pivotarea-1p
Varianta 2
Aprecierea pentru acordarea notei maxime 9 ( se realizează executarea unei structuri
tehnico-tactice):
a. alergare-primirea mingii din pasă lungă de contraatac cu oprire-1p,
pivotare-2p
b. dribling alternativ cu schimbare de direcţie-2p
c. depăşire cu aruncare la coş-2p, co; marcat-2p

Varianta 3
Aprecierea se face din nota 10 prin joc bilateral 5x5 cu următoarele cerinţe:
a. realizarea corectă a acţiunilor de atac în semicerc şi apărare om la
om-4p
b. aplicarea combinaţiei tactice de 2 jucători(dă şi du-te)-2p
c. oprtunitatea şi oportunitatea aruncărilor la coş-4p

5.4.Baschetul în ciclul liceal

177
 Obiective:
1.lărgirea fondului de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice specifice
baschetului;
2.capacitatea de a aplica procedeele şi structurile tehnico-tactice în joc, cu
respectarea principalelor reguli de joc;
3.capacitatea de acţionare organizată în cadrul fazelor de atac şi apărare,
cultivarea relaţiilor de joc;
4.formarea obişnuinţei de a practica baschetul în scop recreativ.

Strategi de acţionare:

La clasele a- IX-a şi a-X-a

1.La clasele a- IX-a şi a-X-a având în vedere motricitatea şi experienţa motrică acumulată
de elevi în ciclul gimnazial, însuşirea noilor elemente şi acţiuni tehnico-tactice se va face în
contextul fazelor de joc( atac şi apărarea), prin exersare globală. Elementele şi acţiunile
tehnico-tactice vor fi consolidate în structuri şi condiţii mereu schimbătoare, conform fazelor
de joc;
2.Se va acorda o atenţie deosebită elementelor de întrecere care să conţină structuri cât
mai variate ale jocului cu temă;
3.Jocul trebuie să devină cât mai organizat, atât în ceea ce priveşte aşezarea în atac şi
posibilităţile de acţionare prin pătrundere şi depăşire, a desfăşurării contraatacului, cât şi în
organizarea apărării om la om, a marcajului agresiv, a acţiunilor de urmărire la panou;
4.În timpul jocului se va spori exigenţa faţă de aplicarea şi respectarea regulilor de joc;
5.În procesul de însuşire a jocului, elevii vor primi sarcini de arbitraj şi de organizare a
jocului bilateral;
6.La clasa a –X-a comparativ cu clasa a- IX-a, se introduce fenta de pasare, de aruncare
la coş sau de plecare în dribling;

La clasele a XI a şi a XII a
1.la clasele a XI a şi a XII a, vor avea pondere tipurile de lecţie de consolidare,
perfecţionare şi de concurs. Lecţiile de concurs capătă o pondere sporită datorită faptului
că elevii şi au însuşit într-o măsură suficientă deprinderile specifice jocului de baschet şi
îl pot practica integral, în condiţii regulamentare;
2.se recomandă ca în lecţii să se promoveze ideea de întrecere, de concurs şi pentru a
obişnui elevii cu solicitările întrecerii, pentru a le forma dorinţa de autodepăşire;
3.exerciţiile folosite în lecţie trebuie să solicite indic superiori de efort;
4.în desfăşurarea lecţiilor se va îmbina activitatea de conducere şi organizare a
profesorului cu cea de dezvoltare a capacităţii de organizare şi autoconducerea elevilor.

Conţinutul programei şcolare-disciplina baschet

178
Conţinut/ Clasa IX X XI XII
a. dribling cu mâna dreaptă şi cu mâna stângă,
de pe loc, din mers, din alergare, cu ocolire, în
zigzag, cu piruetă;
b. aruncarea la coş cu o mână de pe loc şi din
dribling;
c. aruncarea la coş din săritură;
d. prinderea şi pasarea mingii cu 2 mâini de la
nivelul pieptului, cu pământul, pasa cu 2 mâini
de deasupra capului, pasa cu o mână de la umăr
urmată de deplasare;
e. pasarea mingii din alergare;
f. oprirea într-un timp;
g. oprirea în doi timpi;
h. pivotarea prin întoarcere;
i. acţiuni individuale:
marcajul
demarcajul
pătrunderea
depăşirea
j. acţiuni tactice colective:
dă şi -dute
încrucişarea simplă
încrucişarea dublă
blocajul-ieşirea din blocaj
atacul în superioritate numerică
apărarea în inferioritate numerică
recuperarea defensivă
recuperarea ofensivă
k. noţiuni de regulament: regula paşilor, dublu-
dribling, angajarea între 2,repunerea mingii din
afara terenului, greşeala personală, antisportivă şi
cea tehnică, regulile de 3, 5 8,şi 24 de secunde.

5.5. BASCHETUL ÎN ORELE EXTRACURICULARE

Orele opţionale (curriculum la decizia şcolii) acoperă diferenţa de ore dintre cele
obligatorii şi numărul maxim de ore pe săptămână, pe disciplină, prevăzute în planurile-
cadru.
În programele şcolare sunt conţinuturi marcate cu * (asterisc) – care nu sunt
obligatorii, dar pot fi parcurse în cadrul orelor acordate prin decizia şcolii (C.D.Ş.).

179
 În norma fiecărui cadru didactic pot fi incluse 1-3 ore de activităţi complementare
ariei curriculare (activităţi extracurriculare) dedicate unor activităţi deosebite (exemplu:
pregătirea echipelor reprezentative şcolare în vederea confruntărilor din calendarul
competiţional).
Orele extracurriculare sunt activităţi complementare de stimulare şi sprijinire a
performanţelor şcolare. Aceste ore sunt destinate practicării baschetului şi constituirii
unor echipe care să fie capabile de a participa la diferite sisteme competiţionale care se
organizează la nivelul şcolii sau interşcolar (“Olimpiada Sportului Şcolar).
Consiliile de Administraţie ale şcolilor sunt autorizate să decidă asupra
repartizării acestor ore, în raport cu resursele locale, interesul elevilor şi în acord cu
proiectul pedagogic al şcolii în cauză. Ele sunt funcţionale numai după avizarea de către
I.Ş.J. prin inspectorul de specialitate.
Organizarea şi conţinutul acestor ore este similar cu cel de antrenament sportiv
pentru grupele de începători sau avansaţi.
Activitatea se poate realiza cu clasa sau pe grupe formate din 12-16 elevi proveniţi
din una sau mai multe clase; în acest ultim caz grupelor respective li se pot acorda 1-3 ore
de pregătire sportivă săptămânal – în funcţie de nivelul competiţional la care urmează să
participe grupa respectivă; programul de pregătire sportivă se realizează numai în afara
programului şcolar (Mihăilă I.,2004).
Evaluarea activităţii elevilor care participă la aceste ore se realizează pe baza standardelor
de performanţă stabilite de profesor şi avizate de inspectoratul judeţean de specialitate
(concretizate în probe şi norme specifice precum şi în calitatea rezultatelor obţinute la
competiţii). De modul în care sunt îndeplinite aceste standarde se mai acordă sau nu ore
extracurriculare în anul şcolar următor.
Orele extracurriculare sunt orientate spre însuşirea, consolidarea şi perfecţionarea
tehnicii şi tacticii baschetului. Obiectivele de referinţa se îndeplinesc în lecţii organizate
cu echipe formate din elevi selecţionaţi din toate clasele şcolii (de regula clase apropiate
V-VI, X-XI). Fiind o formă de activitate prin care şcoala poate contribui la dezvoltarea
sportului de performanţă se vor selecţiona elevii care poseda aptitudini, perspective şi
care manifesta interes pentru baschet.
Mijloacele, metodele şi procedeele metodice, formaţiile de lucru, inventarul
didactic – trebuie astfel concepute şi alese încât să stimuleze interesul elevilor, oferind
totodată cadrul adecvat pentru o mai bună şi rapidă iniţiere şi perfecţionare în baschet.
Un rol deosebit de important în realizarea acestui climat de lucru îl are organizarea unor
competiţii pe şcoală, localitate, judeţ sau participarea în competiţiile oficiale organizate
de Ministerul Tineretului şi Sportului pentru copii, juniori II şi la diviziile naţionale de
şcolari şi juniori.
Pentru eficienţa activităţii de pregătire sportivă este necesar ca fiecare profesor să
cunoască orientarea metodică specifică baschetului, să fie la curent cu noutăţile apărute
în pregătire, să optimizeze mijloacele, metodele şi formele de activitate, asigurând
procesului de pregătire o finalitate în direcţia preconizată de Federaţia Română de
Baschet.

Sistemul competiţional şcolar

A. Activitatea sportivă cu caracter de masă

180
COMPETIŢIA SISTEMUL DE DESFĂŞURARE
1.Campionatul şcolii a. etape pe clasă
b. interclase
c. faza pe şcoală
2.Ziua sportului preferat a. interclase
b. faza finală pe şcoală
3.Cupe a. interclase
b. faza finală pe şcoală
4. Jocuri organizate cu ocazia a. interclase
zilelor festive b. faza finală pe şcoală
5. Întîlniri amicale şi trediţionale a. intreclase
b. interşcoli

B. Activitatea sportivă cu caracter de performanţă

1. Campionatul şcolilor generale a. faza pe şcoală

b. faza pe sector
c. faza pe municipiu
2. Campionatul liceelor a. faza pe liceu
b. faza pe oraş (sector)
c. faza pe municipiu (oraş)

Atragerea copiilor spre baschet este aspectul cel mai important al muncii
profesorului din şcoală. Când profesorul optează să predea ca joc sportiv baschetul în
şcoală, este necesar ca obiectivele de referinţă şi activităţile de învăţare să înceapă de la
clasele ciclului respectiv. Între lecţiile de clasă şi orele extracurriculare să existe o
legătură firească. Pentru a face o primă selecţie profesorul ,,va vedea” cât mai mulţi elevi
la orele de educaţie fizică sau jucând într-o competiţie între clase. Pe cei cu calităţi, pe
cei mai buni, îi va aduna, îi convinge şi îi mobilizează pentru a participa la un număr de
antrenamente bine organizate şi cu un conţinut adaptat scopului propus. Din aceste lecţii
nu trebuie să lipsească exerciţiile sub forma de întrecere, jocuri accesibile de orice fel şi
jocul de baschet cu aplicare mai largă a regulii paşilor. Profesorul va urmări în ce măsura
elevii învaţă mecanismele de bază ale prinderii, pasării şi aruncării la coş.
În această perioadă, în afara observaţiilor de bază ale baschetului, exersate şi a
manifestării lor în jocuri, copiii din grupă vor trebui să treacă unele probe fizice de
control. Pentru a putea face o apreciere mai precisă şi complexă, se vor efectua
măsurători antropometrice şi ai unor indici fiziologici: talie, greutate, perimetru toracic,
elasticitate toracică, forţă, frecvenţa respiratorie, ventilaţie pulmonară, precum şi diferite
teste de coordonare şi apreciere a distanţei.

181
 Datele înregistrate de-a lungul perioadei de selecţie vor fi interpretate, corelate şi
apreciate astfel încât să permită alegerea celor mai dotaţi fizic, care deprind mai uşor
procedeele, cu calităţi fizice şi intelectuale, posedând în acelaşi timp o stare de sănătate
bună .
Selecţiei trebuie să i se acorde o foarte mare atenţie deoarece de calitatea ei vor
depinde în cea mai mare măsură rezultatele ce se vor obţine în timp.
După ce ne-am oprit la 12-16 elevi se trece la organizarea în continuare a
procesului de instruire şi educaţie.
În concordanţă cu posibilităţile copiilor şi cu concepţia românească de joc se va
stabili care este concepţia de joc a echipei din şcoală.
Modelul de pregătire a copiilor stabileşte că perfecţionarea componentei tehnico-
tactice să se realizeze după ideea: ,,nu câte puţin din toată tehnica şi tactica
baschetului de performanţă, ci cât mai mult din elementele fundamentale ale
tehnicii şi tacticii”.
Latura educativă a procesului de instruire trebuie să ocupe un loc important în
atenţia şi preocupările profesorilor (Mihăilă I.,2004).
La elevii începători nu se face o specializare pe posturi, ci se realizează o
,,universalizare de bază”. Prin aceasta se înţelege că orice copil trebuie să poată juca pe
orice post , conţinutul jocului fiind simplu, numai în baza elementelor tehnico-tactice
fundamentale.
Activitatea competiţională, ca modalitate de creştere a capacităţii de concurs şi a
măiestriei sportive este o parte a modelului de pregătire a copiilor. Competiţiile, mai ales
cele şcolare, care sunt numeroase trebuie privite ca o formă de pregătire şi nu dominate
de idea de a câştiga cu orice preţ.
Competiţiile la care participă o echipă de elevi nu trebuie să aibă un grad de
dificultate foarte mare. Echipele adverse trebuie să aibă aproximativ acelaşi grad de
pregătire şi de valoare.
Factorul solicitare la efort reprezintă o caracteristică specifică pregătirii. Dintre
parametri efortului, volumului şi intensităţii li se va acorda o atenţie corespunzătoare.
Depăşirea oricăruia dintre aceste praguri în funcţie de particularităţile individuale,
creează situaţii dificile în procesul de instruire, greu de corectat.
În procesul de predare, cea mai mare pondere o va avea metoda pentru însuşirea
corectă a tuturor deprinderilor. Acestea sunt complementate de :
 modelare, care serveşte la determinarea particularităţilor esenţiale ale pregătirii în
scopul elaborării ei. La baza modelării antrenamentului stă analogia dintre mijloacele
folosite şi joc.
 algoritmizarea, care constă în elaborarea unor algoritmi necesari însuşirii
elementelor tehnice şi acţiunilor tactice.
 problematizarea, care continuă celelalte metode prin elaborarea unor situaţii
problemă în cadrul fazelor de joc, când intervine lupta cu adversarul.
Din tehnica jocului se vor extrage procedee care să servească concepţia de joc. Apare ca
o necesitate să arătăm că în instruire trebuie să ( după, Mihăilă,I.,2004):
 învăţăm, repetăm şi să perfecţionăm tehnica şi tactica (pentru începători, modelul de
joc va fi cel elaborat pentru orele din aria curriculară).
 Pentru a efectua cu succes actele motrice, elevul trebuie să înţeleagă scopul şi

182
 utilitatea acestora, să judece situaţiile din teren şi să ia măsuri şi contramăsuri. Orice
fază de joc, acţiune sau exerciţiu trebuie explicat în mod succint dar convingător,
deci şi o pregătire teoretică însoţită de prevederile regulamentului referitoare la
acţiunea respectivă.
 În cadrul lecţiilor nu se vor folosi numai exerciţii pentru fazele de joc sau numai
exerciţii esenţiale postului. Acestea trebuie alternate cu repetarea procedeelor tehnice
de bază, cea mai indicată metodă fiind aceea a demonstraţiei.
 În lecţii eforturile trebuie să fie astfel efectuate, încât să ţină cont de caracteristicile
fiziologice a efortului. În ansamblul lui, din punct de vedere al solicitării
organismului, poate fi clasificat în categoria eforturilor mari, cu intensitate variabilă
– maximală, submaximală, moderată, cu mici pauze intercalate.
Elevii vin la baschet să joace, ţinând cont şi de caracteristicile jocului de baschet,
după câteva lecţii şi jocuri pregătitoare se poate trece la joc la două panouri cu anumite
teme.
În concluzie, putem afirma că munca de constituire a unei echipe reprezentative
şcolare rămâne şi trebuie să fie una din problemele de bază ale profesorului de educaţie
fizică, situată pe acelaşi nivel cu activitatea didactică desfăşurată la lecţia de clasă.

Intrebari recapitulative

Bibliografie selectiva

1. Fleancu J.L., Coirbă C., - Baschet. Îndrumar practico- metodic. Editura Cultura,
Piteşti, 2001.
2. Fleancu J.L., Ciorbă C., - Baschetul la 8-12 ani, Edit. Garuda – Art, Chişinău 2001.
3. Predescu T, - Baschet. Curs de bază. Editura A.N.E.F.S., Bucureşti, 1998.
4. Sidney Golstein, - Basketball – Coach’s Bible. Editura Golden Aura Publishing –
Philadelphia, 1994.
5. Sidney Golstein, - Basketball – Player’s Bible. Editura Golden Aura Publishing –
Philadelphia, 1995.
6. Teodorescu L., - Probleme de teorie şi metodică în jocurile sportive. Editura Sport
– Turism, Bucureşti, 1995.
7. Wissel Hall, - Basketball: Step to Success, editura Human Kinetics, S.U.A., 1994.
8. xxx – Regulamentul jocului de baschet. Editura F.R.B., Bucureşti, 2012.
9. Burrall Paye, - Youth Basketball Drills, editura Human Kinetics, S.U.A., 1998.

183
 10. Ken Lumsden, - Complete Book of Drills for Winning Basketball, editura Human
Kinetics, S.U.A., 2000.

Cursul nr. 8.

Problematica cursului

1. Noţiuni de regulament ( după F.R.B.)

2.
3.

6.1. Jocul de Baschet

Un joc de baschet se desfăşoară între două echipe de câte cinci jucători fiecare.
Scopul fiecărei echipe este să introducă mingea în coşul adversarilor şi să împiedice
cealaltă echipă să înscrie.
Jocul este condus de arbitri, oficiali si un comisar. Coşul care este atacat de o
echipă este coşul advers, iar coşul care este apărat de o echipă este coşul propriu al
echipei.
Echipa care înscrie cel mai mare număr de puncte la terminarea timpului de joc va fi
învingătoarea jocului respectiv.
Terenul de joc este o suprafaţă dreptunghiulară, plană şi dură, liberă de orice
obstacol.
Dimensiunile terenului trebuie să fie de 28 m, în lungime pe 15 m în lăţime
acestea fiind măsurate de la marginea interioară a liniilor care delimitează terenul.
Federaţiile naţionale au autoritatea să aprobe pentru competiţiile naţionale,
terenurile de joc existente cu dimensiunile minime de 26 m lungime şi 14 m lăţime.
Toate liniile trebuie să fie trasate cu aceiaşi culoare (de preferinţă alb), să aibă o lăţime de
5 cm şi să fie clar vizibile.

6.2. Liniile care delimitează terenul

Terenul de joc va fi delimitat de linii. Aceste linii sunt: liniile de fund (pe lăţimile
terenului) şi linii laterale (pe lungimile terenului). Aceste linii nu fac parte din terenul de
joc.
Orice obstacol inclusiv scaunele din zona băncii echipelor trebuie să fie situate la cel
puţin 2 m distanţă de terenul de joc.

184
6.3. Terenul de joc regulamentar

185
 6.3.1. Linia de centru, cercul central şi semicercurile
Linia de centru trebuie trasate, paralel cu liniile de fund, din punctele
centrale ale fiecărei linii laterale. Ea va fi prelungită cu 15 cm în afara fiecărei linii de
tuşă.
Cercul central trebuie trasat la centrul terenului şi va avea o rază de 1,80
m măsurată de la marginea exterioară a circumferinţei. Dacă suprafaţa cercului central
este colorată, atunci culoarea va fi aceiaşi cu cea a zonelor de restricţie.
Semicercurile vor fi trasate pe terenul de joc având centrul al jumătatea
liniilor de aruncări libere şi o rază de 1,80 m măsurată de la marginea exterioară a liniilor
care le delimitează .

6.3.2. Liniile de aruncări libere şi zonele de restricţie

186
O linie de aruncări libere trebuie trasate paralel cu fiecare linie de fund.
Marginea ei exterioară trebuie situată la 5,80 m de la marginea interioară a liniei de fund
şi trebuie să aibă 3,60 m lungime. Centrul liniei trebuie situat pe linia imaginară care
uneşte mijlocul celor două linii de fund.
Zonele de restricţie trebuie să fie spaţiile delimitate pe terenul de joc de
liniile de fund, liniile de aruncări libere şi liniile care unesc extremităţile liniilor de
aruncări libere cu punctele situate pe liniile de fund la 3 m de o parte şi de cealaltă a
mijlocului acestor linii, măsurate de la marginea exterioară a acestor linii. Toate aceste
linii, cu excepţia liniilor de fund, fac parte din zona de restricţie.
Dacă interiorul zonelor de restricţie este vopsit, culoarea trebuie sa fie
identică cu aceea a cercului central.

6.3.3. Zona coşului de trei puncte:

Zona coşului de trei puncte a unei echipe trebuie să fie întreaga suprafaţă a terenului de
joc, cu excepţia zonei apropiate de coşul adversarului, şi de liniile care o delimitează şi se
compune din:
Două linii trasate paralel cu liniile de laterale, la o distanţă de 6,25 m din punctul de pe
suprafaţa de joc situat perpendicular pe centrul coşului adversarilor. Distanţa de la acest
punct până la marginea interioară a mijlocului linei de fund este 1,575 m, măsurată pe
marginea interioară a acestei linii.
Un semicerc cu raza de 6,25 m măsurată de la marginea exterioară a liniei

187
care îl delimitează, cu centrul în acelaşi punct ca în paragraful de mai sus şi care
intersectează liniile paralele.
6.3.4. Zonele băncilor echipelor
Cele două zone ale băncilor echipelor sunt situate în
exteriorul terenului de joc de o parte şi de cealaltă a mesei oficiale, pe aceeaşi latură a
terenului cu aceasta, şi sunt marcate după cum urmează:
Fiecare zonă va fi delimitată de o linie cu o lungime de cel puţin 2 m
trasată în prelungirea liniei de fund şi prin o altă linie cu o lungime de cel puţin 2 m,
trasată la 5 m distanţă de linia de centru şi perpendiculară pe linia laterală.
În zona băncii echipei trebuie să existe 14 locuri pe scaune sau bănci, la dispoziţia
antrenorilor, antrenorilor secunzi, înlocuitorilor şi însoţitorilor echipei.
Orice altă persoană trebuie să stea la cel puţin 2 m în spatele băncii echipei.

6.3.5. Poziţia mesei oficialilor şi a scaunelor pentru înlocuitori

Oficialii aşezaţi la masa oficialilor trebuie să aibă o vizibilitate

perfectă a întregului teren. În consecinţă masa oficialilor şi scaunele vor fi aşezate pe
o platformă. Crainicul şi /sau echipa de statistică (dacă este
prezentă) se poate aşeza la marginea şi/sau în spatele mesei oficiale.
1 = Operator 24 secunde 3 = Comisar
2 = Cronometror 4 = Scorer
5 = Ajutor scorer

6.4. Echipele

188
 Un membru al echipei are dreptul să joace în momentul în care a fost legitimat
să joace pentru o echipă, în conformitate cu regulamentele forului organizator al
competiţiei, inclusiv cu acelea care stabilesc unde este cazul,
limita de vârstă pentru jucători.
Un membru al echipei, cu drept de joc este desemnat să joace atunci când el a
fost înscris în foaia de arbitraj înainte de începerea jocului. Acest jucător poate să ia parte
la joc numai până în momentul în care este descalificat sau comite cinci (5) greşeli.
În timpul jocului, un membru al echipei este:
a. Jucător, când este pe terenul de joc şi este desemnat să joace.
b. Înlocuitor când nu se află pe terenul de joc dar are drept de joc.
c. Jucător eliminat în urma comiterii a 5 greşeli personale şi care nu mai are
dreptul să intre în joc.
În timpul unui interval de joc, toţi membri echipei care au drept de joc sunt
consideraţi jucători.
Fiecare echipă va fi compusă din:
a. Nu mai mult de 12 membri ai echipei cu drept de joc, inclusiv un căpitan.
b .Un antrenor şi, dacă echipa doreşte, un antrenor secund.
c. Un număr maxim de cinci (5) însoţitori care au dreptul de a sta pe banca
echipei şi au responsabilităţi precise, de exemplu: manager, doctor, fizioterapeut,
statistician, interpret.
c.. Cinci (5) jucători din fiecare echipă trebuie să se afle pe terenul de joc în
timpul jocului şi vor putea fi înlocuiţi.
d. Un înlocuitor devine jucător şi un jucător devine înlocuitor atunci când:
d.1.Arbitrul a făcut semnul înlocuitorului să intre pe terenul de joc.
d.2.În timpul unui minut de întrerupere sau a unui interval de joc, un înlocuitor
anunţă scorerului schimbarea unui jucător. Numerele trebuie să fie perfect vizibile .

6.5. Căpitanul : Obligaţii şi drepturi

Căpitanul este reprezentantul echipei sale în terenul de joc. El se poate adresa

unui arbitru pentru a obţine informaţii esenţiale cu condiţia de a face acest lucru într-o
manieră cuviincioasă, cu toate acestea numai când mingea este moartă şi cronometrul de
joc oprit.
În cazul în care o echipă protestează împotriva rezultatului jocului, căpitanul
acesteia trebuie să-l informeze pe arbitrul principal, imediat după terminarea jocului,
moment în care el va semna în spaţiul corespunzător al foii de arbitraj marcat cu:”
Semnătura căpitanului în caz de protest”.

6.6. Antrenorul: Obligaţii şi drepturi

Cu cel puţin 20 minute înainte de ora fixată pentru începerea jocului, fiecare
antrenor şi numerele corespunzătoare sportivilor cu drept de joc, precum şi numele
căpitanului echipei, al antrenorului şi al antrenorului secund.

189
Toţi membri echipei al căror nume se află pe foaia de arbitraj au dreptul să joace, chiar
dacă ei ajung după începerea jocului.
Cu cel puţin 10 minute înainte de începutul jocului, fiecare antrenor trebuie să
confirme acordul lui asupra numelor şi numerelor sportivilor şi al antrenorilor înscrişi pe
foaia de arbitraj, semnând-o. În acelaşi timp, antrenorii trebuie să-i indice pe cei 5
jucători care vor începe jocul. Antrenorul echipei “A” este primul care este obligat să
furnizeze aceste informaţii.
Antrenorul sau antrenorul secund pot merge la masa oficială în timpul jocului
pentru a obţine informaţii statistice doar când mingea este moartă şi când cronometrul
jocului este oprit.
Numai antrenorul principal poate să stea în picioare pe tot parcursul jocului.
El se poate adresa verbal jucătorilor în timpul jocului cu condiţia să rămână în zona
băncii echipei sale.
Dacă există un antrenor secund, numele său trebuie să fie înscris pe foaia de
arbitraj înaintea începerii jocului, dar semnătura sa nu este obligatorie. El poate prelua
obligaţiile şi drepturile antrenorului dacă dintr-un motiv oarecare, acesta nu mai este
capabil să continue.
Când căpitanul părăseşte terenul de joc, antrenorul echipei va trebui să facă
cunoscut arbitrului numărul jucătorului care îl va înlocui pe acesta în funcţia de căpitan
pe terenul de joc în timpul absenţei sale.
Căpitanul echipei poate îndeplini funcţia de antrenor dacă echipa nu are antrenor,
sau dacă antrenorul nu-şi mai poate îndeplini funcţiile şi dacă echipa nu are antrenor
secund înscris în foaia de arbitraj (sau dacă acesta din urma nu-şi mai poate îndeplini
funcţiile). Dacă, căpitanul echipei trebuie să părăsească terenul, el poate să continue să
îndeplinească funcţia de antrenor. Dacă el nu mai poate funcţiona ca antrenor, ca urmare
a unei accidentări, înlocuitorul său în funcţia de căpitan îl va înlocui şi ca antrenor.
Antrenorul va desemna jucătorul din partea echipei sale care va executa
aruncările libere în toate situaţiile când jucătorul care execută aruncările libere nu este
desemnat prin regulament.

6.7. Timpul de joc, scor egal şi prelungiri

Jocul constă în patru (4) perioade (sferturi) a câte 10 minute fiecare. Va exista o
pauză de două minute între primul şi cel de-al doilea sfert(prima repriză /jumătate), între
al treilea şi al patrulea sfert (a doua repriză/jumătate) şi înaintea fiecărei prelungiri.
Intervalul (pauza) dintre reprize (între sfertul 2 şi 3) va fi de 15 minute.
Dacă scorul este egal la terminarea celei de-a patra perioade jocul va
continua cu câte prelungiri de cinci (5) minute sunt necesare pentru a decide un
învingător.
Dacă o greşeală este comisă cu puţin timp înainte sau chiar în timp ce sună
semnalul sonor care anunţă terminarea timpului de joc, orice eventuală aruncare/aruncări
libere trebuie să fie executate.
Dacă în urma executării aruncării/aruncărilor libere este necesară o prelungire,
atunci toate greşelile care se produc după terminarea timpului de joc, trebuie să fie
considerate că s-au produs în timpul unui interval de joc şi aruncarea/aruncările libere vor
fi executate înainte de începerea prelungirii.

190
 6.8. Angajare între doi şi posesia alternativă

O angajare între doi (2) se produce atunci când un arbitru aruncă mingea între
doi jucători adverşi în cercul central al terenului, la începutul primei perioade de joc.
O minge ţinută este atunci când unul sau mai mulţi jucători adversari ţin mingea
cu una sau ambele mâini, de aşa manieră încât nici unul dintre ei nu poate intra în posesia
ei fără să se producă o infracţiune sau o acţiune de o asprime exagerată.
În cursul angajării între doi(2), cei doi săritori trebuie să stea cu picioarele în
semicercul cel mai apropiat, de coşul propriu echipei fiecăruia dintre ei, cu un picior
aproape de mijlocul liniei de centru care-i separă.
Jucătorii aceleiaşi echipe nu pot ocupa poziţii vecine în jurul cercului, dacă un
adversar manifestă dorinţa să se intercaleze.
Arbitrul va arunca după aceea mingea vertical între cei doi săritori, la o înălţime
la care nici unul dintre ei să nu o poată atinge sărind.
Mingea trebuie să fie lovită regulamentar de către unul sau cei doi săritori, după
ce a atins punctul cel mai înalt.
Nici unul dintre săritori nu trebuie să-şi părăsească locul înainte ca mingea să fie
legal atinsă.
Nici unul dintre săritori nu poate prinde mingea şi nici s- o atingă de mai mult de
două ori înainte ca aceasta să fi atins terenul sau să fi fost atinsă de unul din cei 8 jucători
care nu au luat parte la săritură.
Procedura posesiei alternative
Procedura posesiei alternative, este metoda în urma căreia mingea devine vie
consecutiv unei repuneri în joc din afara terenului şi care, va înlocui în acest fel repunerea
prin angajare între doi.
În toate situaţiile de angajare între doi echipele vor primi alternativ mingea
pentru o repunere în joc din punctul cel mai apropiat de locul producerii situaţiei de
angajare între doi.
Echipa care nu obţine controlul mingii vii în terenul de joc după angajarea între
doi jucători, efectuată la începutul primei perioade/reprize va fi prima care, va începe
procedura repunerii mingiei în joc consecutiv posesiei alternative.
Echipa care are dreptul la posesia alternativă la sfârşitul unei perioade de joc, va
începe următoarea perioadă cu o repunere a mingiei în joc din dreptul prelungirii liniei de
centru, pe partea opusă mesei oficialilor.

6.9. Repunerea în joc din afara terenului

Repunerea în joc din afara terenului de joc are loc atunci când mingea este pasată
în interiorul suprafeţei de joc de către un jucător aflat în exteriorul acestuia. Un arbitru
trebuie să înmâneze sau să pună la dispoziţie mingea jucătorului care urmează să facă
repunere în joc. Arbitrul poate să arunce sau să paseze cu pământul mingea jucătorului
care trebuie să efectueze o repunere în joc, cu condiţia ca:
a. Arbitrul să nu se afle la o distanţă mai mare de 4 m de jucătorul care va efectua
repunerea în joc din afara terenului;

191
 b. Jucătorul care va repune mingea în joc din afara terenului să se afle în locul
corect indicat de arbitru.
Jucătorul trebuie să repună mingea din locul cel mai apropiat de cel unde s-a
produs infracţiunea sancţionată de arbitru, sau unde jocul a fost oprit, excepţie direct din
spatele panoului.

6.10. Minut de întrerupere

Un minut de întrerupere este o întrerupere a jocului solicitată de către antrenorul

sau antrenorul secund al echipei. Fiecare minut de întrerupere trebuie să dureze
întotdeauna un (1) minut.
Un minut de întrerupere poate fi acordat in timpul unei oportunitati de acordarea a
unui minut de întrerupere

6.11. Înlocuiri de jucători

Înlocuirea de jucător este o întrerupere a jocului cerută de un înlocuitor.

O echipa poate efectua o înlocuire de jucător(i) în timpul unei oportunităţi de
înlocuire.
O oportunitate pentru o înlocuire de jucători începe când:
a. Mingea a devenit moartă şi cronometrul de joc este oprit, şi după ce arbitrul
care semnalizează o greşeală sau abatere şi -a terminat comunicarea cu masa scorerului.
b. Mingea devine moarta ca urmare ultimei sau singurei aruncări libere reuşite;
c. Un coş din acţiune a fost reuşit în ultimele două(2) minute ale perioadei a patra
sau ale unei prelungiri împotriva echipei care a solicitat o înlocuire de jucători. scorerului
înainte de a intra pe teren.

6.12. Joc pierdut prin neprezentare

O echipă va pierde jocul prin neprezentare, dacă:

a.15 minute după ora oficială de începere a jocului nu este prezentă sau nu este în
masură să prezinte cinci(5) jucători gata de joc.
b. Prin atitudinea ei împiedic_ desfăşurarea jocului;
c. Ea refuză să joace după ce a primit dispoziţie de la arbitru.
Jocul este câştigat de echipa adversă cu scorul de douăzeci – zero (20- 0). Echipa
care a pierdut prin neprezentare va primi zero(0) puncte în clasament.
Pentru întâlnirile duble (tur - retur) contând pentru o singură serie (totalul
punctelor) precum şi pentru Play-Off (cel mai bun din trei jocuri), echipa care a pierdut
una din întâlniri prin neprezentare, pierde seria sau Play-Off prin neprezentare. Acest
lucru nu se aplică pentru Play-Off (cel mai bun din cinci
jocuri).

192
 6.13. Joc pierdut în condiţii speciale

O echipă va pierde jocul prin “înfrângere” dacă în cursul jocului, numărul

minimum de jucători rămaşi pe teren pregătiţi de joc este mai mic de doi (2).
Dacă echipa care beneficiază de victorie conduce ca scor, rezultatul din
momentul opririi jocului rămâne valabil. Dacă această echipă este condusă, scorul va fi
de doi – zero (2-0) în favoarea sa. Echipa declarată învinsă, va primi un(1) punct în
clasament.
Pentru întâlnirile duble (tur - retur) contând pentru o singur_ serie (totalul
punctelor), echipa care a pierdut una din întâlniri prin “înfrângere”, pierde seria prin
“înfrângere”.

6.14. Regula driblingului

Un dribling începe în momentul când un jucător care are controlul unei mingii
vii pe terenul de joc, o aruncă, o loveşte, o rostogoleşte sau o driblează pe sol, după care o
reatinge din nou înainte ca ea să fie atinsă de alt jucător.
Un dribling se termină în momentul în care un jucător atinge simultan mingea cu
ambele mâini sau când reţine mingea cu una sau cu ambele mâini.
În timpul unui dribling mingea poate fi aruncată în aer, dar ea trebuie să atingă solul sau
alt jucător înainte de a fi din nou atinsă cu mâna de jucătorul care driblează. Numărul
paşilor pe care un jucător îl poate face când mingea nu este în contact cu mâinile sale este
nelimitat.
Pierderea accidentală şi apoi recâştigarea controlului unei mingii vii pe terenul de joc de
către un jucător este considerată control slab.

6.15. Regula “paşilor”

Abaterea de paşi este mişcarea neregulamentară a unuia sau ambelor picioare, în

afara limitelor precizate în acest articol, în orice direcţie, în timp ce un jucător ţine în
mână (mâini) o minge vie pe terenul de joc.
O pivotare este o mişcare regulamentară şi are loc atunci când un
jucător, aflat în posesia unei mingi vii pe terenul de joc, deplasează acelaşi picior o dată
sau de mai multe ori în orice direcţie, în timp ce celalalt picior, denumit picior pivot, este
ţinut în acelaşi punct de contact cu podeaua.
Stabilirea piciorului pivot în cazul unui jucător care prinde o minge vie pe
terenul de joc:
a. În timp ce staţionează având ambele picioare pe podea;
b. În momentul când un picior nu mai atinge podeaua, celalalt picior devine picior
pivot;
c. În timp ce este în deplasare sau atunci când driblează;
d. Dacă un picior este în contact cu podeaua acel picior devine picior pivot;

193
 e. Dacă ambele picioare nu sunt în contact cu podeaua şi jucătorul aterizează
simultan pe ambele picioare, din momentul în care unul dintre cele două picioare este
ridicat celălalt devine picior pivot;
f. Dacă ambele picioare nu sunt în contact cu podeaua şi jucătorul
aterizează pe un picior, atunci acest picior devine picior pivot. Daca un jucător sare de pe
acest picior si se opreşte aterizând simultan pe ambele picioare, atunci niciunul din
picioare nu poate fi picior pivot.

6.16. Regula celor 3 secunde

Un jucător nu poate rămâne pentru mai mult de 3 secunde consecutive în zona de

restricţie adversă, dacă echipa sa are controlul unei mingi vii în terenul din faţă şi
cronometrul este în funcţiune.
O toleranţă poate fi admisă în cazul unui jucător care:
a. Face o încercare pentru a părăsi zona de restricţie.
b. Se află în zona de restricţie atunci când el sau un coechipier este în acţiune de
aruncare la coş, iar mingea părăseşte sau este pe punctul de a părăsi mâna/mâinile
aruncătorului.
c Aflându-se în zona de restricţie mai puţin de 3 secunde driblează în interiorul
acesteia pentru a arunca la coş.

6.17. Regula de 5 secunde

Un jucător strâns marcat trebuie să paseze, să dribleze, sau să arunce mingea la coş într-
un interval de cinci(5) secunde.

6.18. Regula celor 8 secunde

Terenul din spate a unei echipe cuprinde coşul propriu, faţa dinspre teren a
panoului şi suprafaţa de teren de joc situată între linia de fund din spatele propriului coş,
liniile laterale şi linia de centru.
Terenul din faţă a unei echipe cuprinde coşul adversarului, partea din faţă a
panoului adversarului şi suprafaţa de teren de joc situată între linia de fund din spatele
coşului adversarului, liniile laterale şi marginea liniei de centru cea mai apropiată de
coşul adversarului.
Mingea este considerată în terenul din faţă a unei echipe atunci când:
a. Atinge terenul din faţă;
b. Atinge un jucător sau un arbitru care are o parte a corpului sau în contact cu
terenul din faţă.
Numărarea celor 8 secunde va continua cu timpul rămas, când echipa care
controlează mingea are dreptul la o repunere din afara terenului, în terenul din spate,
pentru ca:
a. Mingea a ieşit în afara terenului;
b. Un jucător al aceleiaşi echipe este rănit;

194
 c. S-a produs o situaţie de angajare între doi;
d. S-a produs o dublă greşeală;
e .Sancţiunile acordate împotriva celor două echipe au fost egale şi s-au anulat
reciproc.

6.19. Regula de 24 secunde

Oricând un jucător preia controlul unei mingi vii pe terenul de joc, echipa
acestuia trebuie să efectueze o aruncare la coş din acţiune într-un interval de 24 de
secunde. Pentru ca aruncarea la coş să fie considerată corectă în intervalul de 24 de
secunde trebuie:
a. Mingea trebuie să părăsească mâna mâinile jucătorului înainte ca semnalul
sonor al aparatului de 24 secunde să intre în funcţiune, şi
b. După ce mingea a părăsit mâna/mâinile jucătorului, ea trebuie să atingă inelul
sau să intre în coş.

6.20. Minge întoarsă în terenul din spate

O minge este întoarsă în terenul din spate atunci când:

a. Atinge terenul din spate al echipei;
b .Atinge un jucător sau un arbitru, care are o parte a corpului său în contact cu
zona din spate.
O minge este considerată ca a fost întoarsă în terenul din spate al echipei când un
jucător al echipei care controlează o minge vie este:
a. Ultimul care a atins mingea în terenul din faţă şi după aceea acest jucător sau
un jucător al aceleiaşi echipe este primul care atinge mingea în terenul din spate al
echipei sale;
b. Ultimul care atinge mingea în terenul din spate, după care mingea atinge
terenul din faţă şi în continuare acest jucător sau un jucător al aceleiaşi echipe care este în
contact cu terenul din spate este primul care atinge mingea.
Această restricţie se aplică în toate situaţiile care se produc în terenul din faţă al unei
echipe, inclusiv repunerile în joc din exteriorul terenului.

6.21. GREŞELI

În timpul unui joc in care 10 jucători se mişcă cu viteză într-un spaţiu limitat,
contactul personal nu poate fi evitat.
Greşeala este infracţiunea de la reguli, care implică un contact personal
neregulamentar cu un adversar, şi /sau un comportament antisportiv. Orice număr de
greşeli poate fi fluierat împotriva unei echipe. Indiferent de sancţiune, fiecare greşeală
acordată va fi înregistrată în contul jucătorului vinovat şi se sancţionează în consecinţă.

6.21.1. Principiul cilindrului

195
Principiul cilindrului este definit ca fiind spaţiul din interiorul unui cilindru
imaginar ocupat de un jucător pe terenul de joc. El include şi spaţiul de deasupra lui şi
este delimitat astfel:
a. În faţă: prin palmele mâinilor;
b. În spate: de conturul coapselor şi al posteriorului jucătorului, şi
c. În lateral: prin conturul exterior al braţelor şi picioarelor jucătorului.
Mâinile şi braţele pot fi întinse în faţa pieptului având o deschidere egală cu
distanţa dintre picioare, braţele fiind îndoite de la coate în aşa fel încât antebraţele şi
mâinile sunt ridicate. Depărtarea picioarelor trebuie să fie proporţională cu talia/
în_lăţime.

Principiul verticalităţii
În timpul jocului de baschet fiecare jucător are dreptul să ocupe orice poziţie
(cilindru) de pe terenul de joc care nu a fost deja ocupată de un jucător advers.
Acest principiu protejează spaţiul de pe sol pe care-l ocupă jucătorul cât şi spaţiul de
deasupra lui când el sare vertical în interiorul acestui spaţiu.
Imediat ce un jucător părăseşte poziţia sa verticală (cilindru) şi se produce un contact cu
un adversar care ocupase deja o poziţie verticală (cilindru), jucătorul care şi-a părăsit
poziţia verticală (cilindru) este responsabil de contactul produs. Apărătorul nu trebuie
sancţionat dacă sare vertical părăsind solul (în interiorul cilindrului său), sau având
mâinile şi braţele întinse vertical deasupra lui şi în interiorul propriului său cilindrului.
Un jucător atacant care se află pe podea sau în aer nu trebuie să producă un contact cu
un apărător aflat în poziţie regulamentară de apărare prin:
a. Folosirea braţelor pentru a-şi crea un spaţiu suplimentar (a se degaja);
b. Depărtarea picioarelor sau braţelor pentru a produce un contact în timpul sau
imediat după o aruncare la coş.

6.21.2. Blocaj/paravan: regulamentar şi neregulamentar.

Un blocaj/paravan se produce când un jucător încearcă să întârzie sau să

împiedice un adversar, care nu controleze mingea, să ajungă într-o poziţie oarecare pe
terenul de joc;
Blocajul este regulamentar atunci când jucătorul care-l execută:
a. Stă pe loc, în interiorul cilindrului sau în momentul contactului.
b. Are cele două picioare pe podea în momentul producerii contactului.
Blocajul este neregulamentar când jucătorul care-l execută:
b.1. A fost in mişcare în momentul producerii contactului.
b.2.Nu a lăsat distanţa necesară în momentul efectuării blocajului, în afara
câmpului vizual al unui adversar, care avea o poziţie statică în momentul producerii
contactului;
b.3.Nu a respectat elementele de timp şi spaţiu faţă de un adversar în mişcare,
atunci când s-a produs contactul. Dacă blocajul este executat în câmpul vizual (lateral
sau în faţă) unui adversar imobil, el se poate aşeza atât de aproape cât doreşte, atâta timp
cât nu provoacă un contact. Dacă blocajul este făcut în afara câmpului vizual al unui
adversar care stă nemişcat, jucătorul care efectuează blocajul, trebuie să se aşeze la o

196
asemenea distanţă încât jucătorul blocat să poată face un(1) pas normal spre blocaj, fără
să produce un contact. Dacă adversarul este în mişcare, noţiunile de timp şi spaţiu vor fi
aplicate. Cel care efectuează blocajul trebuie să lase suficient loc pentru a permite
jucătorului blocat să evite blocajul, oprindu-se sau schimbând direcţia. Distanţa nu va fi
niciodată mai mică de un (1)pas şi mai mare de doi(2) paşi normali.
Un jucător blocat regulamentar este responsabil de orice contact produs cu jucătorul care
a efectuat blocajul.

6.21.3. Forţarea

Forţarea este contactul personal neregulamentar, cu sau fără minge, urmare a unei
împingeri sau încercări de trecere în forţă când în drumul jucătorului se află pieptul unui
adversar.

6.21.4. Obstrucţia

Obstrucţia este contactul personal neregulamentar care împiedică avansarea unui

adversar cu sau fără minge.
Un jucător care încearcă să facă un blocaj, comite o obstrucţie dacă se produce un contact
când el este în mişcare, şi dacă adversarul său este în poziţie staţionară sau efectuează o
mişcare de retragere în raport cu el.
Este permis unui jucător să-şi întindă braţul(braţele) sau cotul(coatele) în afara cilindrului
sau, atunci când ocupa o poziţie pe teren, dar el(ele) trebuie retrase în interiorul
cilindrului atunci când un adversar încearcă să treacă. Dacă jucătorul are braţul/braţele
sau cotul/coatele în exteriorul cilindrului şi se produce un contact, înseamnă că el a
provocat o obstrucţie sau o ţinere.
Sunt considerate ca fiind o greşeală a unui atacant care are mingea.

6.21.5. Jocul pivotului / centrului

Principiul verticalităţii (principiul cilindrului) se aplică şi în jocul

pivotului/centrului.
Atât jucătorul atacant în postul pivot/centru cât şi apărătorul său, trebuie să-şi o greşeală
atât pentru un atacant în poziţia pivot/centru cât şi pentru apărătorul său să-şi îndepărteze
adversarul din poziţia pe care o ocupă cu ajutorul umerilor sau coapselor sau să împiedice
libertatea de mişcare a acestuia cu ajutorul braţelor, coatelor depărtate, genunchilor sau a
oricărei părţi a corpului.

6.21.6. Marcajul neregulamentar din spate

Marcajul neregulamentar din spate este contactul personal provocat de un apărător care se
află plasat în spatele unui atacant. Simplul fapt că apărătorul
încearcă să joace mingea, nu justifică producerea de către el a unui contact din spate
asupra adversarului său

6.21.7.Ţinerea

197
Ţinerea este contactul personal neregulamentar cu un adversar căruia i se restrânge
libertatea de mişcare. Acest contact (ţinerea) se poate produce cu orice parte a corpului.

6.21.8. Împingererea

Împingererea este contactul personal neregulamentar provocat cu orice parte a corpului şi

care are loc atunci când un jucător deplasează sau încearcă să deplaseze în forţă un
adversar care are sau nu controlul mingii.

6.21.9. Greşeala personală

O greşeală personală este greşeala unui jucător care provoacă un contact

personal neregulamentar cu un adversar indiferent dacă mingea este vie sau moartă.
Un jucător nu trebuie să obstrucţioneze, să împingă, să forţeze, să pună piedica,sau să
împiedice înaintarea unui adversar prin extinderea mâinilor, brăţelelor, coatelor, sau
umerilor, coapselor, genunchilor sau a picioarelor sau prin înclinarea corpului într-o
poziţie anormală (în afara cilindrului său) şi nici să apeleze la mijloace brutale sau
violente. O greşeală personală va fi fluierată şi înscrisă în toate cazurile în contul
jucătorului vinovat.
Dacă greşeala este comisă asupra unui jucător care nu este în acţiune de aruncare
la coş:
a. Jocul va fi reluat prin repunerea mingii în joc de către echipa care are în
componenţă pe jucătorul asupra căruia s-a comis greşeală, din exteriorul terenului, din
punctul cel mai apropiat de locul unde s-a produs infracţiunea;
b. Dacă echipa al cărei jucător a comis greşeala se află sub incidenţa
situaţiei de aplicare a sancţiunilor corespunzătoare prevederilor ,Greşeli de echipă, atunci
aceste prevederi vor fi aplicate.
Dacă greşeala este comisă asupra unui jucător care este în acţiune de aruncare la
coş:
a. Dacă coşul este reuşit, el va conta şi în plus se va acorda o(1) aruncare liberă;
b. Dacă este vorba de o aruncare de doua (2) puncte nereuşită, se vor
acorda două (2) aruncări libere;
c .Dacă este vorba de o aruncare de trei(3) puncte nereuşită, se vor acorda trei(3)
aruncări libere;
d. Dacă asupra unui jucător este comisă o greşeală în momentul sau chiar înainte
ca semnalul sonor să sune indicând sfârşitul unei perioade de joc, sau înainte ca semnalul
sonor al aparatului de 24 sec. să se declanşeze în timp ce mingea este încă în mâna/
mâinile jucătorului şi mingea intră în coş, acesta nu va fi acordat. Se vor acorda două(2)
sau trei(3) aruncări libere.

6.21.10 Dubla greşeală

198
Dubla greşeală este situaţia în care doi adversari comit un contact personal
neregulamentar, unul împotriva celuilalt, aproximativ în acelaşi timp. O greşeală
personală va fi fluierată şi se va înscrie în contul fiecărui jucător. Nu va fi acordată nici o
aruncare liberă.
Jocul va fi reluat astfel, daca aproximativ in acelaşi moment cu dubla
greşeală:
a. se înscrie un coş din acţiune valabil sau o ultima sau singura aruncare libera,
mingea va fi repusă în joc din orice punct al liniei de fund de către adversarii echipei care
au reuşit coşul;
b. o echipă avea controlul mingii sau avea dreptul de posesie a mingii, mingea va
fi acordata acestei echipe pentru repunerea în joc din punctul cel mai apropiat de locul
producerii infracţiunii;
c. nici o echipă nu avea controlul mingii şi nici dreptul de posesie a mingii, se va
crea o situaţie de angajare între doi.

6.21.11. Greşeala antisportivă

O greşeală antisportivă este greşeală personală a unui jucător care

După părerea arbitrului, nu a făcut o încercare regulamentară de a juca direct mingea, în
limitele spiritului şi a prevederilor acestui regulament.
Greşeala antisportivă trebuie interpretată şi sancţionată de aceiaşi manieră pe tot
parcursul jocului. Arbitri trebuie să judece numai acţiunea. Pentru judecarea corectă a
greşelilor antisportive arbitri trebuie să aplice următoarele principii:
a. Dacă un jucător nu face nici un efort pentru a juca mingea, contactul pe care l-a
produs este o greşeală antisportivă;
b. Dacă în efortul de a juca mingea, jucătorul produce un contact excesiv
(greşeală
dură) acest contact trebuie să fie considerat ca unul antisportiv;
c. A ţine, a lovi sau a împinge deliberat un adversar este o greşeală antisportivă;
d. Dacă un jucător comite o greşeală făcând un efort vizibil de a juca mingea
(acţiune normală de joc) aceasta nu este o greşeală antisportivă.
O greşeală antisportivă va fi înscrisă în contul jucătorului vinovat. Aruncare/Aruncări
libere vor fi acordate jucătorului asupra căruia s-a comis greşeala, urmată de:
a. Repunerea mingii în joc în dreptul prelungirii liniei de centru şi opus mesei
oficiale;
b. O angajare între doi în cercul central, la începutul primei perioade.
Numărul de aruncări libere vor fi acordate după cum urmează:
a. Dacă greşeala a fost comisă asupra unui jucător care nu este în acţiune de
aruncare la coş: se vor acorda două(2) aruncări libere;
b. Dacă greşeala a fost comisă asupra unui jucător care este în acţiune de
aruncare la coş, coşul dacă a fost reuşit va conta şi în plus se va acorda o(1) aruncare
liberă;
d. Dacă greşeala a fost comisă asupra unui jucător în acţiune de aruncare la coş, şi
dacă coşul nu a fost reuşit, se vor acorda două(2) sau trei(3) aruncări libere.

199
 6.21.12. Greşeala descalificatoare

O greşeală descalificatoare este orice acţiune flagrantă, cu caracter nesportiv a

jucătorilor, înlocuitorilor, jucătorilor descalificaţi, antrenorului principal, antrenorului
secund sau însoţitorilor echipei.
Un jucător trebuie deasemeni descalificat când este sancţionat cu două(2) greşeli
nesportiv ca rezultat al comportamentului său antisportiv.
Un antrenor va fi deasemeni descalificat când:
a. El este sancţionat cu două(2) greşeli tehnice (“C”) ca urmare a unui
comportament personal nesportiv;
b El acumulează un număr de trei(3) greşeli tehnice ca urmare a unei
comportări nesportive a antrenorului secund, a oricărui înlocuitor sau însoţitor al echipei
care sunt autorizaţi să stea pe banca echipei (“B”), sau în toate cazurile în care el
acumulează trei(3) greşeli tehnice, din care una a fost dictată personal împotriva sa (“C”).
O greşeală descalificatoare va fi înscrisă în contul celui vinovat. El va trebui să
fie descalificat şi să fie trimis la vestiar unde va rămâne pe toată durata ulterioară a
timpului de joc, sau, dacă doreşte, el poate părăsi clădirea în care se află sala de joc.
O aruncare sau aruncări libere vor fi acordate :
a .Oricărui jucător în cazul unei greşeli fără contact;
b. Jucătorului care a fost implicat în contact urmat de posesia mingii:
c. Repunerea mingii în joc în dreptul prelungirii liniei de centru şi opus mesei
oficiale;
d. O angajare între doi în cercul central, la începutul primei perioade.
Numărul de aruncări libere vor fi acordate după cum urmează:
a. Dacă greşeala a fost comisă asupra unui jucător care nu este în acţiune de
aruncare la coş sau a fost o greşeală tehnică: se vor acorda două(2) aruncări libere;
b. Dacă greşeala a fost comisă asupra unui jucător care este în acţiune de
aruncare la coş, coşul dacă a fost reuşit va conta şi în plus se va acorda o(1) aruncare
liberă;
c. Dacă greşeala a fost comisă asupra unui jucător în acţiune de aruncare la coş, şi
dacă coşul nu a fost reuşit, se vor acorda două(2) sau trei(3) aruncări libere.

6.21.13. Greşeala tehnică

Desfăşurarea normală a unui joc presupune colaborarea totală şi loială a

membrilor celor două echipe (jucătorii, antrenorii, antrenorii secunzi, înlocuitorii şi
persoanele care însoţesc echipele) cu arbitri, oficialii şi comisarul. Fiecare echipă are
dreptul să facă tot posibilul pentru a obţine victoria, cu condiţia să o facă într-un spirit de
sportivitate şi fair play.
Orice încălcare deliberată sau repetată a acestei cooperări sau a spiritului acestor reguli
trebuiesc considerate greşeală tehnică.
Arbitri pot preveni greşelile tehnice avertizând componenţii echipei/echipelor sau chiar
trecând cu vederea infracţiuni tehnice minore cu caracter administrativ, care sunt evident
neintenţionate şi care nu au vreun efect direct asupra jocului, exceptând situaţiile când
acestea se repetă după avertisment.

200
 Dacă o infracţiune tehnică este descoperită după ce mingea este vie, jocul va fi
oprit şi se va acorda o greşeală tehnică. Sancţiunea corespunzătoare va fi administrată ca
şi când greşeala tehnică s-a comis în momentul acordării ei.
Orice altceva se va produce în intervalul dintre producerea infracţiunii tehnice şi oprirea
jocului va fi validat.
Greşeala tehnică este greşeala unui jucător, care nu implică contact personal cu un
adversar.
Constituie greşeală tehnică:
a. Ignorarea avertismentele arbitrilor;
b. Agresarea unui arbitru, comisar, oficial, adversar sau a oricărei persoane din
zona băncii;
c .Adresarea câtre un arbitru, comisar, oficial sau adversar în termeni
nerespectuoşi;
d. Folosirea unui limbaj sau gesturi care să ofenseze sau să enerveze/incite
spectatorii;
e. Enervarea sau incomodarea unui adversar agitând mâinile în faţa ochilor;
f. Întârzierea deliberata a reluării jocului prin atingerea mingii, după ce aceasta a
trecut prin coş sau prin împiedicarea repunerii rapide a mingii în joc;
g. Căderea “teatrală” a unui jucător pentru a simula o greşeală comisă asupra lui;
h. Agăţarea de inel astfel încât greutatea corpului sau să fie suportată în totalitate
de acesta. Face excepţie agăţarea temporară în cazul aruncărilor de sus (slam – dunk), sau
dacă după părerea arbitrului, cel în cauză a făcut-o în scopul de a evita accidentarea sa
sau a altui jucător;
i. Când un jucător apărător intervine la minge sau pe traiectoria mingii la o ultimă
sau singura aruncare liberă, înainte ca mingea să atingă inelul sau este evident că ea va
atinge inelul. În acest caz, un(1) punct trebuie acordat echipei în atac şi în plus apărătorul
va fi penalizat cu o greşeală tehnică.

6.22. Cinci greşeli de jucător

Un jucător care a comis cinci(5) greşeli personale şi/sau tehnice trebuie să fie
informat de către arbitru şi să părăsească imediat jocul. El trebuie să fie înlocuit în timp
de 30 secunde.
Greşeala comisă de un jucător care avea deja comise cinci(5) greşeli, va fi considerată
greşeala unui jucător eliminat, va fi înregistrată în contul antrenorului şi se va înscrie “B”
în foaie de arbitraj.

6.23. Greşeli de echipă

O echipă este în situaţia de a fi sancţionată pentru greşeli de echipă după ce a

acumulat patru(4) greşeli de echipă în timpul unei perioade de joc. Toate greşelile de
echipă comise în timpul unui interval de joc sunt considerate ca făcând parte din perioada
sau prelungirea imediat următoare.

201
 Toate greşelile de echipă comise într-o prelungire vor fi considerate ca făcând parte din a
patra perioadă.

6.24. Aruncări libere

O aruncare liberă este posibilitatea dată unui jucător de a înscrie un(1) punct, fără
împotrivirea unui adversar, dintr-un loc situat în spatele liniei de aruncări libere şi în
interiorul semicercului.
Un set de aruncări libere este definit ca totalitatea aruncărilor libere sau/şi urmate de
posesia mingii, rezultate din penalizarea unei singure greşeli.
Când a fost fluierată o greşeală personală şi sancţiunea este acordarea de
aruncare/aruncări libere:
a. Jucătorul împotriva căruia a fost comisă greşeală trebuie să încerce să execute
aruncarea sau aruncările libere;
b. Dacă este solicitată o înlocuire a jucătorului împotriva căruia a fost comisă
greşeală, el trebuie să execute aruncările libere înainte de a părăsi terenul.
c Dacă el trebuie să părăsească terenul ca urmare a unei accidentări, sau pentru că
a acumulat cinci(5) greşeli sau a fost descalificat, înlocuitorul sau trebuie să execute
aruncarea/aruncările libere. Dacă nu există înlocuitori, orice coechipier va executa
aruncarea/aruncările libere.Când a fost fluierată o greşeală tehnică aruncările libere pot fi
executate de orice jucător al echipei adverse.
Jucătorul care execută aruncările libere trebuie:
a. Să se plaseze în spatele liniei de aruncări libere şi în interiorul
Semicercului;
b. Să folosească orice metodă de a arunca la coş, dar trebuie să arunce de
aşa manieră încât mingea să intre în coş pe sus sau să atingă inelul;
c. Să arunce mingea la coş într-un interval de cinci(5) secunde din momentul în
care aceasta i-a fost pusă la dispoziţie de unul dintre arbitri;
d. Să nu atingă linia de aruncări libere sau zona de restricţie, până ce
mingea nu a atins inelul sau a intrat în coş.;
e. Să nu fenteze înainte de aruncare.
Jucătorii care ocupă spaţiile de-a lungul culoarului de aruncări libere trebuie să ocupe
poziţii alternative şi numai poziţiile la care au dreptul, care sunt considerate a avea un (1)
metru în adâncime.
Toţi jucătorii care nu se găsesc în spaţiile de-a lungul culoarului de
aruncări libere trebuie să rămână în spatele prelungirii liniei de aruncări libere şi în
spatele liniei coşului de trei(3) puncte, până în momentul când mingea atinge inelul sau
aruncarea este terminată.
În timpul unei(unor) aruncări libere care este(sunt) urmată(e) de alt/alte seturi de
aruncări libere sau de o repunere în joc din afara terenului, toţi jucătorii trebuie să se
plaseze în spatele prelungirii liniei de aruncări libere şi în spatele liniei coşului de trei (3)
puncte.

202
 6.25. Semnalele arbitrilor

Este important ca aceste semnale să fie la fel de bine cunoscute de către toţi
oficialii jocului.

203
204
205
206
 6.26. Foaia de arbitraj

Foaia de arbitraj este cea aprobată de Comisia Tehnică. Ea cuprinde originalul şi

trei copii, pe hârtie de diferite culori. Originalul, pe hârtie albă este destinat pentru FIBA.
Prima copie, pe hârtie bleu, este destinată organizatorilor competiţiei, a doua copie, pe
hârtie roz, este destinată echipei câştigătoare, şi ultima copie, pe hârtie galbenă, este
destinată echipei care pierde jocul.
Notă:
1. Este recomandat scorerului să folosească două culori diferite pentru orice
înscriere în foaia de arbitraj, una pentru prima şi a 3-a perioadă şi cealaltă pentru a 2-a şi
a 4-a perioadă;
2. Foaia de arbitraj poate fi pregătită şi completată electronic.
Cu cel puţin 20 de minute înainte de începerea jocului, scorerul trebuie să pregătească
foaia de arbitraj astfel:
Trebuie să înscrie numele celor două echipe, în locul special destinat, situat în
partea de sus a foii de arbitraj. Prima echipă este întotdeauna, echipa gazdă. În cazul
turneelor sau al unui joc care se dispută pe un teren de joc neutru, echipa gazdă este cea
menţionată prima în program.
Prima echipa este echipa 'A' iar a doua este echipa 'B'.
Apoi scorerul trebuie să înscrie:

207
 a. Numele competiţiei;
b. Numărul jocului;
c. Data, ora şi locul de desfăşurare;
d.Numele arbitrului principal şi ale arbitrilor secunzi.
Scorerul trebuie să înscrie în continuare numele jucătorilor celor două echipe, folosind în
acest scop lista cu jucătorii, pusă la dispoziţie de antrenor sau reprezentantul acestuia.
Echipa "A" va ocupa partea superioară a foii de arbitraj, iar echipa "B", partea inferioară.
În prima coloană scorerul trebuie să înscrie numărul (ultimele 3 cifre) licenţelor de joc. În
cazul turneelor, aceasta se va face numai la primul joc disputat de către fiecare echipă .
În coloana a 2-a, scorerul trebuie să înscrie numele şi iniţiala prenumelui, toate cu
MAJUSCULE, alături de numărul pe care-l va purta jucătorul în timpul
jocului .Căpitanul echipei va fi indicat prin înscrierea menţiunii (CAP), imediat după
numele sau dacă echipa prezintă un număr mai mic de 12 jucători, scorerul va trebui să
bareze cu o linie spaţiile rămase libere. La partea inferioară a spaţiului fiecărei echipe,
scorerul trebuie să înscrie cu
MAJUSCULE numele antrenorului şi antrenorului secund.
Cu cel puţin zece(10) minute înainte de începerea jocului antrenorii echipelor trebuie:
a. Să-şi dea acordul în privinţa numelor şi numerelor jucătorilor;
b. Să confirme numele antrenorului şi al antrenorului secund;
c. Să indice cei cinci(5) jucători care vor începe jocul, înscriind un 'x' în coloana
de lângă numărul fiecărui jucător;
d. Să semneze foaia de arbitraj.
Antrenorul echipei 'A' trebuie să fie primul care va furniza aceste informaţii.
La începutul jocului, scorerul trebuie să încercuiască 'x'-urile cu care au fost
marcaţi cei cinci(5) jucători ai fiecărei echipe, care participă la începerea jocului.
În timpul jocului, scorerul va înscrie câte un 'x' (fără a-l încercui) în coloana
corespunzătoare, în dreptul numelui fiecărui jucător care intră în joc din calitate de
înlocuitor.

6.26.1. Completarea echipelor pe foaia de arbitraj

1.Minute de întrerupere
Înregistrarea unui minut de întrerupere pentru fiecare perioadă de joc sau
prelungire se va face înscriind minutul timpului de joc al perioadei sau prelungirii in care
a fost solicitat în căsuţele special destinate ale fiecărei echipe.
La sfârşitul fiecărei perioade de joc sau prelungiri, spaţiile neutilizate vor fi barate cu
două linii paralele orizontale, trasate în interiorul lor.
2. Greşeli

208
 Greşelile jucătorilor pot fi personale, antisportive, descalificatoare sau tehnice şi ele
trebuie înregistrate în contul jucătorului.
Greşelile antrenorilor, antrenorilor secunzi, înlocuitorilor şi însoţitorilor pot fi
greşeli tehnice sau descalificatoare şi trebuie înregistrate în contul antrenorului.
Înscrierea tuturor greşelilor trebuie făcută astfel:
a. O greşeala personală va fi notata cu 'P';
b. O greşeală tehnică a jucătorului va fi notata cu 'T';
c. O greşeală tehnică care sancţionează atitudinea nesportivă personală a
antrenorului va fi notată cu 'C'. O a 2-a greşeală tehnică similară, trebuie de asemenea să
fie înscrisă cu ‘C’, iar în următorul spaţiu se va înscrie ‘D’;
d. O greşeala tehnică acordată antrenorului pentru oricare alt motiv se va nota cu
'B';
e. O greşeală antisportivă va fi notata cu 'U'. A 2-a greşeala antisportivă comisă de
acelaşi jucător, va fi notata cu ‘U’, iar spaţiile libere rămase se vor completa cu "D";
f. O greşeală descalificatoare se va nota cu 'D';
G .Orice greşeală care implică una sau mai multe aruncări libere va avea notate,
în dreptul literelor 'P', 'T', 'C', 'B', 'U' sau 'D', cifrele 1, 2 sau 3, în funcţie de, numărul
aruncărilor libere acordate.
Toate greşelile sancţionate împotriva ambelor echipe, care implică
sancţiuni similare, anulate reciproc, în conformitate (Situaţii, speciale) se vor nota cu un
'c' mic, alături de literele 'P','T','C','B', 'U' sau 'D'.
La sfârşitul fiecărei perioade scorerul va trage o linie orizontală groasă între
spaţiile care au fost folosite şi cele care nu au fost.
La sfârşitul jocului, scorerul va trage o linie groasă orizontală în mijlocul spaţiilor rămase
nefolosite.

6.26.2. Greşeli de echipă

Pentru fiecare perioadă sunt prevăzute 4 spaţii pentru înregistrarea greşelilor de echipă
(aflate imediat sub numele echipei şi deasupra numelor jucătorilor).
De fiecare dată când un jucător comite o greşeală, fie personală, antisportivă,
descalificatoare sau tehnică, scorerul trebuie să înregistreze această greşeală în dreptul
echipei jucătorului vinovat, înscriind un 'X' mare în spaţiile corespunzătoare.

6.26.3. Evoluţia scorului

Scorerul trebuie să înregistreze evoluţia continuă a scorului prin însumarea punctelor

marcate de cele două echipe. Există 4 coloane în foaia de arbitraj pentru evoluţia scorului.
Fiecare coloană este împărţită în 4 coloane mai mici. În stânga două coloane pentru
echipa 'A', iar în dreapta două pentru echipa 'B'. În spaţiile centrale se înscrie evoluţia
scorului (160 points) pentru fiecare echipă.
Scorerul trebuie:
a. În primul rând să tragă o linie diagonală (/),pentru fiecare coş marcat şi un
punct (_) pentru, fiecare aruncare liberă reuşită. Prin aceasta se, va determina numărul
total de puncte acumulate de echipă.
b. Apoi, în spaţiul rămas liber, pe aceeaşi parte a

209
noului total (/ or _), scorerul trebuie să înscrie numărul jucătorului care a marcat.
Un coş de 3 puncte reuşit de un jucător va fi înregistrat încercuind numărul jucătorului în
coloana corespunzătoare.
Un coş reuşit de o echipă în propriul coş, va fi înregistrat ca reuşit de căpitanul echipei
adverse aflat in terenul de joc. Punctele reuşite atunci când mingea nu a pătruns în coş
(Intervenţie la minge şi la coş) trebuie să fie înregistrate ca marcate de jucătorul care a
aruncat la coş.
La sfârşitul fiecărei perioade, scorerul trebuie să încercuiască cu o linie groasă
ultima cifră a punctelor reuşite şi să traseze o linie groasă sub cifra scorului şi a
numărului jucătorului care a reuşit ultimele puncte. La începutul fiecărei perioade şi a
eventualelor prelungiri, scorerul trebuie să continue procedura descrisă, începând de la
locul întreruperii .De fiecare dată când este posibil, scorerul trebuie să verifice evoluţia
scorului înregistrată în foaia de arbitraj cu cel înregistrat pe tabela de scor. Dacă sunt
neconcordanţe, iar scorul din foaia de arbitraj este cel corect, atunci scorul de pe tabela va
fi modificat în concordanţă cu scorul de pe foaia de arbitraj. Dacă există un dubiu, sau
una dintre echipe are obiecţii în privinţa corectării, scorerul trebuie să informeze arbitrul
principal imediat după ce mingea devine moartă şi cronometrul oprit.
La sfârşitul jocului, scorerul trebuie să traseze două linii groase orizontale sub cifra
finală a punctelor fiecărei echipe şi a numărului jucătorului care a reuşit ultimele puncte.
Apoi, trebuie să bareze cu o diagonală cifrele rămase nefolosite pentru fiecare echipă. La
sfârşitul fiecărei perioade şi eventualelor prelungiri, scorerul trebuie să înscrie în scorul
obţinut de fiecare echipă în partea de jos a foii de arbitraj, în rubrica indicată. La sfârşitul
jocului, scorerul trebuie să înregistreze scorul final şi numele echipei câştigătoare.
Scorerul trebuie apoi, să-şi scrie numele, cu MAJUSCULE pe foaie de arbitraj, şi acelaşi
lucru trebuie făcut de către asistentul de scorer, cronometror şi operatorul de 24 secunde.
După ce a fost semnată de arbitri secunzi, arbitrul principal trebuie să fie
ultimul care aprobă şi semnează foaia de arbitraj .Această ultimă semnătură, reprezintă
încheierea conexiunii dintre oficiali şi joc.
Nota: Atunci când unul dintre căpitanii echipelor semnează foaia de arbitraj în caz de
protest (folosind spaţiul destinat în acest scop), oficialii de la masă şi arbitri
secunzi vor rămâne la dispoziţia arbitrului principal până când acesta le va
permite să plece.

Intrebari recapitulative

Bibliografie selectiva

210
1. Fleancu J.L., Coirbă C., - Baschet. Îndrumar practico- metodic. Editura Cultura,
Piteşti, 2001.
2. Fleancu J.L., Ciorbă C., - Baschetul la 8-12 ani, Edit. Garuda – Art, Chişinău 2001.
3. Predescu T, - Baschet. Curs de bază. Editura A.N.E.F.S., Bucureşti, 1998.
4. Sidney Golstein, - Basketball – Coach’s Bible. Editura Golden Aura Publishing –
Philadelphia, 1994.
5. Sidney Golstein, - Basketball – Player’s Bible. Editura Golden Aura Publishing –
Philadelphia, 1995.
6. Teodorescu L., - Probleme de teorie şi metodică în jocurile sportive. Editura Sport
– Turism, Bucureşti, 1995.
7. Wissel Hall, - Basketball: Step to Success, editura Human Kinetics, S.U.A., 1994.
8. xxx – Regulamentul jocului de baschet. Editura F.R.B., Bucureşti, 2012.
9. Burrall Paye, - Youth Basketball Drills, editura Human Kinetics, S.U.A., 1998.
10. Ken Lumsden, - Complete Book of Drills for Winning Basketball, editura Human
Kinetics, S.U.A., 2000.

211
Cursul nr. 9

Problematica cursului

1. Metodica învățării elementelor tehnice in jocul de baschet

Cursul nr. 10.

Problematica cursului

1. Metodica învățării actiunilor tactice individuale

Cursul nr. 11

Problematica cursului

1. Metodica învățării combinatiilor tactice de 2/3 jucători

Cursul nr. 12

Problematica cursului

1. Metodica invatarii contraatacului

212
Cursul nr. 13
Problematica cursului

1. Metodica invațării sistemelor de atac

Cursul nr. 14

Problematica cursului

1. Metodica invățării sistemelor de apărare

213
214