Recenzii 113

Asemenea trebuesc subliniate: perfecta obiectivitate științifică, bogata

documentare, fina analiză și logica impecabilă — totul îmbrăcat în lim­
pede și elegantă formă literară — ce se desprind din toată lucrarea.
Și fiindcă e vorba de un studiu teologic de excepțională valoare
științifică, traducerea lui în alte limbi nu trebue să întârzie.
Orest Bucevschi
profesor universitar
Popescu, Niculae M. Preotul, Preoți de mir adormiți în Domnul,
București 1942, Editura Institutului biblic și de misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 224 pp., prețul 120 lei.
Nu știu dece i II iă gândeam, pe când isprăveam de citit cartea
ieșită zilele acestea din mâinile, care trebue să fie tot atât de obișnuite
cu metaniile pe cât sunt cu condeiul, ale părintelui Niculae Popescu,
„Preoți de mir adormiți în Domnul", la cuvintele de școală ale unui
profesor de altădată. Le-am ascultat pe atunci amândoi și poate de
aceea mi-au venit în ] II linte, dar poate să aibă și un tâlc mai adânc.
Școala era Universitatea din București pe la 1907-1908, iar profesorul,
domnul Simion Mehedinți dela catedra de geografie. Cuvintele, cum
credeam, le uitasem de mult, dar ele ședeau numai ascunse sub ceața
anilor, unde le-a luminat deodată lumina țâșnită din aceste pagini de
cucernicie. Pe zăpezile netopite nici odată de soare din Labrador, se
așterne o pulbere vânătă, care trebue să cadă și într'alte părți de pă­
mânt, dar numai în acea singurătate și liniște se păstrează și se vede.
Călătorul, care e om de știință, își dă seama că se află înaintea sfă-
râmăturilor, cernute prin sita subțire a văzduhului, de alte corpuri ce­
rești. Ele înmulțesc împreună cu meteoritele prăpăstioase, scoarța noastră
pământească. Noi ne ducem mai departe viața învălmășită legată de
clipă, pe când cerul coboară mereu, nevăzut decât pe zăpezile Labra­
dorului, între oameni. In cărți, cum e aceea a părintelui Niculae Po-
pescu, se arată pe neașteptate atâtea suflete alese care, pregătite par’că
într’o altă lume mai bună și parte din ea, se amestecă și trăesc între
noi, fără să poată să se facă istorie. Sunt preoți de mir, dela preotul
daco-roman, sfântul Montanus Presbiterul dela 304 din Singidunum,
adică din Belgradul sârbesc de astăzi, și dela loan, „Prevtul" Episco­
piei Aromânilor, cel mai bătrân preot român, de pe la anul 1050, până
la Preotul Gheorghe Șerban, dela Schitu Măgureanu, iubitor de podoabe
în casa și în preajma casei Domnului, și la Preotul Vasile Costandinescu,
dela Biserica Negustorilor din București, încărcat de amintiri ca un pom
de poame, duși dintre noi unul în 1930 și celălalt în 1935. Istoricul
îi caută cu iubire în vreo notă de carte învățată sau în vreun hrisov
bătrân de hotărnicie, unde erau de sute de ani și pentru totdeauna
pierduți, și le dă ființă. Caută, pentru timpurile mai apropiate, în adu­
cerile aminte ale oamenilor mai vechi sau ale sale proprii și ne umple
vecinătatea, pe care o credeam pustie, de chipuri dragi. Nu e istorie,
e mai mult și mai puțin decât ea, o deprindere a mâinii sau o odihnă
a ei pentru făcătorul de adevărată istorie, viață, peste care se așează
istoria. N. lorga a încercat să scrie Istoria tării și a poporului roi II anesc
prin călătorii, care l-au căutat în cursul secolelor și au însemnat ce au

Revista Biserica Ortodoxă Română, an. 61 (1943), nr. 1-3, lanuarie-Martie. 8

 A w
Biserica Ortodoxă Ro II ana
114

văzut vrednic la el. Preotul Niculae Popescu lasă și el istoria strălu­

cită a bisericii, cu mitropoliții și faptele ei mari de învățătură și de
luptă, trecută în cronici, și se întoarce către cei mai ] II ărunți și mai
fără glas. Iată puzderia preoților de mir pierdută în mulțimea credin­
cioșilor I Prin ei însă biserica se luminează pe dinăuntru și se încarcă
de acel duh care a făcut atâtea lucruri de minune cu putință. O înțe­
legem astfel mai bine. Nu erau numai ziduri frumos zugrăvite înaintea
noastră și pravili pecetluite cu o cruce, puse în preajma unor înalți
ierarhi, ci erau oameni unul lângă altul, mii și mii, cu patrafirul de
argint după gât, ca un jug al Domnului. Fiecare din noi trecând dela
unul la altul, se gândește și își află printre ei pe propriul duhovnic,
viața lui și a înaintașilor până în fundul vremurilor. E ca o coborîre
de pe scenă, din văzul tuturor, dar cu stinghereala și meșteșugul de
așezare de acolo, între privitori și îndărăt în lume. Cred că nimănui
nu i-ar fi plăcut mai mult această carte decât lui N. lorga, învățătorul și
al părintelui Niculae Popescu, și care tocmai de aceea e așa de mare
și neajuns până astăzi între noi, pentrucă niciodată de dragul istoriei,
atunci când o făcea, nu uita viața.
Ca în 32 de ocnițe stau aceste 32 de chipuri înaintea noastră.
Sunt adevărate și scriitorul abia a îndrăsnit să desvolte și să se abată
peste mărturiile avute. Atunci își cere iertare și caută să aducă dovezi.
Bucățile ar putea fi luate într'o carte de cetire, numai că fiecare e
urmată de lămuriri bibliografice, de citate în multe limbi, de puneri
alături, de copii de acte, de fragmente uitate. Povestitorul e un o: II
de știință, chinuit să nu spună i II ai mult sau altfel decât găsește într’un
izvor. Nu cred să socotească m ai mare rătăcire, pentru scriitor, și mai
greu păcat, pentru creștin, decât o viață romanțată. Dar mă tem că a
izbutit să scrie, fără să se gândească, unele din cele mai frumoase
vieți romanțate din literatura noastră, nu numai bisericească. Pentruca
să vă convingeți, nu luați o față de popă necunoscut, ci pe un Coresi,
de pildă, care ne e tuturor destul de aproape. Coresi, diaconul tipograf
dela Târgoviște, nu e urmărit în liniște, în viața și în fapta lui, ci e
înviat într’un fel de orație, în care e adus și agrăit bătrânește, între
oamenii de astăzi. Ascultați sfârșitul: „Și, diacone Coresi, mult ai iubit
tu scrierea cu tipar a cărților! Avem dovada: pe singurul tău fiu, pe
Șerban, l-ai făcut tipograf; pe mulți alți tineri i-ai vrăjit pentru acest
meșteșug și i-ai scos buni ucenici. Aveai zece ucenici la Târgoviște în
anul 1558. împânziseși Ardealul cu meșteșugul tău. La Orăștie, tipăresc
Paliia, adică cele dintâi două cărți ale lui Moise, ucenicii tăi: Șerban,
fiul, și Marian. La Brașov și la Alba lulia, Lorinț diacul, alt ucenic
al tău după credința noastră, tipărește Octoihul și Evanghelia. Tu în­
suți cu alți ucenici lucrezi cu tiparul un Sbornic, adică Mineiu, la Sas-
Sebeș. Cunoaștem pe ucenicul tău Tudor Diacul și vedem că ți-a fost
ca o mână dreaptă alt ucenic : Mănăilă.
Doamne, cu deadinsul te rugăm, sălășluiește în ceata lăudătorilor
tăi sufletul robului tău Coresi diaconul, că mult s'a frământat pe pă­
mânt să-ți aducă laudă în limbă nouă, prin gura drept credinciosului
popor românesc. Iar tu, preoțime românească, mândrește-te cu bună
dreptate că unul dintr'ai tăi a ctitorit limba românească literară!” După
 Recenzii 115

aceste cuvinte, care pot fi de mari scriitori bisericești, învățați cu am­

vonul, cum ar fi la noi Sfântul loan Gură de Aur, iar la catolici Bo-
ssuet, urmează numai decât o Notă aproape speriată. Cercetătorul are
remușcări. Aduce controverse și le desleagă. Lasă crăpată ușa odăii
de lucru, prin care se văd II tese pline de hârtii și maldăre de cărți pe
jos. Zice preotul Niculae Popescu, istoric al bisericii române și profesor
la Facultatea de teologie, să nu fie cumva amestecat cu mânuitorii de
condeiu, chiar teologi cu nume în literatură, dar care lasă frâu liber
închipuirii : „ Adaog științe mai noui despre Coresi. Coresi este numele
de botez la diaconul Coresi și nu de familie, cum ar părea și cum era
in alte părți. Au mai purtat și alții la noi acest nume de botez Coresi
(Corcs-Corisi). V. N. lorga, Istoria Literaturii românești, I, (București
l‘L’5) p 176-177. Cred că diaconul Coresi tipograful este ucenicul
tipografului Dimitrie, nepotul lui Bojidar, în Târgoviște, măcar că nu-i
h>mut ca atare în Apostolul din 1547, când nu va fi fost ajuns la în­
treaga stăpânire a meșteșugului tipografiei. Dar, oricum, nu poate fi
ucenicul lui Oprea Logofătul, pe cuvântul că acesta ar fi pomenit în
rândul întâiu In tipărirea Octoihului din 1557, iar Coresi în rândul al
doilea. Rânduirea aceasta se lămurește așa că Oprea, și el ucenic al
lui Dimitrie nepot lui Bojidar, era mai vârstnic—nici nu mai avem
știre despre el după anul 1557 — și că avea boeria de „logofăt", care
se socotea deasupra unei biete diaconii. Că diaconul Coresi nu era un
ucenic nou în anii 1556-1557, se vede și de acolo că în luna Iulie
din anul 1557, când începe tipărirea unui Triod-Penticostar în Târ-
goviște, avea ajutoare „zece ucenici ai săi“. Și așa II tai departe, de­
oarece glosele și comentariile pentru Coresi nu se opresc aici. La fel
se petrece cu fiecare din cei 32 de eroi, mai mult anonimi, până când
marea amintire iubitoare a scriitorului bisericesc și a academicianului
a stătut deodată înaintea lor. îndărătul fiecăruia e o ] II are legătură cu
timpul sau cu un nume cu răsunet. Atmosfera din jurul lor freamătă
de acest zvon, care le însoțește pasul neauzit el însuși, prin întâmplările
și oamenii anilor. E meșteșugul de scriitor care duce la această alegere
dintr'o II are multi II e. Prin Popa Costandin dela Butoiești, care s’a făcut
din pandur preot și și-a dat în 1850 pe fiul său Radu, tatăl domnului
Rădulescu-Motru, ca diac lui Eufrosin Poteca, la mănăstirea Motru,
ne vorbesc marele egumen și filosoful Olteniei; prin popa Todică din
Valea Bistriței ne vorbește nepotu-său bunul cărturar moldovean, pe
care-1 cunoaștem toți, ca Moș Ghiță Kirileanu, acum în Piatra Neamț,
între hârțoage de preț și amintiri deopotrivă; prin preotul Dimitrie Chi-
rescu din Cernavodă, încă dinaintea unirii Dobrogei cu Țara, ne vor­
besc toți Chireștii de astăzi, compozitori și conducători ai corului
„Carmen“ sau gineri ai lui Niculae lorga ; prin preotul Gheorghe
Enescu din Zvoriștea Dorohoiului, George Enescu însuși, care i-a fost
nepot; prin popa Dumitru din Dâmbovicioara de lângă Titu, autorul. Pe o
ramură a arborelui genealogic întocmit pentru acest bunic, în nelipsita
notă cărturărească dela sfârșitul fiecărui portret, se găsește și Niculae
preotul, născut la 10 Fevruarie 1881, hirotonit diacon la 29 August
1908 în biserica Mitropoliei de Arhiereul Nifon Ploeșteanu și preoția
t
13 Dechemvrie 1920 în biserica Schitu Măgureanu de Arhiereul Platon
116 Biserica Ortodoxă Româna

Ploeșteanu. Mai departe se vede și fiul Mihai, născut la 22 Iulie 1909

artist dramatic foarte iubit și azi călător pe scene streine din Ger II ania
Sunt pagini care se încălzesc la fel cu aceasta de știri și de trăsături
autobiografice. Muntenia și valea de mijloc a Dâmboviței,cu satele dese
dintre râuri și dela marginea Vlăsiei, intră, cu preotul Niculae Popescu,
în istoria culturii românești. Cum intră și preoții de mir, ascunși până
la el, pe după antereele și odăjdiile înfoiate, cusute cu fir ale marilor
ierarhi, singurii ținuți în lumină și văzuti.
Atât mai lipsește de alminteri acestei cărți, ca să fie deplină,—
o călăuză prin viața bisericească a Românilor din cele mai vechi tim­
puri până la noi, ceeace nu înseamnă viața de afară, istorică, ci viața
sufletului : chipul chiar al celui care a gândit cartea. La fel căutăm
într’o biserică frumos zugrăvită, între atâtea sute și mii de chipuri, de
sfinți și de îngeri, și chipul, în vreun colț, ferit cu toată smerenia pe
după ceilalți, al meșterului zugrav, și suntem încântați să-l găsim, ca
în unele din bisericile Bucovinei. Par'că făptura acestuia, care a fost
aevea și s'a mișcat printre noi, oamenii, e o chezășie că și celelalte
făpturi, zugrăvite ca și el, au o ființă, în cer sau în altă parte, întru
totul asemănătoare cu a lui. Aflarea unuia dintre noi în lumea de
dincolo, mai presus de simțuri, o face mai apropiată și mai crezută.
Ca să avem acest chip dela împricinat el însuși, slabă nădejde.
Ar ciocăni atât la el, găsindu-1 de fiecare dată nemulțumitor, ca la
fiecare lucrare, pentru care se înfierbântă, adună materiale, ca pentru-
o piramidă sau un colos dela Rodos, pentruca la urmă să rămână pă­
truns numai de zădărnicia oricărei silințe să-și ajungă visul, încât nu
Lam vedea niciodată. Ca om de știință, amânând mereu să dea la
lumină ceva, de teama că tot ar mai fi vreun document de cercetat
sau o virgulă de pus, numele de Popa Zăbavă, pe care i-1 dau cu
duioșie prietenii și îl are poate dela lorga, i se potrivește foarte bine.
Eu mi-1 aduc aminte încă din anii tineri ai studenției. Când l-am văzut
întâia oară, era un băiat mai mult slab, negricios la față și cu semne
de vărsat, cu barbă scurtă neagră, cu aceiași ochelari pe nas și cu
niște ochi atât de aprinși încât simțeai în ei menirea. Nu știam că e
teolog. Purta haine orășenești, dar stângaciu, ca și cum, după ce pleca
dintre noi, îmbrăca întors acasă pe cele țărănești, ca să-i fie iară bine*.
Eram în sala secretariatului celui vechiu dela Facultatea de Litere și
Filosofie din București. Eu abia mă înscrisesem. El căuta prin buzu­
nare și nu prea găsea niște bani de taxă de licență. Mi-a rămas în minte.
A doua oară l-am văzut într'o excursie pe Dunăre a Seminarului
de Geografie. Era diacon acum și purta antereu de mătăsică. Era în­
conjurat de membri seniori, de un Vâlsan, care ducea cu el faima de
poet, de un Constantin Brătescu, același muncitor crâncen, de un Emil
Panaitescu, luat în pleasnă pentru un studiu istoric pe care îl făcuse
și îl făcuse și Mihail Kogălniceanu în tinerețea lui berlineză, dar ținând
piept tuturor. Noi, ucenicii, ne uitam de pe de lături și nu ne îndem­
nam să ne băgăm în horă. La Rusciuc se găsea o instalație de bae de
vară deadreptul în apă, cu o îngrăditură de pânză și cu o scară care
ducea de pe o podină în fluviu. Noi ieșiserăm și ne uscam la soare
|h* podină. Diaconul, mai lacom, nu se îndura să ne urmeze și stăteai
Recenzii 117

ca un înotător, numai cu capul afară, pe undele galbene. II aud și acum

pe Vâlsan strigând de lângă mine : Uite capul pe tipsie de aur al Sa-
lomeei ! Am izbucnit cu toții în râs, seniori și juniori, iar omul din
Dunăre a aruncat cu apă după noi. Din trăsături de nimic ne apropiam.
A treia oară l-am întâlnit la Văleni, în anul al doilea de func-
ționare a Universității Populare a lui Nicolae lorga. Făcea o lecție
despre cântecul, mai mult decât despre poezia populară, cum eram în­
vățați mai înainte. Era o lecție cu exemplificări. întâi am fost izbit de
ciudățenia unui om îmbrăcat în veșminte preoțești, care cânta dela
catedră, cu totul altceva decât irmoase și antifoane. Dar pe urmă am
lo'il furat de cele mai frumoase cântece lumești pe care le-am auzit
sirodalâ. cu un glas adânc și catifelat de bas. închideam ochii, casă
uu I iiu hipuiu in altă parte decât în sala de școală primară, unde se
țineau pe acea vreme lecțiile, cu oameni mari înghesuiți în băncile
copilărești, să nii-1 închipuia într’o margine de pădure sau într'un lung
de gârlă de șes. Cânta Săbărelul, o variantă, altă variantă. Niculae
lorga era și el dr fa|ă, ca mai la toate lecțiile de atunci, când vorbeau
Pârvan și Bogrea și Dclavrancea, și asculta. A doua zi ne-a călăuzit
prin porumburile înalte, dela gara Lipănești la mănăstirea Zamfira,
unde făcea slujbă, ca să ne arate pictura lui Grigorescu. Omul creștea
și-și lămurea înfățișarea de mai târziu.
După aceea nu 1 mai văd nici în cor la Carmen, cântând sub
bagheta lui Chiriac la vreun concert dela Ateneu, între, Niculae Saxu
și părintele Petrescu dela Visarion, când mă încercam să-i desprind
numai pentru mine glasul dela Văleni, din împletitura corală a celor­
lalți, nu-1 mai văd nici în antereu alb de arșiță, pela mănăstirile Bu­
covinei, cercetând, ca membru al Comisiei Monumentelor istorice, fre­
scele albastre ale Suceviței Movileștilor, cu Moș Ghiță Kirileanu ală­
turi, nu-1 văd nici ca ajutor ministerial al lui lorga în Guvernul dela
1931 ; nici ca membru al Academiei Române, nelipsit dela locul lui
înăuntrul potcoavei, albit acum de ani și de știință a cărților și a vieții
nici prin streinătăți, la congrese internaționale de istorie; nici ca pro­
fesor al Marelui Voevod Mihai și nu-1 văd nici în alte zeci și sute de
locuri și de prilejuri, când ne-am stat față în față. II văd tocmai în
biserica Boteanului, unde a fost paroh. înăuntru e jumătate întunericul
sfânt al locașurilor creștine de rugăciune, cu lumina trecută prin fe­
restre înguste și colorate. Nu se deosebesc oameni în strane. Poate că
nici nu sunt. Nici nu trebue să fie. Preotul vorbește din altar singur
cu Dumnezeu, cu același glas adânc de bas, pe care-1 cunoșteam de
mult. Dela tetrapodul din dreapta dă răspunsurile un alt glas de cân­
tăreț, dar un glas înalt de soprană. Se împletesc și se ajută cu
schimbul, ca un zbor negru și ca un zbor alb, sub turla Pantocrato­
rului. Sunt încredințat că dacă ar începe să citească, ar fi din această
carte : Preoți de mir adormiți în Domnul, ca un Acatist de zile de
sărbătoare al turmei duhovnicești, care a ținut sute și sute de ani pe
Români în legătură cu Dumnezeul cel adevărat. Toți preoții de demult
răposați în Domnul și amintiți sau neamintiți de el, sunt aici, adunați
împrejurul lui. Intră și el între ei și fac împreună o singură ceată, bine
privilă din toate icoanele. Emanoil Bucuța