Gina Dănescu

ŢINUTUL CURCUBEULUI
Poveşti noi despre timpuri străvechi
© Editura EIKON
Cluj-Napoca, str. Bucureşti nr. 3A
Redacţia: tel 0364-117252; 0728-084801; 0728084802
e-mail: edituraeikon@yahoo.com
Difuzare: tel/fax 0364-117246; 0728-084803
e-mail: eikondifuzare@yahoo.com
web: www.edituraeikon.ro

Editura EIKON este acreditată CNCSIS (cod 132)

ISBN 978-973-757-402-2

Tehnoredactor: Ioachim GHERMAN

Editor: Valentin AJDER

 Gina Dănescu

ŢINUTUL
CURCUBEULUI
Poveşti noi despre timpuri străvechi

Cuvânt înainte de
PAUL SÂN-PETRU

Cluj-Napoca, 2010
 CUVÂNT ÎNAINTE

ina Dănescu se prezintă în faţa copiilor cu şase poveşti,

G în care elementele de basm sunt tradiţionale, lesne

recognoscibile: o lume populată de prinţi şi prinţese,
zâne şi vrăjitoare, păsări şi iepuraşi de pluş, animaţi pentru
roluri bine stabilite, albine luminoase, fulgi de nea cu
căpetenia lor atotputernică, toate umanizate, benefic sau
malefic. Intrigi, adversităţi tradiţionale şi afinităţi
general-umane, fantastizate în scopuri sincretice sau
antagonice.
Imaginaţia autoarei este debordantă, se simte în
elementul ei – uşor de bănuit că o parte din copilărie întârzie
încă în sufletul ei, revărsându-se în pagini ce lesne înrobesc
publicul infantil şi chiar pe cel adult. Firul epic este adesea
pavoazat cu fraze metaforice: „Vântul răcoros intra în cameră
ca o şoaptă a grădinii” sau: „Apoi am simţit că noaptea parcă
s-a grăbit să vină în mijlocul zilei”. Iată de fapt, un regal
metaforic până la saturaţie: „Ochi negri, adânci precum
timpul”; „Fulgii mari şi pufoşi pluteau încet, ameţitor şi
uneori i se păreau lacrimi strălucitoare de îngeri, alteori îi
asemăna cu cioburile unor stele sparte-n diamante; ar putea fi
păpădii de argint purtate de vânt sau petale catifelate
scuturate dintr-un trandafir uriaş, mare cât pământul.
(Povestea cântecului )
Autoarea deţine un fir epic de o încărcătură
onirico-fantastică de o stranietate tentantă, contaminantă,
uneori parcă din lumi N-dimensionale, exprimate prin
imagini şi tensiuni maxime şi răsturnări – surpriză de situaţii,
în favoarea personajului pozitiv. În acest sens, iată şi o viziune

5
paradisiacă: „…Era Muntele Tinereţii. În grădinile pline de
flori parfumate, care nu se ofilesc niciodată, nu văzuse nici un
bătrân sau bolnav, toţi erau tineri, cu trăsături neschimbate de
milioane de ani.”
Gina Dănescu uzează de nişte descrieri cu amănunte
psihologice, dar mai ales peisagistice, luxuriante, care ar
supune un scenograf unei munci susţinute, dar ademenitoare
pentru atmosfera creată, conferind derulării epice o
super-realitate convingătoare pentru mai micii sau mai marii
cititori. Conflictele dintre elementele fantastice aparţinând
„taberei binelui”, contra celeilalte, se rezolvă la modul clasic,
prin victoria primeia – uzanţă de preferat pentru tonusul
moral al copiilor, viitori luptători cu vicisitudinile vieţii.
Personal, această carte m-a delectat, apreciind-o cu atât
mai mult, cu cât autoarea este abia la debut, iar desenele, în
regie proprie, dau un plus de atracţie textului.

PAUL SÂN-PETRU

6
 PRINŢESA TRANDAFIRA

fost odată ca niciodată, printre stâncile şi umbrele

A munţilor, într-un loc neatins de picior omenesc, o

peşteră plină cu pietre ascuţite asemeni solzilor uriaşi
ai unui balaur. Aici trăia Hironia, o vrăjitoare bătrână, de la
începuturile pământului, împreună cu slugile ei credincioase:
şarpele cu două capete, din veninul căruia îşi prepara vrăjile
şi piticul Rocus, o creatură care avea trei vieţi, putea să alerge
precum tigrul, să zboare ca vulturul şi să înnoate precum
peştele, doar pentru a împlini blestemele stăpânei lui.
Peştera era păzită de două sute de dragoni pietrificaţi care
alcătuiau armata muntelui, stând de veghe ca puterea vrăjitoarei
să-şi păstreze taina şi ca nimeni şi nimic să nu se apropie. Printre
stânci se strecura un râu în flăcări, ce ardea şi lumina tot timpul.
El izvora din vârful muntelui, trecea prin peşteră, ieşea la
suprafaţă, apoi intra din nou în inima pământului.
Hironia avea părul alb şi încâlcit, lung ca o trenă, iar
rochia ei era făcută din piele de şopârle şi şerpi. În mâinile
noduroase ca nişte rădăcini, ţinea un cub fermecat în care
vedea lumea. Ea ura oamenii care cunoşteau fericirea
nemărginită – iubirea, împlinirea, bucuria de a trăi.
Văzu un palat din marmură albă, strălucitoare, ce se
asemăna cu un tort uriaş. Dantelăria din piatră şi sculpturile
ca din frişcă, se înălţau în cinci cercuri imense, suprapuse, de
la cel mai mare până la cel mai mic, în înaltul cerului, iar
noaptea când scânteiau stelele păreau sute de lumânări
aprinse.
Aici trăiau un împărat şi o împărăteasă, tineri şi chipeşi
care se iubeau foarte mult, stăpâneau o ţară îmbelşugată şi

7
erau îndrăgiţi şi respectaţi de oameni, cei mai pricepuţi
bucătari şi cofetari din lume.
Întregul palat răsuna de cântece şi veselie căci
împărăteasa tocmai născuse o fetiţă frumoasă cu ochii
albaştri, buzele roşii şi pielea albă şi catifelată ca petalele de
trandafir. De aceea o numiseră prinţesa Trandafira.
Porţile palatului erau deschise şi mii de daruri soseau
din toate colţurile ţării: de la rochiţe brodate cu fir de aur,
bijuterii alese, până la căluţi de turtă dulce, clovni din
caramel, acadele uriaşe şi flori de ciocolată.
Vrăjitoarea privea totul cu ochii plini de umbre
ameninţătoare:
- Şarpe leneş, vino imediat aici! Trebuie să fac ceva, nu
mai suport!
Atunci ea deschise cele două guri ale şarpelui, luă câte
un strop de otravă din fiecare şi îi arse într-un vas la focul
izvorului şi după ce rosti descântece ştiute doar de ea, obţinu
o cenuşă roşie pe care o strânse într-o cutiuţă.
- Piticule, acum e rândul tău! Trebuie să mergi la palatul
acesta… Şi vrăjitoarea îi arătă în cubul de cristal. La geamul
nou-născutei cresc trandafiri agăţători… Iată-i... Tu vei pune
această cenuşă la rădăcina lor şi apoi blestemul se va împlini…
- Ce blestem, stăpână ?
- Micuţa vietate va aduce nefericire tuturor… de aceea
nu va ieşi în lume şi va sta închisă în palat…
- Eu ştiu că toate vrăjile tale pot fi şi dezlegate…
- Da, dar numai noi doi ştim acest secret. Blestemul se va
dezlega daca un prinţ o va iubi şi îi va dărui 25 de trandafiri…
Piticul îşi desfăcu aripile puternice de vultur, zbură
peste multe ţinuturi, străbătu păduri cu viteza tigrului şi înotă
în ape adânci, până ajunse la palat. Toată lumea era adunată
în sala mare, cânta, dansa şi se ospăta în cinstea micuţei
prinţese. Aceasta dormea în camera ei iar dădaca o
supraveghea, dar din când în când cobora scările şi trăgea cu
ochiul la petrecere.

8
 Rocus se apropie de bolta de trandafiri şi presără cenuşă
pe pământul negru, la rădăcina. Deodată se porni o furtună
puternică, vântul formă un vârtej ameţitor, ferestrele de la
camera copilei se deschiseră, perdeaua albă se umflă, vârtejul
de petale şi frunze pătrunse în cameră, răsturnând pătuţul.
Piticul îşi îndeplinise misiunea, aşa că se grăbi să se întoarcă
la stăpâna lui.
Când bona văzu fata căzută şi toată dezordinea, începu
să strige şi să plângă:
- Veniţi, veniţi repede! Nu ştiu ce s-a întâmplat… sunt
toate răsturnate… iar micuţa e pe jos…
Împăratul şi împărăteasa nu înţelegeau nimic:
- De ce ai plecat de lângă ea? Trebuie să o vadă imediat
un doctor… Aduseră unul şi după ce o consultă foarte bine îi
chemă pe părinţi şi le spuse:
- Fata nu are nimic. Nu are nici lovituri şi nici răni, dar
nu scoate nici un sunet... Este mută.
Împăratul încremeni iar împărăteasa începu să plângă
şi să jelească.
Au chemat şi alţi medici dar toţi au spus acelaşi lucru.
Nu mai era nimic de făcut.
Timpul trecu adunând întâmplări, bucurii şi tristeţi, iar
prinţesa crescu si înflori, luminată de dragostea părinţilor ei.
Deşi nu putea vorbi, ea auzea şi înţelegea totul, primea lecţii
de pian, de dans, învăţase să scrie şi să citească, asculta
înţelepţii vorbindu-i despre trecut şi viitor, despre tainele
universului.
Împăratul organiza în fiecare an o vânătoare de mistreţi,
într-o pădure împrejmuită cu un gard foarte înalt. Invita
mulţi împăraţi şi prinţi, din toate colţurile lumii oferindu-le
pentru o noapte camerele de oaspeţi ale palatului. Ei plecau
dimineaţa în zori şi se întorceau seara târziu. Dar iată că unul
din vânători, un prinţ, căzuse de pe cal şi nu se simţea
suficient de bine pentru ca a doua zi în zori să pornească din
nou la drum.

9
 – Odihneşte-te liniştit, dragul meu! spuse împăratul. Îţi
voi trimite cel mai bun doctor şi vei primi cele mai gustoase
mâncăruri.
A doua zi de dimineaţă, aventura vânătorii reîncepu dar
prinţul dormi până târziu. Când se trezi, trase draperiile
albastre de mătase, deschise larg geamurile şi vântul răcoros
intră în cameră ca o şoaptă a grădinii pline cu brazi verzi,
împodobiţi cu zăpadă de argint. Acum se simţea bine, de
aceea se hotărî să se plimbe şi să respire aer curat. Deodată
începu să ningă cu fulgi mari şi pufoşi ce pluteau încet ca
nişte flori strălucitoare.
La etaj, prinţesa Trandafira privea din cameră ninsoarea
magică. Ochii ei întâlniră ochii prinţului şi acesta simţi cum
privirea ei albastră îi pătrunde până în adâncul sufletului.
Atunci, el făcu un semn cu mâna, chemând-o afară, apoi se
aşeză pe o băncuţă din lemn, aşteptând-o. Ea coborî încet
treptele de marmură. Purta o rochie albă, lungă şi un şal
albastru deasupra ce flutura, amestecându-se cu pletele
blonde şi petalele de zăpadă.
Ea se apropie de prinţ şi deodată se ascunse după un
trunchi de copac. El o caută cu privirea :
- Bună! Eu sunt prinţul Florian, tu cine eşti?
Dar ea începu să fugă şi zâmbind aruncă spre el cu
zăpadă, de câteva ori. Acesta încercă să o prindă, intră în joc
râzând şi făcând bulgări de zăpadă. Şi aşa se zbenguiră
printre copaci, prinţul încercă să o prindă dar spatele încă îl
durea, de aceea Trandafira scăpă şi se făcu nevăzută, intrând
în palat.
Vânătoarea s-a încheiat şi toţi se pregăteau să se întoarcă
în ţările lor.
- Împărate, am văzut o fată foarte frumoasă şi am aflat
că e fiica ta. Nu mi-ai spus nimic. Cum o cheamă?
- Trandafira.
- Trebuie să-ţi spun că mi s-a întâmplat ceva minunat,
m-am îndrăgostit!

10
 Florian domnea în ţara vecină. Aici oamenii iubeau şi
cultivau florile de aceea toate casele lor aveau forme de flori
sculptate în piatră. Era o adevărată încântare să le priveşti:
lalele, crini, trandafiri uriaşi, cu ferestre ce se deschideau
printre coloane colorate. Palatul prinţului avea forma unui
nufăr enorm care parcă domina întreaga împărăţie. Cei mai
pricepu i meşteri şi zidari lucraseră la realizarea lui.
Deşi era iarnă, toate ţinuturile erau pline cu sere în care
creşteau cele mai deosebite soiuri de flori.
Prinţul, gândindu-se la numele ei, alese douăzeci şi
patru de trandafiri albi şi mai puse unul roşu în mijloc,
formând un buchet minunat pe care îl sărută şi îl trimise fetei
cu un bileţel: „Fie ca trandafirul roşu să fie inima mea pe care
ţi-o dăruiesc pentru totdeauna, aş vrea ca fiecare petală să se
deschidă cu şoapte şi zâmbete şi asemeni unor degete
luminoase să-ţi mângâie buzele şi gândurile. Privirea ta să fie
rouă albastră, iar braţele tale strânse în jurul florilor să devină
aripi purtate de visele noastre. Tu eşti aleasa mea! Am văzut
în ochii tăi blândeţea trandafirilor şi misterul stelelor, de
aceea, fără tine sunt rătăcit, cerul devine apă şi apa cer, doar
tu mă poţi elibera din labirintul singurătăţii. Te iubesc!”
Prinţesa, de fericire, atinse şi ea cu buzele petalele roşii
şi atunci simţi un vârtej puternic, luminile şi umbrele se
învârteau ameţitor şi în cele din urmă se prăbuşi pe covor,
strângând buchetul la piept. Aşa o găsi împărăteasa când
intră în camera ei.
- Fata mea, ce s-a întâmplat?! strigă împărăteasa,
scuturând-o şi luând-o în braţe.
- Sunt bine mamă! Am primit aceste flori, apoi am simţit
ca şi cum noaptea s-a grăbit să vină în mijlocul zilei.
- Dar ce minune… vorbeşti… da, tu vorbeşti cu
adevărat!
Iată că după mulţi ani, blestemul se dezlegă prin puterea
dragostei şi întreaga împărăţie se pregătea de nuntă. Prinţul
Florian trimise coşuri uriaşe cu flori pentru a împodobi

11
palatul. Era o sărbătoare a culorilor şi miresmelor. În sala de
bal coloanele de marmură erau acoperite cu spirale de
trandafiri portocalii ce se pierdeau în oglinzile uriaşe, iar
ferestrele erau împodobite cu draperii încărcate cu orhidee si
crini. Pe jos erau presărate petale roşii peste care se revărsa
strălucirea candelabrelor de cristal. Mesele acoperite cu
mătase şi flori împletite în buchete ce se înălţau ca nişte
arteziene, erau pline de tăvi de aur cu bunătăţi nemaivăzute.
Din ţara lui Florian, oamenii soseau zburând pe fluturi
uriaşi, cu aripi în culori uimitoare. Aceştia erau lăsaţi în
livada de meri înfloriţi din spatele palatului. Sosi şi prinţul,
călare pe un fluture albastru, îmbrăcat în costum de mire şi
nerăbdător să vadă mireasa.
În acest timp, vrăjitoarea Hironia vedea totul în cubul
timpului, şi ura ei creştea:
- Rocus, iată, am pregătit un arc şi o săgeată otrăvită.
Trebuie să o omori pe prinţesa Trandafira. Vraja mea a fost
ruptă, trebuie să mă răzbun!
- Voi pleca îndată, stăpână! Piticul străbătu multe mări
şi ţări şi ajunse la palat unde nunta abia începuse.
Domnişoarele de onoare ce purtau rochii la fel, de culoare roz
cu căpşuni strălucitoare, brodate pe poalele bogate, au
ajutat-o pe prinţesă să îmbrace o rochie făcută de cei mai buni
croitori dintr-o ţară vecină, Ţara Mătăsurilor. Pânza
strălucitoare, albă, pornea din talia subţire, ca un trandafir
enorm, faţa şi umerii erau acoperite cu cel mai fin voal cusut
cu diamante iar trena era presărată cu trandafiri argintii
cultivaţi în Ţara Florilor.
Prinţesa coborî scările palatului la braţul tatălui ei.
Atunci, Rocus, care pândea dintr-un copac, încordă arcul,
ţinti şi lansă săgeata otrăvită. În acel moment împăratul, care
văzu totul, se aruncă în faţa fiicei lui şi săgeata i se înfipse
adânc în piept.
Trandafira îşi prinse tatăl în braţe, în strigătele şi ţipetele
invitaţilor.

12
 Florian se uită în direcţia de unde venise săgeata şi îl
văzu pe Rocus luându-şi zborul. Atunci urcă pe spatele
fluturelui şi se înălţă, urmărindu-l. Îl ajunse din urmă şi
începură să se lupte, dar Piticul îşi înfipse ghearele în aripile
fluturelui, rănindu-l şi îşi continuă zborul mulţumit.
Dar, deodată, cerul se umplu de culori mişcătoare, era o
adevărată armată de fluturi care luau urma lui Rocus. Florian
încălecă alt fluture, preluă conducerea şi, astfel, îl urmăriră
mult timp, traversând multe ţări, cu munţi şi mări. În cele din
urmă reuşiră să-l ajungă, îl prinseră la mijloc şi îl învinseră.
Acesta îşi pierdu o viaţă şi se prăbuşi într-o apă luminoasă ce
se întindea la poalele unei cascade ce părea din fosfor. Acolo
domnea un împărat – jumătatea de sus era om, iar în partea
de jos avea o uriaşă coadă de dinozaur. El se numea Zaurus.
Rocus pierduse doua vieţi dar mai avea încă una. Se văzu
dintr-o dată înconjurat de crocodili înaripaţi, unii ieşeau din
adâncuri, alţii se roteau în aer, deasupra apei. Unul îl prinse
în ghearele lui puternice şi îl duse la stăpânul lor care locuia
într-o cetate din vârful muntelui, de unde supraveghea totul.
Zaurus porunci să fie înlănţuit:
- Nu vei scăpa niciodată de aici! Nimeni nu a îndrăznit
până acum să calce pe pământul nostru! Cine te-a trimis?
- Hironia, are o putere foarte mare, o să vă distrugă!
În tot acest timp, vrăjitoarea urmărea totul în cubul de
cristal. Dragonii de piatră formau armata muntelui şi
însemnau puterea ei, de aceea le porunci să plece în ţara
dinozaurilor, să-l aducă pe Rocus, viu sau mort, căci se temea
că acesta va vorbi şi peştera ei va fi atacată. Statuile de piatră
se transformară în dragoni negri cu dinţi ascuţiţi şi puternici.
Ajunseră în ţara lui Zaurus, care îşi pregătise deja armata
pentru atac. Piticul devenise slujitorul lui.
Dinozaurii înnaripaţi se năpustiră asupra câinilor de
pază ai muntelui, apoi începură să scuipe flăcări, arzându-i.
Luptătorii vrăjitoarei cădeau pierind în sânge şi foc. Deodată
se porni un cutremur puternic, stâncile peşterii se zguduiră

13
din adâncuri şi o avalanşă de pietre se prăvăli printre flăcări
şi praf înghiţind vrăjitoarea, cubul de cristal şi blestemele,
lăsând în urmă pietre fumegânde peste care se aşternea încet
liniştea.
Tatăl prinţesei Trandafira era înconjurat de toţi oaspeţii
care se adunaseră la nuntă, plângându-l şi jelindu-l. Deodată,
săgeata otrăvită dispăru şi, spre uimirea tuturor, împăratul
se ridică şi spuse:
- De ce plângeţi? E nunta fiicei mele, toată lumea trebuie
să se înveselească!
Trandafira ţinu un concert la pian şi astfel inviţaţii
începuseră să-şi revină, intrând în atmosfera petrecerii regeşti
care ţinu trei zile şi trei nopţi.
Şi aşa trăiră fericiţi, căci iubirea lor înflori, apoi rodi,
binecuvântând neamul cu urmaşi.

14
 POVESTEA NOROCULUI

fost cândva un bătrân cu părul alb, fruntea înaltă şi

A ochii negri, adânci precum timpul. El se numea Moş

Noroc şi purta o pelerină albastră cu gluga ruptă şi
îngălbenită pe alocuri, sprijinindu-se într-un toiag pe care
erau sculptate patru inimi unite ca într-o floare şi uneori
cobora din stele pe pământ pentru că iubea lumea, rătăcind la
întâmplare, plutind pe valuri luminoase.
Oamenii se fereau de el, îl credeau un magician, alţii se
gândeau că ar fi o fantomă văzându-l cu gluga albastră care
îi întuneca faţa.
Merse cât merse şi ajunse în faţa unor porţi înalte cu
grilaje. Aici se înălţa un castel uriaş ce părea să unească
pământul cu cerul, înconjurat de coloane ca o cascadă de
marmură.
Bătrânul văzu un străjer şi se apropie de el:
- Aduc o solie importantă împăratului! Te rog, lasă-mă
să intru!
- Dar de unde vii?
- Vin de departe, din Ţara Norocului.
Auzind aceste ciudate cuvinte şi văzându-l atât de firav
şi bătrân dar cu privirea pătrunzătoare, îl lăsă să intre.
Înaintea lui se deschidea grădina, ce părea fără sfârşit.
Îl întâmpinară busturile de piatră, statui sculptate ale
generaţiilor trecute de împăraţi. Deasupra se împletea o boltă
de trandafiri ca un curcubeu ce înconjura un cerc cu portocali,
iar în mijloc o fântână arteziană ca un izvor de diamante
ţâşnea din inima pământului, apoi se înălţa spre cer, ca o
mână strălucitoare, încercând să culeagă razele soarelui.

15
Păuni cu evantaie uriaşe, pictate cu aur şi sidef, se plimbau
printre ciorchinii violeţi de liliac.
Văzu un lac trandafiriu încărcat cu nuferi scânteietori,
unde se adăpau cai albaştri cu aripi şi căprioare cu stea în
frunte.
Prin labirinturile de crini de aur se zbenguiau iepuraşi
pufoşi, ca din zăpadă. Urma o livadă de copaci înfloriţi.
Coroanele lor se asemănau cu rochiile dantelate ale unor
prinţese ce zburau în albastrul cerului.
Moş Noroc merse mai departe şi văzu palmieri înalţi,
unul lângă altul, formând un gard în jurul unei insule
strălucitoare, de nisip, de parcă soarele se scălda acolo. Erau
nisipuri mişcătoare. Oricine se apropia era înghiţit în adâncul
pământului. Iată că un tânăr îngropat până la gât, strigă din
răsputeri:
- Ajutor! Ajutor!
Atunci Moş Noroc înfipse toiagul în nisip, acesta se
prinse de el şi aşa îl salvă de la moarte.
- Cum ai ajuns aici, tinere?
- Am fost pedepsit de împărat pentru că am furat ceva
de mâncare. Am acasă doi copii iar soţia a murit de curând.
Atunci bătrânul înţelese că împăratul era un om crud şi
nedrept.
- Bine, grăbeşte-te să ajungi acasă!
- Îţi mulţumesc, spuse acesta sărutând picioarele
moşului, îţi mulţumesc că m-ai salvat de la moarte căci
copilaşii au nevoie de mine!
Omul ajunse la casa lui şi pentru că i se făcuse sete,
merse la fântâna din curte. Când trase găleata, în loc de apă
văzu un morman de bani de aur. Se gândi că visează. Merse
în casă şi îşi îmbrăţişă copiii iar aceştia, cu lacrimi în ochi îl
strângeau la piept.
- Dragii mei, iată că norocul ne-a ieşit în cale, nu vom
mai duce lipsă de nimic şi nu voi mai pleca niciodată de lângă
voi.

16
 Moş Noroc îşi continuă drumul admirând minunile
grădinii. În cele din urmă ajunse în faţa palatului. Aici,
împăratul hrănea patru câini mari, negri, cu ochii alungiţi şi
strălucitori care, simţind că se apropie cineva, începură să
latre cu putere năpustindu-se asupra bătrânului. Împăratul
le porunci să tacă, apoi întrebă :
- Ce e cu tine aici cerşetorule?
- Vin de departe, din Ţara Norocului, şi am nevoie de
adăpost în această noapte. Văd că ai sute de camere.
- Cum îndrăzneşti să mă deranjezi când îmi hrănesc
câinii? Nu înţeleg de ce gărzile mele au lăsat să intre un
bătrân nebun!
La un mic semn al împăratului, doi soldaţi vânjoşi îl
luară pe sus şi îl aruncară dincolo de porţile uriaşe.
Moş Noroc îşi îndreptă mâinile spre palat şi deodată
sute de umbre au prins a se căţăra pe zidurile palatului,
geamurile se deschideau larg şi făceau zgomot, lovindu-se,
prevestind parcă ceea ce avea să se întâmple. Toiagul din
lemn prinse dintr-o dată grai omenesc şi spuse:
- Tristeţea şi ecoul plânsului să bântuie acest castel. Până
la următoarea eclipsă de soare acest loc va fi ocolit de noroc
şi doar suferinţa şi întrebările fără răspuns se vor aduna aici!
Moşul trase gluga pe ochi şi îşi continuă drumul înălţându-se
pe unde de lumină.
Ajunse la o căsuţă ce părea somnoroasă în ceaţa violetă
a asfinţitului. Îl întâmpină un cireş încărcat cu buchete
rubinii, apoi trecu pe lângă o căpiţă de fân şi două capre albe
ghemuite. În ramele ferestrelor erau desenaţi ca într-un
tablou, bulgări roşii de muşcate.
Bătrânul bătu la uşă şi în prag apăru o fată, pe nume
Ilona, înconjurată de patru fraţi mai mici.
- Bună seara, spuse aceasta!
- Bună seara. Cer scuze că vă deranjez, dar am nevoie de
ajutor căci vin de departe şi sunt atât de obosit, flămând şi
însetat, încât tare aş vrea să-mi odihnesc bătrâneţea până
dimineaţă.

17
 - Vom găsi un loc unde să dormi şi ce vom manca noi
vei manca şi dumneata.
În casă îl întâmpină o mireasmă de pâine tocmai scoasă
din cuptor iar pe pat stătea întins tatăl lor, palid şi încercănat,
căci de doi ani era bolnav.
Se aşezară cu toţii la masă, mâncară pâine caldă cu lapte
proaspăt şi după ce îi găsiră şi moşului un loc cald, adormiră
cu toţii cuprinşi de un somn adânc, ca într-o vrajă.
În zorii zilei, bătrânul se trezi primul şi îi binecuvântă
pe toţi. Cu ajutorul toiagului fermecat, dărui fiecăruia câte o
pernă a viselor.
- Pentru că m-aţi primit cu inimă deschisă, spuse moşul,
fie ca norocul şi fericirea să intre în casa voastră! Perna
fermecată o să împlinească cea mai mare dorinţă, visul
fiecăruia dintre voi. Deodată spirale luminoase au început a
se împleti şi a se revărsa peste căsuţă.
În faţa Moşului se deschise un tunel nesfârşit spre cer în
care intră plutind pe cărări de lumină, apoi se transformă
într-o stea, continuându-şi călătoriile prin lume.
Tatăl copiilor visă că era sănătos şi puternic şi iată că
dimineaţă se ridică din pat şi începu să trebăluiască prin curte
simţind că nici un efort nu era prea mare pentru el.
Fiul cel mare iubea mult animalele. În visul lui curtea
era plină de oi, vaci, porci, păsări şi cai. Mare îi fu mirarea
când se trezi şi ieşi afară, văzând că totul se împlinise.
Un alt băiat şi-a dorit o casă mare cu multe camere, iar
altul o bucată de pământ pe care să o poată cultiva.
Toate acestea se împliniră peste noapte căci norocul
dăduse peste ei.
Sora cea mică avea doar cinci ani. Purta tot timpul în
buzunar un portret cu mama ei. Îi era dor de ea şi tare ar fi
vrut să o mai vadă. În acea seară stătea în patul ei, cu capul
pe perna viselor şi cu mâinile sub obraz, privind prin
fereastră stelele, încercând să formeze, prin linii imaginare,
chipul drag. Deodată o rază desenă pe perete o umbră

18
strălucitoare, care încet prinse viaţă. Era spiritul mamei ei
care îi vorbi cu blândeţe şi, mângâind-o pe frunte, îi promise
că o va ocroti tot timpul, asemeni unui înger păzitor văzut
numai de ea.
În aceste zile Ilona era foarte ocupată căci devenise
croitoreasa favorită a împărătesei pentru că realiza cele mai
frumoase rochii, cu îndemânare, răbdare şi îmbinând cu
imaginaţie materialele şi culorile.
Noaptea dormise adânc, nu visase încă nimic căci era
foarte mulţumită de viaţa ei şi a familiei ei.
Într-o după amiază fierbinte, Ilona merse la râu să spele
nişte rufe şi simţind cum soarele îi pârguieşte umerii, se
hotărî să se scalde în apa la fel de albastră ca ochii ei.
Întâmplător, fiul împăratului, Alexandru, un tânăr
mândru şi chipeş, trecea pe acolo, călare pe un cal albastru cu
aripi. Privind printre sălciile verzi ce-şi revărsau braţele în
râu, văzu o făptură minunată cu părul de aur despletit,
zbenguindu-se printre mărgele sclipitoare de apă. Inima
începu să-i bată cu putere şi simţi cum această imagine i se
adânceşte în ochi, în minte şi în suflet. Uitându-se mai bine
o recunoscu pe croitoreasa de la palat.
A doua zi, când Ilona intră în curtea palatului pentru a
se apuca de treabă, văzu pe împărat şi pe împărăteasă
plângând şi jelind. Mare nenorocire se abătu asupra lor.
Prinţul se îmbolnăvi dintr-o dată şi căzu la pat. Au adus
mulţi doctori şi toţi au zis că nu se va mai însănătoşi
niciodată.
Nu era zi să nu curgă lacrimi din ochii părinţilor lui sau
a oamenilor care se gândeau la viitorul împărăţiei.
Prinţul o rugă pe Ilona să-i facă în fiecare săptămână
câte o cămaşă nouă. Fata lucra din cele mai fine mătăsuri şi
broderii, schimbând de fiecare dată culoarea, reuşind astfel
să-l înveselească puţin. De fiecare dată când venea la el,
vorbeau ore în şir, ca şi cum întreaga lume dispărea şi
rămâneau numai ei doi, mângâiaţi unul de privirea celuilalt.

19
 Într-una din seri, când Ilona merse la culcare, simţi cât
de mult îşi doreşte ca fiul împăratului să fie sănătos ca înainte.
Avu un vis minunat: ea şi prinţul Alexandru se plimbau
oglindindu-se în apa trandafirie a lacului din grădina
palatului, ca două umbre unite printr-un sărut, martor
fiindu-le luna ce se înălţa maiestuoasă în spatele lor, ca o
poartă misterioasă spre altă lume.
În dimineaţa următoare prinţul se ridică din pat şi merse
la fel ca înainte, spre bucuria tuturor.
Primul lui gând se îndreptă spre Ilona, pe care o prinse
de mână apoi o purtă pe braţe până la malul lacului încărcat
cu nuferi argintii. Văzându-l însănătoşit, de bucurie, fetei îi
apăru o lacrimă în colţul ochiului. Prinţul îi şterse lacrima,
apoi se lăsară cuprinşi de fiorul primului sărut, la fel ca în vis,
în lumina tainică a lunii. Obrajii copilei deveniră doi
trandafiri roşii şi atunci, ruşinată, se desprinse din mâna
prinţului şi alergând se îndreptă spre casă.
Împăratul făcu o petrecere mare, invitând prinţese din
toate colţurile lumii, iar una dintre ele fu aleasă să-i devină
soţie prinţului, căci era timpul să-şi întemeieze o familie.
Împărăteasa o chemă pe Ilona şi îi spuse:
- Te rog să croieşti cea mai frumoasă rochie de mireasă,
aşa cum numai tu ştii. Prinţul se va căsători. Prinţesa are
măsurile tale, va fi o surpriză, aşa că tu poţi proba rochia. Fata
se apucă de treabă, dintotdeauna îşi dorise să facă ceva atât
de important. După o săptămână în care a lucrat de dimineaţă
până seara, rochia de mireasă a fost gata. Era făcută din
mătase albă, avea soarele şi luna brodate pe piept, cu fir de
aur, iar pe poale, diamantele agăţate, păreau stele. Trena,
parcă din zăpadă, urma să fie purtată de cinci păuni cu penele
pictate cu aur, iar pe cap va purta o pălărie de forma unei
orhidee .
Începură pregătirile de nuntă iar invitaţiile erau deja
trimise. Prinţesa Eluza, viitoarea mireasă sosise la palat cu
trei zile înainte, pentru a-l cunoaşte mai bine pe prinţ. Era

20
înaltă şi subţire, cu părul negru, inelat, frumos aranjat iar
ochii căprui aveau o sclipire veselă. Ea îl invită pe prinţ la o
plimbare prin grădină, apoi spuse:
- Aş vrea să ştiu dacă şi tu îţi doreşti această nuntă.
- Iar eu aş vrea să-mi spui dacă trebuie să fiu sincer.
Eluza îl privi bănuitoare.
- Nu aş putea să-mi unesc destinul cu un bărbat care nu
mă iubeşte!
- Eluza, eşti frumoasă, înţeleaptă, ai un suflet nobil.
Meriţi să fii preţuită. De aceea vreau să-ţi spun adevărul –
inima mea aparţine altcuiva.
- De ce nu mi-ai spus nimic până acum? Cine este ea?
- O cheamă Ilona. Ochii ei mă urmăresc chiar şi dintre
petalele acestei flori, spuse prinţul, prinzând între degete un
trandafir alb, iar inima ei îmi trimite raze atât de strălucitoare
şi calde !
- În acest caz, nu voi face greşeala să mă căsătoresc cu
tine. Îmi voi pregăti bagajul şi voi pleca.
- Dar ce vor spune părinţii noştri?
- Nu mă interesează!
În mare grabă prinţesa îşi strânse lucrurile şi împreună
cu cei doi slujitori se urcară în caleaşcă şi părăsiră împărăţia.
Împăratul îşi chemă fiul şi îl întrebă:
- Ce s-a întâmplat, de ce a plecat Eluza supărată?
- Tată, i-am spus adevărul, că iubesc altă fată şi nu pot
trăi fără ea.
- Şi cine, mă rog, este această fiinţă misterioasă?
- Este Ilona!
- Cine, croitoreasa? Nu se poate, când va afla mama ta se
va îmbolnăvi.
Împăratul şi împărăteasa, foarte dezamăgiţi de alegerea
fiului lor, plânseră două zile şi două nopţi, dar în cele din
urmă, pentru că era unicul lor fiu, se hotărâră să-i facă pe plac.
A fost o nuntă mare, cu prinţi dar şi oameni de rând,
printre care şi familia miresei. Ilona purta rochia făcută chiar

21
de ea. Statura, trupul mlădios, părul blond ce se revărsa peste
mijlocul subţire, dar mai ales ochii albaştri, mai strălucitori
decât diamantele purtate, toate acestea o făceau pe fata
noastră să fie admirată la braţul prinţului de toţi cei prezenţi,
care au dus în lume faima atelierului de croitorie de la palat.
Doar împăratul şi împărăteasa ţineau capul plecat,
nemulţumiţi în adâncul sufletului lor de mireasa aleasă.
La o săptămână după nuntă, Ilona se plimba printre
flori, lăsând degetele vântului să-i răsfire părul. Se aşeză pe o
bancă în grădină privind cum norii se scăldau în spuma
albastră a cerului. Deodată se porni un vârtej puternic
smulgând petale şi frunze, trântind ferestrele palatului.
Umbre transparente cu aripi negre ţâşneau din întunericul
geamurilor, înălţându-se spre nori. Speriată, cu rochia şi
părul fluturând, alergă spre intrare. În urma ei cădeau fulgere
ce spărgeau parcă sticla tulbure a cerului, cutremurând
pământul.
În acest timp, prinţul călărea pe un deal din apropiere,
aşa cum obişnuia zilnic. Furtuna îl luă prin surprindere şi o
ploaie de foc, nemaivăzută, se revărsă asupra lui. Un fulger
asurzitor, ca o săgeată de foc îl dădu jos de pe cal. Apoi vântul
se potoli, ca din senin. Calul s-a întors singur la palat, iar un
slujitor îngrijorat îl încălecă şi plecă în căutarea prinţului. Îl
găsi căzut la pământ, rece, fără suflare.
Când primi vestea, Ilona făcu legătura cu umbrele negre
pe care le văzu ridicându-se deasupra palatului şi durerea
sfâşietoare se transformă într-un izvor de lacrimi.
Împăratul şi împărăteasa când îşi văzură fiul mort,
căzură în genunchi în hohote de plâns.
- De ce Doamne mi l-ai luat pe unicul fiu? Cu ce am
greşit, strigă împăratul smulgându-şi părul asemeni unui
nebun.
Îl aşezară într-un sicriu împodobit, cu sculpturi de aur şi
voal brodat cu diamante. Ilona sărută faţa de ceară iar
lacrimile fierbinţi cădeau peste petalele florilor de lângă

22
fruntea lui. Împăratul şi împărăteasa parcă împietriseră la
căpătâiul lui. Aşa trecu noaptea. Vântul purta cu el plânsul
şi jalea oamenilor din împărăţie. A doua zi sosiră oameni din
toate colţurile lumii astfel că sala palatului, scările şi curtea
se umplură de flori şi lumânări aprinse.
Soarele care strălucea ca un ochi orbitor în mijlocul
cerului începu să se micşoreze şi dintr-o dată se făcu
întuneric ca noaptea în plină zi. Era eclipsă de soare.
Oamenii fugeau speriaţi crezând că moartea coborâse
pe pământ. Unii strigau:
- E sfârşitul lumii! E sfârşitul lumii !
Ilona nu se dezlipi de lângă soţul ei, crezând că astfel o
va lua cu el în lumea de dincolo.
Dar după un timp, pleoapa soarelui începu să se
deschidă, din ce în ce mai mult, luminând pământul. Nici
bătrânii nu ştiau ce s-a întâmplat, nu mai văzuseră aşa ceva
şi erau convinşi că era un semn divin.
Dar iată că Moş Noroc veghea din depărtare şi,
înduioşat de iubirea lor, trimise primele raze, ca o baghetă
fermecată din adâncul cerului, să readucă viaţa prinţului,
rupând blestemul toiagului fermecat. Alexandru se ridică, o
îmbrăţişă pe Ilona ştergân-du-i lacrimile de fericire, apoi pe
mama şi tatăl lui, în chiotele şi aplauzele tuturor.
Timp de o săptămână au petrecut şi s-au bucurat încât
vestea acestor întâmplări a făcut înconjurul lumii.
Şi aşa au trăit fericiţi, au condus împărăţia cu dragoste şi
înţelepciune, iar de-a lungul anilor, privindu-şi fiii cum se
jucau în grădină, ridicau ochii spre luminile cereşti. Urmăreau
amestecul stelelor care păreau în fiecare seară altfel, ca un joc;
un colier rupt de perle scânteietoare împrăştiate pe boltă,
alteori păreau inimi strălucitoare ce pulsau stingându-se şi
aprinzându-se mereu, iar uneori câte o stea căzătoare se
scurgea pe obrazul nopţii, ca o lacrimă de foc.
Moş Noroc călătoreşte şi astăzi prin lume purtând cu el
toiagul fermecat. El poate să bată la uşa casei sau la poarta

23
inimii tale. De aceea, dăruieşte măcar un cuvânt bun celor
slabi şi neputincioşi, ajută-i pe cei bătrâni şi bolnavi căci vei
fi răsplătit cu minuni pe care doar puterea norocului le poate
face.

24
 POVESTEA CÂNTECULUI

A
fost odată ca niciodată, o căsuţă ghemuită la poalele
munţilor, îmbrăţişată parcă de ramurile verzi ale
brazilor încărcaţi cu zăpadă. Aici locuia Adelina, o fată
frumoasă de şaptesprezece ani, care o îngrijea pe sora ei mai
mică. Se împlinea un an de când murise mama lor, acoperită
de o avalanşă de zăpadă.
Deşi era frig şi întuneric, ea trebăluia mereu, cântând, iar
seara spunea poveşti transformând casa într-un palat al
zânelor şi vrăjitoarelor. Încălecau mătura şi zburau printre
stele, îmbrăcau o rochie veche şi deveneau împărătese,
puneau cearceaful pe cap, într-un joc cu fantome.
Într-o zi, Adelina privea prin fereastră cum fulgii mari şi
pufoşi pluteau încet, ameţitor şi uneori i se păreau lacrimi
strălucitoare ale îngerilor, alteori îi asemăna cu cioburile unor
stele sparte-n diamante…
Ar putea fi păpădii de argint purtate de vânt dintr-o altă
lume, se gândea fata, sau petale catifelate scuturate dintr-un
trandafir uriaş, mare cât pământul.
Şi aşa, purtată de gânduri şi imaginaţie, fata deschise
fereastra şi începu să se joace prinzând fulgii în palmă,
privindu-i cum dispar. Numai pe unul îl strânse în pumn şi
când deschise mâna văzu că acesta nu se topise. Era un fulg
foarte strălucitor, ca o mică stea, ce lumina casa. Uimită,
Adelina închise geamul şi începu să cânte:
Fulg de aur, strop de diamant,
Din vis ai venit sau din neant?
Eşti un fulg fermecat

25
 Sau din părul unei zâne ai picat?
Fata îl privi mirată şi deodată fulgul se transformă
într-un om de zăpadă ce purta pe cap o coroană de rege.
- Eu vin de departe, din împărăţia zăpezilor, v-am adus
o ladă plină de daruri: haine şi încălţări, jucării, cărţi cu
poveşti, dulciuri şi multe bucate gustoase…
Cu lacrimi în ochi, Adelina îi mulţumi, apoi spuse:
- Te rog, ia-mă cu tine! Du-mă la mama mea!
Regele oamenilor de zăpadă o luă pe fată pe braţe şi
porniră spre împărăţia zăpezii, sus, în înaltul cerului, purtaţi
de un vârtej strălucitor.
Acolo erau munţi de zăpadă colorată: roşie, albastră,
violetă, din care se construiau palate de gheaţă.
Zăpada albă era atât de multă, încât oamenii-de-omăt
o puneau în saci uriaşi, apoi îi aruncau de acolo de sus şi aşa
pluteau deasupra caselor, formând norii, din care curgeau
fulgii pe pământ.
Într-un glob uriaş, ca de sticlă, stătea împărăteasa
zăpezii, într-o rochie strălucitoare, sculptată parcă din cristal.
Cânta la un pian transparent, din gheaţă, înconjurată de
trandafiri din zăpadă. Avea părul lung şi foarte încâlcit, de
aceea, când o văzu pe Adelina, o chemă înăuntru şi o rugă
să-i împletească şi ei părul.
- De unde vii, frumoasă fată, din lumea muritorilor?
- Da.
- Ştiu, spuse crăiasa, este un tărâm al iubirii. Dar de ce
eşti tristă ?
- Se împlineşte un an de când mama a fost acoperită de
o avalanşă de zăpadă…
- Vei putea să o revezi dacă vei merge pe muntele
Spiritelor, dar va trebui sa mergi cale lungă până acolo.
Părul era atât de rece încât îi ardea mâinile, dar Adelina
continua să-l împletească suportând în tăcere. Mulţumită,
împărăteasa îi spuse:

26
 - Ca răsplată pentru priceperea ta îţi voi dărui o rochie
fermecată, ţesută din fir tors din zăpadă de aur, care te va
ajuta să zbori, astfel poate vei reuşi să-ţi găseşti mama.
Fata îmbrăcă rochia şi deodată începu să plutească
printre oamenii de zăpadă care se jucau, bătându-se cu
bulgări de zăpadă de toate culorile.
Părea o explozie de culoare şi strălucire la care lua parte
şi Adelina, înveselindu-se.
Acum fata avea un singur gând. Să pornească la drum
până la muntele Spiritelor.
Pluti mult timp, lăsând în urmă întinderi de zăpadă
până când ajunse la muntele celor trei piramide: a Trecutului,
a Viitorului şi a Prezentului.
Se apropie de prima dintre ele, făcută parcă din cristal,
era plină cu flăcări uriaşe.... Aici sălăşluia focul pentru
totdeauna astfel încât acesta să nu dispară niciodată din
univers. Privi înăuntrul ei şi din vâltoarea incandescentă, pe
o latură a piramidei, se formă oglinda Timpului Trecut. Aici
văzu o poiană verde cu fluturi albaştri ce împleteau razele de
lumină printre frunze şi flori. Semăna cu locul din spatele
casei ei. Deodată se văzu pe ea punându-i mamei o coroniţă
de margarete pe cap şi apoi împreună cu sora ei, culegând
căpşuni. Erau cele mai frumoase momente din copilăria ei.
Apoi văzu un tânăr îmbrăcat ca un prinţ, călărind printre
copaci. Nu-i putea vedea faţa, ci doar spatele cum se micşoră
până deveni un punct luminos ce se legăna.
Fata îşi continuă drumul şi ajunse la Piramida
Viitorului, transparentă, ca din sticlă, în care se puteau vedea
ape argintii şi albastre clocotind în cascade vijelioase. O nouă
oglindă se înălţă în faţa ei şi văzu chipul ei luminat de părul
blond iar razele de soare formau o diademă strălucitoare,
apoi apărură o mulţime de oameni care aplaudau şi aruncau
cu flori.
Adelina merse mai departe. Se apropie de ultima
piramidă, cea a Prezentului şi deodată sute de rădăcini

27
strălucitoare se încolăciră pe braţele şi umerii fetei,
prinzând-o precum o caracatiţă nemaivăzută din nisip, cu
tentacule vijelioase ca zeci de curenţi izvorâţi din inima
muntelui.
Atunci, dinăuntru, ca dintr-o fântână, se înălţă o lumină:
era regina Nisipului, ce părea făcută din aur topit, cu trena
nesfârşită ce se pierdea în tunelul întunecat al stâncilor. Ea
spuse:
- Eliberaţi-o imediat! Prietena mea, Crăiasa Zăpezii mi-a
trimis vorbă să o ajut pe această fată să treacă. Iată, îţi voi dărui
un inel. Sub piatra strălucitoare sunt trei picături din focul
morţii pe care le vei folosi să te aperi de pericole.
Fericită că şi-a recăpătat libertatea, îşi continuă zborul
până se trezi înconjurată de flori atât de mari încât formau o
pădure plină cu miresme şi culori.
Tărâmul florilor, se deschidea cu ghiocei uriaşi ca nişte
clopote luminoase, urmau lalele, crini şi buchete de violete,
mari cât coroanele unor copaci, cu petale sidefate, ca nişte
evantaie enorme şi multe altele.
Merse cât merse şi începu să audă, din ce în ce mai tare,
hohote de râs. Era Valea Veseliei. Florile păreau rochii pline de
volane ale unor domniţe care nu se puteau opri din râs. La fel
şi Adelina începu să râdă, de parcă zeci de degete o gâdilau,
dându-i o senzaţie insuportabilă.
Apoi totul rămase în urmă şi începu să audă plânsete şi
cuvinte de jale iar dintre petalele uriaşe curgeau lacrimi,
formând râuri argintii. Deodată simţi dureri puternice în tot
corpul şi izbucni în ţipete şi strigăte, ca şi cum zeci de săgeţi
erau înfipte în trupul ei şi lanţuri înroşite îi ardeau mâinile şi
picioarele. Era în Valea Durerii. Ar fi vrut să ajute toate aceste
flori care plângeau într-una dar rochia ei fermecată o purtă
mai departe, scăpând de suferinţa chinuitoare.
Iată că o floare vorbitoare o strigă:
- Fată frumoasă, unde pleci? Te sfătuiesc să nu treci mai
departe, căci acolo este Valea Neînţeleasă. Ar fi bine să te
întorci, căci viaţa ta este în primejdie.

28
 - Îţi mulţumesc, dar nu trebuie să-mi fie teamă, nu mă
voi opri din drum până nu o voi găsi pe mama mea!
Ajunse la o floare nespus de frumoasă, cu petale
gingaşe, dar din mijlocul ei curgeau seminţe ca nişte bulgări
de foc. Apoi văzu nişte narcise catifelate care începură să
muşte din alte flori, hrănindu-se cu ele. Îi atrase atenţia şi o
floare ce semăna cu o fundă uriaşă de mătase, care se
desprindea de tulpină şi zbura ca un fluture uriaş, apoi
redevenea floare.
În acest loc ciudat văzu trandafiri care se scuturau de
petale şi deveneau păianjeni ameninţători.
Cea mai mare şi mai frumoasă floare se înălţa deasupra
celorlalte. Adelina era uimită de îmbinarea culorilor, căci
fiecare petală în parte părea o ţesătură minunată, brodată cu
lumină. Ea se aşeză să se odihnească şi să o privească mai bine.
Atunci, floarea se năpusti asupra ei şi o înghiţi într-o
secundă… Fata alunecă într-un tunel roşu, înconjurată de o
ploaie de lumini şi ameninţată de nişte bulgări pe suprafaţa
cărora erau zeci de guri şi dinţi ascuţiţi care abia aşteptau s-o
sfâşie. Atunci îşi aminti de inelul primit. Desfăcu piatra şi
eliberă focul morţii. Tunelul începu să se usuce şi în scurt timp
floarea carnivoră se transformă într-un morman de cenuşă.
Şi aşa Adelina zbură mai departe, deasupra unor ape
întinse, până când ajunse la un castel de argint, aşezat în
vârful unui munte de unde porneau două cascade de nori
albaştri, ca o ceaţă unduitoare, pe care pluteau corăbii cu fete
frumoase, despletite şi bărbaţi tineri, chipeşi, cu braţe
puternice care ciocneau cupe pline cu un lichid luminos,
dansând şi veselindu-se… Era Muntele Tinereţii. În grădinile
pline de flori parfumate, care nu se ofileau niciodată, nu
văzuse nici un om bătrân sau bolnav. Toţi erau tineri, cu
trăsături neschimbate de milioane de ani. Era un paradis al
timpului fără început şi sfârşit. Peste tot se vedea viţa-de-vie
cu ciorchini violeţi, portocali plini cu fructe şi banane de aur
ce aşteptau să fie culese.

29
 Adelina fu invitată să se aşeze la o masă lungă, cu multe
persoane care mâncau nişte fructe strălucitoare, nemaivăzute,
ca nişte mere luminoase. În capul mesei era Prinţul Tinereţii
care spuse:
- Frumoasă fată, bine ai venit în ţara noastră! Suntem
fericiţi să te primim. Iată, îţi oferim cupa tinereţii veşnice! Dacă
vei bea, vei deveni la fel ca noi, nemuritoare şi vei rămâne
pentru totdeauna aici.
- Mulţumesc! Cred că cel mai de preţ lucru este tinereţea.
Cel mai minunat dar pe care l-aş putea primi vreodată. Însă eu
vreau doar să ajung la Muntele Spiritelor pentru a vorbi cu
mama mea, apoi mă voi întoarce în satul unde mă aşteaptă
sora cea mică.
Prinţul îi arătă direcţia în care să meargă. Aşa ajunse să se
cufunde într-un întuneric ce părea fără sfârşit, dar Adelina
înainta cu mult curaj. O orchestră de umbre cânta melodii
minunate. Începu şi ea să cânte pentru a-şi învinge teama şi
deodată apărură multe globuri strălucitoare de toate culorile şi
mărimile, plutind cu viteză sau rotindu-se. Fata încercă să
privească înăuntrul lor, dar majoritatea erau orbitoare. Începu
să strige:
- Mamă! Mamă!
Atunci unele globuri se apropiară şi prinseră trăsăturile
unor feţe omeneşti, unele bătrâne, altele tinere.
O vom căuta noi pe mama ta, aşteaptă! Rămâi aici, nu te
mişca fiindcă te-ar putea înghiţi o gaură neagră.
Nu după mult timp, un glob cu chipul mamei ei se
apropie de ea şi spuse:
- Cum ai ajuns aici, fetiţa mea?
- Am trecut peste multe împărăţii, dar acum mă bucur
să-ţi aud glasul, asta mi-am dorit. Dar tu, cum te simţi aici?
- Aici, în lumea spiritelor, călătorim veşnic prin găuri
negre, noi trecem dintr-o lume în alta, dar de fiecare dată ne
întoarcem aici. De multe ori, mă transform într-o picătură de
ploaie sau într-o frunză pentru a fi aproape de voi, să vă pot
vedea.

30
31
32
33
34
35
36
37
38
 Adelina îi povesti despre satul lor şi toată călătoria ei
până acolo. Apoi spuse:
- Trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Îmi place foarte mult să
cânt şi aş vrea să devin o cântăreaţă renumită.
- Draga mea, vei reuşi într-o bună zi, însă acum vreau
să-ţi dăruiesc ceva. Iată. Şalul Adevărului, care îţi va face calea
dreaptă, iar oamenii din jurul tău vor fi buni, cu sufletul şi
inima luminate de adevăr.
- Adelina! Adelina! Trezeşte-te!
Fata deschise ochii şi crezu că totul a fost doar un vis, dar
sora ei o trăgea de mânecă şi îi arăta lada plină cu daruri, apoi
văzu pe spătarul scaunului şalul alb. Începu să cânte de
bucurie, îmbrăţişând-o.
Prin sat mergeau oameni care băteau tobele, strigând că
în acea seară, fata împăratului organiza un bal pe gheaţă, unde
toţi tinerii erau invitaţi. Atunci, Adelina se gândi că ar putea
merge şi ea. În ladă găsi o pereche de patine şi haine potrivite
pentru petrecere: o rochie albă strălucitoare, o pelerină din
catifea albastră, cizme de lac şi mânuşi. Îşi pieptănă părul
lung, blond, se îmbrăcă luând şi şalul alb de la mama ei şi privi
în oglinda îngălbenită din perete: văzu portretul înceţoşat al
unei fete frumoase ca într-un tablou nepreţuit.
Când ajunse la palat, intră într-o sală mare unde era
adunată multă lume, prinţi, prinţese şi oameni de rând. Pereţii
de marmură împodobiţi cu oglinzi, făceau ca mesele încărcate
cu bunătăţi să pară nesfârşite. Draperiile de mătase curgeau
peste covoarele groase precum o iederă cu frunze de aur. De
aici, se deschideau mai multe uşi spre alte camere, iar una
dintre ele era o sală mare unde invitaţii patinau, dansau
plutind pe gheaţă. În mijloc era o sculptură strălucitoare,
transparentă cu chipul fetei împăratului. Distracţia era în toi,
unii dansau pe gheaţă, in ritmul orchestrei, alţii ciocneau cupe
de şampanie sau discutau împrietenindu-se. Adelina stătea
împreună cu alţi tineri din sat.

39
 Iată că îşi făcu apariţia fata împăratului, îmbrăcată într-o
rochie argintie şi un şal de blană, multe şiraguri de perle la gât
şi mâini, atrăgând privirile tuturor. Ea făcu un semn orchestrei
apoi începu să cânte. Vocea îi răsuna plăcut dar pe alocuri
sunetele păreau neascultătoare făcând melodia să se stingă,
apoi să se reaprindă ca o lumină nehotărâtă. Dar prinţesa era
foarte convinsă de talentul ei şi continuă să cânte. La un
moment dat muzica se opri şi ea spuse mulţimii:
- M-am hotărât ca în această seară să organizăm un
concurs. Care dintre voi va cânta cel mai frumos va câştiga
prietenia şi sprijinul meu.
Fata noastră se gândi să participe şi ea. Mulţi şi-au
încercat norocul dar prinţesa şi împăratul nu erau prea
mulţumiţi.
Adelina începu să cânte, era o melodie compusă de ea
despre frumuseţea naturii şi a copilăriei. Toţi ascultau ca într-o
vrajă, iar la sfârşit aplaudau şi aruncau cu flori peste ea. Cu
lacrimi în ochi prinţesa o îmbrăţişă pe Adelina şi spuse:
- Te-am privit cu atenţie şi mi-am dat seama că semănăm
– părul blond, ochii albaştri, dragostea pentru cântec. Vom fi
prietene foarte bune şi te voi chema mereu la palat să cânţi.
Îmi place foarte mult să te ascult, cred că tuturor le place.
A fost invitată să se aşeze la masa împăratului care ii zise:
- Eşti foarte talentată, te voi angaja să cânţi în fiecare
duminică.
Fata îi mulţumi, apoi se scuză spunând că este aşteptată
de sora ei acasă. Plecând în grabă cu sufletul plin de bucurie
Adelina şi-a uitat Şalul Adevărului pe spătarul scaunului.
La palat petrecerea a continuat şi toată lumea vorbea
despre vocea minunată a misterioasei fete.
În zorii zilei, împăratul se trezi primul şi coborî în sala
de oaspeţi, aşezându-se la locul lui, în capul mesei. Nu
dormise bine, visase că era tânăr şi călărea un cal alb printre
copaci încărcaţi cu spini care-l zgâriau, iar sângele îi curgea
din rănile dureroase.

40
 Stând aşa îngândurat, văzu şalul uitat. Deodată acesta se
înălţă de pe spătarul scaunului, plutind în faţa împăratului şi
formând din cutele ţesăturii un chip de femeie, era mama
Adelinei care spuse cu glas pătrunzător:
- Fata cea frumoasă care te-a impresionat cu talentul ei
este fiica ta. Cred că ştii cine sunt. Cândva ne-am iubit, dar tu,
împărate, nu te-ai putut împotrivi părinţilor tăi. De aceea ţi-ai
unit destinul cu o prinţesă, uitând jurămintele şi promisiunile
noastre.
Mai târziu m-am căsătorit şi eu şi am avut încă o fiică.
Iată că acum cele două fete au rămas singure pe pământ, eu şi
soţul meu suntem în alte lumi. Viaţa mea s-a sfârşit pe
neaşteptate şi nu am reuşit să-ţi spun adevărul. De departe,
din inima cerului, răzbate puterea adevărului către tine,
împărate. Nu poţi fi orb între două oglinzi, cea a trecutului şi
cea a viitorului.
Atunci, cu lacrimi în ochi împăratul îi spuse:
- Adelina e fiica mea, are sângele meu, părul, ochii şi
mândria mea. Prinţesa va fi foarte fericită să afle că are o soră.
O voi aduce la palat împreuna cu cealaltă fată mai mică şi le
voi dărui dragostea părintească şi tot ce e mai bun. E o fată
minunată, care, prin cântecul ei, vă dărui oamenilor speranţa
împlinirii viselor. O voi ocroti şi o voi ajuta să strălucească
precum o stea ce a stat ascunsă printre umbre şi nori.
Şalul fermecat pluti, căzând la picioarele împăratului, ca
aripile albe ale unui înger.

41
 ŢINUTUL CURCUBEULUI

A
fost odată ca niciodată un palat atât de strălucitor că
părea a fi casa soarelui, se spunea că acoperişul era
făcut din aur. Aici locuiau un împărat şi o
împărăteasă împreună cu fiica lor, Fabiana, pe care au
crescut-o ca pe cea mai de preţ comoară. Ea devenise o fată
atât de frumoasă încât diamantele erau umbrite de
splendoarea, gingăşia şi puritatea ei.
Cu toate acestea, prinţesa era foarte tristă pentru că nu
avea prieteni. Într-o dimineaţă de vara cu cer trandafiriu,
plimbându-se prin împrejurimile împărăţiei, ea văzu în
mijlocul unui câmp verde, o sperietoare. O privi cu atenţie şi
o găsi foarte simpatică. Se apropie de ea şi o salută:
- Bună!
- Bună să-ţi fie inima! îi răspunse aceasta, spre marea
surprindere a prinţesei.
- Dar ce faci aici, departe de lume ?
- Sunt făcută să sperii zburătoarele cu urâţenia mea!
- Mie îmi pari o făptură simpatică. Ai vrea să ne
împrietenim ?
- Bine… dar nu pot crede că tu vrei să mă consideri egala
ta…
Şi aşa, Fabiana venea în fiecare seară, vorbeau despre
visele lor, îşi imaginau cum ar putea fi în alte împărăţii,
priveau cum ieşeau petalele din muguri, admirau stelele ce
atârnau ca mere de aur în copaci, aripile norilor din adâncul
cerului şi încercau să dezlege tainele lor.
Într-o seară, prinţesa, luându-se cu vorba, rămase în
câmp şi nici nu observă când se făcu miezul nopţii.

42
 Deodată, ochii sperietoarei prinseră viaţă, iar hainele
negre şi ponosite deveneau tot mai strălucitoare, ca ale unui
prinţ. Fabiana nu-şi putea crede ochilor… O privighetoare se
aşeză pe o creangă şi începu să cânte o melodie ca într-o vrajă.
Atunci, prinţul o luă de mijloc şi începură să danseze
privindu-se în ochi. Pe cer, stelele se prinseră într-o horă
sclipitoare, iar luna, care aproape adormise, deschise ochii
mari şi privea cu bucurie, frunzele dansau încolăcite, iar
licuricii desenau inimi scânteietoare.
Când cântecul s-a sfârşit, prinţul şi-a pierdut căldura
braţelor şi strălucirea hainelor, a redevenit ceea ce era…
Atunci prinţesa o rugă pe sperietoare să-i spună povestea
ei.
- Cu mult timp în urmă, eu stăpâneam Ţinutul
Curcubeului. Aici, apele curgeau în cascade colorate iar cerul
era mereu străbătut de curcubeie, copacii aveau frunze de
toate culorile iar soarele era în fiecare zi altfel : roşu, galben,
albastru, violet etc. În ţara învecinată domnea regina oglinzilor
o vrăjitoare care îşi petrecea timpul privindu-şi mereu chipul
în oglinzile care o înconjurau. Într-o zi, în timp ce eram la
vânătoare, m-am trezit într-un labirint de oglinzi. Pretutindeni
se vedea chipul meu şi al vrăjitoarei. Atunci i-am zis că aş vrea
să găsesc drumul spre casă, dar ea mi-a spus că nu voi scăpa
niciodată de acolo şi voi fi obligat să-i dăruiesc ei viaţa şi
dragostea mea şi să-i fiu soţ… Nu am fost de acord, de aceea
m-a blestemat să am un chip atât de urât încât ar fi bun doar
să sperie toate vieţuitoarele. Imaginea mea a rămas închisă în
oglinda blestemelor.
- Şi cum te poţi dezlega de aceasta vraja?
- Doar atunci când o prinţesă aleasă mă va iubi atât de
mult încât va accepta să-mi ţină locul de sperietoare iar eu voi
pleca să-mi recapăt înfăţişarea…
- Voi face eu asta pentru tine! Voi rămâne eu aici, în
câmp, iar tu vei pleca repede în ţara oglinzilor.
- Bine, dar ce vor spune împăratul şi împărăteasa?

43
 - Nu mă vor căuta aici, nu mă vor găsi… sunt hotărâtă,
nimic nu-mi poate schimba decizia…Te rog, trebuie să
porneşti la drum chiar acum!
- Bunătatea şi dragostea ta îmi vor da puterea de a
străbate distanţa şi de a rupe blestemul...
Şi, fără a se mai gândi la nimic, sperietoarea porni la
drum, iar Fabiana rămase în locul ei, asemeni unei păpuşi în
mijlocul câmpului. Prinţul merse, merse şi spre zorii zilei a
doua se apropie de ţara oglinzilor. Cerul era bântuit de nori
negri ce se reflectau în oglinzile uriaşe. Razele soarelui păreau
săgeţi îndreptate spre el, iar uşa palatului se deschidea în faţa
lui ca o gură de balaur.
Vrăjitoarea stăpânea Oglinda Destinelor în care urmărea
totul şi trimise repede sluga ei credincioasă,
lupul-cu-ochi-de-oglinzi, să o omoare pe prinţesă.
Tânărul intră înăuntrul castelului. Aici se deschideau
spirale de oglinzi creând labirinturi nesfârşite. Peste tot erau
busturi îmbrăcate în rochii de mireasă, unele albe, altele
argintii sau aurii, prăfuite şi acoperite de pânză de păianjen.
Deodată se auzi un râs înfricoşător:
- Ha! Ha! Ştiu de ce ai venit. Frumoasă încercare, dar nu
vei reuşi niciodată!
În timp ce prinţul rătăcea prin culoare nesfârşite,
lupul-cu-ochi-de-oglinzi se apropie de Fabiana, gata să o
sfâşie. Aceasta, văzând ochii strălucitori de la distanţa, începu
să strige după ajutor. Astfel, din pământ au început să
ţâşnească tulpini şi frunze uriaşe, care, încolăcindu-se au
format o adevărată colivie în jurul ei, nelăsându-l pe lup să
atace. Acesta, văzându-şi neputinţa se întoarse la stăpâna lui.
Furioasă, ea spărgea oglinzi şi era înconjurată de
mormane de cioburi:
- Nu eşti bun de nimic! zise vrăjitoarea… moartea ta va
fi o jertfă închinată focului… Ea îşi primea puterea de la un
cristal cu aripi de foc, care o însoţea pretutindeni, aşezat pe
umărul stâng.

44
 - Vei pleca tu după prinţesă!
Acesta îşi desfăcu aripile de flăcări şi plecă în căutarea
fetei de împărat.
Noaptea se aşternu peste câmpuri, doar luna şi stelele
stăteau de pază, simţind din timp ameninţarea cristalului.
Din razele lor au făcut adevărate gratii în jurul prinţesei.
Când acesta încercă să treacă printre ele se transformă într-un
morman de cenuşă. Toată puterea vrăjitoarei dispăru şi
deodată, oglinzile nesfârşite se transformară în valuri de ape
curgătoare. Prinţul îşi recăpătă chipul dar simţi că va fi
înghiţit de vâltorile unei ape cu zeci de culori. De fapt, aceasta
era rochia unei zâne ce fusese închisă în globul de oglinzi şi
acum se eliberase. Zâna îl luă pe prinţ dintre valuri şi îl aşeză
în palmă.
- Zână bună, te rog, ajută-mă să-mi regăsesc iubita…
sunt de mult timp plecat şi acum nu ştiu drumul înapoi!
- Te văd obosit şi flămând, te voi ajuta… Iată, ţine inelul
meu şi vei zbura cu el, trebuie doar să te aşezi în el ca într-un
leagăn şi vei ajunge în ţara prinţesei tale, iar dacă vei avea
nevoie de mine să priveşti în piatra lui albastră şi să mă
chemi.
În timp ce Fabiana îşi aştepta Făt-Frumosul, un roi de
albine uriaşe zbura în preajma ei şi văzând-o atât de frumoasă
şi stând de mult timp acolo, singură în câmp, se sfătuiră şi
hotărâră ca fata să devină regina lor, pentru că roiul rămăsese
fără regină. Ele trecură imediat la fapte. Îi zidiră picioarele în
ceară, apoi o hrăniră cu miere şi faguri. Albinele îi ţeseau
prinţesei în fiecare dimineaţă câte o rochie din flori catifelate
şi parfumate. Dar Fabiana era foarte tristă, ea îşi aştepta
iubitul şi nu îşi pierduse speranţa.
Prinţul, purtat de inelul fermecat, o zări din depărtare
îmbrăcată într-o rochie cu trenă din trandafiri albi şi roşii,
împrăştiind o mireasmă minunată. Zărindu-l, prinţesa începu
să strige:
- Nu te apropia! Albinele uriaşe te vor omorî!

45
 Atunci el coborî într-un loc retras, privi în cristalul
albastru al inelului şi o chemă pe zână.
- Ce s-a întâmplat? Pentru că m-ai eliberat din globul de
cristal îţi voi îndeplini o dorinţă.
- Te rog, ajut-o pe Fabiana să-şi recapete libertatea pentru
a ne putea căsători!
Zâna trimise nori negri şi dezlănţui o ploaie puternică ce
goni toate albinele, apoi norii se transformară în mâini
transparente care îi eliberară picioarele din ceară şi o purtară
pe sus, până în faţa prinţului. Se îmbrăţişară cu lacrimi în ochi,
apoi făcură planuri de nuntă.
În acest timp, împăratul şi împărăteasa nu ştiau nimic de
fiica lor, se îmbolnăviră de supărare. Se spunea că ar fi fost
răpită sau chiar omorâtă, dar totuşi nu pierdură speranţa şi
uneori priveau spre poarta palatului.
De aceasta dată, în timp ce se uitau cu tristeţe în
depărtare, zăriră un grup de nori albi, galbeni şi violeţi care
purtau pe prinţesă şi prinţ spre palat. La început crezură că
au vedenii, dar în scurt timp, mare le fu bucuria când îşi
văzură fiica şi îl cunoscură pe alesul ei. Băiatul îşi aduse şi el
părinţii şi făcură o nuntă minunată cu mulţi invitaţi, chiar şi
soarele, luna şi stelele, iar vântul le presăra în cale petale
parfumate.
Fabiana devenise acum şi prinţesa curcubeului. Primiră
daruri multe, nestemate şi rochii, stelele îi împletiră prinţesei
o coroniţă din raze iar hainele le erau împodobite cu diamante
culese din soare, dar cea mai de preţ bijuterie era iubirea
purtată în inimă.
Curcubeul se ridică deasupra palatului şi se revarsă ca o
ploaie de artificii… Şi aşa, au trăit fericiţi până la adânci
bătrâneţi, binecuvântând oamenii şi locurile cu bunătatea şi
chibzuinţa lor.

46
 PLANETA PĂPUŞILOR

ntr-o ţară îndepărtată, unde anotimpurile durează şapte

Î zile fiecare, unde lumea se confundă cu visul, trăiau

oameni care erau conduşi de puterea gândului. Noaptea
cobora uşor ca o ninsoare albastră, acoperind soarele cu valuri
întunecate şi dezvelind strălucirea blândă a stelelor.
Într-o căsuţă de la marginea pădurii, o fetiţă numită
Briana adormise cu gândul la ziua următoare căci împlinea
opt ani. Crescuse cu bunicii ei. Ştia că nu puteau să-i
organizeze o petrecere dar îi promiseseră un cadou frumos.
Şi iată că avu un vis… Se făcea că trăia într-un castel de
cristal în care se oglindeau culorile cerului, iar ea era o zână
îmbrăcată într-o rochie nespus de frumoasă. Slujitorii ei erau
jucăriile care îi ascultau poruncile ca nişte fiinţe vii.
Organiza o petrecere: păpuşile dansau iar iepuraşii de
pluş făceau baloane de săpun, vrăjitoare cu cheiţă ţopăiau şi
râdeau, magicieni din lemn scoteau porumbei din joben, tigri
pufoşi cu ochi de mărgele stăteau în două picioare… Era un
vis minunat şi Briana ar fi putut să-l facă să devină real, dar
iată că lumina inundă încet camera. Deschise ochii şi o văzu pe
bunica ei intrând cu o ladă veche în braţe…
- La mulţi ani, draga mea! Acesta este cadoul nostru de
ziua ta. Fata o îmbrăţişă şi o sărută.
- Mulţumesc, bunico! Cel mai de preţ dar este iubirea şi
grija pentru mine. Sunt nerăbdătoare să mă joc cu lada.
- Bine, mă duc să pregătesc micul dejun.
Briana deschise lada, se ghemui înăuntru şi închise
ochii… Se simţea ca într-o ladă a timpului. Deodată începu să

47
zboare până în înaltul cerului. Pluti ca o adevărată navetă
spaţială printre stele orbitoare, globuri de oglinzi colorate şi
comete ameninţătoare. Se apropie de o planeta scânteietoare…
era Planeta Păpuşilor. Aici erau case în formă de inimă, flori
din catifea şi porţelan iar copacii erau spirale în toate culorile.
Pe malul mării formate numai din mărgele şi biluţe era un
palat din sticlă, din care izvora o lumină orbitoare. Briana ieşi
din ladă şi începu să meargă prin grădină. Deodată văzu o
piscină plină cu diamante, în care 2 păpuşi se jucau şi făceau
bulgări, de parca ar fi fost zăpadă.
- Bună, hai să ne cunoaştem! Mă cheamă Briana. Pe voi?
Eu sunt Dorana iar ea este Doralia. Tu vii din lumea
copiilor, nu? Curând vom face şi noi o călătorie pe planeta ta.
- Da. Bunica mi-a dăruit o ladă fermecată şi aşa am ajuns
aici.
- Bine că ai ajuns în această împărăţie. Aici domneşte
prinţesa Zilei, care e bună. Dacă ajungeai în cealaltă jumătate
a planetei, unde stăpâneşte Vrăjitoarea Nopţii ar fi fost vai de
tine…
- Aş vrea să o cunosc şi pe stăpâna voastră.
- Să mergem la palat! Te invităm să vizitezi toate
încăperile.
Au deschis uşa de cristal şi au intrat în holul imens şi plin
de atât de multe uşi încât nu ştiau pe care să o deschidă. Au
intrat în prima cameră. Aici, un om de zăpadă le invită să ia
loc la o masă şi le servi cupe pline cu îngheţată. Pe mese erau
platouri cu jucării făcute din îngheţată. Omul de zăpadă o
rugă pe Briana să-şi aleagă o cutie: erau şi mai mari şi mai
mici, învelite cu hârtie strălucitoare, poleită cu aur şi argint.
Fetiţa îşi alese o cutiuţă pentru prietena ei. Înăuntru era
îngheţată care nu se topeşte şi nu se termină niciodată.
Intrară apoi în următoarea încăpere. Aici îi întâmpină un
spiriduş, cel mai mare cofetar. Rafturile erau pline cu dulciuri,
prăjituri şi torturi care mai de care mai gustoase… şi totul era
gratis. După ce s-au ospătat pe săturate, spiriduşul o rugă pe

48
Briana să-şi aleagă un cadou. Ea a ales o casetă din ciocolată
pentru bunica ei .
- Să nu o deschizi acum, căci dinăuntrul ei se va ridica un
vârtej de fum care te va adormi pe loc, spuse Doralia. Când au
ieşit pe hol, un iepuraş din pluş, îmbrăcat ca un majordom le-a
condus spre sala modei. Aici erau milioane de haine unde
păpuşile veneau şi luau tot ce doreau: rochii, costume, parfumuri,
farduri, încălţăminte şi bijuterii. În mijloc erau aşezate două
rochii: una albă, strălucitoare şi alta simplă dar comodă.
- Acum trebuie să-ţi alegi o rochie, îi spuse prietena ei,
Dorana.
- O aleg pe cea simplă…
- Bine ai făcut! Rochia albă se va murdări într-o bună zi,
dar cealaltă e fermecată – ea îşi poate schimba culoarea şi
forma după dorinţa celei care o poartă…
- Iar bunicului meu aş vrea să-i iau acest ceas.
- Nu e un ceas obişnuit. Atunci când îl porţi poţi vedea în
întuneric fără să fii văzută.
În cele din urmă ajunseră la sala tronului. Aici stătea
prinţesa zilei, Dora. Rochia ei părea o apă albastră cu cele mai
frumoase nuanţe. Trena era atât de lungă încât era purtată de
zece iepuraşi albi. Părul negru, plin de bucle se revărsa pe
umeri. Ochii mari, verzi, străluceau prietenoşi. Ea avea în
mijlocul frunţii un diamant atât de strălucitor încât de la el
venea lumina pe planeta păpuşilor.
– Mă bucur că ne vizitezi! Se vede că ai suflet bun, ai ales
mai multe cadouri pentru cei dragi decât pentru tine.
Pe Planeta Păpuşilor, într-o peşteră de gheaţă, în
întuneric, înconjurată de şerpi, păianjeni înaripaţi şi păzită de
un căpcăun, trăia vrăjitoarea nopţii numită Urania. Purta o
rochie neagră şi în jurul gâtului avea un colier din scorpioni.
Puterea ei stătea în mănuşile de foc pe care le purta,
singurele care îi luminau casa şi cu ajutorul cărora făcea
vrăjile… Ea îi poruncise căpcăunului Gex să îi aducă
diamantul prinţesei Dora şi îl transformă într-un cameleon

49
care a reuşit să se strecoare în palatul luminii. Ajuns în camera
tronului s-a prefăcut deodată într-un liliac cu trei capete care
scuipau gheaţă şi într-o clipită a transformat păpuşile în
obiecte fără viaţă.
Briana, în tot acest timp, s-a ascuns sub trena prinţesei
Dora, care acum rămăsese nemişcată ca o statuie de gheaţă.
Căpcăunul Gex, cu un râs zgomotos smulse diamantul
din fruntea prinţesei luminii, apoi se făcu nevăzut.
Se aşternuse noaptea peste împărăţie, iar Briana îşi
amintise de ceasul luat pentru bunicul ei. Îl puse la mână şi
acesta o ajută, ca o stea să înainteze în întuneric dar fără să
poată fi văzută. Trebuia să facă ceva, aşa că se hotârî să
pornească la drum, până în împărăţia neagră pentru a readuce
diamantul la locul lui.
Urania era, în sfârşit, muţumită … dorinţa ei s-a împlinit,
a reuşit să pună mâna pe piatra-soarelui. Nu putea să o ţină în
casa ei de gheaţă aşa ca a închis diamantul într-un glob făcut
dintr-un meteorit. Era fericită că reuşise să cucerească toate
teritoriile şi împărăţia nopţii era acum atât de puternică.
Briana porni la drum. Deodată îi apăru în cale un nor de
steluţe luminoase.
Era un roi de fluturi-licurici care aveau aripile
strălucitoare de parcă erau pudrate cu praf de stele colorate. Ei
şi-au păstrat lumina, nefiind atinşi de vrajă.
- Vă rog, fiţi prietenii mei şi ajutaţi-mă să ajung la regina
nopţii, spuse fata.
- Bine, noi îţi vom arăta drumul.
Şi zburară, şi zburară, cu lada fermecată, Briana,
potolindu-şi foamea şi setea cu îngheţata care nu se topeşte şi
nu se termină niciodată.
Ajunseră la peştera de gheaţă care era păzită de căpcăun.
Briana a luat caseta de ciocolată şi s-a apropiat cu mult curaj
de acesta aşezându-i-o în braţe. Fiind foarte curios să vadă ce
era înăuntru, căpcăunul deschise caseta şi deodată un vârtej
de fum se înălţă înceţoşându-i ochii şi adormindu-l pe loc.

50
Fata aşeză fluturii-licurici pe umeri, ca un şal strălucitor şi
înaintă în peşteră .
Păianjenii îi dădură de veste vrăjitoarei că o străină vrea
să-i vorbească.
- Cine a îndrăznit să intre în palatul meu?
- Eu stăpână, am bătut atâta drum pentru că am auzit că
eşti cea mai puternică regină. Eu sunt neguţătoare şi vreau, ca
semn de preţuire să-ţi dăruiesc unele lucruri. Stăpână, mare
păcat ca o regina atât de puternică să poarte straie negre!
- Cred că mi-ar veni foarte bine şalul tău din stele, îi
spuse vrăjitoarea.
- Dar ţi-am adus şi cea mai minunată rochie din lume:
atunci când o îmbraci ea îşi schimbă culoarea şi forma după
cum doreşti. Stăpână, trebuie să le probezi. Vei fi cea mai
frumoasă regină din univers! Dar mai întâi trebuie să-ţi scoţi
mănuşile de foc, că te încurcă.
Fără să stea prea mult pe gânduri, vrăjitoarea le-a
aruncat şi s-a grăbit să îmbrace rochia şi şalul. Briana luă
repede mănuşile, fără să ţină cont că acestea o ardeau şi cu
ajutorul lor o transformă pe Urania într-o piatră. Deodată,
piatra s-a înălţat tot mai sus, spre stele şi de atunci rătăceşte
printre planete. Briana mai avea un lucru de făcut: să găsească
piatra-soarelui şi să o înapoieze prinţesei Dora. Ea deschise
globul de meteorit, scoase diamantul şi din pumnul ei ţâşni o
lumină orbitoare care a readus ziua pe întreaga planetă.
Şerpii care s-au eliberat de blestemul nopţii s-au
transformat într-o cascadă cu apă aurie, iar păianjenii au
devenit trandafiri albi cu rouă de argint. Fluturii-licurici se
zbenguiau printre petale parfumate. În locul căpcăunului
apăru un carusel plin cu lumini şi cântece în care păpuşile se
înălţau râzând şi făcând multă zarvă.
Fata, uimită şi fericită de schimbările produse se îmbarcă
în lada gândului şi porni spre palat. Aici, prinţesa Dora, trezită
la viaţă o aştepta cu nerăbdare. Briana puse diamantul la locul
lui în fruntea reginei luminii.

51
 Vestea se răspândi repede în întreaga împărăţie şi toate
păpuşile se adunară să sărbătorească victoria. Ele o rugau pe
fată să rămână pentru totdeauna pe planeta lor dar ei i se
făcuse dor de casa şi prietenii ei. Îşi luă rămas bun, şi
urcându-se în lada timpului se gândea la cât de multe va avea
de povestit.

52
 COŞARUL ŞI
ZÂNA-CELOR-SINGURI

fost odată ca niciodată, într-o împărăţie îndepărtată,

A un tânăr chipeş, dar trăsăturile lui armonioase nu se

vedeau pentru că erau acoperite de funingine. Doar
ochii trimiteau raze albastre. El învăţase de la tatăl său, care
murise, să cureţe hornurile caselor. Majoritatea oamenilor
dispreţuiau această muncă dar el îşi făcea treaba cu plăcere,
străbătând străzile şi lumea, bucurându-se de libertate. În
hainele lui zdrenţuroase, mereu aproape de stele, el se simţea
ca un prinţ al ţinutului. Dormea unde apuca, de parcă toate
acele locuri şi case îi aparţineau. Hoinărise mult şi văzuse
multe lucruri în lumina soarelui sau sub razele lunii. Deşi era
atât de singur, el iubea oamenii, străzile, felinarele, luminile şi
umbrele.
Într-o bună zi fu chemat la palat să cureţe hornurile.
Împăratul era foarte bătrân. El avea o fiică pe nume Bianca,
despre care se spunea ca ar avea aripi, asemeni îngerilor, iar
uneori zbura în înaltul cerului. La naşterea prinţesei, la
căpătâiul ei sosi o zână ce plutea asemeni unui abur din praf
de stele. Ea ţinea în mână o pâine caldă care împrăştia un
miros îmbătător, spunând:
- Când mireasma va pătrunde în nările nou-născutei, ea
să prindă puteri şi să devină Zâna-celor-singuri! Ea va aduce
alinare copiilor orfani şi oamenilor fără ajutor. Dar nimeni nu
cunoştea acest mare secret al prinţesei.
Coşarul nostru se înfăţişă la curte. Cu faţa neagră şi
hainele ponosite se apucă de treabă. De acolo de sus de pe

53
acoperiş, admira bogăţiile palatului şi a grădinilor pline de
trandafiri şi cascade.
Dar cel mai mult îl uimi frumuseţea prinţesei care se
oglindea în lacul plin de stele şi de umbrele colorate ale lunii.
Având multe hornuri de curăţat, îl apucă noaptea.
Deodată o văzu pe fata împăratului deschizându-şi aripile şi
înălţându-se, purtând cu ea un coş plin cu pâini. Şi astfel,
plutind pe străzi, ea zări printr-o fereastră o fetiţă bolnavă care
era îngrijită de sora ei mai mare. În casă era frig iar ele încercau
să se încălzească sub aşternuturile vechi.
În timp ce fetiţele se rugau, zâna cea bună intră şi lumină
camera cu rochia ei argintie. Ea luă o pâine din coş şi o împărţi,
rupând-o în două bucăţi, apoi se făcu nevăzută. Fetele crezură
că au halucinaţii din cauza febrei sau a foamei dar...încet,
încet, aburul se împrăştia în casă şi deodată aşternuturile
deveniră din mătase, masa se încărcă cu bucate gustoase, iar
în sobă începu să ardă un foc strălucitor ce părea vrăjit. Fetele
se închinară şi mulţumiră pentru minunea făcută.
Zâna-celor-singuri, răsplătită de zâmbetul fetiţelor, îşi
reluă zborul. Astfel ea îl văzu pe coşar muncind la acea ora
târzie. Se apropie de el şi îi spuse:
- Eu sunt zână bună şi cred că ai nevoie de ajutorul meu.
Spune-mi ce-ţi doreşti şi eu îţi voi dărui. Meriţi să ai o casă şi
un pat cald, haine curate şi o masă plină cu bunătăţi.
- Dar eu sunt bine aşa, libertatea este casa mea. Mi-aş dori
să-i pot ajuta pe ceilalţi, doar atunci voi fi cu adevărat fericit
şi nu mă voi simţi singur. Dacă mi-ai putea da o fărâmă din
bunătatea ta!
- Atunci, aşa să fie. Cei care te vor întâlni cu inima
deschisă să primească norocul precum apa turnată la rădăcina
florilor!
La plecare, zâna îi dărui o scară de argint, apoi se făcu
nevăzută. Băiatul îşi continuă lucrul, întrebându-se dacă totul
a fost un vis... Privi gânditor scăriţa, apoi se urcă pe ea, pentru
a curăţa mai bine hornul. Deodată, se înălţă, plutind deasupra

54
oraşului. Era de ajuns să îndrepte mâna într-o direcţie sau alta
şi scăriţa îl purta într-acolo.
Coşarul înţelese totul atunci, Zâna-celor-singuri îl făcuse
ucenicul ei. El avea să rătăcească prin lume, să cureţe
hornurile şi sufletele oamenilor de funingine şi suferinţă.
Împăratul avea un frate care locuia în casa vecină, o
clădire maiestuoasă înconjurată de copaci înfăşuraţi parcă în
mătase şi valuri nesfârşite de flori în toate culorile. Fiica
acestuia, numită Fedra, era de o vârstă cu Bianca şi de când
erau mici îşi petreceau timpul împreună. Aceasta era foarte
răsfăţată şi devenise mofturoasă, rea, leneşă şi plină de
invidie. Ea nu suporta că oamenii o lăudau şi o iubeau pe
Bianca şi era plină de ură pentru că ea nu avea aripi şi nu
putea zbura.
Într-o dimineaţă, când primele degete de lumină
deschideau draperia întunericului, Fedra, înveşmântată într-o
pelerină neagră cu glugă, intră în pădurea deasă de la poalele
muntelui. În acest timp coşarul nostru se întorcea de la lucru
şi plutind pe scăriţa fermecată o văzu pe nepoata împăratului
intrând într-o peşteră şi mare îi fu mirarea: oare ce căuta ea în
acel loc? Reuşi doar să afle că acolo locuia o vrăjitoare
bătrână.
A doua zi, când se afla în vizită la palat, Fedra se
strecură în camera prinţesei şi îi puse în paharul cu apă câteva
picături de otravă. Şi iată că veni seara, iar Bianca,
deschizându-şi aripile şi pregătindu-se să devină Zâna-celor-
singuri îşi potoli setea luând câteva înghiţituri de apă...
Deodată se prăbuşi scăpând din mână paharul, care se sparse
împrăştiind peste tot cioburi de sticlă.
Vestea morţii prinţesei se răspândi repede şi sute de
oameni cu lacrimi în ochi şi braţele pline de flori veneau să o
vadă.
Coşarul, care tocmai îşi terminase munca, aflase şi el
cumplita veste şi atunci, făcu legătura cu vizita Fedrei la
vrăjitoare, de aceea se hotărî să meargă acolo să afle adevărul.

55
 Ajunse la poarta peşterii din munţi şi, după ce bătu de
câteva ori îi deschise un pitic şchiop care spuse:
- Intră, stăpâna mea te aşteaptă, ştie de ce ai venit la ea...
Vrăjitoarea era atât de bătrâna că părea din piatra, la fel
ca stâncile din jur brăzdate de timp. Ea îi spuse:
- Dacă vei plăti bine, vei afla cum poţi să o readuci la
viaţă pe prinţesă...
- Tocmai am primit banii pentru curăţarea hornurilor,
iată, îi las aici pe toţi!
- Trebuie să urci până în vârful muntelui, să mergi la
Peştera Fantomelor, să aduci apă din Fântâna Vieţii şi să-i
stropeşti buzele.
- Bine, voi porni chiar acum la drum!
Şi aşa coşarul se înălţă cu ajutorul scăriţei până acolo sus,
unde muntele străpungea cerul precum vârful unei piramide
din piatră. Văzu o intrare ascunsă printre stânci şi înaintă în
Peştera Fantomelor. După ce merse mult timp prin întuneric
ajunse la Grădina Monştrilor, plină cu vietăţi
înspăimântătoare, dinozauri, balauri înaripaţi şi gândaci
uriaşi. Aici trăiau oamenii-roşii care aveau pielea însângerată,
ei luau dintr-o groapă imensă oase şi apoi le puneau pe foc...
Mai departe erau nişte spânzuraţi îmbrăcaţi în pelerine negre
cu gluga, dar, apropiindu-se, băiatul nu văzu nimic sub
hainele largi, cu siguranţă erau fantome... Apoi trecu de un
râu plin cu şerpi uriaşi cu cap de om, care îl ameninţau că îl
omoară. Iată că în faţa lui se deschidea o prăpastie uriaşă şi o
punte ce părea nesfârşită, făcută din pânza de păianjen. Dacă
ar fi încercat s-o treacă, s-ar fi rupt imediat... Din stânca
muntelui şi până deasupra podului coborau gratii de foc,
astfel că băiatul nu mai putea să zboare cu ajutorul scăriţei...
Vru să coboare spre fundul prăpastiei, dar dedesubt se vedeau
vârtejuri de jăratec care l-ar fi ars. Nu ştia ce să facă dar trebuia
să meargă mai departe... Aşa că se hotărî să încerce să treacă
podeţul... dar nu făcu primii paşi, că se prăbuşi în gol... apoi
se trezi într-o apă transparentă precum sticla în care pluteau

56
peşti coloraţi, ce păreau că au aripi din voaluri strălucitoare şi
rochii dantelate. La început, coşarul crezu că sunt nişte flori
minunate şi se apropie încercând să pună mâna pe ele. Dar,
deodată, toţi acei peşti se repeziră la el muşcându-l, mâncând
din el.
Când Coşarul nostru deschise ochii, spre marea lui
uimire era întreg şi nevătămat, ba chiar era curat, fără pete de
funingine... Lângă el era o fântână al cărei spirit îi vorbi astfel:

- Toate lucrurile urâte pe care le-ai văzut până acum nu

sunt adevărate, sunt doar imagini, fantome care nu pot face
nici un rău, doar să sperie... Dar ce e cu tine aici ?
- Caut Fântâna Vieţii... Vreau să o readuc la viaţă pe
Zâna-celor-singuri, care a fost otrăvită...
- Eu sunt acea fântână... Ai fost foarte curajos dacă ai
reuşit să ajungi până aici. Dar ca să poţi lua apa trebuie să treci
Testul Iubirii. Orice viaţă salvată trebuie să primească o alta în
loc. În schimbul vieţii prinţesei îmi oferi viaţa ta?
- Desigur, ea e foarte importantă pentru oamenii singuri,
de aceea trebuie să trăiască!
- Bine, atunci primeşti acest vas de pământ cu Apa Vieţii
iar tu vei mai avea de trăit doar trei zile.
- Aşa să fie, spuse băiatul şi urcându-se pe scăriţa lui
fermecată, plecă spre palat, pe un drum pe care i-l arătase
spiritul fântânii.
Astfel ajunse Coşarul la căpătâiul fetei, unde era adunată
mulţimea şi peste tot se auzeau plânsete şi bocete. Împăratul,
fratele lui şi nepoata erau şi ei prezenţi. Băiatul se apropie şi
stropi buzele prinţesei cu Apa Vieţii şi deodată aceasta se trezi
ca dintr-un somn adânc spre uimirea şi bucuria tuturor. Fedra,
văzând minunea făcută, luă vasul de pământ şi bău din el,
crezând că astfel va întineri, dar vasul prinse glas şi îi vorbi:
- Cei vii care vor bea din Apa Vie vor deveni fantome!
Fedra deveni transparentă, ca un abur care încet, încet se
înălţă până la Peştera Fantomelor.

57
 Bianca îl îmbrăţişă pe Coşar şi pentru prima dată îl privi
cu atenţie, era un băiat frumos şi puternic dar în adâncul
ochilor albaştri avea o strălucire tristă. Ea spuse:
- Acum voi putea să-mi îndeplinesc rolul de a-i ajuta pe
cei singuri... datorită ţie! Nu ştiu cum aş putea să-ţi
mulţumesc... El răspunse:
- Aş vrea să-ţi mărturisesc iubirea pe care ţi-o port din
prima clipă în care te-am văzut... Apoi îi povesti toate
întâmplările prin care trecuse şi că peste două zile viaţa lui se
va încheia.
Bianca începu să plângă şi să-l strângă în braţe pe băiat
unindu-şi buzele şi gândurile printr-un sărut. Dintr-o dată,
vasul de pământ, care era aşezat pe o masă în apropierea lor
vorbi din nou:
- Viaţa Fedrei va fi în schimbul vieţii prinţesei, aşa că nu
te îngrijora, căci vei continua să trăieşti !
De bucurie fata îşi desfăcu aripile devenind
Zâna-celor-Singuri iar Coşarul se urcă pe scăriţa fermecată şi
aşa plutiră în înaltul cerului, ţinându-se de mână, jucându-se
cu bulgări de nori şi făcându-şi leagăn din stele. Împreună, ei
au continuat să-i ajute pe copiii orfani, pe bătrâni şi pe oamenii
singuri, bolnavi sau aflaţi la nevoie, aducându-le alinare.

58
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE / 5
PRINŢESA TRANDAFIRA/ 7
POVESTEA NOROCULUI / 15
POVESTEA CÂNTECULUI / 25
ŢINUTUL CURCUBEULUI / 42
PLANETA PĂPUŞILOR / 47
COŞARUL ŞI ZÂNA-CELOR-SINGURI / 53

59