Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs 3 Specificul Evaluarii Şi Intervenţiei La Copiii Cu Dizabilitati
Curs 3 Specificul Evaluarii Şi Intervenţiei La Copiii Cu Dizabilitati
Angela Boglut
Curs 3
1. DEMERSURI PSIHODIAGNOSTICE ŞI SPECIFICUL
PROGNOZEI IN PSIHOPEDAGOGIA SPECIALĂ
observaţia,
chestionarul,
analiza produselor activităţii,
analiza factorială.
Pentru a sublinia specificul si caracterul complex al diagnozei la deficienţi, se
utilizează termenul de diagnostic psihopedagogic care presupune:
- necesitatea corelării stranse a datelor obţinute prin anamneza medicala, prin
investigaţii de laborator, cu datele obţinute prin metodele psihologice
propriu-zise: observaţia, ancheta, probele experimentale;
- importanţa elucidării implicaţiilor pe care le au particularităţile dezvoltării asupra
activităţilor de invăţare;
- valoarea formulării unor ipoteze, de fapt a unor programe de intervenţie
compensatorie.
In procesul diagnosticului psihopedagogic pot apărea cateva erori tipice:
efectul de halo,
eroarea de generozitate,
forţarea incadrării subiectului investigat intr-o anume categorie terapeutică,
absolutizarea valorii unor anumite manifestări şi
minimalizarea altora.
Diagnoza la deficienţi trebuie sa vizeze:
- diferenţierea tulburărilor organice de cele funcţionale in producerea stării de
handicap;
- stabilirea rolului factorilor socio-culturali si familiali;
- depistarea factorilor etiologici;
- estimarea nivelului de handicapare (psihic, senzorial, motric) in raport cu
gravitatea deficienţei sau/şi a incapacităţilor implicate;
- prognoza şanselor de influenţare corectivă şi alegerea in acest scop a
metodologiei adecvate.
Cerinţele care trebuie indeplinite in desfăşurarea actului psihodiagnostic:
- asigurarea increderii in examinator;
- inlăturarea stării de anxietate, care se manifesta accentuat in timpul
examinării, mai ales la handicapaţii senzorial si de limbaj;
- asigurarea unor condiţii de confort pe timpul examinării si eliminarea influenţelor
negative din exterior.
Psihodiagnoza se situează, astfel, ca verigă centrală, de legătura, intre diagnoza
organica si diagnoza fiziologica şi acţională, pe de o parte, iar, pe de altă parte,
diagnoza socială si prognoza, care o insoţesc, o continuă si o intregesc. In aceasta
viziune, diagnoza stărilor de handicap – inclusiv diagnoza cerinţelor educative
speciale – reprezintă un proces complex, cu caracter unitar, dinamic si de
durată, a cărui finalitate constă in inlesnirea elaborării si aplicării demersului
terapeuticrecuperator.
Curentul modern al psihodiagnozei formative transforma dintr-o activitate
constatativa, intr-un demers investigativ-ameliorativ. Pentru fundamentarea
orientării formative şi asigurarea caracterului dinamic al actului psihodiagnostic, o
deosebită valoare dobandeşte cunoscuta teorie psihologică cu privire la
zonele dezvoltării.
In aprecierea nivelului de moment şi a perspectivelor ce se intrevăd, trebuie avute in
vedere, concomitent, două zone ale dezvoltării oricărui copil investigat-
zona actuală a dezvoltării, la nivelul căruia copilul poate acţiona eficient, cu
forţe proprii, fără a avea nevoie de ajutorul unei alte persoane: părinte, dascăl, un
elev bine pregătit- şi o zonă proximă a dezvoltării, la nivelul căruia el poate
acţiona eficient, numai dacă este ajutat şi dirijat, adică dacă beneficiază de sprijin
din exterior, din partea adultului, de regulă a educatorului.
Desfăşurandu-se in zona dezvoltării mintale actuale, invăţarea empirică
(spontană, nedirijată) nu dispune de valenţe formative deosebite, deoarece ea nu
solicită copilul la un efort intelectual intens. Pentru a fi eficientă in sens
formativ, invăţarea se cere a fi proiectată astfel incat să acţioneze in zona
proximei dezvoltări, adică să-l solicite pe copil peste capacităţile lui de
invăţare spontană.
In această perspectivă invăţarea are un caracter intensiv, stimulativ şi urmăreşte nu
atat acumularea de material informativ dar şi acesta- cat, mai ales, antrenarea
capacităţii reale de care dispune copilul, accelerarea dezvoltării sale, cu
alte cuvinte, transformarea continuă a zonei proximei dezvoltări in zona
dezvoltării actuale, forţa motrică a acestei dezvoltări accelerate găsindu-se in
resursele interne ale invăţării ca factor dinamizator, adică ale unei invăţări
formative, dinamice.
„Experimentele formative, desfăşurate intr-o atmosferă clinică, par să fie cele
mai adecvate probe de psihodiagnoză şcolară, intrucat ele indică dinamica
reală a dezvoltării psihice.”
T. Kulcsar a abordat, intr-o maniera complexa – inclusiv sub aspectul
mijloacelor psihodiagnostice si de cunoaştere dinamica – fenomenul de
eşec şcolar, de insucces la invăţătură la elevii din şcoala obişnuită. A făcut
apel la un demers comparativ, studiind in paralel elevi din şcoala obişnuita cu
rezultate bune la invăţătură, elevi cu insucces şcolar si elevi handicapaţi
mintal. A folosit, indeosebi, probele operatorii piagetiene, considerand ca
aceste probe au o valoare predictiva ridicata. In aceasta calitate de
experimente, probele formative se aplica in trei stadii:
TIPURI DE METODE:
a. Observaţia
b. Experimentul: natural şi de laborator
c. Testele: verbale şi nonverbale
d. Conversaţia
e. Analiza produselor activităţii
f. Anamneza – studiul de caz.
In activitatea de psihodiagnostic formativ se urmăreşte atat aspectul cantitativ
(indici de intarziere), cat şi cel calitativ (dezechilibru, dizarmonii), cat şi
specificitatea (rezultată din sintezele primelor două), dar mai ales
perspectiva, previziunea evoluţiei sub influenţa intervenţiei organizate, adică a
modelării personalităţii in activitatea de joc, de invăţare şi muncă.
Diagnosticul bazat pe orientarea formativă se profilează, indeosebi, ca
diagnostic diferenţial şi urmăreşte constatarea capacităţilor compensatorii şi
nivelul potenţial al dezvoltării mintale a subiectului in cauză. Particularităţile
diagnosticului constau in raportarea permanentă a deficienţelor constatate la
eficienţa metodelor pedagogice sau eficienţa intregului sistem complex de
intervenţie modelatoare.
Cu ajutor suplimentar nu toţi copii evoluează la fel ceea ce duce la ritmuri diferite
de ameliorare a performanţelor care sunt „un indice mai valid al
capacităţilor intelectuale decat performanţele realizate la o singură incercare” de
unde rezultă necesitatea elaborării unor „experimente de invăţare” sau a unor
probe formative.
Metodele formative de diagnostic se bazează in prima fază pe o examinare cu
caracter consultativ, cand are loc aplicarea tradiţională a diferitelor probe şi
in faza ulterioară, in care „testarea continuă oferindu-se pentru probele
nerezolvate elemente de sprijin intr-o anumită gradaţie pentru a sonda
capacităţile latente, blocate, eventual de starea de tensiune sau alte condiţii.
Acestea vizează mecanismele interne de achiziţie, graţie cărora subiectul este in
măsură să beneficieze de invăţare.” Investigaţiile in psihodiagnostic formativ
urmăresc nu numai evidenţierea nivelului actual al dezvoltării (diagnostic de stare)
nivel explicat de cauzele şi evoluţia sa de-a lungul etapelor parcurse ci işi
propune să anticipeze, intr-o manieră activă, dinamica dezvoltării ulterioare, sub
influenţa invăţării, adică prognoza proximei dezvoltări.
Prin maniera formativă de a aborda instrumentele de investigaţie, actul
psihodiagnostic se intregeşte deoarece el abordează prezentul – starea actuală a
subiectului – nu doar prin prisma trecutului, adică a istoriei devenirii sale, ci şi
in perspectiva viitorului, adică a previziunii evoluţiei in etapa următoare. Dar
nu o evoluţie spontană, integratoare, ci o evoluţie dirijată in şi prin
activitatea de invăţare, spre valorificarea optimă a potenţialelor individuale la
subiectul investigat.
Etape ale evaluării diagnostice:
a. Caiet de observaţii;
b. Fişa psihopedagogică individualizată;
c. Caracterizările de etapă.
Condiţiile care trebuie indeplinite pentru efectuarea unei
psihodiagnoze valide in psihopedagogia specială sunt următoarele:
PSIHODIAGNOZA
DIAGNOZA SOCIALĂ
PROGNOZA
DIAGNOZA PSIHICĂ are o independenţă mai mare devenind in acelaşi timp
elementul fundamental pe baza căruia se realizează DIAGNOZA
SOCIALĂ şi PROGNOZA.
DEONTOLOGIA in actul psihodiagnostic trebuie să ţină seama de o serie de condiţii
dintre care deosebit de importantă este ASIGURAREA INCREDERII
SUBIECŢILOR IN EXAMINATOR.
Această condiţie asigură colaborarea subiecţilor şi inlăturarea stării de anxietate care
este deosebit de accentuată la deficienţii senzoriali şi de limbaj. Pentru deficienţii
de intelect o importanţă mai mare o are succesul sau insuccesul care
determină o atitudine pozitivă sau negativă faţă de sarcină modificand
performanţa in raport cu dispoziţia subiectului.
LABILITATEA PSIHOAFECTIVĂ a deficienţilor influenţează comportamentul lor
in faţa sarcini fapt care necesită inlăturarea oricărei influenţe exterioare care
poate distrage atenţia subiectului şi crearea de către psihodiagnostician a unei stări
de confort.
Rezultatele obţinute in urma examinării vor fi corelate cu elementele surprinse prin
analiza activităţii subiectului pentru a căpăta convingerea fixării unei diagnoze
psihice complete şi a prognozei care să valorifice in primul rand însuşirile
definitorii ale componentelor viitoare.
In defectologie este esenţială raportarea datelor obţinute pe baza probelor aplicate la
condiţia adaptării subiectului la mediul inconjurător.
Adaptarea sau neadaptarea este nu numai un indiciu al diferenţieri
normalului de deficient dar şi un parametru in aprecierea eficienţei
programelor recuperatorii organizate.